Saptamina, 1978 (Anul 8, nr. 370-420)

1978-01-06 / nr. 370

scrisoare de zăpadă Se zidește zilnic un fulg intr-o lalea, mă mic cum se topește eroul sub tucerna, în Țara de zăpadă ninge mereu în sus otita pui de aer, gerul e o pernă și ne-avelim c-o stea, carol mălinesca abc pentru o mai dreaptă înțelegere a avangardei literare românești 4. Am scos din discuție doi scriitori mari care n-au aparținut avangardei (Tudor Ar­ghezi și Ion Barbu), unul care a aparținut pre­sei de stingă (Mihnea Gheorghiu), unul care s-a înscris în efortul filozofic de a defini specificul românesc (Dan Botta) și unul care s-a dezis de avangardism (Aură Baranga). Au rămas, în comparație avan­gardiștii de prima mînă. Cine sînt el­e Răspunde Sașa Pană : „Sînt nume aici prezente care vor nedumeri oarecum pe sector. Parcă n-a auzit de ele niciodată. Și totuși locul lor e in această culegere da texte avangardiste. Avangarda a fost nu expresia unei individualități — deși ele au existat — ci manifestarea unei stări de spi­rit (protestatare, neconformiste) ce a a­­parținut unei generații, escaladind frun­tarii*4. (antologia citată, p. 38). Și puțin mai jos : „știm, chiar din scurta perspec­tivă in timp, că importanța unora dintre antologați e redusă (la capitolul avangarda românească, bineînțeles). Scriind acestea ne gindim la Barbu Brezianu, Madda Hol­da, Marius Lotar, Miralena Mir­any, Mihail Sabini, Salu și poate încă unul, doi*, (idem, aceeași pagină). De fapt, acești u­­nul sau doi sunt mult mai mulți, pînă *­­«d­e iicit raportul calitativ sugerat este valabil numai răsturnat, și cu atît mai mult dacă reținem faptul că foarte mulți dintre cei introduși de generosul editor In avangarda românească și-au format o per­sonalitate literară în afara teritoriului a­­vangardist și la o apreciabilă distanță un timp, uneori luînd nu numai alte căi poe­tice, ci și alte căi de realizare umană (profesorale, științifice, tehnice). Al. Dimi­­triu-Păușești a devenit un bun dascăl de limbă și literatură franceză, Ion Negoi­­țescu s-a apucat de critică și istorie lite­rară, Miron Radu Paraschivescu s-a dedi­cat gazetăriei, iar Virgil Teodorescu a de­venit președinte al Uniunii Scriitorilor. Totodată, afirm­ației că literatura de a­­vangardă este expresia spiritului unei ge­nerații, îi contrapun adevărul estetic că, orice s-ar spune, literatura trăiește prin individualități. In fond, orice expresie ar­tistică recuperează specific spiritul unui moment colectiv în manifestare particula­ră. Deci dincolo de paralela dintre nu­mele unora și ale altora, purtătoare fidele de rezonanță culturală, discuția compara­tivă intră în planul operelor. în 1929, cînd marii scriitori își publicau: Lucian Blaga — Lauda somnului, Mateiu Caragiale — Craii de Curtea Veche, Mihail Sadoveanu — Zodia Cancerului, Camil Pe­tr­escu — Act venețian și Mioara, avan­gardiștii își publicau : Geo Bogza — Jur­nal de sex ; Gheorghe Dinu — Poeme In aer liber ; George Magheru — Capricii ; Ilar­ie Voronca — Plante și animale. In 1933, cinci marii scriitori își publicau: Lucian Blaga — La cumpăna apelor și Cu­noașterea luciferică, Tudor Arghezi — Ta­blete din țara de Kuty, Mihail Sadoveanu — Creanga de aur și Locul unde nu s-a întâmplat nimic, George Călinescu — Car­tea nunții, Camil Pe­tr­escu — Patul lui Procust, H.P. Bangescu — Drumul ascuns, G. Ibrăileanu — Adela, Gib Mihăescu —­­Rusoaica, Constantin Stere — In preajma revoluției (partea a patra, „Hotarul”), Mirc­ea Eliade — Maitreyi și Petre Pan­­drea — Germania hitler­istă, avangardiștii își publicau : Geo Bogza — Poemul Invec­tivă, Gherasim Luca — Jurnal de dragoste, George Magheru — Poezii antipoe­tice, Victor Valeriu Martinescu — Cele dinții știri despre Valeriu Martinescu, Mi­ralena Milany — Cascada de senzații, Con­stantin Nisipeanu — Cartea cu grimase, Paul Păun — Plămânul sălbatec, Ion Vit­­ner — Supremul adevăr, A. Zaremba — Deschidere, în 1937, cînd marii scriitori își publicau­­ Lucian Blaga — Geneza metaforei și sen­sul culturii (o parte din „Trilogia cultu­rii“), Tudor Arghezi — Ce-ai cu mine vîn­­tule și Povestirile boabei și ale fărîmii, Mihail Sadoveanu — Țara cangurului și Istorisiri de vînătoare, Camil Petrescu Modalitatea estetică a teatrului, Mircea Eliade — Șarpele, Cosmologie și alchimie babiloniană și Barabur — templul simbolic, G. Călinescu — Poezii avangardiștii publicau: Geo Bogza — Ioana Maria (șaptesprezece poeme) și Stelian Pop­escu pornograf, Gellu Naum — Liber­tatea de a dormi pe o frunte, Constantin Nisipeanu — Spre țara închisă în diamant, Sașa Pană — Iarba fiarelor. Să presupunem că arta sclerozată căreia Geo Bogza îi împotrivea in 1929 Jurnal de sex s-ar fi produs în anii anteriori. Dar în 1927 apăreau : Cuvinte potrivite de Tu­dor Arghezi, Dimineți de iulie de Mihail Sadoveanu, Ciuleandra de Liviu Rebreanu, Concert de muzică de Bach de H.P. Ben­­gescu, Anno Domini de Ion Marin Sado­veanu. Iar în 1928 : Hanu Ancuței, Demo­nul tinereții și împărăția apelor de Mihail Sadoveanu, La Grandiflora de Gib Miha­­escu, Mitică Pop­escu de Camil Petrescu etc. Constantin Sorescu (Va urma) „rediscutînd un poet"’ 1. Taxat de George Călinescu drept un­­„hermetic bizar“ și de un cunoscut critic contemporan drept posesor al unui „umor lexical“ putind produce cîteodată poezia „pură“, medicul George Magheru (m. 1952) este, peste timp și mode lirice, un poet de mare înzestrare, anticipator al unei di­recții poetice și epice „balcanice“ în care s-au ilustrat mai târziu Ion Gheorghe (cel din Zoosophia), Fănuș Neagu, Leonid Di­­mov și alții. Mai ales în „Poeme balka­nice“, volum ce i-a apărut lui George Magheru în 1935 în Editura Cartea Românească din Bucu­rești, depistăm savoarea agresivă și tragică a unui Issarlîk preluat de medicul-poet (eminent microbiolog) de la Mateiu Ca­­ragiale și Ion Barbu și dus de el mai de­parte, așa după cum aceștia funcționaseră­ drept lampadofori intr-un sens al lui An­ton Bann și ai baladelor fîrșerote. Issarlîkul lui George Magheru nu e o lume dincolo de Rău și Bine cum o visa, exagerind, un patetic filosof german, ci una la mijloc de Rău și Bine, întrevăzută cu o tristă referință bufă. Lume a unui Bizanț degenerat și decă­zut din dogmă. Evocarea unei atari lumi duce la o, în cazul poetului „rediscutat“, li­rică surprinzătoare care din feerie, ba chiar fabulă, cade — adesea — în pamflet : „Pe ulițele viermănoase’s laolaltă: l Trei coifuri agere și platoșe ce saltă, f Calutul de mărgele și de iasomie / Purtat de anteriul alb de selimie“. De altfel, poemul din care am citat : Cezar la Giurgiu amintește de , „ilustrațiile“ lui Raffet cu „turnul orolo­giului din Giurgiu“ dar au un ce răută­cios, vitriolant, căci, deodată, e văzut un personaj cu „fălci proconsulare“. Invenția aproape dadaistă a liricei lui George Ma­gheru e uneori agresivă, poetul declarînd: „Toate coardele vocale au rămas fără de sacîz...*, părîndu-i-se asfaltul „ca salteaua de primar...*, iar bulevardul „drept, ca o idee latină* etc. O explozie dyonissiacă generează poezia lui George Magheru, poet pe nedrept marcat de uitare de vreme ce pana sa cu dulci ecouri din teritoriile de suflet și vi­sătorie ale lui Nastratin Hogea scrie Intr-o rafinată, tristă bravadă : „Cînd voi fi mort să puneți un briliant ! Și-o perlă verde ca sideful mării / în locul unde fundul roș al țeste! / Se Înjuga cu șira albă a spi­nării.... idei estetice dan mutașcu Să fi fost G. Călinescu pur și simplu ge­neros cind a afirmat că în estetică Tudor Vianu e un „fondator” T Câțiva critici­­ li­terari interbelici regretau că Vianu n-a făcut, decit ocazional, critică, aplec­in­du-se în schimb asupra valorilor în general ad­mise. Cultura lui Tudor Vianu n-a putut fi contestată de nici un comentator. In la­tură cărturărească, el a impus tuturor un respect care nici azi nu trebuie să sufere vreo alterare. De aici, impresia de minimă îndrăzneală și de estompare a personali­tății. Căci Intr-adevăr Vianu a fost un echilibrat, un savant timorat parcă de știința lumii, un om care a renunțat de bună voie la originalitatea frapantă, în favoarea obiectivității fără nici un accent. Ar fi putut fi, între altele, un lingvist eminent, dar domeniul în care un Rosetti­ s-a realizat plenar îl „încălzea” pe Vianu numai pe jumătate. Stilistica lui depășește sfera de interes a lingvisticii, dar nu atît de mult încât să-l facă pe autor un filosof al stilului cum a fost de pildă Lu­cian Blaga. Eroarea sau»­ înțelepciunea lui Tudor Vianu a fost de a-și ascunde me­todic punctul de vedere : orice problemă ar aborda, el purcede de la Hesiod, Platon, Aris­totel­. Procedeul se aplică și analizei ideii de geniu, și definirii inspirației și studiului măreției etc. Autorul Esteticii a fost în fond un istoric al ideilor estetice. Și, prin aceasta, un estetician, sau cum pretindea amabil Călinescu „șeful de drept al esteticienilor români”. Tudor Vianu este autorul celui mai sis­tematic tratat de estetică de la noi. Este­tica sa (redactată în 1934—1938), oricît de tributară ar fi unor opere și unor autori din toate timpurile și din diverse sfere geografice, se sprijină pe o consecvență de concepție. Autorul, cunoscîndu-și bine po­sibilitățile, a vrut și a reușit să dea „o lucrare științifică, și nu un manifest”. Ex­punerea metodică, rece, înlătură orice ur­mă de fanatism. Intr-un fel, apariția Es­teticii lui Vianu confirma stadiul matur al culturii românești. I-a fost dat acestui intelectual scrupulos să parafeze o stare de fapt: „Credincios preceptului kantian, după care intuiția fără concept este oarbă, dar conceptul fără intuiție este gol", Vianu a reușit să configureze din surse de tot felul un opus bogat în nuanțe din care nu lipsesc cîteva idei formulate destul de personal. E vorba mai întâi de sensul ar­tei ca sublimare a muncii : „Arta ne-a apărut ca o formă a muncii", formă per­fectă Insă, armonioasă, lucidă, mai ușor de lămurit prin factori iraționali. Apoi, sub­linierea eteronimiei artei : „Motivul pro­­priu-zis estetic se împletește tot timpul cu motive extraest­etice, și din această unire își extrage o carieră artistică toată forța și eficacitatea ei”. Considerațiile referitoare la valoare sunt pătrunzătoare. Teza de docto­rat a hil Vianu, susținută la Universitatea din Tübingen, cu Das Wertungsproblem in Schiller's Poetik, ataca de fapt problema axiologică. Tot valoarea artei este nucleul cărților Originea și valabilitatea valorilor și Introducere in teoria valorilor, în care sunt preluate critic idei din Max Scheler și Nicolai Hartmann. Dealtfel, indicele de nu­me va ar urma operei lui Tudor Vianu este impresionant, semn că acest savant, care încercase a intra în literatură ca poet, a preferat să-și pună masca recenzentului în loc să îmbrace toga „tenorului metafi­zic”. Este și acesta un fel de eroism, ori mai curlnd expresia bunului simț comun ajuns In zona frigului inteligenței... Hărnicia lui Vianu e confirmată și de numărul de titluri ce intră in bibliografie. Nu vom înșira aici lista lucrărilor. In li­mitele învățămîn­tului filologic de acum cincisprezece ani, Vianu era o notorietate. El a rămas, pentru facultăți, și azi un punct de referință. Scrierile lui sînt supe­rior didactice. El nu e un tip spectaculos, ci un glosator cuminte, dar erudit, adică exact ceea ce convine studentului puturos care, un loc să­ citească monumentele pre­sei noastre literare, consultă foarte buna carte Arta prozatorilor români de Tudor Vlanu. Didactică e și mulul : cu trecerea timpului acest op in­tră în uitare, deși prima lui parte, despre „sociogonii" (unde îi întîlnim pe I. Helia­­de-Rădulescu și M. Emin­escu), e doctă și interesantă. Șansa lui Vianu se explică și prin absența, acum un sfert de veac, din circuitul gîndirii estetice a unor contribuții de marcă. Ce știau studenții prin 1955—1960 de scrierile unor Lucian Blaga sau Mircea Florian . Erudit superior, divulgîndu-și cu greu punctul de vedere. Tudor Vianu ne-a lăsat o operă complexă, utilă ca o colecție de bune dicționare, și o credință care poate fi socotită pozitivă , un raționalism con­secvent manifestat într-o epocă în care rigorismul minții începuse să nu mai aibă mare preț. Tudor Vianu a fost cel mai ra­ționalist estetician al nostru. Și cel mai prudent. Anul trecut, în decembrie, ar fi împlinit optzeci de ani. Ion lotreanu >>rana statuilor“ Rana statuilor, roman de debut al unui autor dotat cu o abilitate de mina a doua și cu un oarecare simț al limbii ce se es­tompează pe parcurs, este, în linii mari, o abracadabrantă cronică de familie întoc­mită după tehnici narative faulkneriene și­ o silnică încercare de localizare marquez­­iană. Intrucît orice idee de subiect și in­trigă se exclude din principiu, mă voi opri asupra unor date generale ale romanului,­­ care reflectă un mod ieftin de înțelegere literaturii, prin prisma spectacularului dobîndit cu orice preț. Ga mai toți prozatorii care adaptează mo­­dele streine, socotite de ei de ultimă oră (deși Faulkner, cel puțin, le folosea prin 1929), Ioan Dan Nicolescu crede că sim­pla aglutinare de situații inexplicabile, de reacții ce contrazic comportamentul uman firesc, într-un cuvînt un pitoresc bălțat și atroce prezentat sub forma unui montaj absurd, duce la o literatură nouă sau nova­toare. Rezultatul e însă contrafacere pastișă intrucît realitatea căreia vrea au­și­totul să-i circumscrie asemenea personaje, le refuză. Aflat pe patul de suferință, Sam Melkie­­wicz, descendent dintr-o familie de bri­gandi sîrb stabilit în zona Ploieștilor, începe derularea poveștii neamului său. Se alege implicit modalitatea flash-back-ului cine­matografic, cu binecunoscutele dizolvări bruște de secvențe și reluări intersectate, cu bolborosiri monologate, după care a­­pare un narator secund și, respectiv, po­vestitorul „obiectiv” care duc pînă în zilele noastre răbojul început cu domeniul Mel­­kiewicilor (un fel de „moșia franțuzului"). E vorba de isprăvile năbădăioase ale unei familii altoită cu răsaduri streine (chiar cu americani și români americanizați) istorisite pînă la stingerea acesteia. Totul, o țesătură pepită faulkneriano-marquezianâ în care primează violența și grosolănia fără noimă. Nu aș avea nimic împotriva acestui ca­rusel glandular, de cruzime și decrepitudine, de nume scoase parcă dintr-o umblătoare fonetică (Flocana, Bulaia, Țî­țpala, Tim­­boacă) dacă „posedații” lui L D. Nicolescu ar convinge cât de cit. Insă ne aflăm îna­intea unor tipuri culese din alte literaturi, botezate românește, transplantate în Pra­hova și implicate cărnii unor imprejurări istorice. Numai că­­ D. Nicolescu este lip­sit de cele mai elementare cunoștințe de Istoria României, de vreme ce el crede ca în 1941 mai funcționau partidele zise isto­rice și că trăia Codreanu și amplasează ac­țiuni de sabotaj acolo unde nu au existat. Toate astea lasă o impresie de informație luată din zbor, neglijent, din cîteva romane contemporane, și adaptată fabulator. Dar există în roman și „împrumuturi“ înveci­nate cu plagiatul. Monologul Florentinei (pp. 90—91) despre „bărbatul de excepție“ întruchipat de un fruntaș gardist conține exact argumentația Picăi pe această temă (Bietul Ioanide) ; din Scrinul negru este preluat cuplul Merne — Gavrilcea și tot de acolo muncitorii cam convenționali ai lui Călinescu... Un neconcluderit tablou al „foștilor“ care „făceau guverne așteptând americanii“, îngroșat pînă la grotesc își are sursa (Boierii vechi și noi) într-un ro­mancier în vogă acum două decenii... Lista e mai lungă în ce privește opera lui Eugen Barbu. Personajul Sandu Puștiu al lui L D. Nicolescu apare în ( I) . Paraschiv din Groapa e o... Incognito Paras­­chivă. Se resimte din Groapa topica frazei în cîteva scene a lumii negustorești, a necă­jiților periferiei, iar din Facerea lumii epi­sodul omorârii cailor de către Manicatide. Ioan Dan Nicolescu are, cum spuneam inițial, o îndemînare de fabricator de lite­ratură și poate scrie despre absolut orice intrucît a învățat regulile minime care duc la acea proză impersonală și de suprafață numită și „onorabilă“ sau „publicabilă“. Autorul este un ambițios sau un­comod­abil, unul dintre acei scriitori-computer care la intervale regulate dau la iveală o carte născută moartă. Citind-o, înțelegi ce fel de proză e la modă și despre care ti­tani al epiccii streine se mai discută în ca­fenele și prin redacții, dau c­achir studiile sale mai vechi tocmai aceasta ce­rea să se facă fără zăbavă. 11 ofensa faptul că Bietul Ioanide și Groapa erau puse pe același plan cu Bărăgan și Străinul, ulti­mele socotite opere ale unor clasici in via­ță, deci net superioare din toate punctele de vedere. I se părea că descoperă ,,o ca­rență serioasă a criticii“ in faptul că ter­menul de „realism“ era folosit în chip „e­­chivoc“. „Lucian Raicu insista — scrie Ov. S.C. — asupra sentimentului de concret în literatură, negliji­nd aproape complet fac­torul ideologic“, așa incit „pe baza unui asemenea criteriu, nu se mai făcea nici o distincție de ordin principial între Desculț, de pildă, și Groapa“. Admirator necondiționat al lui Mitrea Co­apu­anu .....mm V-II ..... T­utea să-l înțeleagă și să-l explice cu ade­vărat pe Sadoveanu, fără pătrunderea a­­cestei „opere monumentale“. Preferințele sale nu lasă nici o îndoială. Criticul repu­diază în mod constant poezia nouă găzdui­tă, într-o anume perioadă, în revistele clu­jene. Poeții A.E. Baconski și Aurel Rău sunt trecuți prin proba focului, iar Dumi­tru Micu nu este iertat pentru faptul că remarcase ,,semnele noi de lirism“ în pro­ducția tinerilor și că descoperise în Nichita Stănescu „un poet al emoțiilor subtile, al stărilor de reverie înfiorată, al amintirilor tulburătoare și al reprezentărilor fantastice“, lucru pentru care criticul merita felicitări nu oprobriu. Ov. S. Crohmălniceanu ínșă nu admite ..teza împrumuturilor de proce­dee moderne, care să înnoiască arta rea­list-socialistă“. Faptul că Lucian Raicu ex­tindea analiza acestor procedee la proză și pretindea „dreptul la inovații estetice“ era socotit drept o „diversiune“ periculoasă : „Vagul, obscurul, nebulosul poeziei deca­dente îngăduie unor poeți să pozeze în sol­dați, dar să iasă din rînduri, să se declare prezenți, dar să absenteze, să vorbească de socialism, dar să plutească undeva departe, deasupra lui“. Virgil Teodorescu este opus lui Beniuc, Cassian, Arghezi și Labîș, pe care-i vîră lesne în același cadran. Dar iată ce spune textul însuși : „Virgil Teo­dorescu, propunîndu-și — de pildă — să glorifice modul în care lumea redobîndește întreaga ei frumusețe... intră într-o adevă­rată pădure de simboluri cețoase... compa­sul imaginației desfăcut în unghiuri gra­tuite ale automatismului suprarealist, îl îngăduie să se plimbe printr-un univers haotic și absurd, unde se întîlnesc laolaltă «teama de invazie a nostalgiei*, «desfășu­rarea lentă a scărilor în gol*, «suplețea necesară a înnoirii* etc“. Stigmatele criticii se imprimau în camea vie a creației. Intrau în compoziția spiri­tuală a culturii noastre, cu efecte ale căror consecințe le mai vedem și astăzi, în timp ce formațiuni de scriitori se băteau pentru a obține drept de cetate personajelor rea­liste, conflictului dramatic, adevărului isto­ric obiectiv și analizelor sufletești nuanța­te. — reticențele, atacurile, frînele puse de critica dogmatică constituiau un factor de regresiune și conservatorism. H Penteh—----l înțelege pe Călinescu­ și a-l admite pe Ti­­t Videscu, lur UV. S. Crohmălniceanui <-a tre­­i bult Ufi sfert de secol. Iar dacă astăzi ima­­ginea acestor creatori și teoreticieni se pro­­­­­­­­filează nestînjenită, e bine să nu uităm că. I I decenii de-a rîndul, criticul împresurat de / / .griffoni torturați a stat neclintit în fața / / imul samovar cu ceai de mușețel și a îm­­­­­piedicat cu umbra sa iradierea ideilor ce le cuprindeau, ca niște proiectoare, întregul­­i teatru al literaturii noastre. ; traian filip avatar bizantin 3. Ov. S. Crohmălniceanu condamnă ex­presionismul, apoi îi consacră o carte, la în zeflemea experimentele de pretutindeni, apoi le tratează cu seriozitate doctorală, a­­firmă că încercările de reabilitare a mo­dernismului ar fi fost sortite eșecului, dar­ revine fără remușcări, cînd ursuz, cînd tanJ t dru. Cu toată afecțiunea ce i-o nutrește Iul­i Boszarfuv. S. LYUhlftălI HffllffrPTlU se poartT abține Ofilii"! leptușul faptul că a trăit într-un univers „singularizat, bîntuit de proiecțiile delirante ale subconștientului“. El e convins că numai după ce a început să fie „consecvent cu sine însuși“, gîndind și simțind „ca un soldat angajat direct în luptă“, acesta s-a întors cu „fața către lu­mea vie din jur“. Mai recent, aceste idei au dispărut și Bogza este prezentat cu to­tul altfel : „spirit agresiv liric, venit din cercurile suprarealiste, a căror atracție pen­tru tot ce se situa la limita experienței sen­sibile și forța granița între realitatea obiec­tivă și violența dorinței o exprimase ca ni­meni altul prin versurile plachetelor : Jur­nal de sex (1929), Poemnul-invectivă (1933) și Ioana Maria (1937)“. Ov. S. Crohmălniceanu se arăta supărat că critica nu reacționa suficient de prompt față de „lipsuri" care săreau în ochi ime­diat. Dacă azi refuză să compare „valori intr-adevăr foarte originale", asemuindu-le ca piersica si banana, mărul fi nuca, la temeinicia unei evocări * 31­31 (Urmare din pag 1) Replica se impunea de la sine, pentru că așa cum bine spunea Petre Pandrea „orgoliul național care jignește mindrna altor popoare, provoacă replici inevitabile“. In urma procesului de la Cluj, a fost condamnat la 4 ani închisoare. Procurorul care a susținut acuzarea, ceruse chiar 8 ani de temniță. Semnificativă pentru caracterul său inte­gru și nobila demnitate, este poziția lui A.C. Popovici în timpul dezbaterilor, re­produse în „Tribuna“ nr. 185/1893 : «Cluj, 31 august. Terminîndu-se cu citirea pasa­jelor încriminate din Replică, la orele 5,30 procesul se continuă astfel : Președintele: Rog pe acuzatul Aurel C. Popovici să ne spună­m­ ce chip a luat parte la compune­rea și răspîndirea Replicei ? Declarația d-lui A.C. Popovici: Replica este opera tu­turor studenților universitari — români. Mă mîndresc a fi făcut parte din Comitetul constituit pentru redactarea Replicei. Locuind în Graz, am fost rugat sa iau asupra-mi sarcina de a coresponda cu „Ins­titutul tipografic“ unde am hotărât să ti­părim Replica. După ce într-o adunare de la Viena a tuturor studenților am citit și purificat materialul adunat și lucrat de noi toți, am trimis acest material spre tipă­rire. Cu­ despre răspîndirea Replicei, deși eu în Graz n-am împărțit decît puține exemplare cel mult 70, pentru că răspân­direa au făcut-o aici în țară mai ales stu­denții din Cluj, Budapesta și Viena iar în străinătate studenții din Paris, München și Bruxelles. Totuși iau asupra-mi răspun­derea pentru râspîndire». Ni se par deosebit de sugestive și măr­turisirile făcute de Valeriu Braniște, în legătură cu acest proces („Amintiri din în­chisoare“, Editura Minerva 1972, pag. 198) a «La 30 august — citez tot din memoriei neavind aici nici o însemnare la îndemînă și poate că greșesc, cu toate că memoria mea era odinioară admirată ca extraordi­nară — se începuse la Cluj dezbaterea pro­cesului Replicei, ținînd într-una pînă doua zi dimineața la ora 4. Procuror era a faimosul Leszenszky, care făcuse carieră cu rechizitoriul rostit in acest proces (...) Iar ca „pupăză pe colac” l-a mai decorat și regele Carol la propunerea prim-ministru­­lui său D.A.Sturdza care luase „chestia națională“ în proțapul politicii sale ! Cîtă umilire ! (...) După verdictul juraților, cari afirmau vinovăția, a pronunțat tribunalul sentința de 4 ani temniță de stat. O sen­tință nemaipomenit de aspră pînă atunci. Situația apăsată o salvase soția lui Po­povici. Nemțoaică vieneză care învățase la Viena și la Graz românește de dragul băr­batului ; auzind sentința gravă, în loc să leșine, cum ar fi făcut multe altele în locul ei — s-a ridicat și a strigat în salut cît a putut de tare : „Trăiască romănii* ! Strigătul acesta electrizase publicul român, l-am și subliniat în presă, pornind acea manifestație de adrese de aderență, la care se alăturase aproape întreaga noastră lume de femei. Prima adresă de aderență ce am publicat în Tribuna, erau cuvintele ce mi le scrisese mama în o scrisoare sub impresia acestei scene din sala de dezba­­teri din Cluj*. (Va terma,).

Next