Saptamina, 1978 (Anul 8, nr. 370-420)
1978-01-06 / nr. 370
scrisoare de zăpadă Se zidește zilnic un fulg intr-o lalea, mă mic cum se topește eroul sub tucerna, în Țara de zăpadă ninge mereu în sus otita pui de aer, gerul e o pernă și ne-avelim c-o stea, carol mălinesca abc pentru o mai dreaptă înțelegere a avangardei literare românești 4. Am scos din discuție doi scriitori mari care n-au aparținut avangardei (Tudor Arghezi și Ion Barbu), unul care a aparținut presei de stingă (Mihnea Gheorghiu), unul care s-a înscris în efortul filozofic de a defini specificul românesc (Dan Botta) și unul care s-a dezis de avangardism (Aură Baranga). Au rămas, în comparație avangardiștii de prima mînă. Cine sînt ele Răspunde Sașa Pană : „Sînt nume aici prezente care vor nedumeri oarecum pe sector. Parcă n-a auzit de ele niciodată. Și totuși locul lor e in această culegere da texte avangardiste. Avangarda a fost nu expresia unei individualități — deși ele au existat — ci manifestarea unei stări de spirit (protestatare, neconformiste) ce a aparținut unei generații, escaladind fruntarii*4. (antologia citată, p. 38). Și puțin mai jos : „știm, chiar din scurta perspectivă in timp, că importanța unora dintre antologați e redusă (la capitolul avangarda românească, bineînțeles). Scriind acestea ne gindim la Barbu Brezianu, Madda Holda, Marius Lotar, Miralena Mirany, Mihail Sabini, Salu și poate încă unul, doi*, (idem, aceeași pagină). De fapt, acești unul sau doi sunt mult mai mulți, pînă *«de iicit raportul calitativ sugerat este valabil numai răsturnat, și cu atît mai mult dacă reținem faptul că foarte mulți dintre cei introduși de generosul editor In avangarda românească și-au format o personalitate literară în afara teritoriului avangardist și la o apreciabilă distanță un timp, uneori luînd nu numai alte căi poetice, ci și alte căi de realizare umană (profesorale, științifice, tehnice). Al. Dimitriu-Păușești a devenit un bun dascăl de limbă și literatură franceză, Ion Negoițescu s-a apucat de critică și istorie literară, Miron Radu Paraschivescu s-a dedicat gazetăriei, iar Virgil Teodorescu a devenit președinte al Uniunii Scriitorilor. Totodată, afirmației că literatura de avangardă este expresia spiritului unei generații, îi contrapun adevărul estetic că, orice s-ar spune, literatura trăiește prin individualități. In fond, orice expresie artistică recuperează specific spiritul unui moment colectiv în manifestare particulară. Deci dincolo de paralela dintre numele unora și ale altora, purtătoare fidele de rezonanță culturală, discuția comparativă intră în planul operelor. în 1929, cînd marii scriitori își publicau: Lucian Blaga — Lauda somnului, Mateiu Caragiale — Craii de Curtea Veche, Mihail Sadoveanu — Zodia Cancerului, Camil Petrescu — Act venețian și Mioara, avangardiștii își publicau : Geo Bogza — Jurnal de sex ; Gheorghe Dinu — Poeme In aer liber ; George Magheru — Capricii ; Ilarie Voronca — Plante și animale. In 1933, cinci marii scriitori își publicau: Lucian Blaga — La cumpăna apelor și Cunoașterea luciferică, Tudor Arghezi — Tablete din țara de Kuty, Mihail Sadoveanu — Creanga de aur și Locul unde nu s-a întâmplat nimic, George Călinescu — Cartea nunții, Camil Petrescu — Patul lui Procust, H.P. Bangescu — Drumul ascuns, G. Ibrăileanu — Adela, Gib Mihăescu —Rusoaica, Constantin Stere — In preajma revoluției (partea a patra, „Hotarul”), Mircea Eliade — Maitreyi și Petre Pandrea — Germania hitleristă, avangardiștii își publicau : Geo Bogza — Poemul Invectivă, Gherasim Luca — Jurnal de dragoste, George Magheru — Poezii antipoetice, Victor Valeriu Martinescu — Cele dinții știri despre Valeriu Martinescu, Miralena Milany — Cascada de senzații, Constantin Nisipeanu — Cartea cu grimase, Paul Păun — Plămânul sălbatec, Ion Vitner — Supremul adevăr, A. Zaremba — Deschidere, în 1937, cînd marii scriitori își publicau Lucian Blaga — Geneza metaforei și sensul culturii (o parte din „Trilogia culturii“), Tudor Arghezi — Ce-ai cu mine vîntule și Povestirile boabei și ale fărîmii, Mihail Sadoveanu — Țara cangurului și Istorisiri de vînătoare, Camil Petrescu Modalitatea estetică a teatrului, Mircea Eliade — Șarpele, Cosmologie și alchimie babiloniană și Barabur — templul simbolic, G. Călinescu — Poezii avangardiștii publicau: Geo Bogza — Ioana Maria (șaptesprezece poeme) și Stelian Popescu pornograf, Gellu Naum — Libertatea de a dormi pe o frunte, Constantin Nisipeanu — Spre țara închisă în diamant, Sașa Pană — Iarba fiarelor. Să presupunem că arta sclerozată căreia Geo Bogza îi împotrivea in 1929 Jurnal de sex s-ar fi produs în anii anteriori. Dar în 1927 apăreau : Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi, Dimineți de iulie de Mihail Sadoveanu, Ciuleandra de Liviu Rebreanu, Concert de muzică de Bach de H.P. Bengescu, Anno Domini de Ion Marin Sadoveanu. Iar în 1928 : Hanu Ancuței, Demonul tinereții și împărăția apelor de Mihail Sadoveanu, La Grandiflora de Gib Mihaescu, Mitică Popescu de Camil Petrescu etc. Constantin Sorescu (Va urma) „rediscutînd un poet"’ 1. Taxat de George Călinescu drept un„hermetic bizar“ și de un cunoscut critic contemporan drept posesor al unui „umor lexical“ putind produce cîteodată poezia „pură“, medicul George Magheru (m. 1952) este, peste timp și mode lirice, un poet de mare înzestrare, anticipator al unei direcții poetice și epice „balcanice“ în care s-au ilustrat mai târziu Ion Gheorghe (cel din Zoosophia), Fănuș Neagu, Leonid Dimov și alții. Mai ales în „Poeme balkanice“, volum ce i-a apărut lui George Magheru în 1935 în Editura Cartea Românească din București, depistăm savoarea agresivă și tragică a unui Issarlîk preluat de medicul-poet (eminent microbiolog) de la Mateiu Caragiale și Ion Barbu și dus de el mai departe, așa după cum aceștia funcționaseră drept lampadofori intr-un sens al lui Anton Bann și ai baladelor fîrșerote. Issarlîkul lui George Magheru nu e o lume dincolo de Rău și Bine cum o visa, exagerind, un patetic filosof german, ci una la mijloc de Rău și Bine, întrevăzută cu o tristă referință bufă. Lume a unui Bizanț degenerat și decăzut din dogmă. Evocarea unei atari lumi duce la o, în cazul poetului „rediscutat“, lirică surprinzătoare care din feerie, ba chiar fabulă, cade — adesea — în pamflet : „Pe ulițele viermănoase’s laolaltă: l Trei coifuri agere și platoșe ce saltă, f Calutul de mărgele și de iasomie / Purtat de anteriul alb de selimie“. De altfel, poemul din care am citat : Cezar la Giurgiu amintește de , „ilustrațiile“ lui Raffet cu „turnul orologiului din Giurgiu“ dar au un ce răutăcios, vitriolant, căci, deodată, e văzut un personaj cu „fălci proconsulare“. Invenția aproape dadaistă a liricei lui George Magheru e uneori agresivă, poetul declarînd: „Toate coardele vocale au rămas fără de sacîz...*, părîndu-i-se asfaltul „ca salteaua de primar...*, iar bulevardul „drept, ca o idee latină* etc. O explozie dyonissiacă generează poezia lui George Magheru, poet pe nedrept marcat de uitare de vreme ce pana sa cu dulci ecouri din teritoriile de suflet și visătorie ale lui Nastratin Hogea scrie Intr-o rafinată, tristă bravadă : „Cînd voi fi mort să puneți un briliant ! Și-o perlă verde ca sideful mării / în locul unde fundul roș al țeste! / Se Înjuga cu șira albă a spinării.... idei estetice dan mutașcu Să fi fost G. Călinescu pur și simplu generos cind a afirmat că în estetică Tudor Vianu e un „fondator” T Câțiva critici literari interbelici regretau că Vianu n-a făcut, decit ocazional, critică, aplecindu-se în schimb asupra valorilor în general admise. Cultura lui Tudor Vianu n-a putut fi contestată de nici un comentator. In latură cărturărească, el a impus tuturor un respect care nici azi nu trebuie să sufere vreo alterare. De aici, impresia de minimă îndrăzneală și de estompare a personalității. Căci Intr-adevăr Vianu a fost un echilibrat, un savant timorat parcă de știința lumii, un om care a renunțat de bună voie la originalitatea frapantă, în favoarea obiectivității fără nici un accent. Ar fi putut fi, între altele, un lingvist eminent, dar domeniul în care un Rosetti s-a realizat plenar îl „încălzea” pe Vianu numai pe jumătate. Stilistica lui depășește sfera de interes a lingvisticii, dar nu atît de mult încât să-l facă pe autor un filosof al stilului cum a fost de pildă Lucian Blaga. Eroarea sau» înțelepciunea lui Tudor Vianu a fost de a-și ascunde metodic punctul de vedere : orice problemă ar aborda, el purcede de la Hesiod, Platon, Aristotel. Procedeul se aplică și analizei ideii de geniu, și definirii inspirației și studiului măreției etc. Autorul Esteticii a fost în fond un istoric al ideilor estetice. Și, prin aceasta, un estetician, sau cum pretindea amabil Călinescu „șeful de drept al esteticienilor români”. Tudor Vianu este autorul celui mai sistematic tratat de estetică de la noi. Estetica sa (redactată în 1934—1938), oricît de tributară ar fi unor opere și unor autori din toate timpurile și din diverse sfere geografice, se sprijină pe o consecvență de concepție. Autorul, cunoscîndu-și bine posibilitățile, a vrut și a reușit să dea „o lucrare științifică, și nu un manifest”. Expunerea metodică, rece, înlătură orice urmă de fanatism. Intr-un fel, apariția Esteticii lui Vianu confirma stadiul matur al culturii românești. I-a fost dat acestui intelectual scrupulos să parafeze o stare de fapt: „Credincios preceptului kantian, după care intuiția fără concept este oarbă, dar conceptul fără intuiție este gol", Vianu a reușit să configureze din surse de tot felul un opus bogat în nuanțe din care nu lipsesc cîteva idei formulate destul de personal. E vorba mai întâi de sensul artei ca sublimare a muncii : „Arta ne-a apărut ca o formă a muncii", formă perfectă Insă, armonioasă, lucidă, mai ușor de lămurit prin factori iraționali. Apoi, sublinierea eteronimiei artei : „Motivul propriu-zis estetic se împletește tot timpul cu motive extraestetice, și din această unire își extrage o carieră artistică toată forța și eficacitatea ei”. Considerațiile referitoare la valoare sunt pătrunzătoare. Teza de doctorat a hil Vianu, susținută la Universitatea din Tübingen, cu Das Wertungsproblem in Schiller's Poetik, ataca de fapt problema axiologică. Tot valoarea artei este nucleul cărților Originea și valabilitatea valorilor și Introducere in teoria valorilor, în care sunt preluate critic idei din Max Scheler și Nicolai Hartmann. Dealtfel, indicele de nume va ar urma operei lui Tudor Vianu este impresionant, semn că acest savant, care încercase a intra în literatură ca poet, a preferat să-și pună masca recenzentului în loc să îmbrace toga „tenorului metafizic”. Este și acesta un fel de eroism, ori mai curlnd expresia bunului simț comun ajuns In zona frigului inteligenței... Hărnicia lui Vianu e confirmată și de numărul de titluri ce intră in bibliografie. Nu vom înșira aici lista lucrărilor. In limitele învățămîntului filologic de acum cincisprezece ani, Vianu era o notorietate. El a rămas, pentru facultăți, și azi un punct de referință. Scrierile lui sînt superior didactice. El nu e un tip spectaculos, ci un glosator cuminte, dar erudit, adică exact ceea ce convine studentului puturos care, un loc să citească monumentele presei noastre literare, consultă foarte buna carte Arta prozatorilor români de Tudor Vlanu. Didactică e și mulul : cu trecerea timpului acest op intră în uitare, deși prima lui parte, despre „sociogonii" (unde îi întîlnim pe I. Heliade-Rădulescu și M. Eminescu), e doctă și interesantă. Șansa lui Vianu se explică și prin absența, acum un sfert de veac, din circuitul gîndirii estetice a unor contribuții de marcă. Ce știau studenții prin 1955—1960 de scrierile unor Lucian Blaga sau Mircea Florian . Erudit superior, divulgîndu-și cu greu punctul de vedere. Tudor Vianu ne-a lăsat o operă complexă, utilă ca o colecție de bune dicționare, și o credință care poate fi socotită pozitivă , un raționalism consecvent manifestat într-o epocă în care rigorismul minții începuse să nu mai aibă mare preț. Tudor Vianu a fost cel mai raționalist estetician al nostru. Și cel mai prudent. Anul trecut, în decembrie, ar fi împlinit optzeci de ani. Ion lotreanu >>rana statuilor“ Rana statuilor, roman de debut al unui autor dotat cu o abilitate de mina a doua și cu un oarecare simț al limbii ce se estompează pe parcurs, este, în linii mari, o abracadabrantă cronică de familie întocmită după tehnici narative faulkneriene și o silnică încercare de localizare marqueziană. Intrucît orice idee de subiect și intrigă se exclude din principiu, mă voi opri asupra unor date generale ale romanului, care reflectă un mod ieftin de înțelegere literaturii, prin prisma spectacularului dobîndit cu orice preț. Ga mai toți prozatorii care adaptează modele streine, socotite de ei de ultimă oră (deși Faulkner, cel puțin, le folosea prin 1929), Ioan Dan Nicolescu crede că simpla aglutinare de situații inexplicabile, de reacții ce contrazic comportamentul uman firesc, într-un cuvînt un pitoresc bălțat și atroce prezentat sub forma unui montaj absurd, duce la o literatură nouă sau novatoare. Rezultatul e însă contrafacere pastișă intrucît realitatea căreia vrea aușitotul să-i circumscrie asemenea personaje, le refuză. Aflat pe patul de suferință, Sam Melkiewicz, descendent dintr-o familie de brigandi sîrb stabilit în zona Ploieștilor, începe derularea poveștii neamului său. Se alege implicit modalitatea flash-back-ului cinematografic, cu binecunoscutele dizolvări bruște de secvențe și reluări intersectate, cu bolborosiri monologate, după care apare un narator secund și, respectiv, povestitorul „obiectiv” care duc pînă în zilele noastre răbojul început cu domeniul Melkiewicilor (un fel de „moșia franțuzului"). E vorba de isprăvile năbădăioase ale unei familii altoită cu răsaduri streine (chiar cu americani și români americanizați) istorisite pînă la stingerea acesteia. Totul, o țesătură pepită faulkneriano-marquezianâ în care primează violența și grosolănia fără noimă. Nu aș avea nimic împotriva acestui carusel glandular, de cruzime și decrepitudine, de nume scoase parcă dintr-o umblătoare fonetică (Flocana, Bulaia, Țîțpala, Timboacă) dacă „posedații” lui L D. Nicolescu ar convinge cât de cit. Insă ne aflăm înaintea unor tipuri culese din alte literaturi, botezate românește, transplantate în Prahova și implicate cărnii unor imprejurări istorice. Numai că D. Nicolescu este lipsit de cele mai elementare cunoștințe de Istoria României, de vreme ce el crede ca în 1941 mai funcționau partidele zise istorice și că trăia Codreanu și amplasează acțiuni de sabotaj acolo unde nu au existat. Toate astea lasă o impresie de informație luată din zbor, neglijent, din cîteva romane contemporane, și adaptată fabulator. Dar există în roman și „împrumuturi“ învecinate cu plagiatul. Monologul Florentinei (pp. 90—91) despre „bărbatul de excepție“ întruchipat de un fruntaș gardist conține exact argumentația Picăi pe această temă (Bietul Ioanide) ; din Scrinul negru este preluat cuplul Merne — Gavrilcea și tot de acolo muncitorii cam convenționali ai lui Călinescu... Un neconcluderit tablou al „foștilor“ care „făceau guverne așteptând americanii“, îngroșat pînă la grotesc își are sursa (Boierii vechi și noi) într-un romancier în vogă acum două decenii... Lista e mai lungă în ce privește opera lui Eugen Barbu. Personajul Sandu Puștiu al lui L D. Nicolescu apare în ( I) . Paraschiv din Groapa e o... Incognito Paraschivă. Se resimte din Groapa topica frazei în cîteva scene a lumii negustorești, a necăjiților periferiei, iar din Facerea lumii episodul omorârii cailor de către Manicatide. Ioan Dan Nicolescu are, cum spuneam inițial, o îndemînare de fabricator de literatură și poate scrie despre absolut orice intrucît a învățat regulile minime care duc la acea proză impersonală și de suprafață numită și „onorabilă“ sau „publicabilă“. Autorul este un ambițios sau uncomodabil, unul dintre acei scriitori-computer care la intervale regulate dau la iveală o carte născută moartă. Citind-o, înțelegi ce fel de proză e la modă și despre care titani al epiccii streine se mai discută în cafenele și prin redacții, dau cachir studiile sale mai vechi tocmai aceasta cerea să se facă fără zăbavă. 11 ofensa faptul că Bietul Ioanide și Groapa erau puse pe același plan cu Bărăgan și Străinul, ultimele socotite opere ale unor clasici in viață, deci net superioare din toate punctele de vedere. I se părea că descoperă ,,o carență serioasă a criticii“ in faptul că termenul de „realism“ era folosit în chip „echivoc“. „Lucian Raicu insista — scrie Ov. S.C. — asupra sentimentului de concret în literatură, neglijind aproape complet factorul ideologic“, așa incit „pe baza unui asemenea criteriu, nu se mai făcea nici o distincție de ordin principial între Desculț, de pildă, și Groapa“. Admirator necondiționat al lui Mitrea Coapuanu .....mm V-II ..... Tutea să-l înțeleagă și să-l explice cu adevărat pe Sadoveanu, fără pătrunderea acestei „opere monumentale“. Preferințele sale nu lasă nici o îndoială. Criticul repudiază în mod constant poezia nouă găzduită, într-o anume perioadă, în revistele clujene. Poeții A.E. Baconski și Aurel Rău sunt trecuți prin proba focului, iar Dumitru Micu nu este iertat pentru faptul că remarcase ,,semnele noi de lirism“ în producția tinerilor și că descoperise în Nichita Stănescu „un poet al emoțiilor subtile, al stărilor de reverie înfiorată, al amintirilor tulburătoare și al reprezentărilor fantastice“, lucru pentru care criticul merita felicitări nu oprobriu. Ov. S. Crohmălniceanu ínșă nu admite ..teza împrumuturilor de procedee moderne, care să înnoiască arta realist-socialistă“. Faptul că Lucian Raicu extindea analiza acestor procedee la proză și pretindea „dreptul la inovații estetice“ era socotit drept o „diversiune“ periculoasă : „Vagul, obscurul, nebulosul poeziei decadente îngăduie unor poeți să pozeze în soldați, dar să iasă din rînduri, să se declare prezenți, dar să absenteze, să vorbească de socialism, dar să plutească undeva departe, deasupra lui“. Virgil Teodorescu este opus lui Beniuc, Cassian, Arghezi și Labîș, pe care-i vîră lesne în același cadran. Dar iată ce spune textul însuși : „Virgil Teodorescu, propunîndu-și — de pildă — să glorifice modul în care lumea redobîndește întreaga ei frumusețe... intră într-o adevărată pădure de simboluri cețoase... compasul imaginației desfăcut în unghiuri gratuite ale automatismului suprarealist, îl îngăduie să se plimbe printr-un univers haotic și absurd, unde se întîlnesc laolaltă «teama de invazie a nostalgiei*, «desfășurarea lentă a scărilor în gol*, «suplețea necesară a înnoirii* etc“. Stigmatele criticii se imprimau în camea vie a creației. Intrau în compoziția spirituală a culturii noastre, cu efecte ale căror consecințe le mai vedem și astăzi, în timp ce formațiuni de scriitori se băteau pentru a obține drept de cetate personajelor realiste, conflictului dramatic, adevărului istoric obiectiv și analizelor sufletești nuanțate. — reticențele, atacurile, frînele puse de critica dogmatică constituiau un factor de regresiune și conservatorism. H Penteh—----l înțelege pe Călinescu și a-l admite pe Tit Videscu, lur UV. S. Crohmălniceanui <-a trei bult Ufi sfert de secol. Iar dacă astăzi imaginea acestor creatori și teoreticieni se profilează nestînjenită, e bine să nu uităm că. I I decenii de-a rîndul, criticul împresurat de / / .griffoni torturați a stat neclintit în fața / / imul samovar cu ceai de mușețel și a împiedicat cu umbra sa iradierea ideilor ce le cuprindeau, ca niște proiectoare, întreguli teatru al literaturii noastre. ; traian filip avatar bizantin 3. Ov. S. Crohmălniceanu condamnă expresionismul, apoi îi consacră o carte, la în zeflemea experimentele de pretutindeni, apoi le tratează cu seriozitate doctorală, afirmă că încercările de reabilitare a modernismului ar fi fost sortite eșecului, dar revine fără remușcări, cînd ursuz, cînd tanJ t dru. Cu toată afecțiunea ce i-o nutrește Iuli Boszarfuv. S. LYUhlftălI HffllffrPTlU se poartT abține Ofilii"! leptușul faptul că a trăit într-un univers „singularizat, bîntuit de proiecțiile delirante ale subconștientului“. El e convins că numai după ce a început să fie „consecvent cu sine însuși“, gîndind și simțind „ca un soldat angajat direct în luptă“, acesta s-a întors cu „fața către lumea vie din jur“. Mai recent, aceste idei au dispărut și Bogza este prezentat cu totul altfel : „spirit agresiv liric, venit din cercurile suprarealiste, a căror atracție pentru tot ce se situa la limita experienței sensibile și forța granița între realitatea obiectivă și violența dorinței o exprimase ca nimeni altul prin versurile plachetelor : Jurnal de sex (1929), Poemnul-invectivă (1933) și Ioana Maria (1937)“. Ov. S. Crohmălniceanu se arăta supărat că critica nu reacționa suficient de prompt față de „lipsuri" care săreau în ochi imediat. Dacă azi refuză să compare „valori intr-adevăr foarte originale", asemuindu-le ca piersica si banana, mărul fi nuca, la temeinicia unei evocări * 3131 (Urmare din pag 1) Replica se impunea de la sine, pentru că așa cum bine spunea Petre Pandrea „orgoliul național care jignește mindrna altor popoare, provoacă replici inevitabile“. In urma procesului de la Cluj, a fost condamnat la 4 ani închisoare. Procurorul care a susținut acuzarea, ceruse chiar 8 ani de temniță. Semnificativă pentru caracterul său integru și nobila demnitate, este poziția lui A.C. Popovici în timpul dezbaterilor, reproduse în „Tribuna“ nr. 185/1893 : «Cluj, 31 august. Terminîndu-se cu citirea pasajelor încriminate din Replică, la orele 5,30 procesul se continuă astfel : Președintele: Rog pe acuzatul Aurel C. Popovici să ne spunăm ce chip a luat parte la compunerea și răspîndirea Replicei ? Declarația d-lui A.C. Popovici: Replica este opera tuturor studenților universitari — români. Mă mîndresc a fi făcut parte din Comitetul constituit pentru redactarea Replicei. Locuind în Graz, am fost rugat sa iau asupra-mi sarcina de a coresponda cu „Institutul tipografic“ unde am hotărât să tipărim Replica. După ce într-o adunare de la Viena a tuturor studenților am citit și purificat materialul adunat și lucrat de noi toți, am trimis acest material spre tipărire. Cu despre răspîndirea Replicei, deși eu în Graz n-am împărțit decît puține exemplare cel mult 70, pentru că răspândirea au făcut-o aici în țară mai ales studenții din Cluj, Budapesta și Viena iar în străinătate studenții din Paris, München și Bruxelles. Totuși iau asupra-mi răspunderea pentru râspîndire». Ni se par deosebit de sugestive și mărturisirile făcute de Valeriu Braniște, în legătură cu acest proces („Amintiri din închisoare“, Editura Minerva 1972, pag. 198) a «La 30 august — citez tot din memoriei neavind aici nici o însemnare la îndemînă și poate că greșesc, cu toate că memoria mea era odinioară admirată ca extraordinară — se începuse la Cluj dezbaterea procesului Replicei, ținînd într-una pînă doua zi dimineața la ora 4. Procuror era a faimosul Leszenszky, care făcuse carieră cu rechizitoriul rostit in acest proces (...) Iar ca „pupăză pe colac” l-a mai decorat și regele Carol la propunerea prim-ministrului său D.A.Sturdza care luase „chestia națională“ în proțapul politicii sale ! Cîtă umilire ! (...) După verdictul juraților, cari afirmau vinovăția, a pronunțat tribunalul sentința de 4 ani temniță de stat. O sentință nemaipomenit de aspră pînă atunci. Situația apăsată o salvase soția lui Popovici. Nemțoaică vieneză care învățase la Viena și la Graz românește de dragul bărbatului ; auzind sentința gravă, în loc să leșine, cum ar fi făcut multe altele în locul ei — s-a ridicat și a strigat în salut cît a putut de tare : „Trăiască romănii* ! Strigătul acesta electrizase publicul român, l-am și subliniat în presă, pornind acea manifestație de adrese de aderență, la care se alăturase aproape întreaga noastră lume de femei. Prima adresă de aderență ce am publicat în Tribuna, erau cuvintele ce mi le scrisese mama în o scrisoare sub impresia acestei scene din sala de dezbateri din Cluj*. (Va terma,).