Scînteia Tineretului, aprilie 1955 (Anul 10, nr. 1843-1867)

1955-04-02 / nr. 1843

— Hei, Dănilă, gata bre ? ! Cel care a vorbit poartă numele de Timofei Petuhov şi­ o barbă roşcată ce are mare preţ printre lipovenii pescari. A măsurat cu priviri aspre mişcările tovarăşului său de lotcă, apoi şi-a răsfrânt peste genunchi cizmele înalte de cauciuc, ceea ce însemna : „Ei, Daniluşca, e timpul să ne-ntoarcem la ţărm !“ Vlăjganul care răspundea la numele de Dăn­­ilă, părea să nu fi auzit întrebarea. Stătea în genunchi şi, arcuindu-şi trupul înalt, de şapte­sprezece ani, desfăşura deasupra apelor un nă­vod din care tocmai scuturaseră peştele. După o vreme, Dănilă Borş, vlăjganul, s-a ridicat, şi-a şters palmele mari de nădragii plini de solzi şi — în loc de răspuns — l-a poftit pe Timofei Petuhov cu o ţigară. S-a aşezat apoi la vîsle şi... hai ! înaintau în tăcere. Cerul parcă slobozea ce­nuşă peste lume, iar pe deasupra apelor se pre­lungeau fuioare de vint, ce furau focul din ţi­gara lui Timofei Petuhov. — Ptiu, drace ! s-a min­ia­t băt­rinul pescar şi pe loc a scuipat ţigara în apele învălmăşite. S-a rid­icat apoi, făcîndu-şi loc cu picioarele printre scrumbiile albastre din lotcă. Şi-a rotit cu îngrijorare barba roşcată şi s-a încruntat, aşa cum era şi cerul în ceasul acela. Lotca se hurduca după răsufletul mării, iar bătrinul Ti­mofei, ridicat în picioare cu capul pleşuv, înăl­ţat în bătaia vîntului, părea un stîlp noduros, dar încă puternic. Dănilă Borş trăgea la vîsle, îndrumînd lotca plină către ţărm, la Sfîntul Gheorghe. Cerul parcă se lăsa tot mai jos, oglin­­dindu-se vînăt în mare. Apele tresăltau neli­niştite, iar pe sus îşi umflau foalele vînturi ce prevesteau furtună. Cei doi erau calmi, îngîn­­duraţi şi tăcuţi, aşa cum sînt pescarii în clipe de acestea. Ehei, cite furtuni nu i-au amestecat m­ urgia apelor răscula­te, căutând să-i despartă unul de altul, să-i rupă de tovarăşii de echipă, să le zdrobească şi ultima scîndură de sub picioare ! Şi iaca, n-au putut. Timofei Petuhov şi Dănilă Borş au ştiut să fie tari. Bătrinul Timofei e o fire aspră, rece şi la­comă. El nu cunoaşte ce-i rîsul, gluma, vorba caldă. Ştie să muncească, ştie să cîştige. La cherhana toţi Petuhovii ciştigă, dar nu ca Ti­mofei. El e cel mai bătrîn, cel mai priceput şi cel mai ciudat pescar. Stă liniştit şi aşteaptă cu plăcere să audă laude din gura vlăjganului. Le ascultă ca pe-un cântec frumos, apoi, omul acesta aspru şi rece se bucură ca un copil. Bucuria lui insă n-are rîs ori cuvinte vesele. Bucuria aceasta e do­­bîndită de el, o ştie numai şi numai a lui. De aceea o închide înăuntrul făpturii sale puter­nice, hrănindu-se cu ea in tăcere, singur, ca un tilhar, ferindu-se de ochii şi inimile oamenilor. Se minunează parcă şi el cîteodată de puterea şi priceperea sa şi îşi zice în asemenea clipe : „Ai, ai, măi Timofei Petuhov, ce om ai ajuns tu ! Ciştigi bre, cîştigi ! Chiar şi ziarul Parti­dului vorbeşte despre tine, acolo la Tulcea. Măi, măi, bun lucru ! Dar ce nevoie ai tu de asta ? ! Bani, bre, Timofei ! Peşte şi bani ! Peşte şi bani !” Apoi se ridică în picioare legănând lotca la fiecare mişcare a trupului său greoi. Adul­mecă marea ca un dulău, ridicindu-şi în vint capul pleşuv şi întreabă pentru a nu ştiu cita oară : — Spune tu, bre, Dănilă, cine-i cel mai bun pescar de la cherhana ? Cine-i, bre ? Trupul aspru, bătut de furtunile celor cinci­zeci de ani se încălzeşte, iar muşchii puternici, ce i se încolăcesc peste piept, peste grumaz, peste braţe, tresaltă, de parcă bătrinul ar fi băut o băutură tare. Ehei, ce bună-i lauda, c­e dragă ! Unii o cîntăresc cu inima, dar alţii, alţii, o cîntăresc cu punga! Oare cîţi bani face o laudă de-asemenea măsură ? O mie de lei ? Două mii ? Puţin ! Vreau laude care să cîntă­­rească mai mult! Mai mult... Cam aşa judecă bătrinul Timofei Petuhov, pescarul cel aspru, rece, harnic şi lacom. Dănilă Borş, vlăjganul cel de şaptesprezece ani, o iubeşte pe bătrîn aşa cum iubeşti un tată sever. Munceşte cu el de mult într-o lotcă şi viaţa l-a legat într-atita de bătrî­­nul şi priceputul pescar, incit flăcăul acesta blond, lung cu­ o vîslă, subţire şi puternic ca un diavol­, ar izbucni în plins dacă i s-ar po­runci să părăsească lotca lui Timofei. Ii place mindria aspră şi rece a bătrânului. Preţuieşte în el talentul, ştiinţa, puterea. Dar se uită la el cu ochi străini atunci cînd Timofei Petuhov aminteşte de bani, de cîştig. In asemenea clipe, în capul acela blond şi tânăr al lui Dănilă Borş ce învălmăşesc ginduri dureroase, ce-i fac ori să crape de minte, ori să bolească în tăcere, ca un ţine de ţîţă. I se pare că este nefiresc şi nedrept ca un om ca Petuhov să fie stăpînit de patima lăcomiei. Ce caută lăcomia scuravă ală­turi de mindria, talentul și puterea acestui om ? E o jignire ! O jignire ad­usă omului, pescarului. La asemenea supărări îi revine în minte o întâmplare urâtă, care odată, l-a rupt pentru multă vreme de inima bătrînului pescar. ...Era o primăvară plină de soare şi scrumbii albastre. Brigăzile ieşeau de câte trei ori pe mare, întorcându-se cu fotcilie pline. Brigada lui Timofei Petuhov şi Dănilă Borş a pescuit cu­ două brigăzi laolaltă. La cherhana era mare înghesuială, incit nu mai încăpeau nici oame­nii, nici scrumbiile. Timofei descărca lotca, mă- surînd scrumbiile în coșuri. — Opt în total, a zis magazionerul după ce a preluat marfa. — Zece ! a corectat Timofei Petuhov, întor­­cînd spatele. — Opt au fost lire ! Ce, noi nu știm nu­­ma, mă, Petuhov ? ! ! Zece ! a strigat mînios bătrinul. Ce? Vreţi ■mă furaţi ? Tilharilor ! Să-mi puneţi în fişa­­ pontaj zece coşuri ! Atîtea am descărcat ! .■ce coşuri ! — E ruşinos ce faci, mă Timofei, a vorbit ilm magazionerul, apropiindu-se de făptura masivă a pescarului. Aici nu e vorba de un os, ori de două în plus, nu e vorba despre 10 ori despre 30 de lei mai mult, ci de cinstea ta de pescar bătrîn... Era cumpăna zilei şi fiind mulţi pe aproape, s-au apropiat grupuri de pescari, ca să audă şi să-şi spună părerea. Printre ei se zărea şi capul blond şi zburlit al lui Dănilă Borş. Deşi avea ce spune, se sfia, ţinea privirile-n pământ. Res­pectul pentru bătrâneţea şi talentul lui Timofei l-a orbit într-atita, incit el adăsta ca un străin la tărăboiul care se iscase. Unul dintre pescari, Iermolai, bătrinul, a ieşit din cerc şi­ a început să vorbească sîsîit, că aşa era de bătrîn, incit n-avea nici dinți în gură. — De fapt, pe cine vrei să­­înșeli tu, bre, Ti­mofei ? Faci gălăgie de parcă­,te-ai afla în slujba cherhanagiului. Rău, bre ! Rău de tot ! Ai salar bun, casă, ai un copil la facultate, ce-ți mai trebuie ? Că mai ai nevoi ? Se poate. Mai sunt. Se vor îndrepta. Dar nu fura ! Auzi ? Pricepi ? Azi un pic, mi­­ne un pic, ehei, se face tâlhărie mare... Dreptu-i, tovarăşi ? ! a strigat apoi întrebător peste mulţime bătrânul Iermolai, zvîcnindu-şi barba sură în sus, ca să vadă ce spune lumea.­­ Toţi au aprobat, strigind pe ruseşte că-i: S­chiţă „Pravda ! Da, da, Pravda !“. Atunci s-a apro­piat Dănilă Borş, tovarăşul de lotcă al lui Ti­mofei, care stătea în mijlocul pescarilor ca un dulău plouat. S-a oprit piept în piept cu Pe­tuhov. A început calm şi încet: — Are dreptate bătrânul Iermolai. Noi n-am adus decit opt coşuri, bre Timofei, a spus vlăj­ganul, adresîndu-se bătrânului. Doar le-am cân­tărit cu mîinile mele, — și vlăjganul şi-a arătat palmele mari. — Nu te las să furi că-mi eşti drag. Asta-i ! — Taci ! a tunat Timofei. — Taci, stîrpitură și nu te băga ! Vorbea nervos, şuierător, de parcă ar fi poruncit unui politpainic zdrenţăros, unui argat aflat în slujba lui. Ii­­tremura flacăra bărbii de mânia care îl cuprinsese. Cum ? Un ţine aşa cum e Dănilă să-i bage pumnul în gură, să-l facă de ruşine în faţa pescarilor ? — Totuşi tu minţi, Timofei Petuhov, a zis din nou vlăjganul, făcîndu-se roşu ca racul. Privea fără sfială în ochii verzi ai bătrînului. — Cum, mă ? Şi tu eşti împotriva mea ? Iţi crăp capul, mă, anticrist ! răcnea bătrinul. Vrei să arunc banii de gîrlă ? Eşti un hăndrălău prost de cap, bre Dănilă ! Poate îţi ieşea şi ţie un ban în plus. Iar voi să ştiţi că pentru bani mă iau de grumaz chiar şi cu hristos, price­peţi ? Timofei s-a urnit greoi şi s-a desprins dintre oamenii adunaţi acolo pe puntea cherhanalei. Păşea apăsat, mîndru şi rece, aşa cum era firea Petuhovilor, dar totuşi păşea greu, chinuit de înfrângere. Toţi erau împotriva sa. Lui Dănilă Borş, vlăjganului, nu i-a mai spus nimic privi­tor la întîmplarea asta, de parcă ar fi uitat-o. Ieşeau în larg împreună, în aceeaşi lotcă, aşa ca altădată , pesesuiau mult, ciştigau bine şi nu aveau timp pentru explicații, aşa cum nu aveau nici de data aceasta... Furtuna s-a năpustit necruțătoare şi grea,­gă­­sind lotca lui Timofei şi Dănilă încă departe de ţărm. Bătrânul şi-a suflecat minecile pufoaicei, cerând vis­­ele. — Ei, de-acum eu !, a zis bătrânul. Vîslea cu înverşunare. Pieptul apelor începea să se zbată în spasme, născând o hăuială, de parcă s-ar fi slobozit din lanţuri toţi dracii. Cerul vărsa potop de ape, iar furtuna ospăta din plin pe mare. Vântul huia peste lume, de nu-ţi pricepeai propriile cuvinte. —­ Dănilă, scoate apa ! — Ce s-a-ntâm­plat bre ? — Apa ! Apa din lotcă ! — repeta bătrinul. — Ce spui bre ? S-a rupt vâsla ? Apoi din nou tăcere. Un ceas, două. Bă­trinul încă vîslea cu patimă şi putere. Au ajuns în dreptul cotiturii, la o milă de gura Dunării. Furtuna încă nu şi-a domolit mâinile, iar vîntul, nebunul, făcea lot ca morişcă, răsu­cind-o, incit ,înscria cu prova un cerc in ceie patru vînturi. Şi iată că în această dezlănțuire grozavă a ajuns pînă la lot că un glas slab, stins, abia auzit: — Ajutooor ! Ajutooor ! Rafalele de vint îl acopereau. Apoi, într-o pauză de-o clipă, el se ivea din nou firav și stins : — Ajutooor ! Ajut... ! A... ! A... ! — Un om ! — a tresărit Dănilă vlăjganul, începind să strige tare şi neliniştit. Un om! Auzi bre­ Timofei? — Ţi se pare — a răspuns cu răceală bă­trânul. Dar chemarea s-a auzit din nou, cu insis­tenţă. — Se prăpădeşte un om, bre Timofei, auzi ? ! Hai să-i dăm ajutor ! Vâsleşte intr-acolo ! — Taci ! — a ridicat din nou bătrinul vorba, apăsând mai tare pe vîslă. — Ce faci, bre Timofei, nu ţi-e ruşine ? Nu te las ! — i-a strigat vlăjganul răsărind în pi­cioare, privind cu ochii măriţi de groază locul de unde venea chemarea. — Dă-mi vîslele, Ti­mofei. — Taci diavole ! Mai bine apără-ţi pielea ta parşivă ! — a urlat bătrânul cu glas nestăpinit, sălbatic. — Nu vezi că ne prăpădim cu toţii, mă suflet de cline ? ! Aşează-te acolo, în lot să fi stai ghem, ca un căţel, că te apără Timofei Petuhov. Te apără şi pe tine şi scrumbiile. Fă-te că n-auzi nimic. E furtună. Aşa-i pe fur­tună. Cui e dat să moară pe mare nu-i poţi face nimic. Să-ţi aperi pielea şi cîştigul. Pentru mine asta-i totul în viaţă ! — Minţi! — a răcnit printre dinţi vlăjganul. — Cum ai îndrăznit stirpitpră ? ! Cum ? ! Timofei Petuhov a slobozit vîslele din­­pal­mele lui mari şi­ s-a târât în genunchi, ca o fiară, pină la Dănilă. L-a înhăţat de piept şi i-a urlat de-aproape : — Mă suflet hain, îţi crăp capul, dacă nu te-asuimperi! Vrei să pierdem scrumbiile ? Iţi crăp capul c-o vîslă ! — Crapă-mi-1 ! Poftim ! Şi vlăjganul îşi arcui grumazul roşcat, berbecîndu-şi capul înainte. Striga ,într-una : — Crapă-mi-1 ! Crapă-mi-1, dacă-ți place ! Ai fi tu bătrîn setos de bani, dar trebuie să-l sal­văm pe om. Se-neacă ! Pricepi ? Cei doi tovarăşi de lotcă se priveau ca doi dușmani de moarte. încă nu i-a fost dat lui Timofei bătrânul să descopere o atît de aprinsă dîrzenie în făptura tînără a lui Dănilă. Tăcea. A trecut din nou la vîsle şi — mîndru şi rece, aşa cum e firea Petuhovilor — Timofei a în­dreptat lotca înspre locul înecului. Urla fur­tuna fără de seamăn, iar zarea era cernită şi palică mânjită cu singe. Cei doi au dat peste o lotcă răsturnată cu burta-n sus, apoi pe-o coamă de val a mai zbucnit odată de­asupra şi îne­catul. L-au răsturnat peste rama bărcii. S-a prăbuşit surd peste scrumbii, ca un butuc greu. Gemea prelung şi-i horcăiau plămânii plini de apă. Nici nu se vedea la faţă. Apa, hurducîn­­du-i trupul multă vreme, i-a întors pufoaica peste cap, iar o cismă a pierdut-o cine ştie pe unde. I se vedea doar mijlocul alb, dezgolit, strâns peste măsură în cureaua subţire a pan­talonilor. I-au scos pufoaica să-i întindă mădu­larele, să-l trezească la viaţă. — Grişa ! Grigori ! — a răcnit cutremurîn­­du-se bătrânul Timofei Petuhov. Şi-a aplecat flacăra bărbii peste faţa pămîntie a înecatului, apoi a bolborosit cu durere şi­ spaimă vorbe neînţelese. Fraţii stăteau faţă-n faţă, parcă la o jude­cată. înecatul era singe din sângele lui Timofei şi uite că era cî­t pe-aici să-l înghită marea. Grigori Petuhov, înecatul, răsturnat deasupra maldărului de scrumbii, aluneca mereu cînd în­tr-o parte, cînd în alta, după cum se legăna lotca. Era alb la faţă, supt de apa şi sarea mării, iar pămătuful bărbii sale roşcate era plin de solzi şi apă vîscoasă de peşte. Şi-a deschis ochii mari, ca de gheaţă, apoi şi i-a închis din nou, necunoscîndu-şi fratele. Urla furtuna. O lotcă intra hurducîndu-se în gura Dunării la Sfîntul Gheorghe. Ducea scrumbii care costă bani mulţi, ducea un mu­ribund bărbos, un vlăjgan blond, iute ca flacăra, şi-un bătrîn obosit, cu sufletul greu şi bolnav. Timofei vâslea, stînd îngheboşat, îmbătrânit, cu ochii încremeniți de groază. Vâslea şi nu-şi pu­tea lua privirile de la fratele său răsturnat în fundul bărcii. Lopețile tremurau în mîinile sale puternice. Dar Petuhov vîslea şi slobozea din gîtlej un geamăt răguşit, dureros, plin de spaimă : — Oi boje moi ! (Doamne dumnezeule !) și lopețile începeau să tremure din nou, zbătîn­­du-se în gol, ca niște aripi ciudate, străine, în palmele mari ale bătrînului. Lotca înainta fără cumpănă, de parcă ar f fost beată. Muribun­dul horcăia surd în pîntecele ei, prăbușit peste scrumbii ; vlăjganul cel blond sta în genunchi şi, arcuindu-şi trupul înalt şi puternic, readu­cea înecatul la viaţă. Ii lovea peste piept, peste braţe. Ii făcea să respire aerul tare ce aducea iz dulce, de ţărm, ori îi sălta în vîntul fur­tunii capul obosit şi greu, arătîndu-i cu mina întinsă zarea tulbure; acolo, departe, creştea imaginea cherhanalei. Acolo erau: pămîntul, to­varăşii, casa şi copiii dolofani şi blonzi, viaţa... Bătrinul Timofei vîslea greu, ascunzîndu-şi capul pleşuv între umerii bolovănoşi, îmbătrâ­niţi. Erau topiţi de durere şi spaimă ochii lui verzi, iar minduna călcată în picioare, ca o cîrpă murdară și veche. Vîslea Timofei Petu­hov și furtuna răspundea peste mare un gea­măt stins, răgușit: — Oi, boje moi !... Pop SImi­o­N F­RA­ȚII 8 Note de lectură' CITIND AMINTIRILE LUI DARIE*) 8 „Florile pămîntului”, probabil ele- I ment component al frescei vaste 8 deschise cu romanul „Desculț”, este 3 o carte care a părut unora a nu se­­ încadra în vreun gen literar anume. g De fapt, avem de-a face cu o po­­jj vestire avîndu-și ca erou autorul jj însuşi şi evocând vremuri întune-­­­cate, de mult petrecute.­­ Acţiunea este din cele mai sim­­g­­le, desfăşurându-se odată cu­­ drumul lui Darie, trimis de boierul­­ din satul Omida la Bucureşti. Po­­g păsurile acestui drum prilejuiesc 8 amintiri, reveniri, forfotă de gînduri jj şi senzaţii. Drumul trece printr-o g ţară pîrjolită, sărăcită de întîiul răz- 3 boi mondial, printre tragice cimitire,­­ subterane sau solare, printre oa­­­­meni roşi de pelagră, printre pa­il trule militare şi primejdii ascunse.­­ Citim aproape o sută cincizeci de g pagini ale unui document dureros , care emoţionează şi trezeşte ură. * Actualitatea cărţii se datoreşte re­­­­­ului pe care îl joacă în lupta noas­­tr­­ră pentru pace, puterea ei emoţio­­­­nală a bunei simţiri care străbate­­ fiecare rând. * Zaharia Stancu îşi extrage mate­­­­rialul de viaţă din frământările prin 8 care a trecut ţara noastră în timpul * primului război mondial. Darie,­­ adolescentul precoce şi sensibil, tră- 8 ieşte tragedia fiilor de ţărani că­­jj rora exploatarea nu le cruţă trăge- 8 zimea vîrstei. El cunoaşte de timpu- I râu tot ce era crud şi dureros in g trecut în viaţa oamenilor simpli. 8 Cartea demască ororile războiului, jj afirmând în acelaşi timp dragostea g faţă de oameni, faţă de „florile pă- 8 mîntului”. Această dragoste este g înaripată de conştiinţa înaintată a 8 scriitorului care militează pentru 8 dreptul oamenilor de a trăi feri­­g citi intr-o lume nouă, fără mizerie, 8 fă­ră războaie. De aceea, întâmplă­rile dureroase Pe care le povestește , autorul capătă un sens precis, tra- 8 gismul lor fiind robust, pătruns de­­ un protest ferm împotriva orîndui­e a *)Zaharia Stancu: „Florile pi- 8 mîntului" — E.SP.LA. Boooooooooooooooocooooooooocoeoooeoooooooooooooooo < rii sociale bazate pe exploatarea şi asuprirea celor mulţi. Substanţa aceasta a povestirii, profund ancorată în realitate, se încheagă din prezentarea unui larg monolog interior, comunicat rareori în afară, care oscilează între tris­teţe şi îm­pieptoşare, între reverie şi exaltare. Este aici o autoanalizare profundă, amănunţită, urmărind cele mai fine nuanţe şi stări sufleteşti, o autoanalizare realistă în ultimă instanţă. Ceea ce marchează un ele­ment al personalităţii artistice a au­torului este bogata dezbatere pur­tată între gîndurile eroului. Spre pildă, iată gîndurile lui Da­rie în timp ce acesta lunecă în lun­tre pe faţa Dunării: ...Trecem prin viaţă cum am trece printr-o mare apă. Nu lăsăm urme. Sau dacă totuşi lăsăm urme, ele sînt slabe, uşor le şterge timpul. — Darie, cine te-a învăţat să gîn­­deşti aşa ? Omul lasă urme în trece­rea lui pe faţa pămîntului şi urmele sînt trainice şi biruiesc vremea... — Nimeni... Eu singur... Din context nu aflăm cu cine con­versează Darie , probabil cu pro­­priile-i gînduri. Există între noi şi text o uşoară perdea difuză care evocă depărtarea timpului în care s-au întîmplat faptele. Importantă şi limpede este însă starea de spi­rit a lui Darie, concluziile pe care el le­­trage. Iar eroii care-l încon­joară, au importanţă numai în mă­sura în care înlesnesc consumarea procesului de gândire al erou­lui principal, a cărui fire se dez­văluie amplu înaintea cititorului. Deși profilul literar al lui Zaha­ria Stancu este cu totul diferit de profilul literar al lui Ion Creangă, vom încerca aici o paralelă pentru a fixa mai bine unele elemente. De fapt există un punct de contact: atît marele clasic cât şi povestito­rul contemporan narează cu predi­lecţie ,,întâmplări din copilărie”, fapte trăite sau imaginate ca trăite cu mulţi ani înainte. Ion Creangă îşi povesteşte copi­lăria cu Îngăduinţă matura şi sfă­toasă faţă de toate ghiduşiile, poz­nele şi isprăvile pe care le făcea altădată : „Ce-i pasă copilului, cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile vie­ţii, la ce poate să le aducă ziua de mine, sau că-i frămîntă alte gîn­duri pline de îngrijire. Copilul în­călecat pe băţul său gîndeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici..." Dar amănuntele şi psihologia co­pilului sunt exacte, rememorându-ne ■ mai toate datele esenţiale ale copi­lăriei noastre. La Zaharia Stancu, emoţia poves­titorului matur şi psihologia copilu­lui se contopesc fără putinţă de distingere separată. Mai mult, Darie este pus adesea să gândească aşa cum gîndeşte azi autorul ; lui Darie i se atribuie sentimente pe care azi le-ar avea, pus în aceleaşi ipostaze, autorul. De fapt, ca s-o spunem direct, cartea nu povesteşte­­ ce i s-a întîmplat lui Darie, ci po­vesteşte cum Darie, om matur, îşi­­ aminteşte întîmplările prin care a­­ trecut. Autorul sudează unitar im­­­­presii de demult, sentimente născu­te atunci spontan, cu gîndurile lu­cide de azi, cu vibraţia inimii omu­lui matur. Procedînd astfel, Zaharia Stancu realizează pagini de o deosebită frumuseţe : Na bureţi! Na surcele ! Tîlharule ! N-am avut cum să fug. M-am în­tors pe seară acasă, clătinîndu-mă ca un om beat... Am vărsat două săptămîni gheme de singe închegat.­­ Pune în oală fluieratul mierlelor. Cînd oala dă în foc, presară în fiertură foşnet de frunză. Nu-ţi ajunge ? Adaugă și vuiet de pădure... Mănîncă! Nu te-ai săturat ? Mă mir... Evident, aici nu mai e glasul în schimbare al lui Darie, flăcăul por­nit spre București, ci e timbrul dis­tinct al scriitorului matur, care toarnă peste întâmplările trăite In ooooooeeoooeeoeooooooMooaooooooooooooooo »ooooooaa copilărie, experienţa cuprinzătoare­­ de-o viaţă. Desigur, în pasajul citat , intră în vigoare şi legile poeziei, iar­ unitatea despre care am vorbit mai­­ sus creează efecte de un dramatism­­ considerabil.­­ Totuşi, în acest aliaj trainic, im- 8 presionant, sânt posibile şi unele jj impurităţi. Se intîmplă astfel, că autorul îi­­ atribuie eroului în mod eroic cui- § tura sa, cu indicaţii precise şi une- g ori neverosimile. Pentru un copil­­ de ţăran, fie el chiar umblat oare-1 cum prin lume, Darie este un eru- g­oit. El are noţiuni largi de filozofie,­­ istorie, astronomie, distinge semni-­g ficaţia evenimentelor din Rusia lui 8 1917, descifrează după indicaţiile jj vagi ale numelor de pe cru­­g cile unui cimitir german obîrşii­­ sociale şi naţionale ; mai mult, este jj capabil să-şi reconstituiască cu ji­­g­neţe, după aceleași nume scrise pe 8 cruci, psihologia unui hughenot, a jj unui negustor german, a Unui scrii- g tor „copil teribil al acestui secol”. 8 Credem că de data aceasta e exa- jj gerat. De altfel, aceste exagerări g sânt grupate mai ales în scena con- 8 templării cimitirului german. Chiar jj atenuate de patosul liric răscolitor g al textului, ele se fac simţite. Rezumând aceste cîteva obser- ji vaţii, găsim elementele unui profil 8 literar. Miilitînd împotriva exploa-­ tării, împotriva războiului, Zaharia­­ Stancu face aceasta cu o amplă 8 forţă de expresie. In carte — iarba, casele, apa g Dunării — trezesc viziuni gran- 8 dioase. Natura provoacă sentimente jj extreme, leagănă eroul în largile g sale brațe de vegetație și de roci, 8 sau i se arată ostilă refuzîndu-i fru- jj musețile. Sentimentele izbucnesc g abrupt, mai întîi îndelung reţinute. 8 Cititorii, cărora li s-a transmis jj fiorul vibrant al paginilor acestea,­­ speră că „Florile pămîntului” sînt­­ un capitol din aşteptata continuare­­ a romanului „Desculţ”, atît de ci­­­­tit şi preţuit de către tineret, de jj către masele largi ale poporului. | NICOLAE LABIŞ­­ Debutul unor tineri cineaşti O bucurie şi o mîndrie greu de descris te cuprinde atunci cînd vezi pe ecran una din primele creaţii independente ale tinerilor regizori şi operatori de film. Dar aceste sentimente sînt şi mai îndreptăţite atunci cînd judecai cu toată serio­zitatea, fără nici o concesie în nu­mele „tinereţii creatorilor”, se poate spune că sântem în faţa unui film de calitate superioiară. Aşa se în­tâmplă cu emoţionantul documentar cinematografic „Pui de şoimi” creat de un colectiv de­ tineri absolvenţi ai institutului. Filmul aduce pe ecran un aspect grăitor din viaţa bogată şi multi­laterală a tineretului nostru, infă­­ţişînd calităţi caracteristice tinerei generaţii, cum ar fi curajul, dîrze­­nia, puterea de muncă, optimismul şi entuziasmul. Redînd drumul par­curs de elevii unei şcoli de pilo­taj din cadrul aviaţiei sportive, do­cumentarul „Pui de şoimi” nu se mărgineşte a populariza perspectiva frumoasă şi posibilităţile pe care le are orice tînăr din ţara noastră, animat de dorinţa de a cuceri înăl­ţimile ; prin priceperea cu care este construit, filmul dă o imagine mai amplă asupra vieţii, asupra profi­lului moral înaintat al tinerilor con­structori al socialismului. Scenariul scris de Jean Petrovici şi Dinu Cocea vădeşte preocuparea autorilor de a găsi o înlănţuire in­teresantă a subiectului (chiar dacă mai există unele neajunsuri în acest sens), o tratare unitară a diverselor aspecte din viaţa plină de eveni­mente şi bogată în activităţi a unei şcoli de aviaţie sportivă. Filmul începe cu prezentarea fes­tivităţii ţinute cu prilejul absolvirii de către o promoţie de piloţi a şco­lii de aviaţie sportivă. La festivitate, la care a fost invitat şi Ion Ciuru, mecanicul avionului lui Aurel Vlaicu, cunoaştem cîţiva dintre ti­nerii piloţi. Printre ei se află şi utemistul Gherasim. In continuare, scenariul desfăşoară o amplă retro­spectivă în care vedem tot drumul parcurs de acest tânăr alături de to­varăşii săi de şcoală, pînă a ajunge pilot. In s­fîrşit, revenim în final la încheierea festivităţii şi în su­netele cunoscutului „Cintec al avia­torilor” privim cu bucurie şi în­credere defilarea puilor de şoimi deveniţi acum şoimi adevăraţi. Scenariul şi regia au reuşit în bună măsură să rezolve o proble­mă de căpetenie a filmului docu­mentar şi anume problema înfăţi­şării unui erou central. In „Pui de şoimi” există un asemenea erou : e vorba de tânărul muncitor Ghera­­sim, pe care filmul îl urmăreşte încă din fabrica unde lucra, de la pri­mele manifestări ale înclinaţiei sale către aviaţie (activitate intr-um cerc de aeromodelism, apoi în ca­drul unui curs de paraşutism), pînă la însuşirea teoretică şi practică a artei îndrăzneţe a zborului cu mo­tor. Creatorii au ştiut să aleagă după cum se vede un erou capabil să apară în film ca reprezentant ti­pic al celor mai buni şi mai înain­taţi tineri, care, călăuziţi de partid şi crescuţi de organizaţia U.T.M., cu­ceresc pe zi ce trece tot mai mult tainele tehnicii, ştiinţei şi culturii, îşi călesc caracterul în slujba pa­triei. In afară de aceasta, regizorul Jean Petrovici şi-a dovedit aptitu­dinile în felul cum a ştiut să sub­linieze tot ce este caracteristic, să sintetizeze esenţialul din bogata ac­tivitate a elevilor din şcolile aviaţiei noastre sportive. întregul film res­piră un optimism autentic, sănătos, izvorât din dragostea de viaţă şi în­crederea în viitorul luminos al ti­neretului nostru. Tinerii care apar pe ecran trăiesc, se bucură, se fră­mântă, cresc sub ochii noştri. Ii ve­dem stăpâniţi de emoţia primului zbor, sau încordaţi, concentrindu-şi mintea spre înţelegerea sistemului de funcţionare al motorului de avion, le admirăm curajul cu care se avântă spre înălţimi şi-l simpati­zăm în momentele de destindere, de joacă, cînd glumele şi voia bună îşi găsesc locul cuvenit. Să ne amintim de momentul în care un elev uită să declanşeze cablul planorului, de jo­cul cu furtunul de apă, sau de tra­diţionala „felicitare” după primul zbor — aceea de a fi aşezat deasu­pra unei grămezi cu mărăcini Deşi autorii nu au pătruns încă adine în conflictele realităţii noas­tre, dezvăluind lupta noului pentru a învinge ceea ce e vechi, filmul nu lasă o imagine roză, idilică. Este elocvent pentru grija cu care tine­rii piloţi sunt educaţi în spiritul dîrzeniei de a învinge piedicile, epi­sodul cînd, în cadrul unui exerciţiu, motorul unui avion condus de un proaspăt pilot are o defecţiune pro­vocată dinainte de instructor pen­tru a verifica comportarea elevului. Acesta nu-şi pierde firea şi reuşeşte să aterizeze cu bine pe un teren ac­cidentat. Aci intervine şi buna valo­rificare a unor amănunte pline de umor. In timp ce elevul caută pri­cina defecţiunii, doi copii care s-au apropiat de avion, să „ajute” cu ceva, încearcă tăria roţii din spate a avionului. Pe această imagine co­mentariul subliniază : „Să fie o pană de cauciuc? Doar în aer nu sunt cale...” Desigur şi asemenea „mă­runţişuri” contribuie ca filmul capete mai multă viaţă. Incontestabil că la reuşita filmu­­lui un aport însemnat îl are imagi­nea filmată de tinerii operatori Kra­­miil­ Kramil şi Aurel Costrachievic. Ei au creat o fotografie luminoasă, optimistă, cu o compoziţie îngrijită, în care omul este urmărit totdeauna cu atenţie deosebită. Sânt imagini — în special cele filmate în aer —, care se remarcă prin îndrăzneala unghiurilor alese, prin mişcarea vie a aparatului. Filmul „Pui de şoimi” este un în­ceput promiţător al tinerilor reali­­zatori. Totuşi nu se pot trece cu ve­derea unele scăderi, atît în ce pri­veşte scenariul — care n-a izbutit să centreze pe deplin acţiunea pe firul formării ca aviator a erou­lui principal (sunt episoade când îl pierzi din vedere pe Gherasim) — cit şi în ce priveşte rezolvările re­gizorale — unele momente sunt con­venţionale, lipsite de dinamism, cum ar fi filmarea unor lecţii teo­retice de aviaţie şi a orei de educa­ţie politică. în orice caz, tinerii ci­neaşti vor putea realiza pe viitor filme documentare la un nivel superior dacă nu vor uita, ci vor adânci mereu, învăţămintele care re­ies din această primă creaţia. Aceste învăţăminte se referă la cu­noaşterea temeinică a realităţii abor­date, grija pentru evidenţierea a ceea ce este nou în viaţa şi con­ştiinţa oamenilor noştri şi, în sfîrşit, strădania creatoare de a găsi acela rezolvări artistice noi, originale, ca­pabile să pună în evidenţă idei îna­intate şi sentimente nobile. ANA MIHAILESCU Măgarul Cilenîc şi mister Steinbeck Acum mai bine de 350 de ani, măgarul Ci­­lenic — creat de Giordano Bruno pentru a satiriza filozofia scolastică — își punea ur­mătoarea problemă capitală pentru destinele omenirii: ce-i mai bine, un om care s-a pre­făcut în măgar sau un măgar care s-a prefă­cut în om. După cit se pare, învăţatul nos­tru măgar nu a reuşit să dezlege întru totul hamletiana sa dilemă. Acestei grele proble­me, a venit acum să i se adauge o nouă şi deo­­sebit de adîncă cugetare. Ea cuprinde întrea­ga înţelepciune a „secolului atomic" aşa cum le place americanilor „pur-singe“ să numească epoca postbelică. Pentru aceasta este folosit limbajul misterios pentru ne­iniţiaţi al alge­brei, dar atît de precis pentru mînuitorii ci­frelor : e = M V x O ecuaţie de rezolvarea căreia nu se ocupă mate­maticienii, ci prea bine cu­noscutul scriitor yankeu, John Steinbeck. De la în­ceput trebuie înlăturată prima supoziţie: Steinbeck nu a părăsit artele pentru tărâmul mai precis al ştiin­ţei. De asemenea nu este vorba nici de exerciţiile unui matematician amator, e­x M­ax are directă legătură cu literatura, ba mai mult, ecuaţia cuprin­de cheia dezlegării unor probleme vitale pentru con­temporaneitate. Descoperi­rea aparţine lui Steinbeck, care aşa precum declară el, pornind de la celebra ecu­aţie a lui Einstein e == M V 2 a ajuns la ecuaţia pome­nită. Ea „simbolizează in­finitul pe planul gindirii şi posibilitatea evadării din această lume aşa cum e­­cuaţia lui Einstein traduce legea relativităţii“, spune Steinbeck. în sfîrşit, am ajuns ca după problema „om în mă­gar“ sau „măgar în om“ să o aflăm şi pe aceasta : for­mula matematică a elucu­braţiilor literare a căror ac­ţiune se poate situa în lună, în planeta Marte, numai pe pămînt nu. Şi nu e vor­ba de o figură de stil, căci tot Steinbeck spune in a­­ceeaşi declaraţie că subiec­tul piesei ce o va construi în jurul formulei e­i M­ax i-a fost sugerat de ideea „farfuriilor zburătoa­re ce materializează marea nelinişte a lumii actuale care urmăreşte să-şi lăr­gească frontierele sale, a­­tît cele fizice cit şi cele spirituale“. Deci „eroul meu caută să evadeze de pe pămînt“. Nu ar fi de mirare ca în cu­­rînd să auzim nu numai despre visatele vizite ale marţienilor pe pămînt, dar şi despre plecarea eroului lui Steinbeck undeva în zonele astrale, numai pen­tru a nu fi nevoit să dea ochi cu realitatea pămîn­­tească. Un avantaj va avea, oricum, scăpînd de supli­ciul de a fi nevoit să ci­­tească viitoarea piesă a lu­i Steinbeck ! In orice caz, s-ar putea ca luna sau planeta Mar­­te să fie muze mai darnice pentru Steinbeck decit pă­mîntul unde se petrece ac­­ţiunea unuia din ultimele sale romane, „La răsărit de Eden“. Nu e nevoie de nici o prezentare, ci doar de rezumarea subiectului care lămureşte pe deplin: eroina romanului îşi or­­oară părinţii, dă foc ca­sei şi devine amanta pro­prietarului unei case de to­­leranţă. Ea se insta­­lează apoi la el pentru a se prostitua. In cele din urmă, după ce îşi omoară amantul, se sinucide. Rămine acum să vedem dacă Steinbeck îşi va scrie piesa după formula ecua­ţiei... literare înainte sau după ce îi va creşte musta­ţa. „Am unele neplăceri cu nevasta. Ea iubea aceste mustăţi, şi afirmă că obra­zul meu e indecent acum cînd este gol complect. Grăbiţi-vă să luaţi o fo­tografie căci vreau să las să mai crească din nou mus­­taţa“, a declarat Steinbeck ziariştilor. Şi intr-adevăr o fotografie îl prezintă fără mustăţi, aprinzindu-şi o ţi­gară, fără ca ceva să ne supere pudicitatea despre care vorbea d-na Steinbeck. In schimb este supărător cînd te gîndeşti la John Steinbeck de ieri — auto­rul zguduitorului roman „Fructele mintei”, autorul care a zugrăvit lupta pa­trioţilor norvegieni în „Nopţi fără lună” — şi la John Steinbeck de azi care produce murdărie literară prezentând fie cazuri pa­tologice, fie aiureli des­pre formula evadării de pe pămînt. De altfel nici în aceasta Steinbeck nu este original, căci şi măga­rul Cilenic căuta calea pentru a pătrunde în altă lume. Cirenic mai înapo­iat spunea : „Rugaţi-vă, ru­­gaţi-vă lui Dumnezeu o prea iubiţii mei, pentru că, dacă încă nu sînteţi mă­gari, să vă fa­că măgari..” In ciuda referirii la Einstein ca sursă de inspi­raţie, cărţile de azi ale lui Steinbeck sânt destinate troglodiţilor căci oameni­lor le repugnă literatura la care matematica intervine de fapt prin conturi în do­lari destinate autorului. SERGIU BRAND

Next