Scînteia Tineretului, aprilie 1969 (Anul 25, nr. 6180-6205)
1969-04-23 / nr. 6199
PAG 4 „Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cind mă gîndesc la... examene, parcă îmi saltă inima de... grijă“... Creangă ! Aproape. Aşa ar fi serit el, poate, istoria... bacalaureatului. Dar eu ? Eu nu ştiu cum aş putea scrie mai bine nici măcar aceste rînduri-confesiune şi nu ştiu, în primul rinel, cum le-aş putea intitula mai... gazetăreşte. Şi nu ştiu pentru că e dificil de găsit tonul şi titlul nimerit pentru ceea ce creau să vă spun eu mai departe. Simt că trebuie să părăsesc, cel puţin pentru o vreme, stilul şugubăţ cu care obişnuiam să apar în „pagină“ şi să vorbesc serios despre o problemă serioasă. Ar fi timpul, căci e vorba de examene. Sau, mai exact, de pregătirea pentru examenele care ne aşteaptă pe noi, cei care ne despărţim anul acesta de coridoarele liceale. Fără îndoială, pe toţi ne preocupă în aceste săptămîni felul în care trebuie să ne pregătim pentru confruntarea din iunie — bacalaureatul — şi iulie — facultatea sau şcolile tehnice. Stînd de vorbă cu cîțiva colegi în legătură cu această preocupare, am observat, spre surprinderea mea, că unii dintre ei, chiar dacă realizau importanţa studiului scris în vederea examenelor, nu ştiau prea bine, practic, ce au de făcut. Dacă i-aş fi întrebat — şi, in virtutea deprinderilor reportericeşti am făcut-o ! — „Cum înveţi tu ?“, mi-ar fi răspuns : „Păi... învăţ..." ! Pur şi simplu. Adică —ain la şcoală, ascultă lecţiile de recapitulare, se întorc acasă şi se apucă de „treabă“. Lucrurile n-ar părea, la prima vedere, deloc anormale. Adică ce, se poate face mai mult ? Tocmai aceasta e întrebarea: cum reuşim să ne însuşim lecţiile ascultate la şcoală şi ce facem, o dată ajunşi acasă, pentru a ne asigura o utilă asimilare a materiilor şi materiei de examene ? Nu vă voi propune vreun „program de lucru“ în genul: „6 dimineaţa — scularea, 6,30 — gimnastica de înviorare“ şi aşa mai departe, şi nici reţete infailibile. Nu de alta, dar nici eu nu învăţ după vreo „reţetă". Nu există reţete pentru asta. Fiecare îşi afectează timpul unei materii sau alteia, după cum crede de cuviinţă, după cum se simte mai bine pregătit la una şi mai nepregătit la cealaltă şi nimeni nu poate spune: învăţ cîte două ore fix la fiecare materie, pentru că „aşa se recomandă“. Nu, nu se recomandă aşa. Dar un program raţional de lucru trebuie avut în vedere. Eu am unul, un program cu care colegii cu care discutam erau de acord. Aşa încît m-am hotărît să-l aştern pe hîrtie, aşteptînd de la voi, în acelaşi timp, pe adresa „Paginii“, rectificările sau adăugirile pe care le credeţi necesare. Vă provoc, deci, la un schimb de experienţă. Şi fiţi siguri că vom face tot posibilul ca de ceea ce scrieţi să ia cunoştinţă, prin intermediul tiparului, toţi colegii noştri. In ceea ce mă priveşte, spre a începe cu studiul la şcoală, m-am obişnuit să urmăresc lecţiile cu creionul in mină, să-mi iau, adică, notiţe sintetice şi sistematice la fiecare oră de recapitulare, notiţe pe care le trec apoi, acasă, în fişe special alcătuite, probleme sau pe autori (vă voi exemplifica cu literatura, care îmi e mai familiară). Încerc să „prind" din explicaţie şi din discuţiile colegilor mei de clasă pe temele propuse, tot ceea ce îmi poate fi de folos. Mai pe scurt — „profit“, în sensul bun al cuvîntului, de orele de recapitulare, preţioase îndrumătoare ale studiului individual. In ceea ce priveşte acesta din urmă, mi-l organizez recapitulînd sistematic, cronologic, lecţiile de istorie a literaturii ale manualului, completîndu-le cu lecturi ordonate din autorii critici şi cu notiţele despre care vorbeam. De altfel, un coleg de la secţia reală îmi spunea că felul lat de a studia e asemănător, paralel cu recapitularea cunoştinţelor teoretice ale manualului de analiză matematică, de fizică sau de chimie, rezolvă şi exerciţii şi probleme din culegeri de probleme special alcătuite. Aşadar, studiul individual lărgeşte şi completează studiul şcolar, urmărind, ca şi el, aşa cum se recomandă, sintetizarea cunoştinţelor dobîndite în cei patru ani de studiu liceal, dar, o dată cu aceasta, şi reţinerea amănuntelor esenţiale, specificul fiecărui scriitor sau specificul tipurilor de probleme şi exerciţii. La fel şi la istorie, biologie sau filozofie. De pildă, recapitulîndu-l pe Eminescu, caut să sintetizez poeziile sale grupîndu-le pe teme sau procedeele stilistice în funcţie de scopul lor poetic, dar şi caracteristicile fiecărei poezii în parte, din punct de vedere al conţinutului şi al formei estetice, ceea ce mă conduce, în cele din urmă, spre o privire de ansamblu asupra poeziei şi poeticei eminesciene. In această muncă am găsit un preţios ajutor atît în notiţe, cit şi în citirea şi adnotarea textelor. Am observat că, în felul acesta, prin corelarea cunoştinţelor mai vechi — despre Eminescu şi cele de cultură generală — cu cele căpătate la orele de recapitulare, cu informarea critică şi cu revelaţiile lecturii, ceea ce învăţ se sedimentează cu uşurinţă şi trainic, iar la nevoie se reîmprospătează prompt. Lucrările de sinteză, la rindul lor, îmi dau posibilitatea de a avea însemnate la un loc mai multe lucruri despre o întreagă epocă literară/ţ pe care altfel ar trebuie s-o reconstitui căutînd prin toate fişele şi cărţile. De mare folos îmi e din deprinderea acestui fel de a lucra, studiul însuşi, care pe de o parte m-a obişnuit cu o disciplină a muncii, iar pe de altă parte, mi-a dat posibilitatea să iau cunoştinţă de felurite sisteme de lucru, proprii scriitorilor pe care îi studiez. Călinescu, de pildă, m-a învăţat cîte ceva despre bibliografie, de la Iorga am învăţat că ritmul, munca sistematică dă roadele cele mai bune, aşa cum de la mulţi alţii am deprins felul de exprimare şi un vocabular adecvat redării celor studiate. Şi lucrurile acestea vor rămîne folositoare nu numai pentru examene, ci pentru toată activitatea noastră ulterioară. Repet, sînt elemente valabile nu numai pentru studiul literaturii, dar şi pentru cel al tuturor celorlalte obiecte. Pentru a le însuşi, e necesară aceeaşi disciplinare a materialului. Dar, mai e necesară şi o bună împărţire a timpului de lucru. Mulţi dintre noi ne plingem că nu avem timp suficient să învăţăm tot ceea ce am dori. Timp este, mai cu seamă dacă anumite cunoştinţe au fost consolidate la vremea lor şi dacă acum, in pragul examenelor, recapitulăm in primul rind esenţialul. Dar se pune problema, de fapt, a organizării timpului efectiv de lucru. Mulţi dintre colegii cu care discutam se văitau de oboseală, motivînd că învaţă toată noaptea. Desigur că, efortul nostru trebuie să fie mai susţinut acum, cînd avem, oricum, mai mult de învăţat ca de obicei şi că acest efort, la care se adaugă şi o inerentă tensiune nervoasă, duce la senzaţia de oboseală fizică şi psihică. Fără îndoială că, dacă învăţăm „toată noaptea“ picăm de osteniţi, iar randamentul scade. Învăţatul nocturn nu e o soluţie. E bine ca studiul să fie organizat în aşa fel, încît să nu ducă la o suprasolicitare , să ne valorificăm posibilităţile astfel încît să nu ne pomenim frînţi, vlăguiţi. Tocmai la examene! Este ceea ce se realizează printr-o programare raţională a timpului de lucru, după necesităţi, prin alternarea materiilor de studiu şi a studiului însuşi cu activităţi recreative. Vedeţi, tonul sună cam didactic ! Aşa pare, dar m-am convins singur că aceste îndemnuri ale profesorilor şi părinţilor noştri sînt eficiente. Ele înlătură atît neorînduiala, cît şi stereotipia învăţatului. Timpul trebuie supus intr-un fel. In ceea ce mă priveşte, după ce am citit cîtăva vreme rîndurile lui Macedonschi, deschid manualul de filozofie, pentru ca după un ceas să mai repet cite ceva despre regulile gramaticii latine... Şi pe urmă, deşi îmi spun că „n-am vreme de pierdut", mă duc să văd, totuşi, „Steaua fără nume" la televizor sau o zbughesc afară la plimbare. Şi zău că aşa „tocitul" începe să devină, dacă nu pentru toată lumea o plăcere, cel puţin un obicei. Dar, mai ales atunci cînd, cu gîndul la profesiunea pe care mi-am ales-o, mă cufund cu pasiune în studierea materialului necesar pentru concursul de admitere la facultate, parcă nici n-am senzaţia că „învăţ" ceva cu tot dinadinsul. Da, prieteni, etapa aceasta de studiu e mai... aridă puţin, căci impune o seamă de renunţări la ceea ce, în „vremuri" mai elastice, numeam „preocupări modeme"... Să nu uităm, însă, că ne pregătim, de fapt, pentru a călca „cu dreptul" în viaţă. Micile renunţări de acum — care, of, doamne, cit de mari ni ** par ! — ne vor aduce satisfacţiile morale — şi de ce n-am spune-o, pe cele materiale — majore de peste cîtva timp ! Să ne urăm succes... I TIBERIU MIHAIL HEXAGONUL IN CARE SE DEPUNE MIEREA DINTR'UN PANOU al Liceului „I. L. Caragiale" ALEXANDRU GALIŞ clasa a Xl-a E membru al comitetului U.T.C. pe şcoală VULCAN CRISTINA clasa a Xl-a A ALBU DANIEL clasa a Xl-a G ILIESCU ADRIANA clasa a Xl-a G secretar al organizaţiei U.T.C. pe clasă SCÂNTEIA TINERETULUI DACĂ PÎNĂ Sl ii BRÂNCUŞI ! SIMPLU! „Din punctul de vedere — al aerului / Soarele-i un aer plin de păsări / Aripă în aripă zbătînd / Oamenii sînt păsări nemaiîntîlnite, / Cu aripile crescute înăuntru, / Care bat, plutind, planted, / Intr-un aer mai curat — care e gîndul !“. (Nichita Stănescu — „LAUDA OMULUI“). M-am apucat să-ncerc să descopăr arhitectura. Mi-e ruşine de cuvîntul „descoperit“ pentru că de fapt am încercat să învăţ arhitectură cum înveţi să citeşti. Numai că aici nu ştiu care este alfabetul. Şi atunci mă scuz pentru cuvîntul „descoperire“, dar probabil că începutul arhitecturii trebuie descoperit. Am încercat să încep cu Le Corbusier pentru că m-a convins în cîteva studii şi construcţii că în arhitectură arhitectul se joacă cu idei şi nu cu pietre, cu beton sau cu azbociment, că arhitectul este în primul, în al doilea, şi în al treilea, în al o mielea rînd filozof şi apoi, eventual, constructor. Am continuat apoi cu capitelurile greceşti, pentru că se pare că echilibrul şi proporţiile sînt la fel de necesare arhitecturii ca şi capul, omului, şi că ele au trecut printr-o perioadă de mare inspiraţie care a fost antichitatea. Şi apoi am sărit la „Domus“. Pentru că se vorbea acolo pe o limbă mult mai apropiată de cea a noastră. Se crea mai uşor o emisie pe aceleaşi lungimi de undă, fiind înfipţi împreună în contemporaneitate. Şi cu totul din întîmplare (şi mi-e ruşine că trebuie s-o spun) am ajuns la Muzeul Satului. Căutam o scară, un model de scară, o idee de scară şi am dat acolo de un gard, de o poartă, de un cerdac, de o casă, de o fereastră, de o fîntînă, de o turlă, de o filozofie. Şi am renunţat să mai caut o scară şi am desenat planul unei case şi apoi un acoperiş, şi o turlă şi coloanele de pe cerdac şi uşa de la alt cerdac şi clanţe şi îmbinări de bîrne şi balamale şi praguri şi cuptoare şi garduri şi stupi care mi-au adus aminte de o coloană fără sfîrşit şi încrustări în lemn ca un sărut. Şi mă învîrteam printre garduri şi printre case şi prin curţi şi treceam drumul din Moldova în Muntenia şi şanţul din Oaş în Deltă şi, la un moment dat, casele nu mai erau din bîrne groase de lemn, ci albe, neînchipuit de albe şi la fel de simple şi apoi înspre mare se albăstreau şi rămîneau la fel de simple. Şi n-am mai putut să folosesc nici busola, nici muşchiid copacilor, nici turlele bisericilor, nici măcar muşuroaiele cîrtiţelor pentru orientare, pentru că eram undeva foarte adine, unde probabil că trebuie să fii foarte copt ca să poţi să găseşti drumul sau undeva foarte, foarte sus, unde convenţiile noastre se destramă şi trebuie căutate alte căi de comunicare. Şi cred că pînă la urmă eram la începutul şi sfîrşitul arhitecturii. Pentru că simplitatea din jur, dacă, în cele din urmă pînă şi Brâncuşi e simplu, e sigur începutul, dar o, cit de mult este pînă la început, cit de departe este începutul, este atît de departe încît se confundă cu culmea și sfîrșitul. ILEANA MURGESCU ealuri molcome, cîmpii largi zmălţuite cu flori, parcă nicăieri mai frumoase decit în ţara Moldovei, măreţe monumente, mărturii elocvente ale măiestriei şi talentului poporului nostru, străjuiesc calea călătorului care străbate acest ţinut românesc. Excursia noastră a avut un profil literar, întrunind un număr de 40 de elevi, membri ai cercului literar „Mihai Eminescu", sub conducerea tovarăşului profesor de literatură română şi urmărind mai ales vizitarea locurilor unde au trăit şi creat scriitori de mare valoare ai literaturii române, fără a ocoli, desigur, edificii şi monumente de artă, prilej pentru cunoaşterea artei moldoveneşti şi a talentului poporului nostru. Pe prima filă a jurnalului de excursie am scris cu emoţie : mînăstirea Voroneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Am fost profund impresionaţi de armonia culorilor, dominate de vestitul „albastru de Voroneţ“ şi de faptul că doar în trei luni şi jumătate a fost dicată această construcţie de valoare incontestabilă. „Ochii“ aparatelor de fotografiat şi filmat au înregistrat aspectele sugestive pentru arta construcţiei acestei mînăstiri. De aici ne-am îndreptat spre Suceava, iar apoi, părăsind „meleagurile istoriei“, ajunşi la Ipoteşti, am pornit spre casa unde a văzut lumina zilei Mihai Eminescu. Am păşit uşor pragul casei, spre a nu tulbura liniştea şi pacea ce o înconjoară, încercind a ne transpune cu gîndul pentru cîteva clipe In lumea de vise, zbucium, dureri şi căutări a universului eminescian. Am trăit emoţii puternice răsfoind paginile jurnalului pline de sentimente nobile, impresiile trezite de amintirea lui Mihai Eminescu, soarele poeziei româneşti. La scurt timp după aceea, latfi-ne la casa lui Ion Creangă, marele nostru povestitor. Am fi vrut să atingem cu mina masa la care a scris, tocul ce a fost minuit cu atîta măiestrie, ochelarii, puţinele obiecte care au aparţinut celui ce, valorificînd înţelepciunea poporului, este — după cum spunea George Călinescu — „poporul însuşi intr-un moment de deplină expansiune“. Dar trebuie să ne continuăm drumul, fiindcă mai avem multe de văzut. Ne-am îndreptat spre Iaşi, oraş străbătut de paşii unora dintre impunătoarele personalităţi ale culturii româneşti. Am vizitat mînăstirea Golia, biserica Trei Ierarhi, Mitropolia şi Palatul, uimiţi de grandoarea şi frumuseţea acestuia. Ne-ar trebui multe pagini pentru a descrie frumuseţile tuturor acestor locuri. La Copou, ne-am ridicat privirile spre teiul care l-a adăpostit la umbra sa pe Eminescu. La Mirceşti ne învăluie cu vraja pastelurilor sale „acel rege al poeziei (veşnic tînăr şi ferice) ce din frunză iţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice... veselul Alecsandri“. Vizitînd mînăstirea Neamţ, ne-am oprit la casa memorială „Mihail Sadoveanu“, care se înalţă semeaţă de mijlocul naturii pitoreşti, descrisă de prozatorul român în cele mai variate ipostaze. La Piatra Neamţ am vizitat casa „strălucitului cîntăreţ al frumuseţii Moldovei... Calistrat Hogaş“, cel care a pus în paginile sale lumină şi viaţă, albastrul cerului moldovenesc, bucuria, vorba cu tîlca ţăranului, toată taina muntelui. Am văzut pălăria de sombrero şi pelerina care, cu ani în urmă, îl însoţeau pe scriitor pe drumurile şerpuitoare ale Munţilor Neamţ in căutarea unor privelişti de farmec al cărui unic tălmăcitor a fost. Dar, cum orice început are şi un sfîrşit, ne-am întors şi noi spre casă. Toată frumuseţea Ţării Moldovei nu poate fi cuprinsă de cîteva cuvinte, dar noi vom păstra vieţe amintirea noastră toată splendoarea şi sublimul pe care 11 dezvăluie ochilor oricărui călător — bătrina noastră Moldovă. CRISTINA TUCULESCU clasa a XI-a C Liceul nr. 2 Reghin Sic I Nu cade dom’le... E legat... Desene de MIRCEA SUCIU, Liceul „M. Eminescu“ București A VORBI, IMRE Nu cred că vreo altă generaţie de elevi a vorbit şi a fost nevoită să vorbească mai mult decit a noastră. Şi asta pentru că avem o „viaţă publică“ care, dacă merge în acest ritm crescînd, o va întrece pe cea a vechilor greci sau a romanilor. Vorbim la ore — cînd ni se cere şi cînd nu ni se cere părerea — dar asta e altceva. Mai cu seamă vorbim în ore de dirigenţie şi şedinţe, cu care prilejuri trebuie să recunoaştem, vorbim mai mult decit realizăm. Toate bune , să vorbim dacă tot ne-am deprins s-o facem . Dar să şi spunem ceva. Şi s-o spunem frumos. Vechii greci şi romani aveau oratori care predau retorica. Nu ne cere nimeni, să fim Demostene sau Cicero, dar ni se cere să ne exprimăm clar, corect, original. De ce original ?veţi între ba. Vom răspunde , pentru că schematismul exprimării ne omoară şedinţele, le face monotone şi anoste. Folosim aceleaşi cuvinte cu toţii cînd e vorba de educaţie politică sau de muncă educativă, pentru că am învăţat nişte termeni — inevitabili reci — din articole şi regulamente. Cîtorva dintre noi ne-a trecut vreodată prin minte să medităm mai profund la noţiunile pe care le exprimăm? Să recunoaştem, dragi şi simpatici colegi, care vă descurcaţi atît de bine în expresii argotice picante, că atunci cînd e vorba într-o adunare de problemele vieţii noastre cotidiene de elevi, picanteriile care vă fascinează (din motive ce subsemnatei îi scapă) nu vă mai pot ajuta şi atunci ne trezim „vorbind discuţii “ pentru că nu ştim să exprimăm ceea ce există undeva în cugetul nostru, între o minge de fotbal şi un film cu Brigitte Bardot. Oricît le-ar părea de ciudat unora, limba română are şi o formă literară care se foloseşte în şcoli pentru învăţarea căreia copiii sînt trimişi la şcoală de la vîrsta de şase ani. Oricît ar părea de surprinzător, pentru aceeaşi idee, se poate folosi şi un limbaj literar în discuţiile politice. Da, hotărît, se poate face politică și în limba lui Eminescu. RODICA DUMITRESCU PORTRETUL UNEI ECHIPE De aproape 4 aeoi m-am obişnuit s-o văd pe colega mea venind în fiecare zi la şcoală cu un sac mare de aport în care ţinea tot felul de mărunţişuri, un echipament de sport şi o minge mare, de volei. Uneori lipsea de la şcoală şi explicaţia era scurtă : e în deplasare. Tunsă scurt, tip sportiv, întotdeauna veselă şi pusă pe hîrjoană, Ştefania Oloianu, a devenit pentru noi toţi, în scurt timp , Nae (nu ştiu cine a venit cu porecla). Bănuiam dincolo de prezenţa ei la şcoală, o activitate aparte, pentru care, neîndoielnic, are foarte multă pasiune, dar n-aş fi crezut că echipa de volei a şcolii constituie pentru ea o a doua familie. O vizită la antrenamente mi-a dezvăluit o mulţime din tainele vieţii sportive şi abia acum am înţels cit de trainice pot fi legăturile afective între membrii unei echipe şi cum sportul poate merge mină în mină cu munca pasionată şi prietenia de nezdruncinat. Fetele cu „geamantanul“ — noi le-am poreclit aşa pentru sacii de sport cu care vin la şcoală — pline de viaţă, nelipsite de la jocurile zgomotoase ale recreaţiei, m-au surprins la antrenamente prin seriozitatea şi abnegaţia cu care se pregătesc. Antrenamentul este condus de tov. prof. antrenor Ion Cristian. De cînd am păşit în acest liceu, mi-l amintesc mîndru de echipa cu care lucra ore în şir, neobosit. Ca şi atunci, surprind aceeaşi atenţie cu care urmăreşte fiecare mişcare. înţeleg ce dragoste pentru munca asta îl apropie de echipa la al cărui prestigiu ţine mai mult ca la orice. Un climat de bună înţelegere, colaborare, continuă preocuparea pentru atingerea perfecţiunii, cărora li se adaugă întotdeauna o imensă doză de camaraderie, acel spirit de echipă asigură de fiecare dată reuşita eforturilor depuse. Această unitate sufletească, mai presus de convenţional, mai presus de micile divergenţe inerente în orice colectiv, această armonie perfectă stabilită pe nesimţite în cele cîteva ceasuri zilnice de antrenament, este poate lucrul care m-a emoţionat cel mai mult. Fetele m-au înconjurat de la bun început cu un entuziasm şi o spontaneitate specific sportivă şi s-au declarat încîntate să ne reamintim împreună de cîteva succese. „Trebuie să începem mai de demult. 1965, de exemplu, înseamnă prima noastră participare la o finală. Pe atunci abia intrasem în echipa şcolii“, cum spune Liliana Bodron. „Dar abia în 1966 am trăit marile emoţii, în finală am avut un meci greu. întîlneam rivala noastră de totdeauna şi cea mai de temut : echipa şcolii sportive nr. 2 Bucureşti. Lupta a fost strînsă dar am obţinut victoria. Ea a însemnat titlul de campion republican, primele medalii, primele cadouri şi multe, multe felicitări“. „Vă mai amintiţi la Cîmpia Turzii, meciul cu echipa liceului Mihai Viteazu din Bucureşti ?“, intervine Sanda Duţu. „Ştii ? îmi explică ea, atunci am luat campionatul republican şcolar pe 1967“. Asaltată din toate părţile de amintiri atît de plăcute, mă entuziasmez şi insist, cerind lămuriri. „Campionatul de juniori pe 1967 şi-a ţinut finala în Constanţa, îmi explică Angela Moroianu. La noi acasă emoţiile erau şi mai mari. De bun augur a fost încurajarea vie din partea asistenţei. Bucuria de a primi titlul de campioană naţională a fost împărţită pe loc cu colegii, care se aflau în sală“. — Dar anul ăsta, ce succese aţi repurtat ? întrebarea aruncă o umbră de tristeţe pe chipurile interlocutoarelor mele. Sesisez şi un fel de îndîrjire. „Vezi — îmi spun ele — din cauza descompletării echipei (o parte din fete au plecat la facultate) a trebuit dusă o muncă susţinută de pregătire a elementelor nou promovate. Tovarăşul prof. Cristian, a avut mult de lucru cu echipa. S-a reuşit, e drept, în parte omogenizarea ei, dar nu am obţinut decit două locuri II şi un loc III în campionatele şcolare, naţionale şi ale şcolilor sportive, (loc II — şcolare, loc II — naţionale şi loc III — sportive). Mă gîndesc că orice insucces în viaţa unui sportiv înseamnă unn imbold în plus în pregătirea pentru cucerirea viitoarelor trofee. „De altfel noi ne pregătim din plin sub îndrumarea atentă şi continuă a tovarăşului antrenor şi avem ambiţia ca anul acesta la campionatele care vor avea loc în iunie la Bucureşti să obţinem titlul de campion republican. Ne asigurăm că la succesele şcolii pe linie sportivă vom mai adăuga încă unul cu această ocazie“ (Matei Marcela). Antrenamentul continuă. E un adevărat spectacol al muncii pasionate. Urmăresc cu plăcere mişcările pline de virtuozitate şi forţă fizică, salturile la plasă, pasele elegante , îmi amintesc de meciul susţinut în faţa echipei Japoniei unde fetele noastre, deşi înfrînte, au dovedit o pregătire sportivă de bună calitate, sau meciul cu echipa Mexicului cîştigat de echipa oaspete cu 3—2, ceea ce confirmă încă o dată nivelul ridicat al echipei noastre, (ambele meciuri s-au desfăşurat în Constanţa). Mîine fetele cu „geamantanul“ se vor îndrepta din nou către şcoală cu pas sprinten, cu bujori în obraz. Sînt bucuroasă că acum le ştiu secretul. Un profesor de sport şi 12 fete entuziaste şi ambiţioase, muncesc zi de zi la antrenamente, fac exerciţii peste exerciţii cu rîvnă şi pasiune, pentru bucuria şi succesul lor de mîine, succes care va fi împărtăşit de întreg liceul. Plec fără să-mi iau rămas bun. In sală s-a încins un meci între două echipe improvizate pe loc. Mîine de dimineaţă am să spun colegei mele din toată inima : Succes Nae ! DOINA BERGHINA Liceul „Mircea cel Bătrîn“ Constanţa COLECTIVUL DE REDACTORI-ELEVI Ioana Berceanu (Bucureşti) ; Doina Berghină (Constanţa) ; Iolanda Bulencea ; Rodica Dumitrescu (Bucureşti) ; Lucian Enescu (Ploieşti) ; Gabriel Georgescu ; Alexandru Mateescu ; Tiberiu Mihail ; Andrei Moldoveanu ; Ileana Murgescu ; Dan Năstase; Irina Neicu ; Gabriela Nicolau (Bucureşti) ; Veronica Ştefania Pintea (Zimnicea) ; Andrei Pop (Teiuş) ; Dorin Rachmuth ; Lidia Răutu ; Virginia Stoica ; Adriana Stoichiţoiu ; Mircea Stoicescu ; Doina Uricaru (Bucureşti). Pagină realizată de ŞTEFAN IUREŞ.