Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 11-12. (1994-1995)

Istorie

25 Date istorice 219 unde viiturile prezintă un pericol permanent. Unele revărsări ale Turului, precum și a Tainei, cum era cea din anul 1869 au produs pagube nu numai în zona de câmpie, ci și în „Țara Oașului“. De altfel I. Velcea menționează că, pe hărțile austriece executate în această perioadă figu­rează numai drumul principal: Satu Mare — Negrești — Oaș — Sighetu Marmației cu două ramificații, fiindcă majoritatea căilor de comunicații în timpul precipitațiilor abundente erau impracticabile (70). După cum atestă unele scrieri din secolul trecut, în zona de câmpie a Bazinului Turului, în timpul viiturilor apele Someșului se revărsau deseori în valea Rad­ei, care de fapt este un vechi curs a acestui rău (15). Scurgerea liberă a apelor era îngreunată și de faptul că, în această zonă existau o serie de mori de apă. Acestea în „Țara Oașului“ persistau până și în trecutul apropiat; ultima moară pe apă a fost construită pe Valea Albă la Certeze, în anul 1956, de Văsâi Zoangă din Moișeni (31). Primul proiect al regularizării văii propriu-zise a Turului este ela­borată în anul 1886. Tot în acest an o serie de sate așezate pe malul stâng al râului, între care Pelișor, Lazuri, Noroieni, Bereu, Nisipeni, Micula, Agriș etc., nu mai așteaptă până la alocarea fondurilor din partea foru­rilor superioare și înființează cu forțe proprii „Sindicatul de asanare a râurilor Egherul Mare și Șar“ (30). Urme de vechi lucrări de asanare le găsim și în zona montană superi­oară la Certeze, unde în mlaștina numită „Poiana Sălătrucului“ au fost săpate o serie de canale de drenaj, azi împotmolite. Data precisă a exe­cutării acestora nu le cunoaștem. In anul 1902 încep lucrările de hidroameliorații în partea dreaptă a râului Someș, în urma cărora sunt executate o serie de gâtuiri, supraînăl­­țarea digurilor și completarea sistemului de diguri în zonele unde acestea lipseau. Mai este de menționat și faptul că, încă la începutul acestui secol în zona Tisei superioare nu existau diguri. Astfel satele din Bazinul Turu­lui aveau de suferit și în urma inundațiilor Tisei, a cărei ape în cursul viiturilor mari s-au revărsat în pârâul Batăr și de aici în valea Turului. Astfel unele sate din valea Turului, în urma unor inundații au fost izolate chiar și timp de mai multe săptămâni (59). In această situație, regularizarea râului Tur era posibilă numai prin sincronizarea lucrărilor similare de pe Tisa superioară și Batărul. Unele sate încep să construiască diguri cu forțe proprii. Astfel într-un act datat din anul 1903 la Porumbești, se amintește că, o serie de localnici lucrează pe construirea digurilor (30). Dar aceste diguri, în unele locuri nu atingeau nici măcar 1 m înălțime, iar acolo unde au fost ridicate, terenurile arabile erau în imediata lor vecinătate, fiind expuse astfel inundațiilor. Ultimele rămășițe ale acestor vechi construcții, au fost înglobate în digurile făcute în anul 1974. In anul 1907 „Biroul ingineresc riveran“ de la Satu Mare, reînnoiește vechiul plan — din 1886 — cu privire la hidroameliorarea văii Turului. Pe baza acestui proiect, o suprafață de 205 000 iugăre cadastrale se va feri de inundații, în zona de câmpie (59). Din anul 1909 începe în mod sistematic măsurarea debitului apei Turului, la stația de la Turulung. Pe baza unui plan întocmit în anul 1914, s-a prevăzut construirea unui canal Tisa—Tur, care ar fi adunat apele de pe o suprafață conside­

Next