Scînteia Tineretului, iunie 1967 (Anul 23, nr. 5608-5633)
1967-06-01 / nr. 5608
VIATA UNIVERSITARĂ GUSTURILE ÎNTRE DA ȘI NU de ION PASCADI In pag. Cronica televiziunii de RADU COSAȘU ÎN PAG. ClND ÎNGĂDUINŢA COCHETEAZĂ CU RENTABILITATEA La C. C. H.-Dej posibilităţile de rentabilizare nu sunt folosite Combinatul de celuloză şi hârtie Dej, o nouă unitate a industriei chimice, a intrat în funcţiune în semestrul al II-lea al anului trecut. Conform proiectului urmează să producă la întreaga capacitate în mai puţin de doi ani. Fructificînd la maximum potenţialul său tehnic, această unitate ar fi trebuit să fie de la început rentabilă, în realitate însă, şi în acest an, noul vlăstar al industriei chimice consumă din beneficiile realizate de alte unităţi. Direcţia Generală a Industriei Celulozei şi Hîrtiei (D.G.I.C.H.) din M.I.Ch. a alocat prin plan combinatului din Dej 25 000 000 de lei sub forma... pierderilor planificate. ★ Tovarăşul Gheorghe Budăceanu, şeful serviciului plan, ne spunea cî la sfîrşitul trimestrului, faţă de proiect, planul a fost realizat, la celuloză, în proporţie, de 160,4 la sută, iar la hârtie în proporţie de 129,5 la sută. Ar trebui deci ca în etapa actuală capacitatea proiectată să fie depăşită la cele două sortimente. Realitatea este alta, în proiect, indicatorii tehnico-economici se referă numai la celuloza înălbită. Depăşirile faţă de capacităţile de producţie (şi faţă de plan) sunt aferente întregii producţii de celuloză (înălbită şi neînălbită). Or, raportînd rezultatele de la celuloză înălbită la parametrii proiectaţi, C.C.H.-Dej lucrează sub capacitatea prevăzută în proiect pentru această etapă. Producţia obţinută la sfîrşitul trimestrului I reprezenta doar 57,2 la sută (hîrtie înălbită) şi 71 la sută (celuloză înălbită) faţă de capacitatea de producţie indicată în proiect. PETRU G. BRATU (Continuare in pag. a V-a) Se naște o nouă șarjă INEL, INEL DE AUR RUGINIT... Constantin Georgescu Se poate numi oricum : Teodora sau Elena, Ioana sau Cristina. Eu am s-o numesc Maria şi am să spun despre ea că este profesoară , profesoară de muzică la un liceu. Am ascultat repetiţiile corului şcolii interpretind sub conducerea ei atentă bucăţi celebre din muzica corală clasică şi contemporană. Am urmărit-o cum rîde şi cum vorbeşte. Dezinvoltă şi sigură în mişcări, cu trăsături fine, această proaspătă absolventă a Conservatorului pare a fi idealul profesorului, care cu pasiune se străduieşte în timpul fiecărei ore de curs să dezvolte gustul pentru marea artă a muzicii în sufletul fiecărui elev. Am cunoscut-o întîmplător şi m-au uimit proiectele ei. Serile de operă clasică organizate de ea în şcoală, ambiţia de a avea la fiecare promoţie cel puţin doi absolvenţi care să se prezinte la concursul de admitere al Conservatorului „Ciprian Porumbescu“, m-au încîntat. Am înţeles că un astfel de om este absolut necesar învăţămîntului, că el trebuie să existe în persoana fiecărui profesor şi, în sfîrşit, că exemplul ei trebuie urmat cu meticulozitate de către toţi tinerii absolvenţi care se prezintă pentru prima oară în faţa unei clase. I-amprivit mîinile cu degete lungi şi albe de pianistă. Crezînd că îi privesc verigheta, mi-a spus : „L-am întors cu piatra în palmă. Am fost căsătorită, dar nu mi-a plăcut să port verighetă. Aveam impresia că port un semn ciudat, că mă stingherea !“. N-am înţeles ce-a vrut să spună prin „am fost căsătorită“. O socoteam prea tînără ca să poată vorbi cu atîta uşurinţă despre un astfel de trecut. Am încercat să-i iau apărarea în gînd, spunîndu-mi că a fost poate numai logodită şi că a stricat logodna numai ca să-şi amărască — cine ştie — un fost coleg de facultate. Aşa sunt fetele, capricioase ! Am avut o lungă discuţie cu profesoara de muzică. Mi-a povestit lucruri de necrezut în legătură cu „principiile“ ei despre căsnicie. Fostul ei soţ, pe care l-a părăsit cu citeva săptămîni în urmă, pentru că i-a „înşelat toate aşteptările“, este arhitect. S-au cunoscut întimplător cu un an şi ceva în urmă la ştrand. Au uimit-o „nişte calităţi“ despre care astăzi nu-şi mai aminteşte sau pe care nu i le mai recunoaşte. Au plecat împreună pentru cîteva zile la mare şi profesoara de muzică s-a hotărît. — Era atît de drăguţ şi de atent cu mine, îmi spune, şi zîm(Continuare in pag. a 11-a) IN PAG. SOLIDARITATE DEPLINĂ CU LUPTA DREAPTĂ A EROICULUI POPOR VIETNAMEZ Mitingul tineretului din Capitală Copiii alcătuiesc, e adevărat, un capitol special in activitatea mea plastică, insensibilitatea mea grafică și sufletească. (AUREL JIQUIDI, decembrie 1938). Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! ANUL XXIII, SERIA II, NR. 5608 6 PAGINI - 25 BANI JOI 1 IUNIE 1967 ORGAN CENTRAL AL UNIUNII TINERETULUI COMUNIST Aproape de soare Foto: ED. HOFEI De-a lungul a cîtorva sute de kilometri, care au înconjurat o bună parte a Moldovei, am stat de vorbă cu zeci şi zeci de tineri. Subiectul discuţiei - sarcina de organizaţie. O datorie faţă de tine însuţi — Mie aşa mi se pare : sarcina de organizaţie este contribuţia pe care trebuie să şi-o aducă fiecare utecist la activitatea întregii organizaţii. Prietenul său, de alături, este şi el de aceeaşi părere. — Şi în cazul acesta care credeţi că este contribuţia personală a dv la activitatea organizaţiei ? Răspunsul întîrzie. Cei doi se uită unul la altul, apoi se hotărăsc : — Nu putem spune mare lucru. Nu ni s-a trasat niciodată vreo sarcină mai deosebită. Mergem şi noi la adunările generale ca toţi ceilalţi, plătim cotizaţia şi cam atît. Cei doi tineri — unul zidar, celălalt electrician pe şantierul de construcţii de locuinţe din Botoşani — încercau astfel să dea şi ei o definiţie noţiunii puse în discuţie. Strungarul Nicolae Stănescu de la Uzina mecanică din Galaţi este însă de altă părere. — Cum adică, spune el, asta înseamnă că toţi uteciştii care nu fac decît să-şi plătească cotizaţia şi să participe la adunări nu au nici un fel de sarcină de organizaţie ? In cazul acesta nici eu nu am. Dar eu, după cîte ştiu, am primit anul trecut steluţa de fruntaş. Anul acesta sunt evidenţiat in fiecare lună. Planul mi-l îndeplinesc uneori şi în procent de 140—150 la sută. Astea nu sunt tot sarcini de organizaţie ? Ştefan Frunzaru, muncitor şi el la Uzina mecanică din Galaţi, îmi povesteşte , cum a reuşit să ajungă la sfîrşitul clasei a XI-a de liceu. — Nu mi se pare nimic deosebit în ceea ce am făcut. Am avut, e drept, şi momente în care eram gata să renunţ. Nu-i uşor să munceşti şi să urmezi şi o şcoală. Mi-am D. MATALA (Continuare in pag. a IV-a) 7 IUNIE, ZIUA COPILULUI DE ZIUA LOR Copiii stau în centrul lumii, vara mai repede aduc cu verzi scîntei. Miezul de foc care-ncălzeşte aerul. Ambasadorii noştri-n viitor sînt ei. E ziua lor astăzi. Ziua copiilor noştri. A copiilor ţării. A copiilor din lumea întreagă. Oamenii le-au dăruit copiilor această zi zîmbitoare din albastru cerului pentru a încununa în ea veghea atentă, generoasă, din toate celelalte zile faţă de cei pe care sugestiv societatea îi numeşte unanim „prezentul şi viitorul nostru". Astăzi ne privim copiii o clipă mai mult decît în celelalte zile, şi, ni-i imaginăm în marele colectiv al ţării deveniţi ceea ce ei, noi, şi ţara dorim — împlinind nădejdi, dînd rod investiţiilor de mare încredere ale poporului şi statului nostru. Astăzi, în ziua tuturor zilelor lor ni-i aşezăm alături, le urăm sănătate, să crească mari, frumoşi, să înveţe bine , îi urmărim la joc şi voie bună şi-i invidiem, neştiuţi de nimeni, pentru că s-au născut în aceste vremuri într-o ţară cu destine clare, luminoase. Astăzi, le facem daruri, alăturîndu-le tuturor darurilor pe care le primesc din prima zi de viaţă. Şi ne vin în minte versurile unui cîntec care străbate dintr-o sală de grădiniţă, dintr-o sală şcolară de festivităţi, din autocarele ce poartă drumeţii veseli pe itinerariile patriei sau, de lîngă flăcările focului de tabără . „Mulţumim din inimă partidului...“ Cifrele-poem ne vin în ajutor şi reconfirmă că cel mai bogat beneficiar al socialismului, al realizărilor acestor ani de construcţie este copilul ţării. Copilul care polarizează grija familiilor, a miilor de medici, a educatorilor, a zecilor de mii de dascăli, a noastră, a tuturor. El are afectat, din tot ceea ce-i dedică statul ocrotirii mamei, dezvoltării grădiniţelor, căminelor, taberelor, învăţămîntului — o cifră bugetară ce astimează anual miliarde de lei. Această grijă sintetizată în cifre semnificative subliniază cu elocvenţă şi sobrietate ideea că azi, la noi, copilăria este ridicată la gradul răspunderii naţionale. Căci nivelul de civilizaţie şi progres al unei ţări se cunoaşte şi după grija pentru copii , a statului şi a fiecărui individ. Iar statul nostru le asigură totul ! Şi, în primul rînd, le asigură totul prin grija pe care o poartă, statornic, familiei, dezvoltării sale armonioase. în ţara noastră s-a creat un larg cadru de condiţii materiale şi morale menit să contribuie la dezvoltarea şi întărirea familiei, să dezvolte buna tradiţie a poporului nostru de a întemeia familii trainice, puternic consolidate, în viaţa cărora copilul joacă un rol de seamă. Şi mai luăm ca etalon al acestui „totul“ cei peste 4 000 000 de şcolari cărora din prima zi şi pînă în ultima zi de şcoală li se cere numai ceea ce depinde de ei: să înveţe l. 15 septembrie cu (Continuare in pag. a IV-a) sarcina de organizaţie PENTRU El... Mioara Cremene ...Acest copil care, în parcul de peste drum, aruncă liniştit cu lopăţica după vrăbii, acel copil care trece drumul ducînd două plase mari cu sifoane şi piini, pionierul care de ieri mă asurzeşte cîntînd fals din trompetă, pioniera făcînd same la pian, copilul abia născut proiectînd către noi din ochii larg deschişi şi albaştri, ceva dintr-o filozofie a aşteptării pe care o va uita în curînd, „nenăscutul“ — adăpostit în casa sa rotundă de apă, urmînd succesiunea erelor, — trecînd cu dezinvoltură de la mineral la Om, acest copil al vecinului meu, căruia nimeni nu-i mai poate spune astfel în afara părinţilor lui, fiindcă este de fapt un tînăr şi îşi iscăleşte prima scrisoare de dragoste, acel copil, al meu, care chiar azi de 1 iunie, dar împreună cu alţi 93 000, trece ultimul examen şcolar pentru ca de mîine, ridicîndu-şi obrazul înclinat către cărţi să întoarcă spre lume faţa sa bărbătească, acest copil, al cuiva, unul dintr-un monom de răţuşte cuminţi, legănătoare cărora li s-a spus „mergeţi ca la şcoală“..., acel copil, o fetiţă, nu-i cunosc numele, dar nu o voi uita, — adineauri chiar m-a chemat la telefon, rugîndu-mă să-i spun o poezie, fiindcă ea de 1 iunie are pojar, băieţelul din Lăpuş, „micul artist“, căruia tatăl său, ţăran cooperator, i-a luat din mîini coceanul de porumb şi băţut, şi a ştiut să-i aşeze în schimb o vioară adevărată, copilul care-mi face griji, băiatul pe care chiar acum infirmiera ii duce în braţe la televizor, fetiţa invizibilă la care desenatoarea se gîndeşte cînd proiectează o rochie, „cei patru ştrengari“ — deşi necunoscuţi — cărora proiectantul de mobilier le zîmbeşte în timp ce le prepară paturi suprapuse, vocile unui cor de copii repetînd primele marşuri şi cîntece aprobate de Consiliul Naţional al Pionierilor, zvonul unor voci de copii, „nefericiţii“ cocoţaţi pe gard şi rugîndu-se de „tovarăşul portar să le dea mingea“, „fericiţii“ şi „fericitele“ cărora le-au cumpărat părinţii biciclete, ci toţi care încă nu ştiu — sînt, fără să ştie ! —, nu bănuiesc, că au intrat în viaţa noastră, în bucuria noastră, în fiecare rid şi în fiece speranţă — simplu, dînd gesturilor noastre rost, Acestor copii... Pentru ei... Lor...