Satul Socialist, februarie 1973 (Anul 5, nr. 1161-1184)
1973-02-24 / nr. 1181
Simbată 24 februarie Nr. 1181 VIZITÎND MUZEUL DE ISTORIE AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA (XVI) Meditaţie lingă ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu In întregime, această sală a muzeului e consacrată dezvoltării învăţămîntului, ştiinţelor, literaturii şi artelor de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului XX. Cu mîndrie şi cu un sentiment de pietate în acelaşi timp, vizitezi această sală. Aduşti în faţa exponatelor şi ţi se conturează una dintre cele mai impresionante imagini. O imagine tare vorbeşte convingător despre geniul poporului nostru ce s-a afirmat pe multiple planuri şi cu o deosebită vigoare în acea epocă. E o amplă şi hotărîtă deschidere spre universalitate. Intr-o vitrină, poţi vedea ediţia princeps a poeziilor lui Mihai Eminescu. Ea poartă data: 1884. După cinci ani, marele poet va intra în pămîntul obîrşiei şi gloriei sale In acelaşi an 1889, va intra în eternitate şi prietenul său de gînd, de ideal şi de suferinţă, Ion Creangă, lată, în vitrină, ochelarii pe care i-a purtat humuleşteanul. Ochelari modeşti, pentru că modest a fost şi stăpînul lor. Nu departe de această vitrină este masa de lucru a lui I. L. Caragiale. La acest birou a zăbovit el asupra cuvîntului, l-a dat strălucire, la acest birou şi-a scris operele nemuritoare. Şi alături de aceştia trei, prezenţa lui Titu Maiorescu, fondatorul societăţii „Junimea" şi al revistei „Convorbiri literare". Dar să nu părăsim ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu. Lingă ea să murmurăm: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie"... Lingă ea putem înţelege mai bine, mai profund, acea epocă de puternică înflorire a spiritului românesc. Pe firmamentul acelei epoci, Eminescu străluceşte ca o stea de primă mărime. înaintea sa fusese Alecsandri, „acel rege al poeziei", cum l-a numit autorul „Luceafărului", in aceeaşi vitrină poţi vedea cupa de bronz pe care a primit-o Vasile Alecsandri la concursul de poezie de la Monttpellier în 1878 pentru poemul „Ginta latină". O trăsătură fundamentală uneşte cugetul, inima, creaţia tuturor personalităţilor acelei epoci de avînt cultural-ştiinţific: Iubirea de patrie. La patrie, la dorurile, la năzuinţele ei te gîndeşti lîngă ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu. La patrie te gîndeşti şi cînd vezi însemnările autografe ale lui Coşbuc, manuscrisele poeziilor lui Vlahuţă, cartea de versuri din 1907 a lui Octavian Goga, premiată de Academia Română, volumul lui A. D. Xenopol „Istoria Românilor din Dacia Traiană", masivul tom al lui Odobescu „Tezaurul de la Pietroasa", apărut la Paris între 1899 - 1900 sau un manuscris al lui Nicolae Iorga referitor la „Istoria Românilor sub Mihai Viteazu". Intelectuali de diferite generaţii se unesc într-un acelaşi nobil şi înflăcărat crez al propăşirii ţării. Există o continuitate a culturii româneşti a cărei boltă de sprijin e slujirea cu credinţă a poporului, ridicarea lui spre civilizaţie. Ştiinţa e reprezentată, între alţii, de Petru Poni, Emanoil Bacaloglu, Traian Lalescu, loan Cantacuzino, Victor Babeş. Intr-o vitrină e expus microscopul folosit de savantul loan Cantacuzino. Pătrundem tot mai impetuos în circuitul valorilor culturii internaţionale. Obiecte simple evocă figuri proeminente de la sfirşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea veac românesc. Cu emoţie priveşti acest costum de explorator pe care l-a purtat Emil Racoviţă în celebra sa expediţie la Polul Sud, pe vasul „Belgica", alături de temerarul Amundsen. Cu emoţie te opreşti în faţa cununii de lauri pe care i-au oferit-o cîntăreţei Haricleea Hartulari Darclée studenţii din Rio de Janeiro în 1902. Cu doi ani în urmă Haricleea interpretase la Roma, în premieră mondială, rolul titular din opera „Tosca" de Puccini. Cu emoţie priveşti costumul purtat de Constantin Nottara în piesa „Apus de soare" de Barbu Ştefănescu Delavrancea. In acest costum marele actor a dat viaţă scenică lui Ştefan cel Mare. începutul secolului al XX-lea a debutat glorios pe pămîntul românesc. Mărturii ale acestui adevăr sînt și alte exponate din muzeu unele de o valoare unică: macheta originală a avionului ,,Vlaicu-ul", realizată de Aurel Vlaicu în 1913, macheta primului turbo-reactor inventat de Henri Coandă în 1910, macheta elicopterului cu aripi turnante, realizată de Traian Vuia în 1918. Toate acestea stau în sala muzeului, în jurul ediţiei princeps a poeziilor lui Eminescu. Cuprinzînd aceste imagini simbol, vei avea o altă dimensiune, mai vastă, a versului de neuitat „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie"... PETRE DINCU Ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu ACASA, LA CĂRTURARUL BĂNĂŢEAN ION CLOPOŢEL Am venit întîi de toate la Margina, să-l ascult povestind pe Ion Clopoţel. Cu părul alb, înalt, drept şi cu o surprinzătoare ţinută tinerească, el vorbeşte cu volubilitate trădînd un spirit neatins de vîrstă — deşi e, totuşi, octogenar — şi-mi spune despre cine ? îmi vorbeşte despre începuturile sale jurnalistice datînd din 1910—1911. A început la Gazeta Transilvaniei din Braşov, apoi a continuat la Românul din Arad. Ştie (memoria îi e perfectă !) despre atitea episoade importante ale istoriei acestei jumătăţi de veac sau despre fapte mai puţin cunoscute din viaţa noastră socială, din luptele pentru desăvîrşirea unirii de stat, ori pentru cucerirea de drepturi sociale ale clasei muncitoare, ale ţărănimii. Scriitor, publicist, istoric, editor, sociolog de reputaţie, vechi militant al mişcării noastre muncitoreşti, Ion Clopoţel a fost din anii tinereţii sale pînă acum, aproape neîntrerupt în miezul fierbinte al vieţii, fie trudind modest şi asiduu prin redacţii, fie străbătînd toate ţinuturile ţării. Poate acest neastîmpăr, această efervescenţă spirituală să-l fi ajutat să-şi conserve nealterată sănătatea ? Poate. Întrebarea îl înveseleşte, ca şi cînd ar şti el o taină pe care însă ocoleşte să ne-o facă azi cunoscută. Oricum, înţeleg : e un drum lung, presărat cu studii şi cercetări, cu cărţi publicate, cu o rodnică şi merituoasă experienţă de cărturar, animat de convingeri socialiste. Dar înainte de orice, maestrul Ion Clopoţel e un îndrăgostit al plaiurilor bănăţene şi-ndeosebi al zonei Făgetului. — Vatra aceasta, îmi mărturiseşte, a fost şi este foarte bogată în semnificaţii artistice şi noi ne-am străduit s-o cunoaştem temeinic şi s-o valorificăm în fel şi chip. Era peregrinat prin toate satele şi comunele din bazinul superior al Begăi, de unde am strîns tot soiul de obiecte de artă, mai ales textile, de sculptură şi olărit şi le-am orînduit într-o colecţie muzeală. Cu prilejul anchetelor pe care le-am făcut prin ţară, am venit încontact cu creaţia folclorică cea mai reprezentativă din numeroase zone. Am ales şi de-acolo ceea ce m-a interesat. Facem o pauză, cineva cere gazdei un obiect cu împrumut, ca între vecini, la sat. Lipseşte cîteva clipe, suficient ca să văd mai temeinic, locul, casa, grădina. Dacă n-aş şti că e un neobosit cercetător şi un pasionat colecţionar de artă populară, ar fi suficient această privire panoramică ; încă de la intrare simţi că te afli în faţa unui original lapidarium alcătuit din ceramică populară arhaică, de forme perfecte, de felurite dimensiuni. Reţin meandrele unei ornamentici de un alb lăptos, reţin iarăşi strălucirea unui zmalţ verde, în care adastă o rază de soare. Dar casa ? „Poftiţi, îmi spune, să o vizitaţi, să văd dacă vă place". Intru iarăşi ca într-un muzeu (şi este realmente 0 casă-muzeu !). La parter vase în blidare şi depuse pe jos, într-o ordine care îţi atrage atenţia. Comori strinse intr-o viaţă de om : chilimuri, ţesături, pictură pe sticlă, cusături meşteşugite, din care roşul amicilor răspîndeşte armonii geometrice pe umeri şi pieptare ; sînt aici — numai în domeniul etnografic — 30 de categorii distincte, 400 de piese de ceramică, de la oalele arse în cuptoarele — acum din păcate aproape stinse — de la Jupîneşti, pînă la celelalte aduse cu carul de pe Crişul Alb, de la Obîrşia, de la căuşele de băut din Poeni, pînă la obiectele de sculptură de la Putna. — De peste cincizeci de ani tot achiziţionăm — îmi mărturiseşte Ion Clopoţel. Avem piese rare, unele chiar unicate. Priviţi acel obiect pe lîngă care trecem acum. E vechi de cîteva sute de ani. O împletitură de alun unică în felul ei, din Fărăşeşti. Sau uşile acestea din Breazova, uşi creţe, cum li se spune prin partea locului. Dar ce să admirăm mai mult ? Căldăruşele din Coşava, sau tulnicele din Munţii Apuseni, cristelniţele de la Jupîneşti, sau ulcioarele tip Lugoj ? Numai la etaj sunt peste 1 000 de piese : 11 oprege, apoi blide, ulcele, un perete întreg dedicat ţesăturii autohtone din Margina. Multe din exponate au o istorie a lor. Ne oprim în faţa unei icoane pe sticlă, pe care sunt, pictate vreo 300 de figuri în culori vii, nealterate de trecerea timpului, cu acea tulburătoare artă naivă — şi rafinată totodată — a iconarilor transilvăneni de altădată. Pe un alt perete, un dulap înţesat cu tomuri de politică, istorie, sociologie, beletristică , la loc de cinste operele lui Nicolae Iorga, colecţia revistei ,,Societatea de mîine“ pe care a condus-o vreme de mai bine de două decenii. Şi alături de o sarbă miţoasă, coborîtă de undeva din munţi, multă şi variată sculptură rurală. De la ceramica cea mai primitivă, din lut, la obiecte din majolica cea mai fină. Aici, în acest univers lucrează neostenit, la cei optzeci de ani ai săi, inimosul cărturar bănăţean, distins pentru laborioasa şi îndelungata sa activitate, cu înalte ordine ale Republicii Socialiste România. In jurul mesei, se găsesc în permanenţă douăsprezece scaune de lemn, cu spătar înalt. Pe unul din ele întîrzie Ion Clopoţel, în timp ce pe birou îl așteaptă zi de zi o călimară deschisă... VALENTINA DIMA In comuna Ciocăneşti, judeţul Ialomiţa se desfăşoară în prezent o cercetare socio-culturală, începută la 14 februarie ea va dura trei săptămîni. Cinci sute de locuitori de vîrste şi ocupaţii diferite vor răspunde unei sume de întrebări privind mai buna organizare a activităţii culturaleducative de masă. Aşadar, scopul cercetării : un sondaj al cerinţei de cultură, al genurilor şi domeniilor preferate, care se pot numi literatură, spectacole, manifestări artistice, mijloace de informare, cultură generală etc. Evidenţiind pentru moment buna intenţie a organizatorilor ne propunem să revenim la Ciocăneşti la sfîrşitul anchetei pentru a-i analiza acesteia eficienţa practică. Uitată o lungă perioadă, cercetarea socio-culturală apare de cîţiva ani cu insistenţă în metodologia culturii de masă. Nu fiindcă este o preocupare la modă, sau care a venit să alunge monotonia din activitatea unor instituţii de cultură săteşti. Nici pe departe. Ci fiindcă necesitatea de a îndruma munca culturală printr-o cercetare serioasă şi temeinică se face în mod obiectiv resimţită. O cer necesităţile educaţiei permanente a adulţilor, nevoia de a menţine la aceştia, pentru o perioadă cît mai întinsă din viaţa lor, a unui mare volum de cunoştinţe, de a-i face să cîştige altele noi, de a le mări receptivitatea faţă de tot ce e nou. Cercetarea ştiinţifică în sistemul culturii şi educaţiei are de examinat probleme privind psihologia vîrstelor şi a colectivităţilor, relaţiile om progres tehnic, accesibilitatea la civilizaţie şi integrarea acesteia în viaţa curentă. Ea sondează timpul liber şi posibilitatea utilizării lui în scopuri educative, procesul asimilării actului de cultură, climatul familial şi acţiunea culturală, problemele culturii de masă în rîndul femeilor, ale tineretului etc. In final cercetarea sociologică în cultură îşi propune să descopere acele puncte unde viaţa cere intervenţia culturii pentru pregătirea unui om complex, participant activ la opera de dezvoltare economică şi social-edilitară a satului său. In judeţe ca Prahova, Vîlcea, Bacău, Ialomiţa, Neamţ, ca să cităm numai cîteva, cercetarea ştiinţifică tinde să devină o metodă de lucru. în altele, lucrurile sînt abia în făşă. S-au obţinut rezultate bune, dar se întîlnesc destul de des şi aici tendinţe spre formalism. Adesea specialiştii de la centrul de judeţ cunosc criteriile teoretice ale cercetării dar nu şi realitatea satului pe care-l supun investigaţiilor. La rîndul lor intelectualii din sat, cooptaţi în această acţiune, cunosc realitatea, dar nu şi tehnica de lucru. Şi fiindcă şi aici ca-n orice activitatea umană reuşita ţine de oameni vom insista asupra acestui aspect, în comuna Zărneşti — Buzău se fac firave sondaje de opinie, cu un efect limitat, în timp ce directorul căminului cultural Nicolae Dragomir declară deschis că nu se pricepe la sociologie, în judeţul Arad se încearcă o delimitare a autenticului aradean prin stabilirea de zone şi vetre ale creaţiei populare. Se porneşte de la criteriul ştiinţific — şi acesta e un lucru bun — că nu se poate valorifica bine creaţia spirituală fără a cunoaşte cu precizie locul în care se naşte şi oamenii care o cultivă şi o desăvârşesc. Dar şi aici lucrurile s-au oprit la atît. În comuna Girov, judeţul Neamţ, directorul căminului cultural, Ion Popescu, este profesor de filozofie, cadru dispunînd de multe din datele tehnice ale cercetării. El o şi întreprinde dînd subiecţilor sondajului cultural chestionare cu întrebări tip. Dar fiecare dintre cei consultaţi este o individualitate care poate oferi cercetătorului elemente pe care formularul tip le împiedică de obicei să iasă la lumină. Chiar şi cel mai bogat chestionar nu poate epuiza sfera atît de bogată a existenţei săteanului în socialism. De unde obligaţia arzătoare, de inimă, a cercetătorului de a susţine chestionarul cu un dialog viu, de acţiune şi fineţe psihologică. Dar acestea sunt lucruri care se ştiu mai puţin chiar şi acolo unde cercetătorul local nu e lipsit de o oarecare pregătire. Tovarăşul Paul Petrescu, cercetător al culturii populare de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, ne spune in legătură cu aceasta : — Cercetarea socio-culturală nu poate fi făcută de oricine. Aş găsi binevenită ca atare o pregătire în acest sens — (reciclare) — a cadrelor de la comune şi de la judeţ care se vor angaja în această acţiune. Ea le va da în mînă instrumentele unei investigaţii moderne, aşa cum o cere viaţa satului contemporan. Pînă la constituirea unui centru metodologic a cărei absenţă se resimte după părerea mea, actualele centre de îndrumare a creaţiei populare — avînd concursul oamenilor de ştiinţă — şi-ar putea lărgi atribuţiile iniţiind acţiuni şi dînd îndrumări socio-culturale. Apelîndu-se la ceva mai multă iniţiativă în acest domeniu în fiecare judeţ pot fi găsite resurse pentru organizarea unei cercetări ştiinţifice riguroase în cultura de masă. Adică o cercetare care să ducă la rezultate concrete, care să determine planuri de acţiune, nu o cercetare de dragul cercetării. Fiindcă în destul de multe locuri încă, sătenii primesc chestionarele pentru sondajul de opinie şi nu ştiu de ce le-au primit. „Anchetatorul" vine, le lasă şi apoi se întoarce după o vreme să le ia, completate. Aceasta se poate numi orice în afară de treabă de om de ştiinţă. In comuna Botoroaga, judeţul Teleorman, directorul căminului cultural, Stelian Bănaru, a fost scos două săptămîni din producţie pentru a da ajutor staţiei-pilot pentru cercetări socio-culturale de la Olteni. N-a fost singurul, ci au fost 84 de directori de cămine culturale convocaţi aici în acelaşi scop. — Ce concluzii aţi desprins pentru o posibilă cercetare ştiinţifică organizată la dv. în Botoroaga. — N-am tras concluzii: am fost chemat doar să împart chestionarele. Aproape că nu ne vine să credem că nişte cadre însărcinate cu o nobilă muncă de concepţie pot pleca dintr-un nucleu de cercetare fără nici un experiment. Pregătirea celor pe umerii cărora stă acţiunea de cercetare socio-culturală — ne referim nu numai la directorii de cămine culturale ci la întreaga intelectualitate sătească, apare, după cum o dovedesc faptele, ca o problemă cheie. Nu pot fi tratate oricum prilejuri ca cel din Olteni pentru a transmite participanţilor la acţiunile model cunoştinţele de bază privind desfăşurarea cercetării socio-culturale în propria comună. Deşi consiliul culturii şi educaţiei socialiste nu întîrzie cu răspunsuri elucidatoare la întrebările legate de această problemă, este necesară, credem, constituirea unei forme de îndrumare care să pună la dispoziţia cercetătorului din judeţul Ilfov, ca şi a celui din Bistriţa-Năsăud, toate elementele unei cercetări legate de viaţă o ferită prin aceasta de pericolul bagatelizării. V. TOSO CE TREBUIE SĂ FIE CERCETAREA SOCIOCULTURALĂ ORGANISMELE Apa este unul din constituenţii cei mai importanţi ai organismelor vegetale şi animale. în medie, procentul de apă din organismele vii variază între 70 şi 80 la sută. In comparaţie cu celelalte substanţe din corpul vieţuitoarelor, apa se găseşte in procentul cel mai mare. Viaţa a luat naştere şi s-a răspîndit mai întîi în mări şi oceane. La animalele acvatice inferioare, cum sînt bureţii, hidra, meduza, toate celulele sînt scăldate de apa din mediul extern, astfel că nici nu se poate face o deosebire intre mediul extern acvatic şi mediul intern al animalului. Dar pe măsura evoluţiei lumii vii, a început să se separe mediul intern apos al organismelor de mediul acvatic extern. Şi la cele mai evoluate organisme, fiecare celulă este scăldată de lichidul apos intern, în lipsa căruia viaţa celulei este imposibilă, în cuprinsul aceluiaşi organism, apa nu este repartizată în mod egal, uniform. In unele tipuri de celule sau ţesuturi se găseşte o cantitate mai mare ca, de exemplu, în singe sau în vasele care au rol în conducerea apei in corpul plantelor. In alte tipuri de ţesuturi, ca ţesutul osos, procentul de apă e de numai 30 la sută, iar în seminţe poate să coboare chiar sub 10 la sută. Cantitatea de apă din organisme variază şi cu virsta lor. Organismele tinere, în creştere, conţin mai multă apă decit cele adulte şi acestea mai multă decit organismele bătrîne. La embrioni, apa poate să depăşească 95 la sută. Conţinutul în apă variază şi în activitatea ţesutului. Astfel, muşchii mamiferelor — ţesuturi active — conţin 75 la sută apă, în timp ce tendoanele, care îndeplinesc mai mult un rol mecanic, pasiv, au numai 60 la sută apă. Principala caracteristică a vieţii este metabolismul, schimbul de substanţe şi energie între organism şi mediu. Reacţiile chimice ale metabolismului se produc intre substanţe dizolvate. La temperatura obişnuită, multe substanţe minerale, săruri şi numeroase substanţe organice se dizolvă bine în apă. Aerul, oxigenul necesar respiraţiei plantelor şi animalelor se dizolvă uşor în apă. Datorită acestei proprietăţi de bun dizolvant, apa este mediul în care se desfăşoară reacţiile biochimice, metabolice. Datorită tot acestei proprietăţi, apa mijloceşte legătura dintre scoarţa Pămîntului (litosfera) şi materia vie. Substanţele chimice din litosferă, care se dizolvă în apă, ajung o dată cu aceasta in corpul organismelor, unde participă la producerea materiei vii. In litosferă, elementele chimice sunt distribuite neuniform, astfel că prin intermediul apei, compoziţia chimică a litosferei determină compoziţia chimică a materiei vii din plante şi animale. Apa mijloceşte pătrunderea în materia vie a vreo 60 de elemente chimice din litosferă. Cantitatea mare de apă din corpul organismelor face ca temperatura acestora să varieze mai puţin decit temperatura mediului înconjurător. La animalele cu temperatura constantă, apa din corpul lor contribuie la reglarea temperaturii acestora. Cind organismele se supraîncălzesc din cauza căldurii din mediu sau a efortului, intră in joc mecanismul de răcire, de pierdere a surplusului de căldură. Un asemenea mecanism important este transpiraţia, eliminarea din corp a apei in stare lichidă la animale sau sub formă de vapori la plante, pe întreaga suprafaţă a corpului care vine în contact cu aerul înconjurător. Evaporarea apei transpirate, care cere o mare cantitate de căldură, se face pe socoteala căldurii din corp și astfel este împiedicată ridicarea peste măsură a temperaturii sale. In materia vrie, apa intervine intr-o serie de fenomene fizice cum sunt disocierea electrolitică, filtrarea, difuziunea, osmoza, transportul de materiale. Multiplele roluri ale apei in procesele vieţii arată cit de important este acest component al materiei vii. Toate procesele biochimice, biofizice şi fiziologice din organisme necesită un mediu apos. In lipsa apei, viaţa este imposibilă. Animalele rezolvă problema apei necesare vieţii lor deplasîndu-se spre locurile unde îşi pot satisface nevoia de apă. Pentru animalele domestice, aprovizionarea lor cu apă cade în sarcina omului, care trebuie să cunoască regimul de apă al fiecărei specii sau rase pe care o creşte. In ceea ce priveşte plantele terestre, fixate de sol, alimentarea lor cu apă constituie o problemă de prim ordin. Apa este necesară în tot timpul vieţii plantelor. Intr-un sol uscat, seminţele nu pot încolţi. Deosebit de necesară este apa pentru nutriţia din sol a plantelor, pentru că rădăcinile lor nu pot absorbi substanţele hrănitoare decit în soluţii apoase, iar conducerea substanţelor nutritive în plante, prin sistemul de vase, se face tot cu ajutorul apei. Fără apă, plantele nu se pot nutri, iar în cazul cînd apa este insuficientă şi nutriţia este incompletă. Vara, plantele nu consumă numai apa provenită din ploile din timpul verii , ci şi apa care s-a păstrat în sol din ploile de toamnă şi mai ales apa provenită din topirea zăpezilor. Cu cit umiditatea de toamnă şi iarnă va fi păstrată prin lucrări agrotehnice în cantitate mai mare, cu atît plantele vor avea condiţii de viaţă mai bune, vor da recolte mai bogate. OCTAV MUNTEANOft profesor universitar' APA SI Ce ştim despre lumea vegetală m ’ :' - ... ,•;! ■ I • I V şi animală Biblioteca • e prezenţă tot mai activă in viaţa satului contemporan. In fotografie, un grup de săteni din comuna Marginea, judeţul Suceava, îşi aleg cărţile preferate SATUL SOCIALIST „...Eram de 4—5 ani; pe atunci am apucat la noi casă acoperită cu şindrilă bătută in cuie de lemn (...), petrecerile noastre se făceau la han. Era o cinste pentru cel care ne chema să jucăm ; jucam la marile sărbători de peste an şi duminicile cind nu era anotimp de cîmp“. Rememorarea, aparţinînd bătrînului Colachiu Dumitrache de 85 ani, reînvie de fapt o epocă din urmă cu mai bine de şase decenii. In satul dintre munţi, în liniştea pădurilor seculare, s-au auzit paşii flăcăilor mişcîndu-se în hore, în sîrbe şi bătute după obiceiul strămoşesc ; s-au auzit strigăturile făcute ■ în vîrtejul jocului : Joacă-aici că am opinci / Şi mîndruţe cite cinci. / Joacăaici că am obiele / Şi mîndruţe ! cite stele. / Haide joacă nărujene, / Dedesubt pămîntul geme !... / Cine joacă şi nu strigă, / Face-i-s-ar gura strîmbă;/ Strîmba-i-s-ar şi usca / Să nu poată săruta. în 1971, formaţia de dansuri populare din Năruja a serbat şaizeci de ani de activitate. Dincolo de manifestările propriu-zise, care au avut loc cu ocazia sărbătoririi acestui centru păstrător de tradiţie a dansului vrîncenesc, am consemnat cîteva fapte din hronicul dansurilor nărujene . 1911 — După serbarea de sfîrşit de an a şcolarilor, are loc prima şezătoare culturală cu un program stabilit dinainte (cîntece, dansuri). 1916 : serbare populară urmată de dans în localul şcolii. 1949 : „la spectacolul dat de noi, sala a fost umplută pînă la refuz, o mare parte din săteni au ascultat şi văzut echipa artistică de afară şi de pe la ferestre" (Raportul căminului cultural). Pusă pe baze noi, mişcarea artistică de amatori a căpătat, în perioada anilor 1949—1955, noi valenţe şi dimensiuni. Formaţia de dansuri rămîne punctul forte al căminului cultural din Năruja. La 26 martie 1950 această formaţie este invitată la primul concurs pe ţară al căminelor culturale. „Nărujenii la Bucureşti ! Cei care au văzut primul automobil în satul lor abia în 1936 — scrie Valeriu Liţă Cosmin în cartea sa „Paşi peste timp“ — au călătorit atunci pentru prima oară cu trenul ei, care pînă la Focşani făceau, înainte vreme, două-trei zile cu căruţa ! A această deplasare a rămas de neşters din memoria tuturor dansatorilor. Sunt păstrate fotografii, ziare, sunt repovestite întîmplări. Şi totuşi... Pe scena cinematografului „Patria" din Bucureşti, nărujenii au smuls ropote de aplauze". „Cine joacă vrînceneşte"... Aşa izbucneşte chiotul dansatorilor din echipa căminului cultural din Năruja — Putna. Hora lor, hora mare a Vrancei, se plimbă cu o repeziciune ameţitoare. De la un capăt la altul al scenei, ochii de abia pot prinde imaginea unui dansator în trecerea fulgerătoare a jocului. Şirul dansatorilor se fringe, împărţindu-se apoi în perechi şi se împleteşte şerpuitor de-a lungul şi latul scenei. De atunci au trecut mulţi ani. Reînnoită mereu şi îmbogăţindu-şi mereu repertoriul, echipa dansatorilor nărujeni a fost laureata multor concursuri. Pe scene, ca şi la hora din sat, pretutindeni acolo unde nărujenii au dus în priviri înălţimile munţilor şi seninul cerului Moldovei — ecou al vigorii seculare, al purităţii şi frumuseţii folclorului românesc — strigăturile lor : „Cine joacă vrînceneşte". P. FLORENTIN I FOLCIOR „ CINE JOACĂ VRÎNCENEŞTE ii PAGINA 5 V. Zamfir BUCURII COTIDIENE Aşa cum ni se relevi in noul său volum de versuri, Vasile Zamfir este un poet al incîntărilor, al imaginilor solare, tonice, cu sufletul larg deschis in faţa frumuseţilor vieţii de fiecare zi. Tărîmul obişnuit al visării sale este cel al cîmpiei, de care se simte intim legat prin origine. Freamătul lanurilor, cîntecul păsărilor, şipotul izvoarelor, albastrul de Voroneţ al zărilor exercită asupra sa o atracţie irezistibilă. De aceea, primăvara — anotimpul renaşterii naturii — îl cheamă de fiecare dată dincolo de zidurile oraşului, „sub oglinda înaltă a cerului", unde totul devine mişcare, culoare, prospeţime. Simţămintele poetului merg pînă la identificarea propriului eu cu universul familiar al cîmpiei, după cum ni se mărturiseşte într-una din cele mai frumoase şi mai semnificative poezii : „Sufletul acestor cîmpii, / abur in zori, legănare de grîne, / cîntec de greieri, cocori, ciocîrlii, / iarbă şi cer — / îl ştiu, îl cutreier / ziua şi noaptea. / Sufletul acestor cîmpii e sufletul meu"... (Sufletul acestor cîmpii). De altfel, tot ce se petrece in versurile lui Vasile Zamfir CĂRŢI se circumscrie acestui tulburător ţărim. Autorul celebrează „dimineţile rotite-n culori", se bucură de „cerceluşii albi" al grădinilor, rătăceşte prin pădurea în care „fierb izvoarele", îşi pleacă urechea pe trupul pămintului de care-l leagă „milioane de fibre", îşi caută urmele copilăriei „sub brazdele de plug", veghează lîngă copacii încremeniţi „la capăt de tarla", se scufundă ca o ciutură în „fîntînile vieţii", de unde îşi extrage sevele durabile ale lirismului său. Astfel, cîmpia devine însuşi simbolul peren al patriei, imaginea ei catalizatoare, reconfortantă : „Doar miriştea se leagănă aice, / Numai aici sub lună-alunecînd / Şi stelele sînt mlădioase spice, / Şi frunţile se-apleacă peste gind. / / Pe urmele tăcerilor se-arată / Imense miriştile, şi cîmpia / înaltă semn de patimă bărbată / Cu murile spun de România" (Numai aici). Inscriindu-se în această ordine, o serie întreagă de poezii pulsează de nobilul sentiment al iubirii de ţară, de vechile şi noile privelişti ale pămintului străbun, „biruitor prin veac". Printre ele amintim : Glasul lui Bălocscu, Din graiul ţării.. In ţara mea de aur. Vatră, Inscripţie, Efigie, Istorie. Concludentă pentru starea de spirit a poetului ni se pare mai ales de dragoste : „Cum voi putea întoarce ceea ce-ţi sunt dator, / Ca vrednică de tine să-mi scapere iubirea ? ! Văzduhul tău îmi suie către zenit privirea / şi îmi sculptează braţul semeţ spre viitor (...) Visez un stih de vrajă, să-ţi schimb prin el cîmpia / Şi s-o înalţ cu plete de aur, ca pe-un semn / Spre cei ce vin — chemare, şi flamură, şi-ndemn. / Să-nvăluie în pînze de soare România". Este ceea ce, dincolo de unele reminiscenţe clasice (Năprasnici, caii, Ţărm etc), dă adevărata măsură a liricii lui Vasile Zamfir, pusă sub semnul a ceea ce însuşi autorul numeşte „măreaţa fericire de-a trăi"... ION SEGARCEANU