Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
B. Etnografie - II. Rapoarte de cercetare
280 Hans Gehl s-a practicat la Foieni până în 19577. Deci obiceiul înregistrat în 1913 de etnograful CZIRBUSZ GÉZA în Banat a supraviețuit la șvabii sătmăreni până în a doua jumătate a secolului trecut. Analizând obiceiurile de farsang alemanice svabe (din Baden-Württemberg) etnograful JOHANNES KÜNZIG constată originea agrară atât a păpușii din paie în orașele zonei alemanice, cât și vrăjitoarei din Focul viu rural, și anume în învingerea iernii și a sporirii vegetației. Cu tot progresul tehnic, țăranul depinde de capriciile vremii. De aceea încearcă să influențeze pozitiv soarta recoltei prin procesiuni pe ogoare. Foc viu și discuri încinse în ajun de primăvară. De aceea comunitățile rurale șvăbești — și nu numai acestea — aprind coceni de porumb, paie, vreascuri, mai nou și anvelope de camioane și tractoare. Focul viu trebuia să lumineze ogoarele, sporindu-le astfel fertilitatea. La Óbánya (Altglashütten) și Márok (în Baranya) s-a practicat obiceiul aruncării la vale a discului de lemn încins, fixat pe un băț, obicei preluat din sud-vestul Germaniei, dar și din Vorarlbergul austriac, din Elveția și Alsacia franceză. Aruncând discul, s-a strigat pentru cine e discul: Schiam, schiam Sebeim! / Wen soll die scheme seini Die Sebeim soll dr Mari (usw.) sein9. Strigături asemănătoare există la șvabii sătmăreni, pentru care ERNST HAUSER 10 atestă aruncarea discului de foc până în zilele noastre. E drept că din anii 1970 Scânteia (der Funke) se aduna doar simbolic, pentru că combustibilul era asigurat de către C.A.P. După ce flăcăii au colindat străzile comunei pentru a aduna combustibilul, o luau spre locul focului, cântând un "Cântec al scânteii". Pentru a minimaliza pericolul focului în comune, locul desfășurării era mereu un deal sau o pantă (de ex. la Șandra și Homorodu de Jos). Dacă lipseau dealuri din perimetrul comunei (de ex. la Ghilvaci, Căpleni sau Ciumești), se ridica o claie de paie pe pășunea satului. Flăcăii aprindeau un singur foc, dar în comune mai mari ca Moftinu Mare sau Ardud, flăcăii se organizau după străzi sau cartiere. Modul de desfășurare a sărbătorii se aseamănă la toți șvabii sătmăreni. Prăjina (Funkestock) se împletește cu paie, în care se pune uneori o păpușă (vrăjitoare). In apropierea locului se așează oblic o scândură sau o ușă pe un butoi. De această scândură se lovește discul din lemn aprins pentru a zbura cât mai departe la vale. La sărbătoare participă toată comunitatea. Seara la ora șapte, când sună clopotul, fata cea mai mare a comunei aprinde stogul, doar la Ardud funcția ei e preluată de responsabilul ceremoniei. Flăcăii își aprind discul (șaiba) de lemn la foc, îl fixează în prăjină și îl învârt până când își spun dedicația și aruncă discul. Primele dedicații sunt adresate persoanelor de seamă ale comunei: primarului, preotului, învățătorului, iar după război președintelui C.A.P.-ului și directorului școlii comunale. Dedicația conține o întrebare urmată de răspuns, de ex.: Schiehi Scheibei, i meam soul diea Scheib sei? Răspunsul e: Diea Scheib soo i dr Richter sei (pentru primarul). Urmează dedicații adresate flăcăilor și aleselor inimii, în așteparea nunții perechii, de ex.: Schiebo, Scheibei aus und ei, Diea Scheib soll in Fran% und seim lieabe Mensch sei! Uneori se folosește ocazia pentru a critica abuzurile autorităților bisericești și laice, după ce adulții s-au retras în birt sau într-o pivnița, spre "a stinge focul". Pentru asemenea critici s-a interzis acest "foc păgân" la Beltiug, în anul 1914. Interdicția nu s-a respectat, la fel nu s-a respectat interdicția sărbătoririi hramului bisericii timp de trei zile în timpul recoltei. Discul încins la foc se înțelegea ca simbol al soarelui care revine primăvara, iar puterea magică a resturilor carbonificate era folosită ca mijloc împotriva furtunii. Se presupunea ca arderea acestora va apăra casa de trăznete 11. Și la șvabii din Hajós (în Bacica) se sărbătorea Duminica Focului viu (Schoiblesunntag), dar în locul discurilor de lemn încinse la foc se aruncau cartofi încinși, fixați pe un băț. Aceste "scântei" nu s-au dedicat numai persoanelor onorate și iubite, dimpotrivă, s-au aruncat și pentru prosperitatea holdelor. E demn de remarcat că și populația maghiară a preluat acest obicei șvăbesc, denumindu-l sajbokolás (Scheibenschlagen)12. După părerea etnografului austriac PAUL KAUFMANN, obiceiul aprinderii Focurilor vii se poate desfășura simultan cu rostogolirea roților aprinse și aruncarea discurilor de lemn încinse, dar și ca obicei independent, și nu numai în duminica Invocavii (prima din Postul Mare). Dimpotrivă, aprinderea Focurilor de Paști și de Sânziene era răspândită în toată Austria, iar rostogolirea roților încinse se întâlnea în landurile Austria Superioară și Carintia (Kärnten) care sunt apropiate de regiunea suabo-alemanică (din Elveția și Baden-Württemberg). E vorba de obiceiuri arhaice, în legătură poate cu un străvechi cult al Soarelui sau al 7 Hauler 1978, S. 96-98. 8 KÜNZIG 1950, S. 80. 7 Manherz/Wild 1987, S. 84 f. 111 HAULER 1978, besonders S. 99-103. 11 hauler 1978, S. 103 f. 12 Man herz / Wild 1987, S. 84 f.