Scânteia Tineretului, februarie 1953 (Anul 8, nr. 1175-1198)

1953-02-01 / nr. 1175

Alegerea organelor de conducere ale Sindicatelor din R. P. R. Membrii Consiliului Central al Sindicatelor din R. P. R. In şedinţa de Vineri după amiază cel de al II-ea Congres al Sindicatelor din R.P.R. a ales următorii membri ai Consiliului Cen­tral al Sindicatelor din R.P.R.: Moraru Stelian, Chişinevschi Liuba, Mu­jic Mihai, Abataşei Eugenia, Acatrinei Va­­sil­e, Andrei loan, Ardelean Ana, Arde­­leanu Constantin, Argeşeanu Ilie, Ar­ion Dumitru, Banu Ileana, Barabaş Ale­xandru, Bârligea Elena, Belici Duşan, Be­­netatu Grigore, Berlogea Octavian, Bivolu Nicolae, Bodea Eleonora, Bogoly Francisc, Borilă Ecaterina, Brezan Alexandru, Butaru Constantin, Chirtic Marcel, Chițu Florea, Clătinici Ion, Codoban Grigore, Constanti­­nescu Andrei, Comănescu Gheorghe, Cotoară Ion, Covaci Francisc, Covaci Martin, Cră­ciun Nicolae, Cristea Ştefan, Crişan Viorica, David Vasile, Dobre Constantin, Dobre Ion, Drăghicescu Paul, Eremia Ioana, Farkaş Alexe, Filip Maria, Fleşeriu Cornelia, Geor­­gescu Vasile, Gherman Mircea, Grecu Andrei, Haidu Iuliu, Hodişan Gheorghe, Io Fichireţ, Istrate Nicolae, Ivanov Constantin, Kalath Francisc, Kovács Iuliana, Lado Iuliana, Ledvina Magdalena, Leutghele Iosif, Lungu Ştefan, Mărăşescu Ion, Mesaroş Ştefan, Mes­­teacănu Constantin, Mihai F. Marin, Mizil­i­­geanu Elena, Moisin Dragomir, Moraru Ma­ria, Munteanu Mircea, Mutulescu Iulian, Ni­­chita Elena, Palocsay Rudolf, Petrescu Ma­ria, Platon Ştefan, Popa Nicolae, Popescu Nicolae, Preda Marin, Preoteasa Ion, Psiad­­cenco Alexandru, Purdel Maria, Rabu Maria, Radu Petre, Rădulescu Maria, Răşinaru Lu­­creţia, Resu Ion, Romaş Gheorghe, Şandru Loghin, Scacodul Ion, Stan Julieta, Szabó Iosif, Szabó Iosif, Teodorescu Elena, Ţipan Maria, Totka Ludovic, Vasile Paula, Vârvă­­reanu Marin, Vernescu Alexandru, Vizitiu Eugen, Voicu Dumitru, Zastukea Géza. Membrii supleanți ai Consiliului Central al Sindicatelor :Adalbert Marcel, Băcanu Gheorghe, Cos­­tache Alexandrina, Dobai Emilia, Gavrila Olga, Ioniţă C. Atena, Istrate Vasile, Manea Petre, Neagu Lucia, Pantea Gheorghe, Pro­­dan Gheorghe, Ţirea Gheorghe, Toader Per­­sida, Udrea Elena, Voineagu Nicolae. Membrii Comisiei de Revizie Balla Ladislau, Dincă Constanţa, Idiţoiu Gheorghe, Moisescu Viorica, Postu Dumitru, Ungureanu Elena, Virag Augustin. Membrii supleanţi ai Comisiei de Revizie Lăzăroiu Eugenia, Mărăşescu Constantin, Ştefan Constantin. Prezidiul şi Secretariatul Consiliului Central al Sindicatelor Sâmbătă 31 Ianuarie 1953 a avut loc la sediul Consiliului Central al Sindicatelor, plenara de constituire a Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R., ales de cel de al III lea Congres al Sindicatelor. Plenara a ales în unanimitate următorul Prezidiu al Consiliului Central al Sindicate­lor : 1. Stelian Moraru 2. Liuba Chișinevschi 3. Mihai Mujic 4. Ecaterina Botilă 5. Mircea Gherman 6. Constantin Butaru 7. Ion Dobre 8. Martin Covaci 9. Loghin Sandru 10. Maria Moraru 11. Francisc Covaci 12. Ludovic Totka 13. Vasile Acatrinei 14. Iosif Szabó 15. Mihai F. Marin 16. Andrei Constantinescu 17. Vasile David 18. Eleonora Bodea 19. Nicolae Popescu 20. Ion Clătinici 21. Constantin Dobre 22. Niculae Istrate 23. Iulian Mutulescu Ca președinte al Prezidiului Consiliului Central al Sindicatelor a fost ales în unani­mitate tov. Stelian Moraru. Plenara a ales în unanimitate în Secre­tariatul Prezidiului Consiliului Central al Sindicatelor pe tovarăşii: 1. Liuba Chişinevschi 2. Mihai Mujic 3. Ecaterina Borilă 4. Mircea Gherman 5. Constantin Butaru 6. Ion Dobre In încheierea şedinţei, tov. Stelian Moraru, preşedintele Prezidiului Consiliului Central al Sindicatelor, a subliniat sarcinile impor­tante și de mare răspundere care revin mem­brilor Consiliului Central al Sindicatelor în aplicarea hotărîrilor celui de al IlI-lea Con­gres al Sindicatelor, pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani, pentru construirea socialismului în patria noastră, pentru a­­părarea păcii. (Agerpres). • Nu de mult a apărut în „Scânteia tinere­­articolul „Carnetul roşu de utemist“ care a scos cu tărie în evidenţă lipsurile gra­ve ale unor organe şi organizaţii U.T.M. in ce priveşte înmânarea şi păstrarea carnete­lor de membru U.T.M., printre care şi lipsu­rile comitetului regional U.T.M. Craiova. Critica făcută în acest articol comitetului re­gional U.T.M. Craiova şi mie personal, a fost cu totul justă şi binevenită. Comitetul nostru regional a manifestat o gravă negli­jenţă în­ înmânarea carnetelor noilor ute­­mişti scăzând astfel organizaţiei posibilita­tea educării de la început a utemiştilor, în spi­ritul grijii pentru carnet. Cât de gravă a fost această lipsă­­ noastră ne-o poate a­­răta faptul că la un moment dat câteva mii de utemişti nu aveau carnete. Cu toate a­­cestea biroul comitetului regional n’a trecut în mod serios la lichidarea rămânerii în urmă în ce priveşte înmânarea carnetelor de U.T.M., ceea ce a făcut ca în luna Decembrie să crească mai mult numărul carnetelor ne­înmânate. Această situaţie de neîngăduit în munca comitetului nostru regional se datoreşte în­tregului birou regional şi în primul rând mie personal.. Noi am dat dovadă în această pro­blemă, de birocratism, de gravă neglijenţă faţă de noii membri ai organizaţiei. Prin a­­ceasta am îngăduit şi cultivat lipsa de or­dine şi disciplină, atât la activişti cât şi la alţi utemişti. De fapt dacă analizăm mai pro­fund lucrurile, constatăm că aceste lipsuri şi altele se manifestă sub diferite forme şi în restul activităţii noastre. Articolul „Carnetul roşu de utemist“ a fost studiat de întregul aparat al comitetului re­gional. Totodată am dat indicaţii să fie pre­lucrat şi cu activele comitetelor raionale şi orăşeneşti. Deasemeni au fost convocaţi la comitetul regional primii secretari raionali prelucrându-se cu ei problema clarificării do­sarelor de membrii şi a înmânării carnetelor In urma acestor măsuri unele comitete raionale şi orăşeneşti au acţionat în mod ope­rativ la rezolvarea acestor probleme. Nu aşa au procedat însă raioanele Tg. Jiu şi Strehaia care au rămas şi pe mai departe codaşe în problema înmânării carnetelor. Pentru a asigura un succes deplin în ac­ţiunea de înmânare a carnetelor şi de clari­ficare a dosarelor de membrii, biroul comi­tetului regional U.T.M. Craiova a instruit şi trimis pe teren un mare număr de tovarăşi din activul regional pentru a ajuta şi con­trola în muncă comitetele raionale. In afară de aceasta au plecat pe teren şi membrii biroului comitetului regional, fiecare răspun­zând de un număr de raioane în privinţa clarificării situaţiei carnetelor şi dosarelor de membrii. Totodată trebue să arăt că până î­­ prezent unii activişti ai comitetului regional şi ai comitetelor raionale şi orăşeneşti n’au acor­dat prea mare atenţie criticilor apărute în „Scânteia tineretului“. Ori studierea acestor articole prezintă o mare importanţă pentru calificarea cadrelor organizaţiei noastre. Articolele apărute la „Viaţa U.T.M.“ con­stitue deasemenea un mare ajutor în mun­ca cadrelor din organizaţiile de bază. De­­aceea noi vom îndruma, nu deosebi organi­zaţiile de bază să-şi alcătuiască dosare cu tăieturi din ziare cu privire la problemele vieţii de organizaţie. In ce priveşte critica ce ne-a făcut-o „Scân­teia tineretului“ în problema înmânării car­netelor noi o considerăm ca un ajutor pre­ţios in munca­ noastră. STRATOPOL CHIRIAC prim secretar al comitetului regional U.T.M. Craiova Pe urmele materialelor publicate „Carnetul roşu de utemist” I­nformaţii Oglindind aspecte din lupta popoarelor din lumea întreagă pentru apărarea păcii, expoziţia „Popoarele lumii luptă pentru pace“, deschisă în sala Dalles cu prilejul Congresului Naţional pentru Apărarea Pă­cii a stârnit un deosebit interes în rândurile tuturor celor hotărîţi să apere viaţa şi pro­gresul omenirii. Aproape 400.000 de cetăţeni din fabrici, instituţii, şcoli, facultăţi, unităţi militare, de pe întreg cuprinsul patriei noastre, pre­cum şi oaspeţi de peste hotare, au vizitat expoziţia „Popoarele lumii luptă pentru pace “, în decursul celor aproape două luni, cât a fost deschisă. Academia Republicii Populare Române a­­nunţă că la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, Piaţa Kuibîşev nr. 9, sunt expuse documente originale, manuscrise, stampe, tablouri, tipărituri, etc., în legătură cu viaţa şi opera marelui patriot revoluţionar demo­crat român Nicolae Bălcescu. Expoziţia este publică şi poate fi vizitată zilnic între orele 12 şi 20, cu începere de la 31 Ianuarie 1953. ★ Luni 2 Februarie, orele 18, la Casa Priete­niei Româno-Sovietice A.R.L.U.S., din strada Batiştei nr. 14, va avea loc conferinţa tov. general maior Ion P. Tutoveanu despre „în­semnătatea istorico-mondială a victoriei de la Stalingrad“. Va rula filmul sovietic „Bătălia Stalin­­gradului“. Expoziţia „ECONOMIA PLANI­­FICATA A R.P.R. IN PLIN PRO­GRES“ continuă a fi deschisă. Vizitele se pot face zilnic între orele 9—20, iar Duminica între 9—21. ★ (Agerpres) N. Bălcescu-genial Istoric al poporului nostru In condiţiile avântului crescând al con­strucţiei socialiste în patria noastră, poporul muncitor cunoaşte mereu mai profund tezau­rul de imensă valoare al ideilor progresiste, democratice create de marii săi înaintaşi. Printre acestea opera genială a marelui gân­ditor democrat şi revoluţionar Nicolae Bălce­scu ocupă un loc de seamă. Opera sa multi­laterală constitue o comoară de idei înaintate, progresiste, făurite pe baza unei cercetări ştiinţifice, pătrunse de nobilele ţeluri ale luptei pentru eliberarea socială a poporului din jugul feudal, pentru drepturi politice de­mocratice, pentru independenţa naţională, lu­minate de un puternic patriotism, de dra­gostea pentru lupta de eliberare a tuturor popoarelor. In această operă un loc însemnat îl ocupă lucrările de istorie, căci Nicolae Bălcescu a fost un mare istoric patriot al poporului nostru. ★ Atent la vremea frământată în care şi-a trăit scurta şi tumultoasa sa viaţă, tânărul Nicolae Bălcescu era tot atât de atent şi la trecut. Căci numai cunoscând istoria poporu­lui dealungul veacurilor, el putea găsi expli­caţia evenimentelor istorice din vremea sa. Încă de la vârsta de 13 ani, când era elev la Colegiul „Sf. Sava“, Bălcescu a arătat un interes deosebit pentru cunoaşterea trecutului poporului. Pe această bază complectată apoi prin ci­tirea a „tot ce putuse găsi pe ici pe calea despre istoria noastră naţională“, dar mai ales prin „studiul documentelor“, Bălcescu şi-a dobândit o vastă erudiţie în domeniul istoriei poporului nostru. Metodei sale de cer­cetare îi erau caracteristice totodată pătrun­derea adâncă a sensului evenimentelor con­temporane ca şi participarea activă la fră­mântările sociale, la lupta revoluţionară. Toate acestea au dat operei istorice a lui Nicolae Bălcescu un caracter cu adevărat ştiinţific, înaintat, cu mult superior prin pro­funzimea ideilor, prin actualitatea şi caracte­rul combativ al operei sale, faţă de lucrările istoricilor trecuţi şi contemporani lui Prin aceasta, lucrările sale istorice reflectă conţi­nutul revoluţionar, democratic, profund pa­triotic al operei sale. •­ Conducător înflăcărat al mişcării revoluţio­nare, militant activ, mereu în fruntea acţiu­nilor practice, a luptelor, Bălcescu a studiat istoria patriei de pe poziţii noi, înaintate. Străduindu-se să sublinieze pe baza­­învă­ţămintelor istoriei pieirea inevitabilă şi necesitatea înlăturării feudalismului ca şi justeţea revoluţiei, Bălcescu a luptat pentru o nouă istorie a patriei, pentru a face din a­­ceasta o armă folositoare luptei poporului. Cum concepea Bălcescu această istorie, aflăm din cuvântul introductiv la primul său studiu intitulat: „Puterea armată și arta mi­litară de la întemeierea principatului Valahiei până acum", publicat în anul 1844. El îşi începe acest cuvânt cu constatarea că „O istorie adevărat naţională ne lipseşte“, în sensul că, aşa cum explică tot el mai de­parte, „toţi câţi s’au îndeletnicit în scrierea istoriei, nu ne-au dat decât biografia stăpâ­­nitorilor“. Bălcescu era preocupat de „ade­vărata istorie“, adică de istoria poporului. La baza acestei istorii, trebuia să stea, aşadar, poporul şi „instituţiile“, iar nu domniile. Bălcescu reia această idee în prospectul la „Magazin istoric pentru Dacia“, prima re­vistă de istorie din Ţara Românească, scoasă de el în anul 1845 împreună cu August Tre­­boniu Laurian, profesorul de­ filosofie de la Colegiul „Sf. Sava“. Aici subliniază impor­tanţa istoriei patriei ca fiind „cea dintâi carte a unei naţii“ şi repetă că „o istorie a poporu­lui lipseşte“, afirmând că „toţi aceşti istorici (de până la el — explicaţia noastră) afară de d. Kogălniceanu nu ne-au dat decât bio­grafia stăpânitorilor... iar partea cea mai in­teresantă a istoriei, instituţiile, industria, co­merţul, cultura intelectuală şi morală, obi­ceiurile şi chipul de viaţă s’au trecut sub tăcere“. In „Cuvântul preliminariu despre izvoarele istoriei Românilor“, pe care-l publică la începutul primului număr al „Magazinului istoric pentru Dacia“ (1845), N. Bălcescu arată limpede condiţia ce trebuia să o înde­plinească istoria aşa cum o concepea el. ,,...ca o istorie să poată aduce foloase, nu trebue să fie numai ca un şir de oarecari în­tâmplări politice sau militare, uscate, fără nicio culoare, fără niciun adevăr local, nu trebue să se ocupe numai de oarecari per­soane privilegiate, dar să ne arate poporul român, instituțiile, sentimentele şi obiceiurile lui in deosebite veacuri“. Menirea pe care Bălcescu o dădea acestei „bune istorii naţionale“ era „să ne povăţuia­­scă in viaţa noastră socială ca să ne putem mântui“, adică „să lucrăm cu mai multă inimă la reforma politică şi socială“ şi tot­odată să deştepte în popor patriotismul şi cu­rajul. O trăsătură deosebit de importantă a ope­rei sale istorice — care dovedeşte poziţiile înaintate pe care s’a situat Bălcescu — o con­stitue înţelegerea într’o mare măsură a în­semnătăţii luptei ca condiţie a progresului e­­conomic, politic şi social. El constată că „de optsprezece veacuri, naţia română n’a vegetat, n’a stat pe loc, ci a mers înainte, transformându-se şi luptându-se neîncetat, pentru triumful bine­lui asupra răului, al dreptului asupra silei, pentru realizarea atât în sânul său, cât şi în omenire a dreptăţii şi a frăţiei..." (Mersul revoluţiei în istoria Românilor). Arătând — ca întotdeauna — legătura isto­riei cu timpurile sale, el precizează că această luptă „se urmează încă în timpurile noastre (era în anul 1851 — explicaţia noastră) şi se va urma, până când nu va mai fi umbră de tiranie, până când popoarele n’or fi între­gite în drepturile lor şi egalitatea nu va domni în lume“. Fixând în timp această „luptă necontenită“ din decursul istoriei noastre, Bălcescu obser­vă (în „Reforma socială la Români“) că a­­ceastă luptă datează încă „de la începuturile societăţii noastre“ şi anume „de când egali­tatea străbună pieri“, de când au fost „săraci şi bogaţi, robi şi stăpâni, exploatatori şi ex­ploataţi“. Deoarece în lucrările istoricilor de până atunci, nu se studiase această latură esenţială a fenomenelor istorice, Bălcescu îi combate pe aceşti cercetători arătând că „în luptele şi revoluţiile dinlăuntru“, care „au umplut secolul al XV-lea şi al XVI-lea“, ei văzuseră în mod greşit numai „nişte lupte de preten­denţi la tron“. Bălcescu a arătat însă cum paralel cu înăsprirea exploatării feudale, lupta ţărănimii a crescut secol de secol. Printre formele de luptă, Bălcescu menţionează nesupunerea la plata dăjdiilor, nesupunere la clacă, fuga ţă­ranilor de pe moşii, până la formele politice ale acesteia: haiducia, răscoala şi revoluţia. Revoluţia, Bălcescu o concepea ca o acţiune armată, îndeplinită însăşi de către masele largi. Cu privire la haiducie, Bălcescu scrie: „Ţăranii asupriţi de boieri în numele pro­prietăţii, de fanarioţi în numele statului, nu mai putură suferi această îndoită tiranie; unii îşi căutară uşurarea chinurilor în tâlhă­rie, umblând a dobândi prin silă aceea ce li se răpea prin silă“. (Reforma socială la Români). Lupta a culminat apoi în răscoala din anul 1821, când „poporul se scoală mare, puternic şi îngrozitor...“, iar după aceea în revoluţia din anul 1848. Pe baza progreselor dobândite de Bălcescu în înţelegerea luptei poporului, s-a conturat în scrierile sale ideea de progres, pentru care poporul a dus această luptă dealungul istoriei. „Omenirea nu e staţionară“ ci „înaintează neîncetat, străbătând orice împiedicare“ scrie Bălcescu. Referindu-se la revoluţia din anul 1848, Bălcescu constata că ea a fost „o fază... pe calea nemărginită a unei desvoltări progre­sive, regulate“. Pentru Bălcescu aceasta este „o lege universală a desvoltării istorice a naţiilor“. In cadrul acestei „legi“, îşi explică el cum revoluţia duce naţiunea română „din prefaceri în prefaceri“ spre acel liman care pentru el era „înălţarea plebeianismului la putere“ sau „întregirea românului, vecinul, servul veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean şi de naţie“, cum explică el­­însuşi. Iar aceste „prefaceri“ nu oglindesc altceva decât succesiunea orânduirilor sociale în decursul istoriei și deci ideia înlocuirii unei orânduiri vechi, inferioare, printr’o alta nouă, superioară. Tratând problemele istorice în ‘strânsă le­gătură cu cele mai importante probleme ale timpului său (chestiunea împroprietăririi clă­­caşilor, a înlăturării privilegiilor de castă, a alianţei popoarelor în lupta împotriva jugului feudal) Bălcescu a dat operei sale un caracter deosebit de combativ şi­­mobilizator. Din toate acestea reese caracterul înaintat al operei istorice a lui Nicolae Bălcescu, o­­peră cu un puternic caracter ştiinţific, şi cu un înalt conţinut patriotic. ★ Scrierile istorice ale lui Nicolae Bălcescu, se caracterizează prin aceea că ele îi făceau cunoscut poporului trecutul său de obidă şi de luptă, în scopul de a-i stârni ura împo­triva jugului moşieresc, spre a relua cu mai multă vigoare lupta din anul 1821. Astfel Bălcescu dă în vileag, cum nu fă­cuse nimeni până la el, înăsprirea exploatării de către boieri spre sfârşitul secolului XVII, vorbind despre „poporul care se ţâra la pi­cioarele lor şi se muncea ca să le hrănească lenea“. In acelaş scop, spre a stârni ura poporului împotriva­ boierimii, Bălcescu desvăluie în ochii masselor asuprite naşterea boierimii şi a statului „boieresc“, precum şi originea pro­prietăţii boiereşti, născută prin răpirea sil­nică a pământului ţăranilor liberi şi totodată şi înăsprirea din ce în ce a exploatării, Băl­cescu le aduce aminte şerbilor că au fost odată liberi şi-i îndeamnă să lupte pentru a-şi recuceri libertatea şi pământul de care fuseseră deposedaţi în decursul vremii şi deci, pentru a-şi scutura lanţurile iobăgiei. („Des­pre starea socială a muncitorilor plugari în deosebite timpuri.“) Susţinând revendicarea împroprietăririi clă­­caşilor, situându-se pe poziţia masselor ex­ploatate, el zugrăveşte plin de revoltă faptele unei „minorităţi“ de 3.000 de boieri („pro­prietari din Ţara Românească“, care, prin egoismul lor, au condamnat la „nemişcare, la suferinţă“ două milioane de oameni. Pe boieri Bălcescu îi socoteşte ca fiind „o clasă de apostaţi care ieşind din sânul po­porului, robi pe fraţii şi pe părinţii lor“, cre­­ind acel stat care este „o mare şi monstruoa­să clădire de tiranii puse una asupra alteia şi toate rezemate şi apăsând pe popor, pe ţăra­nul muncitor“. Bălcescu îndeamnă astfel poporul înrobit să ducă lupta pentru a sfărâma forţele grele ale acestei închisori seculare. Mai târziu după înfrângerea revoluţiei din 1848, el do­vedeşte concret trădarea patriei de către bo­ierime care chemase armatele puterilor reac­ţionare din afară în scopul înăbuşirii revo­luţiei, aşa cum procedase şi în 1821. „Pentru a salva dreptul său la exploatare, el, (boierul) a vândut independenţa patriei şi şi-a pus monopolul la adăpostul baione­telor străine“ scria Bălcescu. ★ Subliniind rolul determinant al poporului în desfăşurarea procesului istoric, Bălcescu constată cu privire la revoluţia din 1848 că ea nu a avut drept cauză „voinţa întâmplă­toare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană". împotriva tuturor cosmopoliţilor care minimalizau însemnătatea revoluţiei a­­nului 1848 la noi considerând-o ca pe o revo­luţie de împrumut, Bălcescu, animat de patri­otismul care l-a încălzit în tot timpul scur­tei sale vieţi şi luminat de adevărul istoric, a arătat că aceasta a fost revoluţia „noastră“, a poporului nostru „Revoluţia generală euro­peană cu ocazia, iar nu cauza revoluţiei ro­mâne“, arată el. „Uneltitorii ei (ai revoluţiei noastre) sânt optsprezece veacuri de trude, de suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“, iată cauza determinantă găsită de Bălcescu. Rolul masselor în revoluţie a fost mereu scos în relief de Bălcescu, împotriva păre­rilor făloase ale lui Eliade şi ale altor frun­taşi care pretextau că revoluţia a gravitat in jurul personalităţii lor, care ar fi avut rolul preponderent în deslănţuirea ei. Pagini înălţătoare de glorificare a trecutu­lui de luptă al poporului, a scris Bălcescu şi în monumentala sa lucrare „Românii sub A Mihai Voevod Viteazu“, la care a lucrat până în ultimele clipe ale vieţii, fără să izbutească s-o sfârşească. Menirea acestei lucrări, atunci după înfrân­gerea revoluţiei dela 1848, era să trezească un popor sentimentul iubirii de patrie spre a-şi relua lupta de eliberare naţională de sub jugul otoman, aşa cum în celelalte lucrări din aceeaşi vreme, Bălcescu ţintea să înfierbânte lupta pentru libertatea socială, pentru scu­turarea jugului boieresc. Aducând aminte Românilor „una din fap­tele cele mai strălucite ale luptei părinţilor lor pentru libertate“, Bălcescu năzuia să dea poporului o pilda convingătoare de eroism a strămoşilor. Din însuşi titlul lucrării, se poate observa că Bălcescu a conceput-o ca o etapă din isto­ria poporului, iar nu ca un capitol de istorie biografică. El a scris în această lucrare pagini pline de admiraţie despre lupta eroică a poporului pentru apărarea gliei strămoşeşti, luptă re­luată şi în timpul lui Mihai Viteazu. Referindu-se la glorioasa campanie din iarna anului 1595, Bălcescu prezintă pe ro­mâni ca pe nişte „uriaşi“ care s’au războit“ intr’un vârtej de vitejie“. Totodată el scoate un relief, în cadrul aces­tei lupte eroice a poporului, figura glorioasă a lui Mihai Voevod, care a condus ostaşii în această mare luptă, fiind gata să se j­ert­, fească pentru cauza libertăţii naţionale a po­porului în fruntea căruia se afla. Nu-i scapă însă neobservate greşelile viteazului voevod. Prin această masivă lucrare, Bălcescu cău­tase totodată să semene în popor încrederea în izbânda cauzei pentru care luptaseră stră­moşii sub conducerea lui Mihai Viteazu şi anume pentru împlinirea idealului unităţii şi independenţei naţionale a poporului român, întreaga operă a lui Bălcescu este însufle­ţită de măreţele idei ale patriotismului, este străbătută de o puternică dragoste pentru po­por care în concepţia lui Bălcescu este ade­văratul creator al istorie. Dar nu numai în trecutul îndepărtat sau mai apropiat Bălcescu atribuia poporului ro­lul determinant în desfăşurarea procesului istoric. El îi atribuia acelaş rol şi în revoluţia vi­itoare pe care o întrezărea şi căreia recoman­da „să-i dăm aliaţi naturali, adică pe popoare, iar nu pe guvernuri“ (Scrisoare către Ion Ghica). In credinţa sa fermă că „ziua izbândirii, ziua dreptăţii se apropie în care se vor ridica popoarele ca să măture rămăşiţa tiranilor de pe faţa pământului“, Bălcescu constată forţa uriaşă a popoarelor adresându-le următorul îndemn : „In zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştri­lor lor. Ei­ nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata, dar, a o lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai aceea ce le smulg popoarele“. Bălcescu avea certitudinea că „tiranii pot îndoi cruzimile, pot întrebuinţa puterea lor pentru a opri progresul. Nu vor izbuti nicio­dată... E lege ca dreptatea şi adevărul să triumfe asupra puterii şi minciunii.“ Plin de încredere în uriaşa forţă a poporului Bălcescu a exprimat astfel în opera sa istorică nu nu­mai imaginea veacurilor de suferinţă ale po­porului, nu numai istoria luptelor sale, a că­ror evocare avea o mare însemnătate în anii mişcărilor revoluţionare de la mijlocul secolu­lui XIX dar şi perspectiva luptelor viitoare ale poporului, încrederea în victoria sa finală. Bălcescu nu a putut depăşi limitele istorice ale timpului şi locului in care a trăit, vede­rile sale istorice, în ansamblu, aparţinând perioadei premarxiste în desvoltarea ideilor despre societate, perioada care nu cunoaşte încă materialismul istoric. In lucrările sale Bălcescu vorbeşte de un „destin“, care ar împinge înainte fenomenele, de unele noţiuni abstracte, ca ideia de dreptate care ar sta la baza desvoltării istoriei. Cu toate acestea, Bălcescu se îndreaptă spre răspunsuri care îl apropie într-o anumită măsură de înţele­gerea materialistă a istoriei, în numeroase probleme concrete referitoare la societate. Poporul nostru muncitor păstrează cu dra­goste şi respect amintirea marelui Bălcescu a cărui operă — în cadrul căreia lucrările de istorie ocupă un loc principal — constitue un tezaur de idei de o deosebită valoare. Făurind socialismul, poporul nostru muncitor preţu­ieşte mai mult ca oricând pe genialul său înaintaş, marele patriot revoluţionar şi demo­crat Nicolae Bălcescu, ducând înainte ideile sale nobile despre progresul patriei. Zece ani de la istorica victorie de la Stalingrad Cu 10 ani în urmă, la 2 Februarie 1943, a luat sfârşit cea mai mare bătălie din istorie, bătălia de la Stalingrad. Timp de 200 de zile a durat încleştarea pe viaţă şi pe­ moarte a ostaşilor sovietici cu cotropitorii germano-fas­­cişti în această crâncenă bătălie. Victoria Armatei Sovietice la Stalingrad, prin ur­mările sale militare și politice, a con­stituit cotitura cea mare în desfășurarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Armata Sovietică, începând cu Stalingra­­dul, a trecut la faza ofensivă a Mare­lui Război pentru Apărarea Patriei, fază care şi-a găsit încununarea deplină în strălucita victorie de la Berlin, în zdrobirea definitivă a Germaniei hitleriste. ★ În bătălia de la Moscova, în iarna anului 1941—1942, Armata Sovietică a spulberat mi­tul invincibilităţii armatelor hitleriste, dove­­dindu-şi superioritatea de netăgăduit asupra lor. Profitând de absenţa celui de al doilea front, a cărui deschidere „aliaţii“ americani şi englezi o amânau mereu în mod intenţio­nat, Hitler a întreprins în anul 1942 o nouă aventură aruncând asupra Uniunii Sovietice peste 240 divizii. Stalingradul era pri­mul obiectiv al hitleriștilor Prin cucerirea lui, germano-fasciștii urmăreau să invălue Moscova pe la Răsărit, s’o izoleze de regiu­nea Volgai și de Ural, iar pe urmă s’o ocupe printr’un atac concentric. In înaintarea lor a­­venturoasă către Stalingrad, hitleriştii s’au izbit însă de rezistenţa eroică a Armatei Sovietice care numai între mijlocul lunii Iulie şi 19 Noembrie 1942, le-a pricinuit pierderi de aproximativ 1500 tancuri, 1000 tunuri, 1300 avioane şi peste 680.000 soldaţi şi ofiţeri ucişi sau răniţi. Neşterse vor rămâne în istoria omenirii le­gendarele fapte de arme ale apărătorilor Sta­­lingradului ! Fasciştii au întâlnit la fiecare pas rezistenţa de granit a ostaşilor sovietici şi a locuitorilor oraşului erou, înflăcăraţi în lupta lor dreaptă de dragostea nemărginită faţă de Patrie, faţă de Comandantul Suprem şi părintele lor, tovarăşul Stalin, şi clocotind de ură sfântă împotriva duşmanilor nele­giuiţi. In frunte, acolo unde situaţiile erau cele mai grele s’au aflat întotdeauna comuniştii şi comsomoliştii. Impresionant redau scriitorii sovietici A. D. Stupov şi V. L. Cocunov un episod din lup­ta vitejească a apărătorilor Stalingradului în frunte cu comuniştii şi comsomoliştii: „Un glonte fascist răni în piept pe vitea­zul comandant Zaiţev. Rana era mortală. Dar eroul îşi adună ultimele puteri şi strigă cu tărie tovarăşilor săi: — Transmiteţi organizaţiei de partid, că mor ca un comunist! Răzbunaţi-mă, mitra­­liori! Sergentul Carasiov, comsomolist, înlocui pe comandantul companiei. Lupta dură până seara, fără ca hitleriştii să izbutească a-şi atinge ţelul: ei n’au putut străpunge apărarea noastră şi n’au putut în­frânge voinţa mitraltorilor dela Stalingrad. Pe nemţi, i-a costat scump încercarea de a ajunge la Volga. Peste 80 de cadavre ale duş­manilor zăceau in faimoasa râpă dela Stalin­grad. — Avurăm o zi grozavă băeţi. Am lucrat bine, dar nu-i timp de odihnă — spuse Gu­rov, comandantul companiei. Curând, aici în primele linii, în gropi avu loc o adunare de partid. Fără a părăsi mitra­lierele, comuniştii ascultau cele spuse de se­cretarul organizaţiei de Partid privitor la ac­ţiunile de luptă ale lui Coziov, Carasiov şi Gurov, care dăduseră cereri de primire în Partid. Toţi trei fură primiţi candidaţi ai P. C. al U. S.“. In timp ce la Stalingrad forţele hitleriştilor erau măcinate neîncetat, Comandamentul So­vietic pregătea sub directa conducere a tova­răşului Stalin contraofensiva hotărîtoare. La 19 Noembrie 1942, Armata Sovietică a deslănţuit această istorică contraofensivă. Sdrobind flancurile duşmanului, printr’o îna­intare fulgerătoare, în numai 4 zile forţele o­­fensive dela Stalingrad s’au întâlnit la Ca­­laci pe Don. Au fost încercuite astfel 22 de Locotenent-colonel Ion Gheorghe divizii hitleriste, totalizând 330.000 de soldaţi şi ofiţeri. Armatele germano-fasciste dela Stalingrad au întreprins încercări disperate de a rupe cleştele de foc în care erau strânşi. Toate în­cercările lor de a se despresura au dat greş. Aceasta a determinat comandamentul hitle-­­­rist să treacă la operaţiuni din afara încer­cuirii. In acest scop a fost concentrată în re­giunea Nord Coternicovo o mare grupare de trupe care a trecut la ofensivă la 12 Decem­brie 1942. Acţiunea hotărîtă a rezervelor so­vietice concentrate pe această direcţie a dus la sdrobirea grupării germane de l­a Coterni­covo, la respingerea fasciştilor spre Sud, lip­sind comandamentul hitlerist de ultima posi­bilitate de a răzbi spre trupele încercuite la Stalingrad. Operaţiunea de sdrobire totală a grupării fasciste încercuite la Stalingrad a fost termi­nată la 2 Februarie 1943. ★ Victoria de la Stalingrad a marcat începutul unei cotituri radicale în desfăşurarea celui de al doilea război mondial. De acum iniţiativa operaţiunilor militare a trecut şi a rămas de­finitiv în mâinile Comandamentului Sovietic. Bătălia Stalingradului reprezintă cel mai strălucit capitol din istoria războaielor, e­­xemplu de apărare îndârjită, model exemplar de trecere de la apărare la contraofensivă, de încercuire și nimicire complectă a trupelor inamicului. Stalingradul a marcat triumful celei mai înaintate ştiinţe şi arte militare din lume, triumful strategiei, artei operative şi tactice staliniste. Pentru comandanţii şi ostaşii so­vietici, bătălia Stalingradului a fost un exa­men deosebit de greu pe care l-au trecut cu succes, dovedindu-şi înaltele calităţi morale şi de luptă pe care şi le-au însuşit şi per­fecţionat, dovedindu-se stăpâni ai artei ele a învinge pe duşmani. Stalingradul a arătat forţa de nebiruit a Statului Sovietic, a armatei sale de tip nou. In focul luptelor crâncene împotriva cotro­pitorilor germano-fascişti s’a întărit şi mai mult prietenia dintre popoarele Uniunii So­vietice. Poporul sovietic a învins la Stalingrad pentru că lupta lui a fost condusă de încerca­tul Partid Comunist în frunte cu L V. Stalin. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a con­dus avântul patriotic al poporului sovietic şi a asigurat prin munca sa organizatorică în­tărirea continuă a spatelui frontului. Victoria de la Stalingrad n’a însemnat nu­mai marea cotitură în lupta de eliberare a popoarelor sovietice. Ea a făcut să crească în acelaş timp avântul mişcării de rezistenţă a tuturor popoarelor înrobite de fascism. Victoria de la Stalingrad a însemnat o lo­vitură grea dată forţelor reacţiunii mondiale, şi în primul rând celor ale Statelor Unite şi Angliei a căror politică era expresia vie a tendinţelor monopoliştilor din aceste ţări care aveau propriile lor obiective în războiul cu Germania fascistă. Cercurile reacţionare a­­mericano-engleze nu urmăreau zdrobirea de­finitivă a Germaniei fasciste, ci sdruncinarea forţei de care aceasta dispunea, pentru a-i înlătura concurenţă de pe piaţa mondială. Pe de altă parte, ele urmăreau ca Uniunea So­vietică să slăbească într’o aşa măsură — lă­sând-o să-şi macine forţele într’o luptă de unul singur împotriva fasciştilor — încât să-şi piardă importanţa ca mare putere. Măsurile luate de Comandamentul Sovie­tic, încununate cu victoria, dela Stalingrad au dejucat pe de o parte planul imperialiștilor americano-englezi, iar pe de altă parte au determinat o întorsătură radicală în mersul războiului antifascist, întorsătură favorabilă Armatei Sovietice. Falsificatorii istoriei, imperialiștii ameri­­cano-englezi au încercat să prezinte în aşa fel lucrurile, ca şi cum soarta războiului ar fi fost decisă de unele operaţiuni duse în A­­frica şi anume de cele de la El-Alamein. Cât de ridicolă apare această afirmaţie când ne amintim că împotriva anglo-americanilor au luptat în Africa doar 15 divizii fasciste, din­tre care numai 4 germane, faţă de cele 249 de divizii câte năvăliseră in Uniunea Sovie­tică. Astăzi, pe locurile unde cu zece ani In ur­mă s’au dus crâncenele bătălii cu cotropitorii fascişti au apărut măreţe construcţii ale co­munismului, cum este Canalul navigabil Vol­­ga-Don „V. I. Lenin“, inaugurat în vara a­­nului trecut. Lucrările marii hidrocentrale de la Stalingrad înaintează într’un ritm verti­ginos. Mai frumos ca oricând, Stalingradul nou, făurit de minunaţii oameni sovietici care cu atâta vitejie cu zece ani in urmă l-au a­­părat, se înalţă în faţa popoarelor lumii ca un simbol al năzuinţelor de pace ale oamenilor sovietici, monument măreţ al puterii de ne­biruit a Uniunii Sovietice. Stalingradul se înalţă in acelaş timp ca un puternic avertis­ment pentru aţâţătorii la noi aventuri răz­boinice îndreptate împotriva Uniunii Sovie­tice. Sărbătorirea celei de a 10-a aniversări a victoriei de la Stalingrad găsește poporul so­vietic prins în marea bătălie a muncii crea­toare pentru a da viață Directivelor Congre­sului al XIX-lea al Partidului Comunist a­l Uniunii Sovietice privitoare la cel de al 5-lea plan cincinal stalinist. Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice făcând bilanţul măreţelor victorii cucerite în timpul ce s’a scurs dela Congresul al XVlII-lea, a trasat totodată sarcinile con­crete ale construirii comunismului în U.R.S.S. Îndeplinirea acestor sarcini va constitui o uriaşă contribuţie adusă întăririi forţelor pă­cii şi progresului din lumea întreagă. Sângerosul imperialism american caută să-şi rezolve contradicţiile acute care-l macină pe calea cuceririi dominaţiei mondiale. Aceste contradicţii nu pot fi rezol­vate însă nici prin militarizarea economiei na­ţionale, nici prin aservirea totală de către im­perialismul american a ţărilor capitaliste, nici prin turbata isterie războinică pe care o propagă gangsterii de la Casa Albă. Sub masca frazeologiei mincinoase despre apăra­rea păcii, despre o pretinsă agresiune din partea Uniunii Sovietice, imperialiştii ame­ricani au preluat planul nebunesc al lui Hitler şi pregătesc cu febrilitate războiul îm­potriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de de­mocraţie populară. Imperialiştii americani continuă războiul tâlhăresc din Coreea, unde nu încetează de a folosi, printre alte mij­loace barbare, arma bacteriologică. La ordi­nele imperialiştilor americani şi englezi este reînviat fascismul în Germania Occidentală, iar în Extremul Orient este pus pe picioare militarismul japonez. Rolul de frunte în aşa zisa „armată europeană“ este atribuit de imperialiştii yanchei Wehrmacht-ului reîn­viat. Ticăloasele slugi titoiste şi bandele fas­ciste de la Atena şi Ankara sunt încurajate tot mai mult de stăpânii lor americani la aţâţarea istoriei războinice în Balcani. Ac­ţiunile criminale ale imperialiştilor ameri­cano-englezi şi ale slugilor lor de tot soiul nu fac insă dovada forţei lor. Poporul sovietic doreşte sincer pacea, de­oarece făurirea năzuinţelor sale cele mai înalte, construcţia comunismului, este strâns legată de triumful păcii, În acelaş timp, po­poarele Uniunii Sovietice urmăresc cu vigi­lenţă uneltirile agresive ale aţâţătorilor la un nou război. „Rechinii imperialişti care urzesc pla­nuri de agresiune împotriva U.R.S.S., — spunea N. A. Mihailov în raportul prezentat la şedinţa solemnă de doliu ţinută cu prile­jul celei de a 29-a comemorări a morţii lui V. L Lenin — să nu uite învăţămintele is­toriei. Să ştie aţâţătorii la un nou război că un al treilea război mondial dacă îl vor des­­lănţui, va duce în mod inevitabil la prăbuşi­rea Întregului sistem capitalist mondial”. Astăzi, când se împlinesc 10 ani de la mă­reaţa victorie de la Stalingrad, poporul nos­tru care a fost eliberat de Armata Sovietică şi este ajutat azi să-şi construiască o viaţă liberă şi fericită, îşi exprimă cu toată căldu­ra, recunoştinţa faţă de Uniunea Sovietică, ţara care a făcut sacrificii uriaşe pentru a salva omenirea de ciuma fascistă-hitleristă, dragostea faţă de marele şi înţeleptul ei con­ducător I. V. Stalin, stegarul luptei pentru pace din întreaga lume. ★ „Scânteia tineretului“ Pag. 3-a 1 Februarie 1953

Next