Scînteia Tineretului, aprilie 1969 (Anul 25, nr. 6180-6205)

1969-04-23 / nr. 6199

PAG 4 „Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cind mă gîndesc la... examene, parcă îmi saltă inima de... grijă“... Creangă ! Aproape. Aşa ar fi serit el, poate, istoria... bacalau­reatului. Dar eu ? Eu nu ştiu cum aş putea scrie mai bine nici măcar aceste rînduri-confesiune şi nu ştiu, în primul rinel, cum le-aş putea intitula mai... gaze­­tăreşte. Şi nu ştiu pentru că e dificil de găsit tonul şi titlul ni­merit pentru ceea ce creau să vă spun eu mai departe. Simt că trebuie să părăsesc, cel puţin pentru o vreme, stilul şugubăţ cu care obişnuiam să apar în „pa­gină“ şi să vorbesc serios despre o problemă serioasă. Ar fi timpul, căci e vorba de examene. Sau, mai exact, de pre­gătirea pentru examenele care ne aşteaptă pe noi, cei care ne despărţim anul acesta de cori­doarele liceale. Fără îndoială, pe toţi ne preocupă în aceste săp­­tămîni felul în care trebuie să ne pregătim pentru confruntarea din iunie — bacalaureatul — şi iulie — facultatea sau şcolile tehnice. Stînd de vorbă cu cîțiva colegi în legătură cu această preocupa­re, am observat, spre surprinde­rea mea, că unii dintre ei, chiar dacă realizau importanţa studiu­lui scris în vederea examenelor, nu ştiau prea bine, practic, ce au de făcut. Dacă i-aş fi între­bat — şi, in virtutea deprinderi­lor reportericeşti am făcut-o ! — „Cum înveţi tu ?“, mi-ar fi răs­puns : „Păi... învăţ..." ! Pur şi simplu. Adică —­­ain la şcoală, ascultă lecţiile de recapitulare, se întorc acasă şi se apucă de „trea­bă“. Lucrurile n-ar părea, la prima vedere, deloc anormale. Adică ce, se poate face mai mult ? Tocmai aceasta e întrebarea: cum reu­şim să ne însuşim lecţiile ascul­tate la şcoală şi ce facem, o dată ajunşi acasă, pentru a ne asigu­ra o utilă asimilare a materiilor şi materiei de examene ? Nu vă voi propune vreun „program de lucru“ în genul: „6 dimineaţa — scularea, 6,30 — gimnastica de înviorare“ şi aşa mai departe, şi nici reţete infailibile. Nu de alta, dar nici eu nu învăţ după vreo „reţetă". Nu există reţete pentru asta. Fiecare îşi afectează timpul unei materii sau alteia, după cum crede de cuviinţă, după cum se simte mai bine pregătit la una şi mai nepregătit la cealaltă şi nimeni nu poate spune: învăţ cîte două ore fix la fiecare ma­terie, pentru că „aşa se reco­mandă“. Nu, nu se recomandă aşa. Dar un program raţional de lucru trebuie avut în vedere. Eu am unul, un program cu care colegii cu care discutam e­­rau de acord. Aşa încît m-am hotărît să-l aştern pe hîrtie, aş­­teptînd de la voi, în acelaşi timp, pe adresa „Paginii“, rectificările sau adăugirile pe care le credeţi necesare. Vă provoc, deci, la un schimb de experienţă. Şi fiţi si­guri că vom face tot posibilul ca de ceea ce scrieţi să ia cu­noştinţă, prin intermediul tipa­rului, toţi colegii noştri. In ceea ce mă priveşte, spre a începe cu studiul la şcoală, m-am obişnuit să urmăresc lec­ţiile cu creionul in mină, să-mi iau, adică, notiţe sintetice şi sis­tematice la fiecare oră de reca­pitulare, notiţe pe care le trec apoi, acasă, în fişe special alcă­tuite, probleme sau pe autori (vă voi exemplifica cu literatura, care îmi e mai familiară). Încerc să „prind" din explicaţie şi din dis­cuţiile colegilor mei de clasă pe temele propuse, tot ceea ce îmi poate fi de folos. Mai pe scurt — „profit“, în sensul bun al cuvîntului, de orele de recapi­tulare, preţioase îndrumătoare ale studiului individual. In ceea ce priveşte acesta din urmă, mi-l organizez recapitulînd sistematic, cronologic, lecţiile de istorie a literaturii ale manualului, com­­pletîndu-le cu lecturi ordonate din autorii critici şi cu notiţele despre care vorbeam. De altfel, un coleg de la sec­ţia reală îmi spunea că felul lat de a studia e asemănător, pa­ralel cu recapitularea cunoştinţe­lor teoretice ale manualului de analiză matematică, de fizică sau de chimie, rezolvă şi exerciţii şi probleme din culegeri de pro­bleme special alcătuite. Aşadar, studiul individual lăr­geşte şi completează studiul şco­lar, urmărind, ca şi el, aşa cum se recomandă, sintetizarea cunoş­tinţelor dobîndite în cei patru ani de studiu liceal, dar, o dată cu aceasta, şi reţinerea amănun­telor esenţiale, specificul fiecărui scriitor sau specificul tipurilor de probleme şi exerciţii. La fel şi la istorie, biologie sau filozofie. De pildă, recapitulîndu-l pe E­minescu, caut să sintetizez poe­ziile sale grupîndu-le pe teme sau procedeele stilistice în func­ţie de scopul lor poetic, dar şi caracteristicile fiecărei poezii în parte, din punct de vedere al conţinutului şi al formei estetice, ceea ce mă conduce, în cele din urmă, spre o privire de ansam­blu asupra poeziei şi poeticei eminesciene. In această muncă am găsit un preţios ajutor atît în notiţe, cit şi în citirea şi adnotarea texte­lor. Am observat că, în felul a­­cesta, prin corelarea cunoştinţe­lor mai vechi — despre Em­i­­nescu şi cele de cultură gene­rală — cu cele căpătate la orele de recapitulare, cu informarea critică şi cu revelaţiile lecturii, ceea ce învăţ se sedimentează cu uşurinţă şi trainic, iar la nevoie se reîmprospătează prompt. Lucrările de sinteză, la rindul lor, îmi dau posibilitatea de a avea însemnate la un loc mai multe lucruri despre o întreagă epocă literară/ţ pe care altfel ar trebuie s-o­­ reconstitui căutînd prin toate fişele şi cărţile. De mare folos îmi e d­in de­prinderea acestui fel de a lucra, studiul însuşi, care pe de o par­te m-a obişnuit cu o disciplină a muncii, iar pe de altă parte, mi-a dat posibilitatea să iau cu­noştinţă de felurite sisteme de lucru, proprii scriitorilor pe care îi studiez. Călinescu, de pildă, m-a învăţat cîte ceva despre bibliografie, de la Iorga am în­văţat că ritmul, munca sistema­tică dă roadele cele mai bune, aşa cum de la mulţi alţii am deprins felul de exprimare şi un vocabular adecvat redării celor studiate. Şi lucrurile acestea vor rămîne folositoare nu numai pen­tru examene, ci pentru toată ac­tivitatea noastră ulterioară. Re­pet, sînt elemente valabile nu numai pentru studiul literaturii, dar şi pentru cel al tuturor celor­lalte obiecte. Pentru a le însuşi, e necesară aceeaşi disciplinare a materialului. Dar, mai e necesară şi o bună împărţire a timpului de lucru. Mulţi dintre noi ne plin­gem că nu avem timp suficient să în­văţăm tot ceea ce am dori. Timp este, mai cu seamă dacă anu­mite cunoştinţe au fost consoli­date la vremea lor şi dacă acum, in pragul examenelor, recapitu­lăm in primul rind esenţialul. Dar se pune problema, de fapt, a organizării timpului efectiv de lucru. Mulţi dintre colegii cu care discutam se văitau de obo­seală, motivînd că învaţă toată noaptea. Desigur că, efortul nostru trebuie să fie mai susţi­nut acum, cînd avem, oricum, mai mult de învăţat ca de obi­cei şi că acest efort, la care se adaugă şi o inerentă tensiune nervoasă, duce la senzaţia de o­­boseală fizică şi psihică. Fără îndoială că, dacă învăţăm „toată noaptea“ picăm de osteniţi, iar randamentul scade. Învăţatul nocturn nu e o soluţie. E bine ca studiul să fie organizat în aşa fel, încît să nu ducă la o supra­solicitare , să ne valorificăm po­sibilităţile astfel încît să nu ne pomenim frînţi, vlăguiţi. Tocmai la examene! Este ceea ce se realizează printr-o programare raţională a timpului de lucru, după necesi­tăţi, prin alternarea materiilor de studiu şi a studiului însuşi cu activităţi recreative. Vedeţi, tonul sună cam didac­tic ! Aşa pare, dar m-am con­vins singur că aceste îndemnuri ale profesorilor şi părinţilor noş­tri sînt eficiente. Ele înlătură atît neorînduiala, cît şi stereoti­pia învăţatului. Timpul trebuie supus intr-un fel. In ceea ce mă priveşte, după ce am citit cîtă­­va vreme rîndurile lui Macedon­­schi, deschid manualul de filo­zofie, pentru ca după un ceas să mai repet cite ceva despre regulile gramaticii latine... Şi pe urmă, deşi îmi spun că „n-am vreme de pierdut", mă duc să văd, totuşi, „Steaua fără nume" la televizor sau o zbughesc a­­fară la plimbare. Şi zău că aşa „tocitul" în­cepe să devină, dacă nu pentru toată lumea o plăcere, cel puţin un obicei. Dar, mai ales atunci cînd, cu gîndul la profesiunea pe care mi-am ales-o, mă cu­fund cu pasiune în studierea materialului necesar pentru con­cursul de admitere la facultate, parcă nici n-am senzaţia că „în­văţ" ceva cu tot dinadinsul. Da, prieteni, etapa aceasta de studiu e mai... aridă puţin, căci impune o seamă de renunţări la ceea ce, în „vremuri" mai elas­tice, numeam „preocupări mo­deme"... Să nu uităm, însă, că ne pregătim, de fapt, pentru a călca „cu dreptul" în viaţă. Mi­cile renunţări de acum — care, of, doamne, cit de mari ni ** par ! — ne vor aduce satisfac­­ţiile morale — şi de ce n-am spune-o, pe cele materiale — majore de peste cîtva timp ! Să ne urăm succes... I TIBERIU MIHAIL HEXAGONUL IN CARE SE DEPUNE MIEREA DINTR'UN PANOU al Liceului „I. L. Caragiale" ALEXANDRU GALIŞ clasa a Xl-a E membru al comitetului U.T.C. pe şcoală VULCAN CRISTINA clasa a Xl-a A ALBU DANIEL clasa a Xl-a G ILIESCU ADRIANA clasa a Xl-a G secretar al organizaţiei U.T.C. pe clasă SCÂNTEIA TINERETULUI D­ACĂ PÎNĂ Sl ii BRÂNCUŞI ! SIMPLU! „Din punctul de vedere — al aeru­lui / Soarele-i un aer plin de păsări / Aripă în aripă zbă­­tînd / Oamenii sînt păsări nemaiîntîlni­­te, / Cu aripile cres­cute înăuntru, / Care bat, plutind, pla­nted, / Intr-un aer mai curat — care e gîndul !“. (Nichita Stănescu — „LAU­DA OMULUI“). M-am apucat să-ncerc să descopăr arhitectura. Mi-e ru­şine de cuvîntul „descoperit“ pentru că de fapt am încercat să învăţ arhitectură cum în­veţi să citeşti. Numai că aici nu ştiu care este alfabetul. Şi atunci mă scuz pentru cuvîn­tul „descoperire“, dar probabil că începutul arhitecturii tre­buie descoperit. Am încercat să încep cu Le Corbusier pen­tru că m-a convins în cîteva studii şi construcţii că în arhi­tectură arhitectul se joacă cu idei şi nu cu pietre, cu beton sau cu azbociment, că arhitec­tul este în primul, în al doilea, şi în al treilea, în al o mie­­lea rînd filozof şi apoi, even­tual, constructor. Am conti­nuat apoi cu capitelurile gre­ceşti, pentru că se pare că e­­chilibrul şi proporţiile sînt la fel de necesare arhitecturii ca şi capul, omului, şi că ele au trecut printr-o perioadă de mare inspiraţie care a fost an­tichitatea. Şi apoi am sărit la „Domus“. Pentru că se vorbea acolo pe o limbă mult mai a­­propiată de cea a noastră. Se crea mai uşor o emisie pe a­­celeaşi lungimi de­ undă, fiind înfipţi împreună în contempo­raneitate. Şi cu totul din în­­tîmplare (şi mi-e ruşine că trebuie s-o spun) am ajuns la Muzeul Satului. Căutam o sca­ră, un model de scară, o idee de scară şi am dat acolo de un gard, de o poartă, de un cerdac, de o casă, de o fe­reastră, de o fîntînă, de o tur­lă, de o filozofie. Şi am renunţat să mai caut o scară şi am desenat planul unei case şi apoi un acoperiş, şi o turlă şi coloanele de pe cerdac şi uşa de la alt cerdac şi clanţe şi îmbinări de bîrne şi balamale şi praguri şi cup­toare şi garduri şi stupi care mi-au adus aminte de o co­loană fără sfîrşit şi încrustări în lemn ca un sărut. Şi mă învîrteam printre garduri şi printre case şi prin curţi şi treceam drumul din Moldova în Muntenia şi şanţul din Oaş în Deltă şi, la un moment dat, casele nu mai erau din bîrne groase de lemn, ci albe, neîn­chipuit de albe şi la fel de simple şi apoi înspre mare se albăstreau şi rămîneau la fel de simple. Şi n-am mai putut să folosesc nici busola, nici muşch­iid copacilor, nici turlele bisericilor, nici măcar muşu­roaiele cîrtiţelor pentru orien­tare, pentru că eram undeva foarte adine, unde probabil că trebuie să fii foarte copt ca să poţi să găseşti drumul sau un­deva foarte, foarte sus, unde convenţiile noastre se destra­mă şi trebuie căutate alte căi de comunicare. Şi cred că pînă la urmă e­­ram la începutul şi sfîrşitul ar­hitecturii. Pentru că simplita­tea din jur, dacă, în cele din urmă pînă şi Brâncuşi e sim­plu, e sigur începutul, dar o, cit de mult este pînă la în­ceput, cit de departe este în­ceputul, este atît de departe încît se confundă cu culmea și sfîrșitul. ILEANA MURGESCU ealuri molcome, cîmpii largi zmăl­­ţuite cu flori, parcă nicăieri mai frumoase decit în ţara Moldovei, măreţe monumente, mărturii eloc­vente ale măiestriei şi talentului po­porului nostru, străjuiesc calea că­lătorului care străbate acest ţinut românesc. Excursia noastră a avut un profil literar, întru­nind un număr de 40 de elevi, membri ai cercului literar „Mihai Eminescu", sub conducerea tova­răşului profesor de literatură română şi urmărind mai ales vizitarea locurilor unde au trăit şi creat scriitori de mare valoare ai literaturii române, fără a ocoli, desigur, edificii şi monumente de artă, prilej pentru cunoaşterea artei moldoveneşti şi a talentului po­porului nostru. Pe prima filă a jurnalului de ex­cursie am scris cu e­­moţie : mînăstirea Vo­­roneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Am fost profund impre­sionaţi de armonia culorilor, dominate de vestitul „albastru de Voroneţ“ şi de faptul că doar în trei luni şi jumătate a fost dicată această con­strucţie de valoare incontestabilă. „Ochii“ apara­telor de fotografiat şi filmat au înregistrat as­pectele sugestive pentru arta construcţiei acestei mînăstiri. De aici ne-am îndreptat spre Suceava, iar apoi, părăsind „meleagurile istoriei“, ajunşi la Ipoteşti, am pornit spre casa unde a văzut lumina zilei Mihai Eminescu. Am păşit uşor pragul casei, spre a nu tulbura liniştea şi pacea ce o înconjoară, încercind a ne transpune cu gîndul pentru cîteva clipe In lumea de vise, zbucium, dureri şi cău­tări a universului eminescian. Am trăit emoţii pu­ternice răsfoind paginile jurnalului pline de sen­timente nobile, impresiile trezite de amintirea lui Mihai Eminescu, soarele poeziei româneşti. La scurt timp după aceea, latfi-ne la casa lui Ion Creangă, marele nostru povestitor. Am fi vrut să atingem cu mina masa la care a scris, tocul ce a fost minuit cu atîta măiestrie, ochelarii, pu­ţinele obiecte care au aparţinut celui ce, valori­­ficînd înţelepciunea poporului, este — după cum spunea George Călinescu — „poporul însuşi intr-un moment de deplină expansiune“. Dar trebuie să ne continuăm drumul, fiindcă mai avem multe de văzut. Ne-am îndreptat spre Iaşi, oraş străbătut de paşii unora dintre impună­toarele personalităţi ale culturii româneşti. Am vizitat mînăstirea Golia, biserica Trei Ierarhi, Mi­tropolia şi Palatul, uimiţi de grandoarea şi fru­museţea acestuia. Ne-ar trebui multe pagini pentru a descrie frumuseţile tuturor acestor locuri. La Copou, ne-am ridicat privirile spre teiul care l-a adăpostit la umbra sa pe Eminescu. La Mir­­ceşti ne învăluie cu vraja pastelurilor sale „acel rege al poeziei (veşnic tînăr şi ferice)­­ ce din frunză iţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice... veselul Alec­­sandri“. Vizitînd mînăstirea Neamţ, ne-am oprit la casa memorială „Mihail Sadoveanu“, care se înalţă semea­ţă de mijlocul natu­rii pitoreşti, descrisă de prozatorul român în cele mai variate ipostaze. La Piatra Neamţ am vizitat casa „stră­lucitului cîntăreţ al frumuseţii Moldovei... Calistrat Hogaş“, cel care a pus în paginile sale lumină şi viaţă, albastrul cerului moldovenesc, bucuria, vorba cu tîlc­a ţăranului, toată taina muntelui. Am văzut pălăria de sombrero şi pelerina care, cu ani în urmă, îl însoţeau pe scriitor pe drumurile şerpui­toare ale Munţilor Neamţ in căutarea unor pri­velişti de farmec al cărui unic tălmăcitor a fost. Dar, cum orice început are şi un sfîrşit, ne-am întors şi noi spre casă. Toată frumuseţea Ţării Moldovei nu poate fi cuprinsă de cîteva cuvinte, dar noi vom păstra vie­ţe amintirea noastră toată splendoarea şi sublimul pe care 11 dezvăluie ochi­lor oricărui călător — bătrina noastră Moldovă. CRISTINA TUCULESCU clasa a XI-a C Liceul nr. 2 Reghin Sic I Nu cade dom’le... E legat... Desene de MIRCEA SUCIU, Liceul „M. Eminescu“ București A VORBI, IMRE Nu cred că vreo altă gene­raţie de elevi a vorbit şi a fost nevoită să vorbească mai mult decit a noastră. Şi asta pentru că avem o „viaţă pu­blică“ care, dacă merge în acest ritm crescînd, o va în­trece pe cea a vechilor greci sau a romanilor. Vorbim la ore — cînd ni se cere şi cînd nu ni se cere părerea — dar asta e altceva. Mai cu seamă vorbim în ore de dirigenţie şi şedinţe, cu care prilejuri trebuie să recu­noaştem, vorbim mai mult de­cit realizăm. Toate bune , să vorbim dacă tot ne-am de­prins s-o facem . Dar să şi spunem ceva. Şi s-o spunem frumos. Vechii greci şi romani a­­veau oratori care predau reto­rica. Nu ne cere nimeni, să fim Demostene sau Cicero, dar ni se cere să ne exprimăm clar, corect, original. De ce original ?­veţi între­ ba. Vom răspunde , pentru că schematismul exprimării ne omoară şedinţele, le face mo­notone şi anoste. Folosim aceleaşi cuvinte cu toţii cînd e vorba de educaţie politică sau de muncă educa­tivă, pentru că am învăţat nişte termeni — inevitabili reci — din articole şi regu­lamente. Cîtorva dintre noi ne-a trecut vreodată prin min­te să medităm mai profund la noţiunile pe care le exprimăm? Să recunoaştem, dragi şi simpatici colegi, care vă des­curcaţi atît de bine în expre­sii argotice picante, că atunci cînd e vorba în­tr-o adunare de problemele vieţii noastre cotidiene de elevi, picanteriile care vă fascinează (din moti­ve ce subsemnatei îi scapă) nu vă mai pot ajuta şi atunci ne trezim „vorbind discu­ţii “ pentru că nu ştim să ex­primăm ceea ce există undeva în cugetul nostru, între o min­ge de fotbal şi un film cu Brigitte Bardot. Oricît le-ar părea de ciudat unora, limba română are şi o formă literară care se foloseş­te în şcoli pentru învăţarea căreia copiii sînt trimişi la şcoală de la vîrsta de şase ani. Oricît ar părea de surprin­zător, pentru aceeaşi idee, se poate folosi şi un limbaj lite­rar în discuţiile politice. Da, hotărît, se poate face politică și în limba lui Eminescu. RODICA DUMITRESCU PORTRETUL UNEI ECHIPE De aproape 4 aeoi m-am obişnuit s-o văd pe colega mea venind în fiecare zi la şcoală cu un sac mare de aport în care ţinea tot felul de mărunţişuri, un echipa­ment de sport şi o minge mare, de volei. Uneori lipsea de la şcoală şi explicaţia era scurtă : e în deplasare. Tunsă scurt, tip sportiv, întotdeauna veselă şi pusă pe hîrjoană, Ştefania Oloia­­nu, a devenit pentru noi toţi, în scurt timp , Nae (nu ştiu cine a venit cu porecla). Bănuiam dincolo de pre­zenţa ei la şcoală, o activi­tate aparte, pentru care, ne­îndoielnic, are foarte multă pasiune, dar n-aş fi crezut că echipa de volei a şcolii constituie pentru ea o a doua familie. O vizită la antrenamente mi-a dezvăluit o mulţime din tainele vieţii sportive şi abia acum am înţels cit de trai­nice pot fi legăturile afective între membrii unei echipe şi cu­m sportul poate merge mină în mină cu munca pa­sionată şi prietenia de nezdruncinat. Fetele cu „geamantanul“ — noi le-am poreclit aşa pentru sacii de sport cu care vin la şcoală — pline de viaţă, nelipsite de la jocu­rile zgomotoase ale recrea­ţiei, m-au surprins la antre­namente prin seriozitatea şi abnegaţia cu care se pregă­tesc. Antrenamentul este condus de tov. prof. antrenor Ion Cristian. De cînd am păşit în acest liceu, mi-l amintesc mîndru de echipa cu care lucra ore în şir, neobosit. Ca şi atunci, surprind a­­ceeaşi atenţie cu care urmă­reşte fiecare mişcare. înţeleg ce dragoste pentru munca asta îl apropie de echipa la al cărui prestigiu ţine mai mult ca la orice. Un climat de bună înţele­gere, colaborare, continuă preocuparea pentru atingerea perfecţiunii, cărora li se a­­daugă întotdeauna o imensă doză de camaraderie, acel spirit de echipă asigură de fiecare dată reuşita eforturi­lor depuse. Această unitate sufletească, mai presus de convenţional, mai presus de micile diver­genţe inerente în orice co­lectiv, această armonie per­fectă stabilită pe nesimţite în cele cîteva ceasuri zilnice de antrenament, este poate lucrul care m-a emoţionat cel mai mult. Fetele m-au înconjurat de la bun început cu un entu­ziasm şi o spontaneitate spe­cific sportivă şi s-au declarat încîntate să ne reamintim împreună de cîteva succese. „Trebuie să începem mai de demult. 1965, de exemplu, înseamnă prima noastră par­ticipare la o finală. Pe atunci abia intrasem în echipa şco­lii“, cum spune Liliana Bo­dron. „Dar abia în 1966 am tră­it marile emoţii, în finală am avut un meci greu. întîlneam rivala noas­tră de totdeauna şi cea mai de temut : echipa şcolii spor­tive nr. 2 Bucureşti. Lupta a fost strînsă dar am obţinut victoria. Ea a însemnat titlul de campion republican, pri­mele medalii, primele ca­douri şi multe, multe felici­tări“. „Vă mai amintiţi la Cîm­­pia Turzii, meciul cu echipa liceului Mihai Viteazu din Bucureşti ?“, intervine Sanda Duţu. „Ştii ? îmi explică ea, a­­tunci am luat campionatul republican şcolar pe 1967“. Asaltată din toate părţile de amintiri atît de plăcute, mă entuziasmez şi insist, ce­­rind lămuriri. „Campionatul de juniori pe 1967 şi-a ţinut finala în Con­stanţa, îmi explică Angela Moroianu. La noi acasă emo­ţiile erau şi mai mari. De bun augur a fost încurajarea vie din partea asistenţei. Bucuria de a primi titlul de campioană naţională a fost împărţită pe loc cu colegii, care se aflau în sală“. — Dar anul ăsta, ce succe­se aţi repurtat ? întrebarea aruncă o umbră de tristeţe pe chipurile interlocutoarelor mele. Sesisez şi un fel de îndîrjire. „Vezi — îmi spun ele — din cauza descompletării e­­chipei (o parte din fete au plecat la facultate) a trebuit dusă o muncă susţinută de pregătire a elementelor nou promovate. Tovarăşul prof. Cristian, a avut mult de lucru cu echi­pa. S-a reuşit, e drept, în parte omogenizarea ei, dar nu am obţinut decit două locuri II şi un loc III în cam­pionatele şcolare, naţionale şi ale şcolilor sportive, (loc II — şcolare, loc II — na­ţionale şi­ loc III — sportive). Mă gîndesc că orice insuc­ces în viaţa unui sportiv în­seamnă unn imbold în plus în pregătirea pentru cucerirea viitoarelor trofee. „De altfel noi ne pregătim din plin sub îndrumarea a­­tentă şi continuă a tovarăşu­lui antrenor şi avem ambiţia ca anul acesta la campiona­tele care vor avea loc în iu­nie la Bucureşti să obţinem titlul de campion republican. Ne asigurăm că la succese­le şcolii pe linie sportivă vom mai adăuga încă unul cu această ocazie“ (Matei Marcela). Antrenamentul continuă. E un adevărat spectacol al muncii pasionate. Urmă­resc cu plăcere mişcă­rile pline de virtuozitate şi forţă fizică, salturile la plasă, pasele elegante , îmi amintesc de meciul susţinut în faţa echipei Japoniei unde fetele noastre, deşi înfrînte, au do­vedit o pregătire sportivă de bună calitate, sau meciul cu echipa Mexicului cîştigat de echipa oaspete cu 3—2, ceea ce confirmă încă o dată nive­lul ridicat al echipei noastre, (ambele meciuri s-au desfă­şurat în Constanţa). Mîine fetele cu „geaman­tanul“ se vor îndrepta din nou către şcoală cu pas sprinten, cu bujori în obraz. Sînt bucuroasă că acum le ştiu secretul. Un profesor de sport şi 12 fete entuziaste şi ambiţioase, muncesc zi de zi la antrena­mente, fac exerciţii peste exerciţii cu rîvnă şi pasiune, pentru bucuria şi succesul lor de mîine, succes care va fi împărtăşit de întreg liceul. Plec fără să-mi iau rămas bun. In sală s-a încins un meci între două echipe im­provizate pe loc. Mîine de dimineaţă am să spun colegei mele din toată inima : Succes Nae ! DOINA BERGHINA Liceul „Mircea cel Bătrîn“ Constanţa COLECTIVUL DE REDACTORI-ELEVI Ioana Berceanu (Bucu­reş­ti) ; Doina Berghină (Constanţa) ; Iolanda Bulencea ; Rodica Dumi­­trescu (Bucureşti) ; Lu­cian Enescu (Ploieşti) ; Gabriel Georgescu ; A­­lexandru Mateescu ; Ti­­beriu Mihail ; Andrei Moldoveanu ; Ileana Murgescu ; Dan Năstase; Irina Neicu ; Gabriela Nicolau (Bucureşti) ; Ve­ronica Ştefania Pintea (Zimnicea) ; Andrei Pop (Teiuş) ; Dorin Rach­­muth ; Lidia Răutu ; Virginia Stoica ; Adria­na Stoichiţoiu ; Mircea Stoicescu ; Doina Urica­­ru (Bucureşti). Pagină realizată de ŞTEFAN IUREŞ.

Next