Scânteia Tineretului, februarie 1953 (Anul 8, nr. 1175-1198)
1953-02-01 / nr. 1175
Alegerea organelor de conducere ale Sindicatelor din R. P. R. Membrii Consiliului Central al Sindicatelor din R. P. R. In şedinţa de Vineri după amiază cel de al II-ea Congres al Sindicatelor din R.P.R. a ales următorii membri ai Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R.: Moraru Stelian, Chişinevschi Liuba, Mujic Mihai, Abataşei Eugenia, Acatrinei Vasile, Andrei loan, Ardelean Ana, Ardeleanu Constantin, Argeşeanu Ilie, Arion Dumitru, Banu Ileana, Barabaş Alexandru, Bârligea Elena, Belici Duşan, Benetatu Grigore, Berlogea Octavian, Bivolu Nicolae, Bodea Eleonora, Bogoly Francisc, Borilă Ecaterina, Brezan Alexandru, Butaru Constantin, Chirtic Marcel, Chițu Florea, Clătinici Ion, Codoban Grigore, Constantinescu Andrei, Comănescu Gheorghe, Cotoară Ion, Covaci Francisc, Covaci Martin, Crăciun Nicolae, Cristea Ştefan, Crişan Viorica, David Vasile, Dobre Constantin, Dobre Ion, Drăghicescu Paul, Eremia Ioana, Farkaş Alexe, Filip Maria, Fleşeriu Cornelia, Georgescu Vasile, Gherman Mircea, Grecu Andrei, Haidu Iuliu, Hodişan Gheorghe, Io Fichireţ, Istrate Nicolae, Ivanov Constantin, Kalath Francisc, Kovács Iuliana, Lado Iuliana, Ledvina Magdalena, Leutghele Iosif, Lungu Ştefan, Mărăşescu Ion, Mesaroş Ştefan, Mesteacănu Constantin, Mihai F. Marin, Miziligeanu Elena, Moisin Dragomir, Moraru Maria, Munteanu Mircea, Mutulescu Iulian, Nichita Elena, Palocsay Rudolf, Petrescu Maria, Platon Ştefan, Popa Nicolae, Popescu Nicolae, Preda Marin, Preoteasa Ion, Psiadcenco Alexandru, Purdel Maria, Rabu Maria, Radu Petre, Rădulescu Maria, Răşinaru Lucreţia, Resu Ion, Romaş Gheorghe, Şandru Loghin, Scacodul Ion, Stan Julieta, Szabó Iosif, Szabó Iosif, Teodorescu Elena, Ţipan Maria, Totka Ludovic, Vasile Paula, Vârvăreanu Marin, Vernescu Alexandru, Vizitiu Eugen, Voicu Dumitru, Zastukea Géza. Membrii supleanți ai Consiliului Central al Sindicatelor :Adalbert Marcel, Băcanu Gheorghe, Costache Alexandrina, Dobai Emilia, Gavrila Olga, Ioniţă C. Atena, Istrate Vasile, Manea Petre, Neagu Lucia, Pantea Gheorghe, Prodan Gheorghe, Ţirea Gheorghe, Toader Persida, Udrea Elena, Voineagu Nicolae. Membrii Comisiei de Revizie Balla Ladislau, Dincă Constanţa, Idiţoiu Gheorghe, Moisescu Viorica, Postu Dumitru, Ungureanu Elena, Virag Augustin. Membrii supleanţi ai Comisiei de Revizie Lăzăroiu Eugenia, Mărăşescu Constantin, Ştefan Constantin. Prezidiul şi Secretariatul Consiliului Central al Sindicatelor Sâmbătă 31 Ianuarie 1953 a avut loc la sediul Consiliului Central al Sindicatelor, plenara de constituire a Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R., ales de cel de al III lea Congres al Sindicatelor. Plenara a ales în unanimitate următorul Prezidiu al Consiliului Central al Sindicatelor : 1. Stelian Moraru 2. Liuba Chișinevschi 3. Mihai Mujic 4. Ecaterina Botilă 5. Mircea Gherman 6. Constantin Butaru 7. Ion Dobre 8. Martin Covaci 9. Loghin Sandru 10. Maria Moraru 11. Francisc Covaci 12. Ludovic Totka 13. Vasile Acatrinei 14. Iosif Szabó 15. Mihai F. Marin 16. Andrei Constantinescu 17. Vasile David 18. Eleonora Bodea 19. Nicolae Popescu 20. Ion Clătinici 21. Constantin Dobre 22. Niculae Istrate 23. Iulian Mutulescu Ca președinte al Prezidiului Consiliului Central al Sindicatelor a fost ales în unanimitate tov. Stelian Moraru. Plenara a ales în unanimitate în Secretariatul Prezidiului Consiliului Central al Sindicatelor pe tovarăşii: 1. Liuba Chişinevschi 2. Mihai Mujic 3. Ecaterina Borilă 4. Mircea Gherman 5. Constantin Butaru 6. Ion Dobre In încheierea şedinţei, tov. Stelian Moraru, preşedintele Prezidiului Consiliului Central al Sindicatelor, a subliniat sarcinile importante și de mare răspundere care revin membrilor Consiliului Central al Sindicatelor în aplicarea hotărîrilor celui de al IlI-lea Congres al Sindicatelor, pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani, pentru construirea socialismului în patria noastră, pentru apărarea păcii. (Agerpres). • Nu de mult a apărut în „Scânteia tinerearticolul „Carnetul roşu de utemist“ care a scos cu tărie în evidenţă lipsurile grave ale unor organe şi organizaţii U.T.M. in ce priveşte înmânarea şi păstrarea carnetelor de membru U.T.M., printre care şi lipsurile comitetului regional U.T.M. Craiova. Critica făcută în acest articol comitetului regional U.T.M. Craiova şi mie personal, a fost cu totul justă şi binevenită. Comitetul nostru regional a manifestat o gravă neglijenţă în înmânarea carnetelor noilor utemişti scăzând astfel organizaţiei posibilitatea educării de la început a utemiştilor, în spiritul grijii pentru carnet. Cât de gravă a fost această lipsă noastră ne-o poate arăta faptul că la un moment dat câteva mii de utemişti nu aveau carnete. Cu toate acestea biroul comitetului regional n’a trecut în mod serios la lichidarea rămânerii în urmă în ce priveşte înmânarea carnetelor de U.T.M., ceea ce a făcut ca în luna Decembrie să crească mai mult numărul carnetelor neînmânate. Această situaţie de neîngăduit în munca comitetului nostru regional se datoreşte întregului birou regional şi în primul rând mie personal.. Noi am dat dovadă în această problemă, de birocratism, de gravă neglijenţă faţă de noii membri ai organizaţiei. Prin aceasta am îngăduit şi cultivat lipsa de ordine şi disciplină, atât la activişti cât şi la alţi utemişti. De fapt dacă analizăm mai profund lucrurile, constatăm că aceste lipsuri şi altele se manifestă sub diferite forme şi în restul activităţii noastre. Articolul „Carnetul roşu de utemist“ a fost studiat de întregul aparat al comitetului regional. Totodată am dat indicaţii să fie prelucrat şi cu activele comitetelor raionale şi orăşeneşti. Deasemeni au fost convocaţi la comitetul regional primii secretari raionali prelucrându-se cu ei problema clarificării dosarelor de membrii şi a înmânării carnetelor In urma acestor măsuri unele comitete raionale şi orăşeneşti au acţionat în mod operativ la rezolvarea acestor probleme. Nu aşa au procedat însă raioanele Tg. Jiu şi Strehaia care au rămas şi pe mai departe codaşe în problema înmânării carnetelor. Pentru a asigura un succes deplin în acţiunea de înmânare a carnetelor şi de clarificare a dosarelor de membrii, biroul comitetului regional U.T.M. Craiova a instruit şi trimis pe teren un mare număr de tovarăşi din activul regional pentru a ajuta şi controla în muncă comitetele raionale. In afară de aceasta au plecat pe teren şi membrii biroului comitetului regional, fiecare răspunzând de un număr de raioane în privinţa clarificării situaţiei carnetelor şi dosarelor de membrii. Totodată trebue să arăt că până î prezent unii activişti ai comitetului regional şi ai comitetelor raionale şi orăşeneşti n’au acordat prea mare atenţie criticilor apărute în „Scânteia tineretului“. Ori studierea acestor articole prezintă o mare importanţă pentru calificarea cadrelor organizaţiei noastre. Articolele apărute la „Viaţa U.T.M.“ constitue deasemenea un mare ajutor în munca cadrelor din organizaţiile de bază. Deaceea noi vom îndruma, nu deosebi organizaţiile de bază să-şi alcătuiască dosare cu tăieturi din ziare cu privire la problemele vieţii de organizaţie. In ce priveşte critica ce ne-a făcut-o „Scânteia tineretului“ în problema înmânării carnetelor noi o considerăm ca un ajutor preţios in munca noastră. STRATOPOL CHIRIAC prim secretar al comitetului regional U.T.M. Craiova Pe urmele materialelor publicate „Carnetul roşu de utemist” Informaţii Oglindind aspecte din lupta popoarelor din lumea întreagă pentru apărarea păcii, expoziţia „Popoarele lumii luptă pentru pace“, deschisă în sala Dalles cu prilejul Congresului Naţional pentru Apărarea Păcii a stârnit un deosebit interes în rândurile tuturor celor hotărîţi să apere viaţa şi progresul omenirii. Aproape 400.000 de cetăţeni din fabrici, instituţii, şcoli, facultăţi, unităţi militare, de pe întreg cuprinsul patriei noastre, precum şi oaspeţi de peste hotare, au vizitat expoziţia „Popoarele lumii luptă pentru pace “, în decursul celor aproape două luni, cât a fost deschisă. Academia Republicii Populare Române anunţă că la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, Piaţa Kuibîşev nr. 9, sunt expuse documente originale, manuscrise, stampe, tablouri, tipărituri, etc., în legătură cu viaţa şi opera marelui patriot revoluţionar democrat român Nicolae Bălcescu. Expoziţia este publică şi poate fi vizitată zilnic între orele 12 şi 20, cu începere de la 31 Ianuarie 1953. ★ Luni 2 Februarie, orele 18, la Casa Prieteniei Româno-Sovietice A.R.L.U.S., din strada Batiştei nr. 14, va avea loc conferinţa tov. general maior Ion P. Tutoveanu despre „însemnătatea istorico-mondială a victoriei de la Stalingrad“. Va rula filmul sovietic „Bătălia Stalingradului“. Expoziţia „ECONOMIA PLANIFICATA A R.P.R. IN PLIN PROGRES“ continuă a fi deschisă. Vizitele se pot face zilnic între orele 9—20, iar Duminica între 9—21. ★ (Agerpres) N. Bălcescu-genial Istoric al poporului nostru In condiţiile avântului crescând al construcţiei socialiste în patria noastră, poporul muncitor cunoaşte mereu mai profund tezaurul de imensă valoare al ideilor progresiste, democratice create de marii săi înaintaşi. Printre acestea opera genială a marelui gânditor democrat şi revoluţionar Nicolae Bălcescu ocupă un loc de seamă. Opera sa multilaterală constitue o comoară de idei înaintate, progresiste, făurite pe baza unei cercetări ştiinţifice, pătrunse de nobilele ţeluri ale luptei pentru eliberarea socială a poporului din jugul feudal, pentru drepturi politice democratice, pentru independenţa naţională, luminate de un puternic patriotism, de dragostea pentru lupta de eliberare a tuturor popoarelor. In această operă un loc însemnat îl ocupă lucrările de istorie, căci Nicolae Bălcescu a fost un mare istoric patriot al poporului nostru. ★ Atent la vremea frământată în care şi-a trăit scurta şi tumultoasa sa viaţă, tânărul Nicolae Bălcescu era tot atât de atent şi la trecut. Căci numai cunoscând istoria poporului dealungul veacurilor, el putea găsi explicaţia evenimentelor istorice din vremea sa. Încă de la vârsta de 13 ani, când era elev la Colegiul „Sf. Sava“, Bălcescu a arătat un interes deosebit pentru cunoaşterea trecutului poporului. Pe această bază complectată apoi prin citirea a „tot ce putuse găsi pe ici pe calea despre istoria noastră naţională“, dar mai ales prin „studiul documentelor“, Bălcescu şi-a dobândit o vastă erudiţie în domeniul istoriei poporului nostru. Metodei sale de cercetare îi erau caracteristice totodată pătrunderea adâncă a sensului evenimentelor contemporane ca şi participarea activă la frământările sociale, la lupta revoluţionară. Toate acestea au dat operei istorice a lui Nicolae Bălcescu un caracter cu adevărat ştiinţific, înaintat, cu mult superior prin profunzimea ideilor, prin actualitatea şi caracterul combativ al operei sale, faţă de lucrările istoricilor trecuţi şi contemporani lui Prin aceasta, lucrările sale istorice reflectă conţinutul revoluţionar, democratic, profund patriotic al operei sale. • Conducător înflăcărat al mişcării revoluţionare, militant activ, mereu în fruntea acţiunilor practice, a luptelor, Bălcescu a studiat istoria patriei de pe poziţii noi, înaintate. Străduindu-se să sublinieze pe bazaînvăţămintelor istoriei pieirea inevitabilă şi necesitatea înlăturării feudalismului ca şi justeţea revoluţiei, Bălcescu a luptat pentru o nouă istorie a patriei, pentru a face din aceasta o armă folositoare luptei poporului. Cum concepea Bălcescu această istorie, aflăm din cuvântul introductiv la primul său studiu intitulat: „Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum", publicat în anul 1844. El îşi începe acest cuvânt cu constatarea că „O istorie adevărat naţională ne lipseşte“, în sensul că, aşa cum explică tot el mai departe, „toţi câţi s’au îndeletnicit în scrierea istoriei, nu ne-au dat decât biografia stăpânitorilor“. Bălcescu era preocupat de „adevărata istorie“, adică de istoria poporului. La baza acestei istorii, trebuia să stea, aşadar, poporul şi „instituţiile“, iar nu domniile. Bălcescu reia această idee în prospectul la „Magazin istoric pentru Dacia“, prima revistă de istorie din Ţara Românească, scoasă de el în anul 1845 împreună cu August Treboniu Laurian, profesorul de filosofie de la Colegiul „Sf. Sava“. Aici subliniază importanţa istoriei patriei ca fiind „cea dintâi carte a unei naţii“ şi repetă că „o istorie a poporului lipseşte“, afirmând că „toţi aceşti istorici (de până la el — explicaţia noastră) afară de d. Kogălniceanu nu ne-au dat decât biografia stăpânitorilor... iar partea cea mai interesantă a istoriei, instituţiile, industria, comerţul, cultura intelectuală şi morală, obiceiurile şi chipul de viaţă s’au trecut sub tăcere“. In „Cuvântul preliminariu despre izvoarele istoriei Românilor“, pe care-l publică la începutul primului număr al „Magazinului istoric pentru Dacia“ (1845), N. Bălcescu arată limpede condiţia ce trebuia să o îndeplinească istoria aşa cum o concepea el. ,,...ca o istorie să poată aduce foloase, nu trebue să fie numai ca un şir de oarecari întâmplări politice sau militare, uscate, fără nicio culoare, fără niciun adevăr local, nu trebue să se ocupe numai de oarecari persoane privilegiate, dar să ne arate poporul român, instituțiile, sentimentele şi obiceiurile lui in deosebite veacuri“. Menirea pe care Bălcescu o dădea acestei „bune istorii naţionale“ era „să ne povăţuiască in viaţa noastră socială ca să ne putem mântui“, adică „să lucrăm cu mai multă inimă la reforma politică şi socială“ şi totodată să deştepte în popor patriotismul şi curajul. O trăsătură deosebit de importantă a operei sale istorice — care dovedeşte poziţiile înaintate pe care s’a situat Bălcescu — o constitue înţelegerea într’o mare măsură a însemnătăţii luptei ca condiţie a progresului economic, politic şi social. El constată că „de optsprezece veacuri, naţia română n’a vegetat, n’a stat pe loc, ci a mers înainte, transformându-se şi luptându-se neîncetat, pentru triumful binelui asupra răului, al dreptului asupra silei, pentru realizarea atât în sânul său, cât şi în omenire a dreptăţii şi a frăţiei..." (Mersul revoluţiei în istoria Românilor). Arătând — ca întotdeauna — legătura istoriei cu timpurile sale, el precizează că această luptă „se urmează încă în timpurile noastre (era în anul 1851 — explicaţia noastră) şi se va urma, până când nu va mai fi umbră de tiranie, până când popoarele n’or fi întregite în drepturile lor şi egalitatea nu va domni în lume“. Fixând în timp această „luptă necontenită“ din decursul istoriei noastre, Bălcescu observă (în „Reforma socială la Români“) că această luptă datează încă „de la începuturile societăţii noastre“ şi anume „de când egalitatea străbună pieri“, de când au fost „săraci şi bogaţi, robi şi stăpâni, exploatatori şi exploataţi“. Deoarece în lucrările istoricilor de până atunci, nu se studiase această latură esenţială a fenomenelor istorice, Bălcescu îi combate pe aceşti cercetători arătând că „în luptele şi revoluţiile dinlăuntru“, care „au umplut secolul al XV-lea şi al XVI-lea“, ei văzuseră în mod greşit numai „nişte lupte de pretendenţi la tron“. Bălcescu a arătat însă cum paralel cu înăsprirea exploatării feudale, lupta ţărănimii a crescut secol de secol. Printre formele de luptă, Bălcescu menţionează nesupunerea la plata dăjdiilor, nesupunere la clacă, fuga ţăranilor de pe moşii, până la formele politice ale acesteia: haiducia, răscoala şi revoluţia. Revoluţia, Bălcescu o concepea ca o acţiune armată, îndeplinită însăşi de către masele largi. Cu privire la haiducie, Bălcescu scrie: „Ţăranii asupriţi de boieri în numele proprietăţii, de fanarioţi în numele statului, nu mai putură suferi această îndoită tiranie; unii îşi căutară uşurarea chinurilor în tâlhărie, umblând a dobândi prin silă aceea ce li se răpea prin silă“. (Reforma socială la Români). Lupta a culminat apoi în răscoala din anul 1821, când „poporul se scoală mare, puternic şi îngrozitor...“, iar după aceea în revoluţia din anul 1848. Pe baza progreselor dobândite de Bălcescu în înţelegerea luptei poporului, s-a conturat în scrierile sale ideea de progres, pentru care poporul a dus această luptă dealungul istoriei. „Omenirea nu e staţionară“ ci „înaintează neîncetat, străbătând orice împiedicare“ scrie Bălcescu. Referindu-se la revoluţia din anul 1848, Bălcescu constata că ea a fost „o fază... pe calea nemărginită a unei desvoltări progresive, regulate“. Pentru Bălcescu aceasta este „o lege universală a desvoltării istorice a naţiilor“. In cadrul acestei „legi“, îşi explică el cum revoluţia duce naţiunea română „din prefaceri în prefaceri“ spre acel liman care pentru el era „înălţarea plebeianismului la putere“ sau „întregirea românului, vecinul, servul veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean şi de naţie“, cum explică elînsuşi. Iar aceste „prefaceri“ nu oglindesc altceva decât succesiunea orânduirilor sociale în decursul istoriei și deci ideia înlocuirii unei orânduiri vechi, inferioare, printr’o alta nouă, superioară. Tratând problemele istorice în ‘strânsă legătură cu cele mai importante probleme ale timpului său (chestiunea împroprietăririi clăcaşilor, a înlăturării privilegiilor de castă, a alianţei popoarelor în lupta împotriva jugului feudal) Bălcescu a dat operei sale un caracter deosebit de combativ şimobilizator. Din toate acestea reese caracterul înaintat al operei istorice a lui Nicolae Bălcescu, operă cu un puternic caracter ştiinţific, şi cu un înalt conţinut patriotic. ★ Scrierile istorice ale lui Nicolae Bălcescu, se caracterizează prin aceea că ele îi făceau cunoscut poporului trecutul său de obidă şi de luptă, în scopul de a-i stârni ura împotriva jugului moşieresc, spre a relua cu mai multă vigoare lupta din anul 1821. Astfel Bălcescu dă în vileag, cum nu făcuse nimeni până la el, înăsprirea exploatării de către boieri spre sfârşitul secolului XVII, vorbind despre „poporul care se ţâra la picioarele lor şi se muncea ca să le hrănească lenea“. In acelaş scop, spre a stârni ura poporului împotriva boierimii, Bălcescu desvăluie în ochii masselor asuprite naşterea boierimii şi a statului „boieresc“, precum şi originea proprietăţii boiereşti, născută prin răpirea silnică a pământului ţăranilor liberi şi totodată şi înăsprirea din ce în ce a exploatării, Bălcescu le aduce aminte şerbilor că au fost odată liberi şi-i îndeamnă să lupte pentru a-şi recuceri libertatea şi pământul de care fuseseră deposedaţi în decursul vremii şi deci, pentru a-şi scutura lanţurile iobăgiei. („Despre starea socială a muncitorilor plugari în deosebite timpuri.“) Susţinând revendicarea împroprietăririi clăcaşilor, situându-se pe poziţia masselor exploatate, el zugrăveşte plin de revoltă faptele unei „minorităţi“ de 3.000 de boieri („proprietari din Ţara Românească“, care, prin egoismul lor, au condamnat la „nemişcare, la suferinţă“ două milioane de oameni. Pe boieri Bălcescu îi socoteşte ca fiind „o clasă de apostaţi care ieşind din sânul poporului, robi pe fraţii şi pe părinţii lor“, creind acel stat care este „o mare şi monstruoasă clădire de tiranii puse una asupra alteia şi toate rezemate şi apăsând pe popor, pe ţăranul muncitor“. Bălcescu îndeamnă astfel poporul înrobit să ducă lupta pentru a sfărâma forţele grele ale acestei închisori seculare. Mai târziu după înfrângerea revoluţiei din 1848, el dovedeşte concret trădarea patriei de către boierime care chemase armatele puterilor reacţionare din afară în scopul înăbuşirii revoluţiei, aşa cum procedase şi în 1821. „Pentru a salva dreptul său la exploatare, el, (boierul) a vândut independenţa patriei şi şi-a pus monopolul la adăpostul baionetelor străine“ scria Bălcescu. ★ Subliniind rolul determinant al poporului în desfăşurarea procesului istoric, Bălcescu constată cu privire la revoluţia din 1848 că ea nu a avut drept cauză „voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană". împotriva tuturor cosmopoliţilor care minimalizau însemnătatea revoluţiei anului 1848 la noi considerând-o ca pe o revoluţie de împrumut, Bălcescu, animat de patriotismul care l-a încălzit în tot timpul scurtei sale vieţi şi luminat de adevărul istoric, a arătat că aceasta a fost revoluţia „noastră“, a poporului nostru „Revoluţia generală europeană cu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române“, arată el. „Uneltitorii ei (ai revoluţiei noastre) sânt optsprezece veacuri de trude, de suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“, iată cauza determinantă găsită de Bălcescu. Rolul masselor în revoluţie a fost mereu scos în relief de Bălcescu, împotriva părerilor făloase ale lui Eliade şi ale altor fruntaşi care pretextau că revoluţia a gravitat in jurul personalităţii lor, care ar fi avut rolul preponderent în deslănţuirea ei. Pagini înălţătoare de glorificare a trecutului de luptă al poporului, a scris Bălcescu şi în monumentala sa lucrare „Românii sub A Mihai Voevod Viteazu“, la care a lucrat până în ultimele clipe ale vieţii, fără să izbutească s-o sfârşească. Menirea acestei lucrări, atunci după înfrângerea revoluţiei dela 1848, era să trezească un popor sentimentul iubirii de patrie spre a-şi relua lupta de eliberare naţională de sub jugul otoman, aşa cum în celelalte lucrări din aceeaşi vreme, Bălcescu ţintea să înfierbânte lupta pentru libertatea socială, pentru scuturarea jugului boieresc. Aducând aminte Românilor „una din faptele cele mai strălucite ale luptei părinţilor lor pentru libertate“, Bălcescu năzuia să dea poporului o pilda convingătoare de eroism a strămoşilor. Din însuşi titlul lucrării, se poate observa că Bălcescu a conceput-o ca o etapă din istoria poporului, iar nu ca un capitol de istorie biografică. El a scris în această lucrare pagini pline de admiraţie despre lupta eroică a poporului pentru apărarea gliei strămoşeşti, luptă reluată şi în timpul lui Mihai Viteazu. Referindu-se la glorioasa campanie din iarna anului 1595, Bălcescu prezintă pe români ca pe nişte „uriaşi“ care s’au războit“ intr’un vârtej de vitejie“. Totodată el scoate un relief, în cadrul acestei lupte eroice a poporului, figura glorioasă a lui Mihai Voevod, care a condus ostaşii în această mare luptă, fiind gata să se jert, fească pentru cauza libertăţii naţionale a poporului în fruntea căruia se afla. Nu-i scapă însă neobservate greşelile viteazului voevod. Prin această masivă lucrare, Bălcescu căutase totodată să semene în popor încrederea în izbânda cauzei pentru care luptaseră strămoşii sub conducerea lui Mihai Viteazu şi anume pentru împlinirea idealului unităţii şi independenţei naţionale a poporului român, întreaga operă a lui Bălcescu este însufleţită de măreţele idei ale patriotismului, este străbătută de o puternică dragoste pentru popor care în concepţia lui Bălcescu este adevăratul creator al istorie. Dar nu numai în trecutul îndepărtat sau mai apropiat Bălcescu atribuia poporului rolul determinant în desfăşurarea procesului istoric. El îi atribuia acelaş rol şi în revoluţia viitoare pe care o întrezărea şi căreia recomanda „să-i dăm aliaţi naturali, adică pe popoare, iar nu pe guvernuri“ (Scrisoare către Ion Ghica). In credinţa sa fermă că „ziua izbândirii, ziua dreptăţii se apropie în care se vor ridica popoarele ca să măture rămăşiţa tiranilor de pe faţa pământului“, Bălcescu constată forţa uriaşă a popoarelor adresându-le următorul îndemn : „In zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata, dar, a o lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai aceea ce le smulg popoarele“. Bălcescu avea certitudinea că „tiranii pot îndoi cruzimile, pot întrebuinţa puterea lor pentru a opri progresul. Nu vor izbuti niciodată... E lege ca dreptatea şi adevărul să triumfe asupra puterii şi minciunii.“ Plin de încredere în uriaşa forţă a poporului Bălcescu a exprimat astfel în opera sa istorică nu numai imaginea veacurilor de suferinţă ale poporului, nu numai istoria luptelor sale, a căror evocare avea o mare însemnătate în anii mişcărilor revoluţionare de la mijlocul secolului XIX dar şi perspectiva luptelor viitoare ale poporului, încrederea în victoria sa finală. Bălcescu nu a putut depăşi limitele istorice ale timpului şi locului in care a trăit, vederile sale istorice, în ansamblu, aparţinând perioadei premarxiste în desvoltarea ideilor despre societate, perioada care nu cunoaşte încă materialismul istoric. In lucrările sale Bălcescu vorbeşte de un „destin“, care ar împinge înainte fenomenele, de unele noţiuni abstracte, ca ideia de dreptate care ar sta la baza desvoltării istoriei. Cu toate acestea, Bălcescu se îndreaptă spre răspunsuri care îl apropie într-o anumită măsură de înţelegerea materialistă a istoriei, în numeroase probleme concrete referitoare la societate. Poporul nostru muncitor păstrează cu dragoste şi respect amintirea marelui Bălcescu a cărui operă — în cadrul căreia lucrările de istorie ocupă un loc principal — constitue un tezaur de idei de o deosebită valoare. Făurind socialismul, poporul nostru muncitor preţuieşte mai mult ca oricând pe genialul său înaintaş, marele patriot revoluţionar şi democrat Nicolae Bălcescu, ducând înainte ideile sale nobile despre progresul patriei. Zece ani de la istorica victorie de la Stalingrad Cu 10 ani în urmă, la 2 Februarie 1943, a luat sfârşit cea mai mare bătălie din istorie, bătălia de la Stalingrad. Timp de 200 de zile a durat încleştarea pe viaţă şi pe moarte a ostaşilor sovietici cu cotropitorii germano-fascişti în această crâncenă bătălie. Victoria Armatei Sovietice la Stalingrad, prin urmările sale militare și politice, a constituit cotitura cea mare în desfășurarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Armata Sovietică, începând cu Stalingradul, a trecut la faza ofensivă a Marelui Război pentru Apărarea Patriei, fază care şi-a găsit încununarea deplină în strălucita victorie de la Berlin, în zdrobirea definitivă a Germaniei hitleriste. ★ În bătălia de la Moscova, în iarna anului 1941—1942, Armata Sovietică a spulberat mitul invincibilităţii armatelor hitleriste, dovedindu-şi superioritatea de netăgăduit asupra lor. Profitând de absenţa celui de al doilea front, a cărui deschidere „aliaţii“ americani şi englezi o amânau mereu în mod intenţionat, Hitler a întreprins în anul 1942 o nouă aventură aruncând asupra Uniunii Sovietice peste 240 divizii. Stalingradul era primul obiectiv al hitleriștilor Prin cucerirea lui, germano-fasciștii urmăreau să invălue Moscova pe la Răsărit, s’o izoleze de regiunea Volgai și de Ural, iar pe urmă s’o ocupe printr’un atac concentric. In înaintarea lor aventuroasă către Stalingrad, hitleriştii s’au izbit însă de rezistenţa eroică a Armatei Sovietice care numai între mijlocul lunii Iulie şi 19 Noembrie 1942, le-a pricinuit pierderi de aproximativ 1500 tancuri, 1000 tunuri, 1300 avioane şi peste 680.000 soldaţi şi ofiţeri ucişi sau răniţi. Neşterse vor rămâne în istoria omenirii legendarele fapte de arme ale apărătorilor Stalingradului ! Fasciştii au întâlnit la fiecare pas rezistenţa de granit a ostaşilor sovietici şi a locuitorilor oraşului erou, înflăcăraţi în lupta lor dreaptă de dragostea nemărginită faţă de Patrie, faţă de Comandantul Suprem şi părintele lor, tovarăşul Stalin, şi clocotind de ură sfântă împotriva duşmanilor nelegiuiţi. In frunte, acolo unde situaţiile erau cele mai grele s’au aflat întotdeauna comuniştii şi comsomoliştii. Impresionant redau scriitorii sovietici A. D. Stupov şi V. L. Cocunov un episod din lupta vitejească a apărătorilor Stalingradului în frunte cu comuniştii şi comsomoliştii: „Un glonte fascist răni în piept pe viteazul comandant Zaiţev. Rana era mortală. Dar eroul îşi adună ultimele puteri şi strigă cu tărie tovarăşilor săi: — Transmiteţi organizaţiei de partid, că mor ca un comunist! Răzbunaţi-mă, mitraliori! Sergentul Carasiov, comsomolist, înlocui pe comandantul companiei. Lupta dură până seara, fără ca hitleriştii să izbutească a-şi atinge ţelul: ei n’au putut străpunge apărarea noastră şi n’au putut înfrânge voinţa mitraltorilor dela Stalingrad. Pe nemţi, i-a costat scump încercarea de a ajunge la Volga. Peste 80 de cadavre ale duşmanilor zăceau in faimoasa râpă dela Stalingrad. — Avurăm o zi grozavă băeţi. Am lucrat bine, dar nu-i timp de odihnă — spuse Gurov, comandantul companiei. Curând, aici în primele linii, în gropi avu loc o adunare de partid. Fără a părăsi mitralierele, comuniştii ascultau cele spuse de secretarul organizaţiei de Partid privitor la acţiunile de luptă ale lui Coziov, Carasiov şi Gurov, care dăduseră cereri de primire în Partid. Toţi trei fură primiţi candidaţi ai P. C. al U. S.“. In timp ce la Stalingrad forţele hitleriştilor erau măcinate neîncetat, Comandamentul Sovietic pregătea sub directa conducere a tovarăşului Stalin contraofensiva hotărîtoare. La 19 Noembrie 1942, Armata Sovietică a deslănţuit această istorică contraofensivă. Sdrobind flancurile duşmanului, printr’o înaintare fulgerătoare, în numai 4 zile forţele ofensive dela Stalingrad s’au întâlnit la Calaci pe Don. Au fost încercuite astfel 22 de Locotenent-colonel Ion Gheorghe divizii hitleriste, totalizând 330.000 de soldaţi şi ofiţeri. Armatele germano-fasciste dela Stalingrad au întreprins încercări disperate de a rupe cleştele de foc în care erau strânşi. Toate încercările lor de a se despresura au dat greş. Aceasta a determinat comandamentul hitle-rist să treacă la operaţiuni din afara încercuirii. In acest scop a fost concentrată în regiunea Nord Coternicovo o mare grupare de trupe care a trecut la ofensivă la 12 Decembrie 1942. Acţiunea hotărîtă a rezervelor sovietice concentrate pe această direcţie a dus la sdrobirea grupării germane de la Coternicovo, la respingerea fasciştilor spre Sud, lipsind comandamentul hitlerist de ultima posibilitate de a răzbi spre trupele încercuite la Stalingrad. Operaţiunea de sdrobire totală a grupării fasciste încercuite la Stalingrad a fost terminată la 2 Februarie 1943. ★ Victoria de la Stalingrad a marcat începutul unei cotituri radicale în desfăşurarea celui de al doilea război mondial. De acum iniţiativa operaţiunilor militare a trecut şi a rămas definitiv în mâinile Comandamentului Sovietic. Bătălia Stalingradului reprezintă cel mai strălucit capitol din istoria războaielor, exemplu de apărare îndârjită, model exemplar de trecere de la apărare la contraofensivă, de încercuire și nimicire complectă a trupelor inamicului. Stalingradul a marcat triumful celei mai înaintate ştiinţe şi arte militare din lume, triumful strategiei, artei operative şi tactice staliniste. Pentru comandanţii şi ostaşii sovietici, bătălia Stalingradului a fost un examen deosebit de greu pe care l-au trecut cu succes, dovedindu-şi înaltele calităţi morale şi de luptă pe care şi le-au însuşit şi perfecţionat, dovedindu-se stăpâni ai artei ele a învinge pe duşmani. Stalingradul a arătat forţa de nebiruit a Statului Sovietic, a armatei sale de tip nou. In focul luptelor crâncene împotriva cotropitorilor germano-fascişti s’a întărit şi mai mult prietenia dintre popoarele Uniunii Sovietice. Poporul sovietic a învins la Stalingrad pentru că lupta lui a fost condusă de încercatul Partid Comunist în frunte cu L V. Stalin. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a condus avântul patriotic al poporului sovietic şi a asigurat prin munca sa organizatorică întărirea continuă a spatelui frontului. Victoria de la Stalingrad n’a însemnat numai marea cotitură în lupta de eliberare a popoarelor sovietice. Ea a făcut să crească în acelaş timp avântul mişcării de rezistenţă a tuturor popoarelor înrobite de fascism. Victoria de la Stalingrad a însemnat o lovitură grea dată forţelor reacţiunii mondiale, şi în primul rând celor ale Statelor Unite şi Angliei a căror politică era expresia vie a tendinţelor monopoliştilor din aceste ţări care aveau propriile lor obiective în războiul cu Germania fascistă. Cercurile reacţionare americano-engleze nu urmăreau zdrobirea definitivă a Germaniei fasciste, ci sdruncinarea forţei de care aceasta dispunea, pentru a-i înlătura concurenţă de pe piaţa mondială. Pe de altă parte, ele urmăreau ca Uniunea Sovietică să slăbească într’o aşa măsură — lăsând-o să-şi macine forţele într’o luptă de unul singur împotriva fasciştilor — încât să-şi piardă importanţa ca mare putere. Măsurile luate de Comandamentul Sovietic, încununate cu victoria, dela Stalingrad au dejucat pe de o parte planul imperialiștilor americano-englezi, iar pe de altă parte au determinat o întorsătură radicală în mersul războiului antifascist, întorsătură favorabilă Armatei Sovietice. Falsificatorii istoriei, imperialiștii americano-englezi au încercat să prezinte în aşa fel lucrurile, ca şi cum soarta războiului ar fi fost decisă de unele operaţiuni duse în Africa şi anume de cele de la El-Alamein. Cât de ridicolă apare această afirmaţie când ne amintim că împotriva anglo-americanilor au luptat în Africa doar 15 divizii fasciste, dintre care numai 4 germane, faţă de cele 249 de divizii câte năvăliseră in Uniunea Sovietică. Astăzi, pe locurile unde cu zece ani In urmă s’au dus crâncenele bătălii cu cotropitorii fascişti au apărut măreţe construcţii ale comunismului, cum este Canalul navigabil Volga-Don „V. I. Lenin“, inaugurat în vara anului trecut. Lucrările marii hidrocentrale de la Stalingrad înaintează într’un ritm vertiginos. Mai frumos ca oricând, Stalingradul nou, făurit de minunaţii oameni sovietici care cu atâta vitejie cu zece ani in urmă l-au apărat, se înalţă în faţa popoarelor lumii ca un simbol al năzuinţelor de pace ale oamenilor sovietici, monument măreţ al puterii de nebiruit a Uniunii Sovietice. Stalingradul se înalţă in acelaş timp ca un puternic avertisment pentru aţâţătorii la noi aventuri războinice îndreptate împotriva Uniunii Sovietice. Sărbătorirea celei de a 10-a aniversări a victoriei de la Stalingrad găsește poporul sovietic prins în marea bătălie a muncii creatoare pentru a da viață Directivelor Congresului al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice privitoare la cel de al 5-lea plan cincinal stalinist. Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice făcând bilanţul măreţelor victorii cucerite în timpul ce s’a scurs dela Congresul al XVlII-lea, a trasat totodată sarcinile concrete ale construirii comunismului în U.R.S.S. Îndeplinirea acestor sarcini va constitui o uriaşă contribuţie adusă întăririi forţelor păcii şi progresului din lumea întreagă. Sângerosul imperialism american caută să-şi rezolve contradicţiile acute care-l macină pe calea cuceririi dominaţiei mondiale. Aceste contradicţii nu pot fi rezolvate însă nici prin militarizarea economiei naţionale, nici prin aservirea totală de către imperialismul american a ţărilor capitaliste, nici prin turbata isterie războinică pe care o propagă gangsterii de la Casa Albă. Sub masca frazeologiei mincinoase despre apărarea păcii, despre o pretinsă agresiune din partea Uniunii Sovietice, imperialiştii americani au preluat planul nebunesc al lui Hitler şi pregătesc cu febrilitate războiul împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară. Imperialiştii americani continuă războiul tâlhăresc din Coreea, unde nu încetează de a folosi, printre alte mijloace barbare, arma bacteriologică. La ordinele imperialiştilor americani şi englezi este reînviat fascismul în Germania Occidentală, iar în Extremul Orient este pus pe picioare militarismul japonez. Rolul de frunte în aşa zisa „armată europeană“ este atribuit de imperialiştii yanchei Wehrmacht-ului reînviat. Ticăloasele slugi titoiste şi bandele fasciste de la Atena şi Ankara sunt încurajate tot mai mult de stăpânii lor americani la aţâţarea istoriei războinice în Balcani. Acţiunile criminale ale imperialiştilor americano-englezi şi ale slugilor lor de tot soiul nu fac insă dovada forţei lor. Poporul sovietic doreşte sincer pacea, deoarece făurirea năzuinţelor sale cele mai înalte, construcţia comunismului, este strâns legată de triumful păcii, În acelaş timp, popoarele Uniunii Sovietice urmăresc cu vigilenţă uneltirile agresive ale aţâţătorilor la un nou război. „Rechinii imperialişti care urzesc planuri de agresiune împotriva U.R.S.S., — spunea N. A. Mihailov în raportul prezentat la şedinţa solemnă de doliu ţinută cu prilejul celei de a 29-a comemorări a morţii lui V. L Lenin — să nu uite învăţămintele istoriei. Să ştie aţâţătorii la un nou război că un al treilea război mondial dacă îl vor deslănţui, va duce în mod inevitabil la prăbuşirea Întregului sistem capitalist mondial”. Astăzi, când se împlinesc 10 ani de la măreaţa victorie de la Stalingrad, poporul nostru care a fost eliberat de Armata Sovietică şi este ajutat azi să-şi construiască o viaţă liberă şi fericită, îşi exprimă cu toată căldura, recunoştinţa faţă de Uniunea Sovietică, ţara care a făcut sacrificii uriaşe pentru a salva omenirea de ciuma fascistă-hitleristă, dragostea faţă de marele şi înţeleptul ei conducător I. V. Stalin, stegarul luptei pentru pace din întreaga lume. ★ „Scânteia tineretului“ Pag. 3-a 1 Februarie 1953