Satul Socialist, februarie 1973 (Anul 5, nr. 1161-1184)

1973-02-24 / nr. 1181

Sim­bată 24 februarie Nr. 1181 VIZITÎND MUZEUL DE ISTORIE AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA (XVI) Meditaţie lingă ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu In întregime, această sală a muzeului e consacrată­ dezvoltării învăţămîntului, ştiinţelor, litera­turii şi artelor de la sfîrşitul se­colului trecut şi începutul secolu­lui XX. Cu mîndrie şi cu un sentiment de pietate în acelaşi timp, vizitezi această sală. Aduşti în faţa exponatelor şi ţi se con­turează una dintre cele mai im­presionante imagini. O imagine tare vorbeşte convingător des­­pre geniul poporului nostru ce s-a afirmat pe multiple planuri şi cu o deosebită vigoare în a­­cea epocă. E o amplă şi hotă­­rîtă deschidere spre universalita­te. Intr-o vitrină, poţi vedea edi­ţia princeps a poeziilor lui Mihai Eminescu. Ea poartă data: 1884. După cinci ani, marele poet va intra în pămîntul obîrşiei şi glo­riei sale­ In acelaşi an 1889, va intra în eternitate şi prietenul său de gînd, de ideal şi de su­ferinţă, Ion Creangă, lată, în vitrină, ochelarii pe care i-a pur­tat humuleşteanul. Ochelari mo­deşti, pentru că modest a fost şi stăpînul lor. Nu departe de a­­ceastă vitrină este masa de lucru a lui I. L. Caragiale. La a­­cest birou a zăbovit el asupra cuvîntului, l-a dat strălucire, la acest birou şi-a scris operele ne­muritoare. Şi alături de aceştia trei, prezenţa lui Titu Maiorescu, fondatorul societăţii „Junimea" şi al revistei „Convorbiri literare". Dar să nu părăsim ediţia prin­ceps a poeziilor lui Eminescu. Lingă ea să murmurăm: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie"... Lingă ea putem înţelege mai bine, mai profund, acea epocă de puternică înflorire a spiritului românesc. Pe firmamentul acelei epoci, Eminescu străluceşte ca o stea de primă mărime. înaintea sa fusese Alecsandri, „acel rege al poeziei", cum l-a numit au­torul „Luceafărului", in aceeaşi vitrină poţi vedea cupa de bronz pe care a primit-o Vasile Alec­sandri la concursul de poezie de la Monttpellier în 1878 pentru poemul „Ginta latină". O trăsătură fundamentală u­­neşte cugetul, inima, creaţia tu­turor personalităţilor acelei epoci de avînt cultural-ştiinţific: Iubi­rea de patrie. La patrie, la doru­rile, la năzuinţele ei te gîndeşti lîngă ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu. La patrie te gîn­deşti şi cînd vezi însemnările autografe ale lui Coşbuc, ma­nuscrisele poeziilor lui Vla­­huţă, cartea de versuri din 1907 a lui Octavian Goga, premiată de Academia Ro­mână, volumul lui A. D. Xeno­­pol „Istoria Românilor din Dacia Traiană", masivul tom al lui Odo­­bescu „Tezaurul de la Pietroa­sa", apărut la Paris între 1899 - 1900 sau un manuscris al lui Nicolae Iorga referitor la „Istoria Românilor sub Mihai Viteazu". Intelectuali de diferite generaţii se unesc într-un acelaşi nobil şi înflăcărat crez al propăşirii ţării. Există o continuitate a culturii româneşti a cărei boltă de spri­jin e slujirea cu credinţă a popo­rului, ridicarea lui spre civiliza­ţie. Ştiinţa e reprezentată, între alţii, de Petru Poni, Emanoil Ba­­caloglu, Traian Lalescu, loan Cantacuzino, Victor Babeş. Intr-o vitrină e expus microscopul fo­losit de savantul loan Cantacu­zino. Pătrundem tot mai impetuos în circuitul valorilor culturii interna­ţionale. Obiecte simple evocă fi­guri proeminente de la sfirşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea veac româ­nesc. Cu emoţie priveşti acest costum de explorator pe care l-a purtat Emil Racoviţă în celebra sa expediţie la Polul Sud, pe va­sul „Belgica", alături de teme­rarul Amundsen. Cu emoţie te o­­preşti în faţa cununii de lauri pe care i-au oferit-o cîntăreţei Ha­­ricleea Hartulari Darclée studen­ţii din Rio de Janeiro în 1902. Cu doi ani în urmă Haricleea in­terpretase la Roma, în premieră mondială, rolul titular din opera „Tosca" de Puccini. Cu emoţie priveşti costumul purtat de Con­stantin Nottara în piesa „Apus de soare" de Barbu Ştefănescu Delavrancea. In acest costum marele actor a dat viaţă scenică lui Ştefan cel Mare. începutul secolului al XX-lea a debutat glorios pe pămîntul românesc. Mărturii ale acestui a­­devăr sînt și alte exponate din muzeu unele de o valoare unică: macheta originală a avionului ,,Vlaicu-u­l", realizată de Aurel Vlaicu în 1913, macheta primului turbo-reactor inventat de Henri Coandă în 1910, macheta elicop­terului cu aripi turnante, realiza­tă de Traian Vuia în 1918. Toate acestea stau în sala mu­zeului, în jurul ediţiei princeps a poeziilor lui Eminescu. Cuprin­­zînd aceste imagini simbol, vei avea o altă dimensiune, mai vas­tă, a versului de neuitat „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie"... PETRE DINCU Ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu ACASA, LA CĂRTURARUL BĂNĂŢEAN ION CLOPOŢEL Am venit întîi de toate la Margina, să-l ascult povestind pe Ion Clopoţel. Cu părul alb, înalt, drept şi cu o surprinză­toare ţinută tinerească, el vorbeşte cu volubilitate tră­­dînd un spirit neatins de vîr­­stă — deşi e, totuşi, octogenar — şi-mi spune despre cine ? îmi vorbeşte despre începu­turile sale jurnalistice datînd din 1910—1911. A început la Gazeta Transilvaniei din Bra­şov, apoi a continuat la Ro­mânul din Arad. Ştie (memoria îi e perfec­tă !) despre atitea episoade importante ale istoriei acestei jumătăţi de veac sau despre fapte mai puţin cunoscute din viaţa noastră socială, din lup­tele pentru desăvîrşirea unirii de stat, ori pentru cucerirea de drepturi sociale ale clasei muncitoare, ale ţărănimii. Scriitor, publicist, istoric, editor, sociolog de reputaţie, vechi militant al mişcării noastre muncitoreşti, Ion Clo­poţel a fost din anii tinereţii sale pînă acum, aproape neîn­trerupt în miezul fierbinte al vieţii, fie trudind modest şi asiduu prin redacţii, fie stră­­bătînd toate ţinuturile ţării. Poate acest neastîmpăr, a­­ceastă efervescenţă spirituală să-l fi ajutat să-şi conserve nealterată sănătatea ? Poate. Întrebarea îl înveseleşte, ca şi cînd ar şti el o taină pe care însă ocoleşte să ne-o facă azi cunoscută. Oricum, înţeleg : e un drum lung, presărat cu studii şi cercetări, cu cărţi pu­blicate, cu o rodnică şi meri­tuoasă experienţă de cărtu­rar, animat de convingeri so­cialiste. Dar înainte de orice, maestrul Ion Clopoţel e un în­drăgostit al plaiurilor bănă­ţene şi-ndeosebi al zonei Fă­getului. — Vatra aceasta, îmi măr­turiseşte, a fost şi este foarte bogată în semnificaţii artisti­ce şi noi ne-am străduit s-o cunoaştem temeinic şi s-o va­lorificăm în fel şi chip. Era peregrinat prin toate satele şi comunele din bazinul superior al Begăi, de unde am strîns tot soiul de obiecte de artă, mai ales textile, de sculptură şi olărit şi le-am orînduit în­­tr-o colecţie muzeală. Cu pri­lejul anchetelor pe care le-am făcut prin ţară, am venit în­­contact cu creaţia folclorică cea mai reprezentativă din nu­meroase zone. Am ales şi de-acolo ceea ce m-a interesat. Facem o pauză, cineva cere gazdei un obiect cu împrumut, ca între vecini, la sat. Lipseşte cîteva clipe, suficient ca să văd mai temeinic, locul, casa, grădina. Dacă n-aş şti că e un neobo­sit cercetător şi un pasionat colecţionar de artă populară, ar fi suficient această privire panoramică ; încă de la in­trare simţi că te afli în faţa unui original lapidarium alcă­tuit din ceramică populară ar­haică, de forme perfecte, de felurite dimensiuni. Reţin meandrele unei ornamentici de un alb lăptos, reţin iarăşi strălucirea unui zmalţ verde, în care adastă o rază de soare. Dar casa ? „Poftiţi, îmi spu­ne, să o vizitaţi, să văd dacă vă place". Intru iarăşi ca în­tr-un muzeu (şi este realmente 0 casă-muzeu !). La parter vase în blidare şi depuse pe jos, într-o ordine care îţi a­­trage atenţia. Comori strinse intr-o viaţă de om : chilimuri, ţesături, pictură pe sticlă, cu­sături meşteşugite, din care roşul amicilor răspîndeşte ar­monii geometrice pe umeri şi pieptare ; sînt aici — numai în domeniul etnografic — 30 de categorii distincte, 400 de pie­se de ceramică, de la oalele arse în cuptoarele — acum din păcate aproape stinse — de la Jupîneşti, pînă la cele­lalte aduse cu carul de pe Crişul Alb, de la Obîrşia, de la căuşele de băut din Poeni, pînă la obiectele de sculptură de la Putna. — De peste cincizeci de ani tot achiziţionăm — îmi mărtu­riseşte Ion Clopoţel. Avem piese rare, unele chiar unica­te. Priviţi acel obiect pe lîngă care trecem acum. E vechi de cîteva sute de ani. O împleti­tură de alun unică în felul ei, din Fărăşeşti. Sau uşile aces­tea din Breazova, uşi creţe, cum li se spune prin partea locului. Dar ce să admirăm mai mult ? Căldăruşele din Coşa­­va, sau tulnicele din Munţii Apuseni, cristelniţele de la Ju­pîneşti, sau ulcioarele tip Lu­goj ? Numai la etaj sunt peste 1 000 de piese : 11 oprege, apoi blide, ulcele, un perete întreg dedicat ţesăturii autohtone din Margina. Multe din expo­nate au o istorie a lor. Ne oprim în faţa unei icoane pe sticlă, pe care sunt, pictate vreo 300 de figuri în culori vii, ne­alterate de trecerea timpului, cu acea tulburătoare artă nai­vă — şi rafinată totodată — a iconarilor transilvăneni de altădată. Pe un alt perete, un dulap înţesat cu tomuri de politică, istorie, sociologie, beletristică , la loc de cinste operele lui Ni­colae Iorga, colecţia revistei ,,Societatea de mîine“ pe care a condus-o vreme de mai bine de două decenii. Şi alături de o sarb­ă miţoa­­să, coborîtă de undeva din munţi, multă şi variată sculp­tură rurală. De la ceramica cea mai primitivă, din lut, la obiecte din majolica cea mai fină. Aici, în acest univers lu­crează neostenit, la cei optzeci de ani ai săi, inimosul cărtu­rar bănăţean, distins pentru laborioasa şi îndelungata sa activitate, cu înalte ordine ale Republicii Socialiste România. In jurul mesei, se găsesc în permanenţă douăsprezece scaune de lemn, cu spătar înalt. Pe unul din ele întîrzie Ion Clopoţel, în timp ce pe bi­rou îl așteaptă zi de zi o căli­mară deschisă... VALENTINA DIMA In comuna Ciocăneşti, ju­deţul Ialomiţa se desfăşoară în prezent o cercetare socio-cul­­turală, începută la 14 februarie ea va dura trei săptămîni. Cinci sute de locuitori de vîrste şi ocupaţii diferite vor răspunde unei sume de între­bări privind mai buna orga­nizare a activităţii cultural­­educative de masă. Aşadar, scopul cercetării : un sondaj al cerinţei de cultură, al genuri­lor şi domeniilor preferate, care se pot numi literatură, spectacole, manifestări artisti­ce, mijloace de informare, cultură generală etc. Evidenţiind pentru moment buna intenţie a organizatorilor ne propunem să revenim la Ciocăneşti la sfîrşitul anchetei pentru a-i analiza acesteia e­­ficienţa practică. Uitată o lungă perioadă, cercetarea socio-culturală a­­pare de cîţiva ani cu insistenţă în metodologia culturii de ma­să. Nu fiindcă este o preocu­pare la modă, sau care a venit să alunge monotonia din ac­tivitatea unor instituţii de cultură săteşti. Nici pe departe. Ci fiindcă necesitatea de a îndruma munca culturală prin­­tr-o cercetare serioasă şi te­meinică se face în mod obiec­tiv resimţită. O cer necesităţile educaţiei permanente a adulţilor, nevoia de a menţine la aceştia, pen­tru o perioadă cît mai întinsă din viaţa lor, a unui mare vo­lum de cunoştinţe, de a-i face să cîştige altele noi, de a le mări receptivitatea faţă de tot ce e nou. Cercetarea ştiin­ţifică în sistemul culturii şi educaţiei are de examinat pro­bleme privind psihologia vîr­­stelor şi a colectivităţilor, re­laţiile om­ progres tehnic, ac­cesibilitatea la civilizaţie şi integrarea acesteia în viaţa curentă. Ea sondează timpul liber şi posibilitatea utilizării lui în scopuri educative, pro­cesul asimilării actului de cul­tură, climatul familial şi acţi­unea culturală, problemele cul­turii de masă în rîndul femei­lor, ale tineretului etc. In final cercetarea sociolo­gică în cultură îşi propune să descopere acele puncte unde viaţa cere intervenţia culturii pentru pregătirea unui om complex, participant activ la opera de dezvoltare economică şi social-edilitară a satului său. In judeţe ca Prahova, Vîlcea, Bacău, Ialomiţa, Neamţ, ca să cităm numai cîteva, cercetarea ştiinţifică tinde să devină o metodă de lucru. în altele, lu­crurile sînt abia în făşă. S-au obţinut rezultate bune, dar se întîlnesc destul de des şi aici tendinţe spre formalism. Ade­sea specialiştii de la centrul de judeţ cunosc criteriile teo­retice ale cercetării dar nu şi realitatea satului pe care-l su­pun investigaţiilor. La rîndul lor intelectualii din sat, coop­taţi în această acţiune, cunosc realitatea, dar nu şi tehnica de lucru. Şi fiindcă şi aici ca-n orice activitatea umană reuşita ţine de oameni vom insista asupra acestui aspect, în comuna Zărneşti — Buzău se fac firave sondaje de opinie, cu un efect limitat, în timp ce directorul căminului cul­tural Nicolae Dragomir de­clară deschis că nu se pricepe la sociologie, în judeţul Arad se încearcă o delimitare a autenticului ara­dean prin stabilirea de zone şi vetre ale creaţiei populare. Se porneşte de la criteriul ştiinţific — şi acesta e un lu­cru bun — că nu se poate va­lorifica bine creaţia spirituală fără a cunoaşte cu precizie lo­cul în care se naşte şi oa­menii care o cultivă şi o­ de­săvârşesc. Dar şi aici lucrurile s-au oprit la atît. În comuna Girov, judeţul Neamţ, directorul căminului cultural, Ion Popescu, este profesor de filozofie, cadru dis­­punînd de multe din datele tehnice ale cercetării. El o şi întreprinde dînd subiecţilor sondajului cultural chestionare cu întrebări tip. Dar fiecare dintre cei consultaţi este o in­dividualitate care poate oferi cercetătorului elemente pe care formularul tip le împie­dică de obicei să iasă la lu­mină. Chiar şi cel mai bogat chestionar nu poate epuiza sfera atît de bogată a existen­ţei săteanului în socialism. De unde obligaţia arzătoare, de inimă, a cercetătorului de a susţine chestionarul cu un dialog viu, de acţiune şi fineţe psihologică. Dar acestea sunt lucruri care se ştiu mai puţin chiar şi acolo unde cercetăto­rul local nu e lipsit de o oa­recare pregătire. Tovarăşul Paul Petrescu, cercetător al culturii popu­lare de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, ne spune in legătură cu aceasta : — Cercetarea socio-cultu­rală nu poate fi făcută de oricine. Aş găsi binevenită ca atare o pregătire în acest sens — (reciclare) — a cadrelor de la comune şi de la judeţ care se vor angaja în această acţi­une. Ea le va da în mînă in­strumentele unei investigaţii moderne, aşa cum o cere viaţa satului contemporan. Pînă la constituirea unui centru me­todologic a cărei absenţă se resimte după părerea mea, ac­tualele centre de îndrumare a creaţiei populare — avînd concursul oamenilor de ştiinţă — şi-ar putea lărgi atribuţiile iniţiind acţiuni şi dînd îndru­mări socio-culturale. Apelîndu-se la ceva mai multă iniţiativă în acest dome­niu în fiecare judeţ pot fi gă­site resurse pentru organizarea unei cercetări ştiinţifice rigu­roase în cultura de masă. A­­dică o cercetare care să ducă la rezultate concrete, care să determine planuri de acţiune, nu o cercetare de dragul cer­cetării. Fiindcă în destul de multe locuri încă, sătenii pri­mesc chestionarele pentru son­dajul de opinie şi nu ştiu de ce le-au primit. „Anchetato­rul" vine, le lasă şi apoi se întoarce după o vreme să le ia, completate. Aceasta se poate numi orice în afară de treabă de om de ştiinţă. In comuna Botoroaga, ju­deţul Teleorman, directorul căminului cultural, Stelian Bă­­naru, a fost scos două săptă­­mîni din producţie pentru a da ajutor staţiei-pilot pentru cercetări socio-culturale de la Olteni. N-a fost singurul, ci au fost 84 de directori de cămine culturale convocaţi aici în a­­celaşi scop. — Ce concluzii aţi desprins pentru o posibilă cercetare şti­inţifică organizată la dv. în Botoroaga. — N-am tras concluzii: am fost chemat doar să împart chestionarele. Aproape că nu ne vine să credem că nişte cadre însăr­cinate cu o nobilă muncă de concepţie pot pleca dintr-un nucleu de cercetare fără nici un experiment. Pregătirea celor pe umerii cărora stă acţiunea de cerce­tare socio-culturală — ne re­ferim nu numai la directorii de cămine culturale ci la în­treaga intelectualitate săteas­că, apare, după cum o dove­desc faptele, ca o problemă cheie. Nu pot fi tratate oricum pri­lejuri ca cel din Olteni pentru a transmite participanţilor la acţiunile model cunoştinţele de bază privind desfăşurarea cercetării socio-culturale în propria comună. Deşi consiliul culturii şi educaţiei socialiste nu întîrzie cu răspunsuri elu­­cidatoare la întrebările legate de această problemă, este ne­cesară, credem, constituirea unei forme de îndrumare care să pună la dispoziţia cercetă­torului din judeţul Ilfov, ca şi a celui din Bistriţa-Năsăud, toa­te elementele unei cercetări legate de viaţă o ferită prin a­­ceasta de pericolul bagateli­zării. V. TOSO CE TREBUIE SĂ FIE CERCETAREA SOCIOCULTURALĂ ORGANISMELE Apa este unul din consti­tuenţii cei mai importanţi ai organismelor vegetale şi ani­male. în medie, procentul de apă din organismele vii vari­ază între 70 şi 80 la sută. In comparaţie cu celelalte sub­stanţe din corpul vieţuitoare­lor, apa se găseşte in procentul cel mai mare. Viaţa a luat naştere şi s-a răspîndit mai întîi în mări şi oceane. La animalele acvatice inferioare, cum sînt bureţii, hidra, meduza, toate celulele sînt scăldate de apa din me­diul extern, astfel că nici nu se poate face o deosebire intre mediul extern acvatic şi mediul intern al animalului. Dar pe măsura evoluţiei lumii vii, a început să se separe mediul in­tern apos al organismelor de mediul acvatic extern. Şi la cele mai evoluate organisme, fiecare celulă este scăldată de lichidul apos intern, în lipsa căruia viaţa celulei este impo­sibilă, în cuprinsul aceluiaşi organism, apa nu este reparti­zată în mod egal, uniform. In unele tipuri de celule sau ţe­suturi se găseşte o cantitate mai mare ca, de exemplu, în singe sau în vasele care au rol în conducerea apei in corpul plantelor. In alte tipuri de ţe­suturi, ca ţesutul osos, procen­tul de apă e de numai 30 la sută, iar în seminţe poate să coboare chiar sub 10 la sută. Cantitatea de apă din organis­me variază şi cu virsta lor. Organismele tinere, în creştere, conţin mai multă apă decit cele adulte şi acestea mai mul­tă decit organismele bătrîne. La embrioni, apa poate să de­păşească 95 la sută. Conţinutul în apă variază şi în activita­tea ţesutului. Astfel, muşchii mamiferelor — ţesuturi active — conţin 75 la sută apă, în timp ce tendoanele, care înde­plinesc mai mult un rol me­canic, pasiv, au numai 60 la sută apă. Principala caracteristică a vieţii este metabolismul, schim­bul de substanţe şi energie între organism şi mediu. Re­acţiile chimice ale metabolis­mului se produc intre substan­ţe dizolvate. La temperatura obişnuită, multe substanţe mi­nerale, săruri şi numeroase substanţe organice se dizolvă bine în apă. Aerul, oxigenul necesar respiraţiei plantelor şi animalelor se dizolvă uşor în apă. Datorită acestei proprie­tăţi de bun dizolvant, apa este mediul în care se desfăşoară reacţiile biochimice, metabolice. Datorită tot acestei proprie­tăţi, apa mijloceşte legătura dintre scoarţa Pămîntului (li­­tosfera) şi materia vie. Sub­stanţele chimice din litosferă, care se dizolvă în apă, ajung o dată cu aceasta in corpul or­ganismelor, unde participă la producerea materiei vii. In li­tosferă, elementele chimice sunt distribuite neuniform, astfel că prin intermediul apei, compo­ziţia chimică a litosferei deter­mină compoziţia chimică a ma­teriei vii din plante şi animale. Apa mijloceşte pătrunderea în materia vie a vreo 60 de ele­mente chimice din litosferă. Cantitatea mare de apă din corpul organismelor face ca temperatura acestora să vari­eze mai puţin decit temperatu­ra mediului înconjurător. La animalele cu temperatura con­stantă, apa din corpul lor con­tribuie la reglarea temperaturii acestora. Cind organismele se supraîncălzesc din cauza căldu­rii din mediu sau a efortului, intră in joc mecanismul de răcire, de pierdere a surplu­sului de căldură. Un asemenea mecanism important este tran­spiraţia, eliminarea din corp a apei in stare lichidă la anima­le sau sub formă de vapori la plante, pe întreaga suprafaţă a corpului care vine în contact cu aerul înconjurător. Evapo­rarea apei transpirate, care cere o mare cantitate de căl­dură, se face pe socoteala căl­durii din corp și astfel este împiedicată ridicarea peste măsură a temperaturii sale. In materia vrie, apa intervine intr-o serie de fenomene fizice cum sunt disocierea electroli­tică, filtrarea, difuziunea, os­moza, transportul de materiale. Multiplele roluri ale apei in procesele vieţii arată cit de im­portant este acest component al materiei vii. Toate procesele biochimice, biofizice şi fiziolo­gice din organisme necesită un mediu apos. In lipsa apei, via­ţa este imposibilă. Animalele rezolvă problema apei necesare vieţii lor deplasîndu-se spre locurile unde îşi pot satisface nevoia de apă. Pentru anima­lele domestice, aprovizionarea lor cu apă cade în sarcina o­­mului, care trebuie să cunoas­că regimul de apă al fiecărei specii sau rase pe care o creşte. In ceea ce priveşte plantele terestre, fixate de sol, alimen­tarea lor cu apă constituie o problemă de prim ordin. Apa este necesară în tot timpul vieţii plantelor. Intr-un sol uscat, seminţele nu pot încolţi. Deosebit de necesară este apa pentru nutriţia din sol a plan­telor, pentru că rădăcinile lor nu pot absorbi substanţele hră­nitoare decit în soluţii apoase, iar conducerea substanţelor nutritive în plante, prin sis­temul de vase, se face tot cu ajutorul apei. Fără apă, plan­tele nu se pot nutri, iar în cazul cînd apa este insuficientă şi nutriţia este incompletă. Vara, plantele nu consumă numai apa provenită din ploile din timpul verii , ci şi apa care s-a păstrat în sol din ploile de toamnă şi mai ales apa prove­nită din topirea zăpezilor. Cu cit umiditatea de toamnă şi iarnă va fi păstrată prin lucrări agrotehnice în cantitate mai mare, cu atît plantele vor avea condiţii de viaţă mai bune, vor da recolte mai bogate. OCTAV MUNTEANOft profesor universitar' APA SI Ce ştim despre lumea vegetală m ’ :' - ... ,­•;! ■ I • I V şi animală Biblioteca • e pre­zenţă tot mai activă in viaţa satului con­temporan. In foto­grafie, un grup de săteni din comuna Marginea, judeţul Suceava, îşi aleg cărţile preferate SATUL SOCIALIST „...Eram de 4—5 ani; pe a­­tunci am apucat la noi casă a­­coperită cu şindrilă bătută in cuie de lemn (...), petrecerile noastre se făceau la han. Era o cinste pentru cel care ne che­ma să jucăm ; jucam la marile sărbători de peste an şi dumi­nicile cind nu era anotimp de cîmp“. Rememorarea, aparţinînd bătrînului Colach­iu Dumitra­­che de 85 ani, reînvie de fapt­­ o epocă din urmă cu mai bine de şase decenii. In satul dintre munţi, în li­­­­niştea pădurilor seculare, s-au auzit paşii flăcăilor mişcîn­­du-se în hore, în sîrbe şi bătu­te după obiceiul strămoşesc ; s-au auzit strigăturile făcute ■ în vîrtejul jocului : Joacă-aici că am opinci / Şi mîndruţe cite cinci. / Joacă­­aici că am obiele / Şi mîndruţe ! cite stele. / Haide joacă năru­­jene, / Dedesubt pămîntul ge­me !... / Cine joacă şi nu stri­­gă, / Face-i-s-ar gura strîmbă;/ Strîmba-i-s-ar şi usca / Să nu poată săruta. în 1971, formaţia de dansuri populare din Năruja a serbat şaizeci de ani de activitate. Dincolo de manifestările pro­­priu-zise, care au avut loc cu ocazia sărbătoririi acestui cen­tru păstrător de tradiţie a dansului vrîncenesc, am con­semnat cîteva fapte din hroni­cul dansurilor nărujene . 1911 — După serbarea de sfîrşit de an a şcolarilor, are loc prima şezătoare culturală cu un program stabilit dinain­te (cîntece, dansuri). 1916 : serbare populară urmată de dans în localul şcolii. 1949 : „la spectacolul dat de noi, sala a fost umplută pînă la refuz, o mare parte din săteni au as­cultat şi văzut echipa artistică de afară şi de pe la ferestre" (Raportul căminului cultural). Pusă pe baze noi, mişcarea artistică de amatori a căpătat, în perioada anilor 1949—1955, noi valenţe şi dimensiuni. For­maţia de dansuri rămîne punc­tul forte al căminului cultural din Năruja. La 26 martie 1950 această formaţie este invitată la primul concurs pe ţară al căminelor culturale. „Nărujenii la Bucureşti ! Cei care au vă­zut primul automobil în satul lor abia în 1936 — scrie Vale­­riu Liţă Cosmin în cartea sa „Paşi peste timp“ — au călă­torit atunci pentru prima oară cu trenul­­ ei, care pînă la Foc­şani făceau, înainte vreme, două-trei zile cu căruţa ! A­ această deplasare a rămas de neşters din memoria tuturor dansatorilor. Sunt păstrate fotografii, ziare, sunt repo­vestite întîmplări. Şi to­tuşi... Pe scena cinematografu­lui „Patria" din Bucureşti, nă­rujenii au smuls ropote de a­­plauze". „Cine joacă vrînceneşte"... Aşa izbucneşte chiotul dansa­torilor din echipa căminului cultural din Năruja — Putna. Hora lor, hora mare a Vrancei, se plimbă cu o repeziciune a­­meţitoare. De la un capăt la altul al scenei, ochii de abia pot prinde imaginea unui dan­sator în trecerea fulgerătoare a jocului. Şirul dansatorilor se fringe, împărţindu-se apoi în perechi şi se împleteşte şer­puitor de-a lungul şi latul sce­nei. De atunci au trecut mulţi ani. Reînnoită mereu şi îmbo­­găţindu-şi mereu repertoriul, echipa dansatorilor nărujeni a fost laureata multor concur­suri. Pe scene, ca şi la hora din sat, pretutindeni acolo unde nărujenii au dus în priviri înălţimile munţilor şi seninul cerului Moldovei — ecou al vigorii seculare, al purităţii şi frumuseţii folclorului româ­nesc — strigăturile lor : „Cine joacă vrînceneşte". P. FLORENTIN I FOL­CIO­R „ CINE JOACĂ VRÎNCENEŞTE ii PAGINA 5 V. Zamfir BUCURII COTIDIENE Aşa cum ni se relevi in noul său volum de versuri, Vasile Zamfir este un poet al incîntărilor, al imaginilor solare, tonice, cu sufletul larg deschis in faţa fru­museţilor vieţii de fiecare zi. Tărîmul obişnuit al visării sale este cel al cîmpiei, de care se simte intim legat prin origine. Freamătul lanurilor, cîntecul păsărilor, şipotul izvoarelor, albastrul de Vo­­roneţ al zărilor exercită asu­pra sa o atracţie irezistibilă. De aceea, primăvara — ano­timpul renaşterii naturii — îl cheamă de fiecare dată dincolo de zidurile oraşului, „sub oglinda înaltă a cerului", unde totul devine mişcare, culoare, prospeţime. Simţă­mintele poetului merg pînă la identificarea propriului eu cu universul familiar al cîm­piei, după cum ni se mărtu­riseşte într-una din cele mai frumoase şi mai semnificative poezii : „Sufletul acestor cîm­­pii, / abur in zori, legănare de grîne, / cîntec de greieri, cocori, ciocîrlii, / iarbă şi cer — / îl ştiu, îl cutreier / ziua şi noaptea. / Sufletul aces­tor cîmpii e sufletul meu"... (Sufletul acestor cîmpii). De altfel, tot ce se petrece in versurile lui Vasile Zamfir CĂRŢI se circumscrie acestui tulbu­rător ţărim. Autorul cele­brează „dimineţile rotite-n culori", se bucură de „cerce­luşii albi" al grădinilor, ră­tăceşte prin pădurea în care „fierb izvoarele", îşi pleacă urechea pe trupul pămintului de care-l leagă „milioane de fibre", îşi caută urmele co­pilăriei „sub brazdele de plug", veghează lîngă copacii încremeniţi „la capăt de tar­la", se scufundă ca o ciutură în „fîntînile vieţii", de unde îşi extrage sevele durabile ale lirismului său. Astfel, cîmpia devine însuşi simbolul peren al patriei, imaginea ei catali­zatoare, reconfortantă : „Doar miriştea se leagănă aice, / Numai aici sub lună-alune­­cînd / Şi stelele sînt mlădioa­se spice, / Şi frunţile se-a­­pleacă peste gind. / / Pe ur­mele tăcerilor se-arată / I­­mense miriştile, şi cîmpia / înaltă semn de patimă băr­­bată / Cu­ m­urile spun de Ro­mânia" (Numai aici). Inscri­­indu-se în această ordine, o serie întreagă de poezii pul­sează de nobilul sentiment al iubirii de ţară, de vechile şi noile privelişti ale pămintu­lui străbun, „biruitor prin veac". Printre ele amintim : Glasul lui Bălocscu, Din gra­iul ţării.. In ţara mea de aur. Vatră, Inscripţie, Efigie, Isto­rie. Concludentă pentru starea de spirit a poetului ni se pare mai ales de dragoste : „Cum voi putea întoarce ceea ce-ţi sunt dator, / Ca vrednică de tine să-mi scapere iubirea ? ! Văzduhul tău îmi suie către zenit privirea / şi îmi sculp­tează braţul semeţ spre vi­itor (...) Visez un stih de vrajă, să-ţi schimb prin el cîmpia / Şi s-o înalţ cu plete de aur, ca pe-un semn / Spre cei ce vin — chemare, şi fla­mură, şi-ndemn. / Să-nvăluie în pînze de soare România". Este ceea ce, dincolo de unele reminiscenţe clasice (Năprasnici, caii, Ţărm etc), dă adevărata măsură a liricii lui Vasile Zamfir, pusă sub semnul a ceea ce însuşi auto­rul numeşte „măreaţa fericire de-a trăi"... ION SEGARCEANU

Next