Scînteia Tineretului, februarie 1959 (Anul 14, nr. 3024-3047)
1959-02-01 / nr. 3024
Copii de vînzare Uşa se deschise încet, iar în cadrul ei apăru o doamnă din „înalta societate“ americană. Drept răspuns la salut, negustorul din spatele tejghelei i se adresă cu o voce mieroasă : — Cîţi copii doriţi ? — Deocamdată numai unul. — Cum să fie, mai vioi sau melancolic ? — Mai întîi să-l văd... — Nu vă supăraţi, ştiţi, să nu ne deranjăm degeaba... Sîntem casă de încredere. Preţul, după cum este şi copilul, variază între 2000 şi 3000 de dolari. De necrezut, dar cu toate acestea adevărat, în S.U.A., în care se vinde şi se cumpără tot ce-ţi poate trece prin minte, de ce nu s-ar vinde şi copii, mai ales că acest bussines aduce mulţi bani. Nu este doar un lucru nou pentru nimeni că în societatea capitalista totul este marfă. Conştiinţa, cinstea, iubirea şi copiii se vînd şi se cumpără dacă nu la piaţă, pe sub mînă la bursa neagră. In ceea ce priveşte capitolul „marfă“, traficanţii nu se pot plînge de criză. Societatea capitalistă cu mizeria şi veciie sale inevitabile le procură în permanenţă „marfa“ mult căutată. Se găsesc destule femei părăsite care, din cauza mizeriei şi pentru cîţiva dolari sunt dispuse să scape de copii. Tot la aceşti monştri cu chip de om apeleaza şi mamele, ajunse pe ultima treapta a mizeriei, nevoite să-şi vîndă pruncii, pentru a-i salva pe ceilalţi bolnavi şi înfometaţi. Ce poate fi mai revoltător şi edificator totodată asupra descompunerii unei societăţi, decît faptul că la mica publicitate a unui ziar din New York s-a putut citi de curînd laconicul anunţ : „Căutăm cumpărător pentru un copil de patru ani“. Anunţul n-a trebuit să apară şi a doua zi alături de reclamele de guma de mestecat, lame de ras şi bijuterii, deoarece cu 350 de dolari copilul a fost vîndut chiar în ziua respectivă. Ce poate împinge o mama, o familie pînă la această monstruozitate ? Mizeria. Este ştiut faptul că milioane de familii americane se zbat în ghiarele mizeriei, că şomajul îngrozitor, impozitele şi preţurile în permanentă creştere, împing unele din aceste familii pînă la acest act îngrozitor — vînzarea propriului copil. Ca hienele, traficanţii adulmecă prada şi, pentru cîteva sute de dolari „achiziţionează“ sărmanii copii. în acelaşi timp, „înalta societate“ americană după preferinţe şi pentru dolari poate să-şi cumpere cu aceeaşi uşurinţă un cîine de rasă, un papagal vorbitor, sau un... copil ! Chestie de gust. Cu toate că acest bussines criminal a luat o mare amploare, autorităţile americane închid ochii. După cum relata de curînd agenţia „France Presse“, „New Yorkul a devenit centrul reţelei specializate în comerţul cu copii. Acest fapt a fost dezvăluit de ancheta asupra procedurii adopţiunii în statul New York. Fără a respecta formalităţile de rigoare, oricine poate cumpăra un copil la bursa neagră contra unei sume care variază între 2000 şi 3900 de dolari“. Bursa neagră a copiilor din New York a dobîndit un asemenea renume, încît aici vin tot mai multe perechi din S.U.A., pentru a-şi face „tîrguielile“. Cu comerţul de copii se ocupă o bandă fioroasă de gangsteri care au liste cu toate naşterile şi cu situaţia părinţilor, căutînd în special copii nelegitimi, care pot fi achiziţionaţi mai uşor şi mai ieftin. Şantajul este de asemenea o armă de preţ în mîna acestor monştri. Aşa după cum relata revista americană „Peep Show“, doi bătrîni au fost nevoiţi să dea unui bandit toate economiile lor din timpul vieţii, pentru a-i cumpăra tăcerea. Gangsterul îi ameninţa cu dezvăluirea faptului că fiul lor a fost cumpărat la „bursa neagră“, or, acest băiat este astăzi destul de mare pentru a înţelege această tranzacţie murdară. Altă sursă de cîştig pentru aceste bande sunt fetele cumpărate pentru a deveni dansatoare de cabaret sau prostituate în diferite capitale ale lumii capitaliste. Comerţul cu copii, revoltător prin monstruozitatea lui, caracterizează pe deplin gradul de descompunere a societăţii americane contemporane, putreziciunea capitalismului. q STAN Cîtă durere pe mama care-şi ascunde faţa de obiectivul fotografic care a prins această imagine revoltătoare. Ea a afişat la poartă, alături de copii, anunţul cu următoarea inscripţie: „Patru copii de vînzare". 4 CHIUWEI FOR SALI 1N«£ WJ£0 Nilul în Cairo In inima Capitalei se află un palat construit în prima jumătate a secolului trecut, palatul Şuţu. Aici şi-a redeschis porţile Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, instituţie de o deosebită valoare educativă patriotică. Sălile muzeului permit o retrospectivă interesantă, chiar pasionantă. Este vorba mai mult decit de Interesul cu care bucureşteanul anului 1959 priveşte trecutul oraşului său drag. Mulţimea mărturiilor adunate după ani de trudă satisfac nu numai curiozităţi fireşti, ci în primul rind iţi insuflă o puternică mîndrie patriotică. Oare de cînd avem mărturii despre viaţa pe locurile pe care astăzi se află Bucureştiul ? In vitrine de sticlă stau orînduite cu grijă unelte şi aşchii, cranii de bour, vase... Săpăturile arheologice le-au scos la iveală din adîncurile pămîntului care le-a păstrat peste secole. Primele mărturii sigure ale manifestărilor umane găsite pe teritoriul actual al Capitalei aparţin epocii paleolitice — citim pe o inscripţie. O hartă ce acoperă un perete indică locurile din Bucureşti unde au fost efectuate rodnice săpături arheologice. Multe din ele au scos la iveală urme aparţinînd paleoliticului. Semne ale vieţii neolitice, purtînd amprenta mileniului al IV- lea înaintea erei noastre, au fost găsite în Dudeşti-Cioplea, Fundenii-Doamnei şi în Comuna Roşu-Militari. La Dămăroaia, Pipera, Radu-Vodă s-au scos la iveală obiecte ce aparţineau aşezărilor geto-dacice. Priveşti cu o emoţie greu de stăpînit, un fragment dintr-o cupă dacică ornamentată. Printre alte motive ornamentale poate fi văzut un om avînd deasupra capului discul soarelui, iar în stingă lui un peşte Secolele I—III al erei noastre ne-au lăsat monete romane, statuiete, arme, obiecte de uz casnic. In secolele următoare descoperirile arheologice pe teritoriul bucureștean constată în repetate rînduri așezări umane. Săpăturile de la Fundenii Doamnei din 1958 au scos la iveală un cuptor de lut pentru ars vase, păstrat din secolul IV. Numeroase dovezi se referă la conlocuirea cu grupurile slave, mai ales după secolul XV. Sălile muzeului ne reamintesc padini mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria patriei. Un panou glâsuieşte despre faptul că cea mai veche capitală a Ţării Romineţii a fost Argeşul. In 1330 Argeşul, fiind pustiit in luptele ce au avut loc, Basarab şi-a mutat scaunul domnesc la Câmpulung pentru ca Vlaicu Vodă, spre sfirşitul secolului, să readucă reşedinţa la Argeş. Un secol mai tîrziu găsim Tirgovişte ca oraş de scaun. Vlad Ţepeş, dornic să opună rezistenţă turcilor care se aflau la Giurgiu şi Turnu, înalţă pe malul Dîmboviţei cetatea cu numele de Bucureşti. Pe vremea aceea cetatea era denumită uneori Bucureşti, alteori cetatea Dîmboviţei. În muzeu, se aminteşte faptul că despre o cetate a Dîmboviţei se pomenea în secolul XIV in legătură cu pârcălabul Dragomir. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii ani n-au putut permite deocamdată să se stabilească existenţa unei cetăţi din secolul XIV. Ceea ce s-a găsit se referă la sporadice aşezări omeneşti pe actualul teritoriu al Bucureştiului. Un document de o mare valoare se oferă privirilor. Este facsimilul unui hrisov dat de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 — adică acum 500 de ani — în „cetatea Bucureşti“. Vlad Ţepeş a atribuit Bucureştiului nu numai o importanţă strategică, ci şi una economică. Dezvoltarea oraşului în perioada următoare este strîns legată de faptul că pe aci trecea drumul comercial din Transilvania spre Dunăre şi Balcani. Radu cel Frumos este cel care statorniceşte in cetatea Bucureştiului capitala domnească. Bucureştiul, deşi pustiit de turci in vremea lui Mihai Viteazul, cunoaşte mai apoi o dezvoltare destul de rapidă. In vremea lui Brîncoveanu — e adevărat, cu preţul suferinţelor celor mulţi — oraşul se îmbogăţeşte cu monumente religioase, palate şi căi de comunicaţie. Din această perioadă există Podul Mogoşoaiei care lega palatul domnesc din oraş de domeniul feudal de la Mogoşoaia. Primele ateliere manufacturiere apar în secolul al XVIII-lea. E interesant că odată cu acestea se înregistrează şi — cum le numesc contemporanii — ..conflicte de muncă“. De altfel, cronicile secolului arată că „prin ţară şi în Bucureşti gemea norodul de aceste biruri grele“. Dorinţa de dreptate a poporului şi-a găsit expresie în mişcarea lui Tudor Vladimirescu. In muzeu se află ciorna originală a unei proclamaţii scrisă de Tudor Vladimirescu în ianuarie 1821. „Pînă cînd să le fim robi ?“ — scria Tudor, referindu-se la asupritorii norodului. Sînt preţioase, de asemenea, mărturiile despre participarea maselor la revoluţia din 1848. Un document se referă la „puştile şi pistoalele luate de norod la 19 iulie cînd a năpustit în prăvălia de lingă biserica Creţulescu“. Un colţ al expoziţiei este dedicat Unirii. Se găsesc aci obiecte ale lui Vodă Cuza şi numeroase documente ale vremii. Bucureştiul se dezvolta mereu. Oraşul era însă o imagine a unei orânduiri sociale nedrepte. Apăreau străzi elegante, cu clădiri confortabile, în vreme ce mahalalele zăceau într-o înfiorătoare mizerie. Oraşul oferea contraste zguduitoare, contraste pe care le descifrăm prin intermediul documentelor ce sălăşluiesc în muzeu. Cresc rîndurile clasei muncitoare şi odată cu aceasta muncitorimea se organizează. Iată o tăietură dintr-un ziar din secolul trecut. Cîteva rînduri despre o grevă a croitorilor: „Cauza este pretenţiunea de a se mai ridica preţul muncii şi a se reduce orele de lucru“. Anii de mai tîrziu sînt martorii unor puternice lupte muncitoreşti. Grevele se ţin lanţ — muncitorii nu mai pot suporta mizeria. Se naşte partidul clasei muncitoare. Burghezia răspunde cu gloanţe. Documentele din muzeu sunt adevărate acte de acuzare la adresa exploatatorilor. Un dosar de o simplitate răscolitoare. Dosarul ce Certifică moartea lui Vasile Roaită. O hîrtie colorată în franceză, este o acţiune emisă la Bruxelles de către societatea ce deţinea tramvaiele bucureştene. Un contract în limba engleză : concesionarea telefoanelor unei societăţi americane. Oamenii muncii au pus capăt însă vremii aceea. Sub conducerea partidului comuniştilor, ei au înfăptuit insurecţia armată de la 23 August şi au făurit puterea populară. Retrăieşti alături de fotografii amintirea acelor zile glorioase pe care nu le vom uita niciodată. Acum Bucureştiul cunoaşte cea mai minunată perioadă a existenţei sale. Bucureştiul socialist este capitala unei ţări in plină înflorire, un oraş modern a cărui faimă s-a dus pe toate continentele. La cea de a 500-a aniversare a lui, Bucureştiul este mai tânăr decit otr cinci. Iar despre aceasta muzeul ne oferă variate şi interesante inagini, frînturi din prezentul scumpei noastre capitale. EUGENIU OBREA umsurogul — $ps»e Tos se aşterneau întinderile nesfîrşite ale Mediteranei. Apa părea o imensă spinare de crocodil, cu solzii lucind orbitor în bătaia razelor soarelui. Pîcla opacă care îngusta orizontul se destrăma pe măsură ce soarele cobora spre asfinţit. Pe Mediterană se pregătea amurgul, în avion pasagerii aşteptau cu emoţie unul din cele mai măreţe spectacole ale naturii. Soarele începuse să-şi resoarbă razele-i orbitoare, să le recheme şi să le închidă în sine. Şi pe măsură ce văzduhul pălea, astrul zilei se aprindea pe dinăuntru. Deasupra apelor mării, la orizont, atîrna acum o monetă veche egipteană de aur. Apoi păru că pluteşte un rege antic însuşit un faraon aflat în culmea măreţiei şi puterii. Un magnific monarh al Mediteranei, care atunci cînd toată firea îl privea cu admiraţie mută, luă deodată o hotărire neaşteptată, sălbatică, îmbrăţişînd încă odată întinderea apelor, coborî cu întregul său alai încet, solemn, în mormintul deschis la orizont, la marginea lumii. îl urmăream cu respiraţia tăiată, ochii se dilatau dornici să prindă fiecare amănunt, să înregistreze fiecare clipă. Marele rege al aștrilor intra în mormint. Cînd nu i se mai văzu decit vîrful coifului aurit, de sub ape, din străfundul mormînt marin, izbucni marele imn de aur. De o mie de ori mai puternic, mai măreț, izbucniră de sub ape, pe întregul semicerc al orizontului, flăcările de aur. Totul, topit sub ape într-un misterios proces, renăştea în această inundaţie de pulbere de aur care se înălţa la capătul apelor. La orizont. Şi acest miraculos spectacol dură aproape o oră. Aproape o oră a purtat Mediterana superba coroană de aur portocaliu-violet. Apele s-au înnegrit, devenind ca smoala, solzii de crocodil s-au estompat şi au dispărut în noapte, dar la orizont, pe cer, a rămas nemişcată brăţara de aur egiptean. Apoi la fereastra avionului apăru colţul fin al unui condur de argint, parcă scăpai în fugă de o palidă prințesă cartagineză, care a alergat pe bolta întunecoasă vrăjită de ispita portocalie de la orizont. ...Dar iată în sfîrşit ţărmul african tivit de luminile de neon ale Alexandriei. în golf, steluţele vapoarelor sînt pulverizate pe un cer răsfrînt. Continentul african mi se păru o imensă piele de leopard aşternută la marginea Mediteranei. J^scullamot pulsul lumii arabe De mai multe zile călătoream pe pămîntul străvechi al Egiptului. Prin ţinuturile care au fost unul din leagănele civilizaţiei omeneşti. Pe valea legendară a Nilului. Prin necuprinsele ape galbene ale deşertului. De-a lungul marelui Canal de Suez. Pe plăjile liniştite ale Mediteranei, care numai cu 2 ani în urmă au fost răscolite de una dintre cele mai ruşinoase invazii ale barbarilor secolului XX. Peste tot. Orientul mi se desvăluia spontan, fără rezerve, în tot pitorescul său, în toată contradictoria sa diversitate, în tot Ceea ce are el mai dulce şi mai amar, mai romantic şi mai grotesc, în complexa interferare a ceea ce poartă semnele trecutului şi a ceea ce aparţine viitorului, în vulcanica participare a poporului arab — rascolit de furtuna luptei pentru independenţa naţională — la viaţa politică a lumii. Are cumplita ţară naţională antiimperialistă, de care cu greu se vor putea goli vreodată inimile arabilor, în arzătoarele aspiraţii care au întinerit milenarul popor al Egiptului. La Cairo — capitala Republicii Arabe Unite — am auzit bătînd viguros, pulsul lumii arabe. De cite ori mîna crispată pe cuţit a colonialiştilor se întinde peste Mediterană, spre un piept arab, la Cairo se aude primul strigăt de revoltă şi de minte. Prima ripostă solidară. Cînd coroana dinastiei haşemite din Irak s-a prăbuşit in praf, iar dosarele pactului de la Bagdad au ars in vîlvătăile palatelor regale, primii soli de prietenie ai poporului răsculat, spre Cairo au plecat. Am văzut Cairo primindu-i cu căldură, cu sentimente frăţeşti, felicitîndu-i pentru victoria care era a tuturor arabilor. Am văzut de asemeni Bagdadul după revoluţia de la 14 iulie, pavoazat — pe străzile unde domnea armata şi poporul răsculat — cu portretele conducătorilor de la Cairo alături de cele ale conducătorilor guvernului irakian. Cairo a fost prima capitală arabă care i-a înfruntat pe imperialişti, ea este în acest sens un pionier al luptei arabilor pentru independenţă. Am cutreierat pe străzile învăluite în boarea umedă a Nilului în seara zilei de 23 iulie — ziua „Sărbătorii revoluţiei“, în seara precedentă o jumătate de milion de arabi manifestaseră în pieţele Cairo-ului cu exuberanţa, cu vehemenţa specific orientală, pentru cauza independenţei naţionale, împotriva colonialiştilor ale căror convoaie de război se îndreptau atunci ameninţătoare spre Beirut şi spre Aman. Acum, pe străzi, prin pieţe, arabii îşi gustau tihnit în paşnica seară subtropicală, simbolica sărbătoare, în piaţa muzeului naţional dansau după tactul melancolic al instrumentelor populare, în iarba parcului, pe care jucau reflexele marilor reclame cu neon multicolor, în plin centru, stăteau tolăniţi bărbaţi, femei, copii, alături de resturi de mîncare şi de sticle goale, şi totul avea o notă autentică de sărbătoare populară, totul vorbea de simplitate caldă cu care poporul îşi trăieşte marile sale zile. „Sărbătoarea revoluţiei", ziua care simbolizează abolirea primei monarhii în lumea arabă şi primul pas spre scuturarea jugului colonial, găseşte ecou în conştiinţa tuturor arabilor. Nouă europenilor ne era desigur greu să deosebim în masa de galabii multicolore, turbanul de Damasc, humusul de Bagdad sau tichia de Beirut. Dar se afla acolo şi chipul smead, cu ochii neobişnuit de mari, al sirianului, şi obrazul cu pieliţailbă al libanezului, şi mustăcioara neagră ca smoala a irakianului. Erau acolo pe străzile Cairo-ului solii întregii lumi arabe, veniţi, de la sute şi sute de kilometri, pentru a da sărbătorii revoluţiei“ de la Cairo, proporţiile şi aureola unei victorii comune împotriva trecutului, împotriva epocii condamnate de istorie a colonialismului. «4P • domineului«« Cînd ceaţa dimineţii dezvăluie obrazul cenuşiu, somnoros al Nilului, cei dinţii care inaugurează noua zi de muncă sînt bătrînii pescari. Oamenii, al căror urii cămin e însăşi bărcuţa în care acum încearcă anevoie, cu braţele lor slabe, să taie pieptul mătăhălos al apei, în hainele lor mohorîte, cu chipul ascuns în bărbile mari incîlcite, cu bietele lor undiţe, sînt icoana dureroasei resemnări a omului care nu îndrăzneşte să mai ceru aproape nimic de la viaţă. Din loc în loc, îngropate în apă— aşa cum pot fi uneori văzute pe uscat vechi schelete metalice înfundate pe jumătate în pămînt — încremenesc greoaie, primitive ambarcaţiuni fluviale încărcate cu baloturi de bumbac. Aplecate într-o parte, diforme, par în fiecare clipă gata să se scufunde, dar ele îşi aşteaptă săptămîni întregi rîndul pentru a se urni apoi pe drumurile fără sfîrşit ale Nilului. Apoi se trezeşte bazarul, mahalaua aurarilor, argintarilor, arămarilor, a şlefuitorilor de chihlimbar. A celor care cu mîinile lor uscăţive, măslinii, cu mîinile lor vrăjite, fac faima talentului arab. Pe străduţele înguste ca nişte ganguri răsună — în ritmuri şi cadenţe care se suprapun, se completează, se armonizează într-un bizar concert—răpăiala ciocănelelor care încrustează firul subţire, în splendide desene, pe marile tipsii de aramă şi de argint, pe burtoasele ulcioare şi amfore de metal. Totul este o originală combinaţie de atelier de arte şi de comerţ oriental. Şi, în sfîrşit, se ridică obloanele pe arterele comerciale ale oraşului. Năvălesc pe străzi vînzătorii de mango, de trisuchi, de banane, de smochine, de pepeni şi de struguri, sacagii cu sucuri răcoritoare, începe vacarmul ţipetelor negustorilor, forfota neostoită a cumpărătorilor, a trecătorilor. A celor cu treabă şi a celor — şi mai mulţi — fără treabă. Nimic nu poate fi mai aderent, mai tenace, mai perseverent şi mai inepuizabil ca vînzătorul ambulant din Cairo. Ai făcut imprudenţa să priveşti în treacăt, poate numai cu coada ochiului, spre mica tarabă de pe trotuar ? Vînzătorul ambulant te-a văzut şi din clipa aceea ai devenit iremediabil clientul său. Poţi să te prefaci dintr-o dată mai sever ca un patriarh, poţi să devii mai indiferent ca un surdo-mut, poţi să te enervezi, să te răsteşti, să ţipi, cred că poţi să-l şi loveşti cu ciomagul. Vînzătorul ambulant te va însoţi netulburat, zîmbitor, cu ochii strălucind de speranţă, convingindu-te de zeci de ori de calităţile unice ale mărfii sale, te va însoţi cincizeci, o sută de metri, pînă ce exasperat, înspăimîntat că nu vei mai scăpa de el niciodată, vei cumpăra totuşi o caramea sau un pieptăn de cîţiva piaştri. Cum s-ar putea vinde altfel atîţia piepteni şi atîtea caramele cite se află pe nenumăratele tarabe ale vînzătorilor ambulanţi ? Dar uneori, la colţul străzii te aşteaptă o nouă pasăre de pradă. Un binevoitor te smulge deodată energic din mîinile a trei ambulanţi care te dispută vehement, eliberindu-te şi depunîndu-te pe un trotuar neutru. Eşti gata să-i mulţumeşti cu recunoştinţă, dar „salvatorul“ care te-a şi luat afectuos de braţ, începe să te conducă cu zel spre locul unde, în sfîrşit, „te poţi aproviziona fără nici un risc, la preţurile cele mai ieftine11. Acolo se află propriul său magazin, pînă la care parcurgi uneori încă cîţiva kilometri. Am făcut odată imprudenţa să primesc sugestia unui asemenea „binevoitor“ căruia a trebuit să-i trec apoi în revistă toate cele cinci magazine aflate în proprietatea sa. Pe străzile comerciale totul e amestecat în chipul cel mai contrastant. Alături de cafenelele în aer liber, unde oamenii stau pe scaune la fel ca la cinematograf, alături de elegante magazine de pantofi albi, întilnești zgomotoase și murdare potcovarii sau ganguri, unde sunt instalate primitive ateliere de vulcanizare. Şi peste tot, pe afişe, panouri, firme, tronează silueta sveltă a unei sticle. Profilul obsedant al unei sticle. Emblema lichidului cafeniu dulce-amar pe care poţi să-l cumperi la frizerie, în magazinul de confecţii sau chiar la potcovărie : „Coca-cola“. Pe străzile oraşului, în afară de miile de oameni cu meserii şi ocupaţii îndeobşte cunoscute, se află o categorie destul de numeroasă, extrem de inventivă, promptă, omniprezentă : „încasatorii de bacşişi“. Sunt întotdeauna Ungă portiera unui taxi, la uşa hotelului, în magazin. Se oferă să se tocmească în locul tău în bazar, te călăuzeşte prin trei magazine, dacă vrei să-ţi cumperi un bloknotes, este gata să-ţi arate Nilul pe care de altfel pînă atunci reuşiseşi şi singur să-l contempli ore în şir. Te sancţionează elegant, amabil, dar ferm. Trebuie să dai bacşişi pentru o imaginară scamă de pe haină, pentru o coaje de pepene pe care „inevitabil“ ai fi călcat, dacă n-ar fi fost înlăturată la timp. Pentru... (prietenii arabi mi-au făcut într-o zi o confidenţă spirituală)... chiar pentru imprudența’ de a te fi lăsat privit mai insistent. ••• lu La amiază, cînd soarele face din apele Nilului o lentilă cu mii de focare care fulgeră raze lungi prin aer, străzile încep să se golească. Asfaltul devine o baltă de catran. Ghiaţa din borcanele vinzătorilor de sucuri se topește în cîteva clipe. Aerul îţi opăreşte plămînii, hainele se îmbibă de sudoare şi se lipesc pe trup. Ochii te ustură parcă arşi de conjudi vită. Strada se încinge ca o plită de cuptor. Acum e ora cînd intră în funcţiune cu toată intensitatea, instalaţiile de aer condiţionat, ventilatoarele electrice. Acum răcoarea dobîndeşte semnificaţie socială. Devine un etalon al ierarhiei sociale ; creşte şi scade numai în raport direct proporţional cu gradul şi rangul social. E ora pauzei de prînz. La ,JShepeard’s Hotel“ nu poţi lua dejunul decît în jachetă. Este desigur vorba de eticheta rigidă a unei mari case care se respectă, dar totodată aceasta corespunde perfect temperaturii din austera sală de mese. Sunt prea multe ventilatoare, este prea multă gheaţă, în pieţe, mulţi îşi iau la această oră dejunul frugal — o lipie umplută cu legume fierte — sub soarele torid. La ,Shepeard’s Hotel“, holul se umple de turişti, care se întorc din viligiatură. Cei mai mulţi sunt americani. O inundaţie de pasionaţi amatori arheologi, numismaţi, egiptologi. Americanii sunt cunoscuţi de altfel ca... înfocaţi „arabologi“. Studiază numismatica prin satele egiptene — unde am intîlnit cîţiva demonstrînd cu zel „primejdia comunistă“ şi „onestitatea yankee“ —, cercetează urmele trecutului, prin zonele ungle forţele armate ale R.A.U. fac exerciţii militare (autorităţile egiptene tocmai descoperiseră cîţiva asemenea viligiaturişti în zona Tahrir). Şi doar un îndrăgostit de antichitate îşi poate satisface cele mai rafinate exigenţe pe loc, în apropierea Cairo-ului pe valea celebră a regilor, printre piramidele multimilenare, sau chiar în Cairo, în sălile uriaşului muzeu naţional. Vizitînd acest muzeu ţie o uriaşă valoare istorică şi artistică, străbătind sălile lungi străjuite de trupurile de piatră ale faraonilor, ale preoţilor şi înalţilor dregători, ale delicatelor prinţese şi preotese antice, galeriile încadrate cu sarcofage de aur, de argint, de abanos, încăperile — ele înşile cu un muzeu — în care se află expusă strălucitoarea bogăţie găsită în mormintul lui Tutanhamon — pierzi pentru un moment ordinea cronologică a secolelor. Priveşte vestigiile străvechiului „Misru şi mesajul lui e atît de clar, de inteligibil, de apropiat prin frumuseţea sa desăvîrşită, sufletului setos de frumos al omului oricărei epoci, încît totul pare că aparţine prezentului, iar prezentul trecutului îndepărtat. Numai afară, în vuietul străzii Cairo-ului modern, trecutul şi prezentul se separă din nou, refăcînd scara imuabilă a istoriei, pe care noi oamenii, în diferite împrejurări, o urcăm și o coborîm cu fantezia noastră într-o singură clipă. ••• 9€at*«t Poate că în nici un moment al zilei, panorama Cairo-ului nu este atit de izbitor orientală ca în amurg. Cerul, imensă piatra de safir, se termină la orizont în culori de aur și de sînge. în această lumină feerică se profilează siluetele fine, elegante ale palmierilor. Banderola portocalie — violet, se reflectă în apele Nilului laolaltă, cu primele lumini care se aprind pe cele două țărmuri, pe marile poduri, în capitala Republicii Arabe Unite începe viaţa de seară, încep să se aprindă florile de neon pe frontispiciul marilor magazine şi al marilor localuri de noapte. La Rontana, încep să apară colecţiile „robe-sac“. Limuzinele strident colorate ies din oraş urcind dealurile de calcar din care odinioară sclavii Egiptului au cioplit blocurile pentru piramide, şi se opresc la ,Mokatam“. Singuraticul local de noapte este în acelaşi timp şi un excelent punct de observaţie pentru cel care vrea să admire tabloul multicolor al capitalei, în tonurile■ sale nocturne. Coborînd într-o asemenea noapte de la Mokatam, din saloanele descoperite, învăluite în lumina clar obscură a lampioanelor de Serai, am trecut prin străzile de la periferia oraşului. Jos, pe peticile de iarbă împrejmuite cu pitice grilaje de lemn, dormeau, prăbuşiţi de oboseală, extenuaţi după goana zilnică pentru existenţă, oamenii nevoiaşi. Dormeau în stradă, sub cerul liber, din fericire atît de cald şi primitor. Sub cel mai ieftin aşternut al omului. Triste vestigii ale unei epoci negre, ale unui trecut dureros, ale unor anomalii sociale. Actualul regim a luat o serie de măsuri de ameliorare. în zilele petrecute la Cairo, am fost martor al inaugurării unui grup cuvnte, moderne, construite de stat în învechitul cartier ruinat, aceste frumoase construcţii păreau o pată de lumină toeselă, optimistă, o speranţă, un indiciu al unei vieţi mai bune care poate fi hărăzită oamenilor, care nu e o himeră, ci un lucru posibil de realizat. Acesta era unul din rezultatele schimbărilor petrecute cu peste 6 ani în urmă, la 23 iulie, în Egipt. DUMITRU POPESCU Note de drum din Republica Arabă Unită (I) Muncitoare de la S.T.B., împreună cu familiile lor, demonstrând în 1914 pe străzile Bucureștiului mnean Blocuri de locuit construite de stat în Cairo