Scânteia, decembrie 1945 (Anul 2, nr. 393-416)

1945-12-01 / nr. 393

SERIA III—ANUL XVI—Nr. 393 Sâmbâtă 1 Decembr.e 1944 ^ p^g gg [£| Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! TI­DHL COMUNIST ROMAN ORGAN AL COMITETULUI CENTRAL al P. C. R. Telef.f Centrala 3.26.20—Str. Belvedere O. Redacţia etaj 1 şi 2. Administraţia mezanin. _______________Tipografia telefon 4.84.48. Nr. Cee postal 1.381 Fantomele Diktatului de la Viena La 1 Decembrie se împlinesc 27 ani de la unirea Ardealului cu România. Până nu de mult, adevărata semnificaţie a acestui act a scă­pat unora, cari erau obişnuiţi să asocieze unirea Transilvaniei la Ro­mânia de figura lui Maniu şi a altor „istorici“ ardeleni. Nimeni nu neagă faptul că şi Iuliu Maniu are un amestec în această chestiune. Rolul lui a fost însă totalmente negativ, pentru că Maniu s’a opus unirii, el fiind un fervent susţinător al imperiului habsburgic, la desmembrarea căruia nu s’a gândit niciodată. Documentele publicate în ziarul nostru au dovedit cu prisosinţă acest lucru. După unire, Maniu şi clica lui au împiedicat realizarea angaja­mentelor democratice de la Alba Iulia, ducând în mod consecvent o po­litică de asuprire naţională. Căcile reacţionare „istorice“ române şi maghiare au tratat Ardealul ca pe o moşie a lor, ducând acolo o politică de învrăjbire între naţio­nalităţile conlocuitoare. Această politică criminală a deschis drumul spre diktatul de la Viena care a dus la sfâşierea Ardealului. Şi acum încă, reacţionarii din partidele „istorice“ în strânsă legă­tură cu reacţiunea maghiară din Transilvania fac tot ce le stă în putinţă pentru a împiedica colaborarea strânsă dintre naţionalităţile conlocuitoare ale Ardealului. Şi pentru a cita numai un singur exemplu amintim că în judeţele Băiu Mare şi Bihor elementele reacţionare sfătuiesc ţăranii să nu-şi temene ogoarele întrucât aceste judeţe vor fi cedate Ungariei. In faţa acestor josnice uneltiri prin cari se încearcă subjugarea populaţiei ardelene se găseşte atitudinea clară, consecventă a Partidului Comunist Român, care întotdeauna a luptat hotărît pentru egalitatea în drepturi şi înfrăţirea popoarelor conlocuitoare. In punctul său de vedere privitor la Ardeal, publicat cu prilejul aniversării zilei de 1 De­cembrie, Partidul Comunist Român demască fără putinţă de răstălmăcire manevrele pe care le fac acei ce întotdeauna au pescuit în apă tulbure, şi cam­ acum încearcă să creieze în Transilvania un nou focar de tulbu­­rări, înfierând uneltirile criminale ale lui Maniu şi Brătianu, Partidul Comunist precizează că „prin aceste uneltiri cu cercurile reacţionare din afara ţării şi cu cercurile reacţionare maghiare din ţară, aceşti po­liticieni îşi arată din nou adevărata lor faţă de duşmani ai ţării şi ai poporului“. Se caută în mod artificial să se menţină deschisă o aşa zisă pro­blemă a Ardealului, astfel ca ura şi vrajba să continue între locuitorii lui, pentru că în felul acesta reacţionarii români şi maghiari să poată manevra mai departe împotriva regimului democratic din ţară. Intre Maniu şi contele Bethlen nu există astăzi niciun punct de divergenţă. Interesele lor înguste de clică îi unesc în dauna popoarelor român şi maghiar, împotriva acestor dici trebuie dusă lupta hotărită zi de zi a tuturor acelora cari nu mai vor să vadă reînviate relele unui trecut plin de suferinţe. „Partidul Comunist Român consideră că vechile certuri între Ungaria şi România în problema Ardealului nu pot fi re­zolvate prin schimbarea graniţelor, ci prin întărirea democraţiei în ambele ţări“. Prin urmare, nu acte ca arbitrajul de la Viena sau ceva asemănător ar putea rezolva problemele din Ardeal, împotriva unor astfel de „so­luţii“ cari deschid în faţa popoarelor noui perspective de suferinţe şi mizerii, trebuie să se ridice o barieră de netrecut. „Partidul Comunist Român cheamă întregul popor la luptă împo­triva încercărilor — ori de unde ar veni ele — de a menţine, fie chiar în parte, odiosul arbitraj hitlerist de la Viena“. Această atitudine hotărîtă a Partidului nostru Comunist are asentimentul întregului popor, care nu mai vrea să fie massa de manevră a reacţiunii române şi interna­ţionale. Consecinţele diktatului au lăsat răni prea adânci în rândurile poporului român pentru că această mârşavă Împărţire să mai poată re­învia vreodată. S -au împlinit cinci ani de la asa­sinarea lui VIRGIL MAD­­GEARU, fost secretar gene­ral al P. N. Ţ. şi a lui VICTOR IA­­MANDI, din conducerea P. N. L. Cele două partide istorice au prăz­­nuit această aniversare întăţind şi mai mult alianţa cu asasinii foştilor lor fruntaşi. Despre o „chestiune ruşi­noasă” D­eputatul laburist, d. Callaghan ce­rând retragerea forţelor britanice din Indonezia, avertizează că : „e vorba de prestigiul guvernului laburist". O altă voce explică : „Motivul tulburărilor prezente e do­rinţă d­e libertate. E foarte uşor să fii cinic faţă de metodele coloniale. Ce însemnează pentru noi Extremul Orient ? înseamnă cauciuc, zinc, petrol, ceai, cafea şi altele. O treime din pro­ducţia mondială de cauciuc se recoltează aici ; 7­9/6 din producţia de zinc tot de aici se extrage, iar producţia de ceai, nu ş­i aceasta Ce înseamnă aceasta pentru oamenii din po­poarele de acolo, sau pentru o mână de oameni de acolo î înseamnă pe scurt: exploatare. In Indiile neelandeze de Est erau doi europeni la 98 de indonezieni. Ei doresc mai ales libertate de exprimare şi In­dependenţă politică“. Declaraţiile de mai sus oricât ar pă­rea de „subversive“, au fost făcute de comentatorul John Morris la postul de radi­o Londra. Numai că popoarele din Extremul Orient, măgulite că în sfârşit 11 s’a re­cunoscut dreptul la libertate, şi-au pus în gând să cucerească „libertatea“ în­săşi. In această privinţă declaraţiile preşedintelui partidului laburist, d. Laski, sunt semnificative. D-sa a afir­mat că „e o chestiune ruşinoasă ca tru­pele britanice să fie folosite pentru re­primarea populaţiilor paşnice din aceste ţări şi că e cu atât mai grav, când a­­ceste crime sunt comise sub conducerea unui guvern socialist şi nu sub aceia a unui guvern de coaliţie, dominat de conservatori“. Astfel că d. Laski a ajuns la conclu­zia la care au ajuns de la început Indo­nezienii. tcistfel Reportagiile noastre, prin care de­­mascăm poziţiile-cheie deţinute de reacţiunea brătienistă în viaţa eco­nomică, sunt urmărite cu viu interes de cetitorii noştri. Zilnic primim la redacţie scrisori şi telefoane, prin care ni se dau nouă amănunte asupra sabotajului organizat de oamenii lui Maniu şi Brătianu, în întreprinderile I­inele . «Lămuriri» care nu dovedesc nimic O scrisoare care ocoleşte adevărul „Letea“ Încearcă să ne „informeze“ cu privire la unele afirmaţii ale noastre. Ce ne scriu conducătorii societăţii „Letea“ ? Că „d. Dinu Brătianu este de a­­proape 50 de ani administratorul-de­­legat al societăţii Letea“. Nici noi n’am spus altfel. Dar — aici inter­pe care le conduc. Suntem îndemnaţi vine interpretarea de rea credinţă — lirica de celuloză Zărneşti“, aparţi­nând grupului „Mica’’, la care dic­tează ing. I. P. Gigurtu, trădătorul care a vândut, în 1940, Ardealul de Nord. Dar noi nu ne-am referit — deo­camdată — la această întreprindere, cum vor să insinueze autorii scri­sorii în cauză. Noi ne-am referit la fabrica de la Zărneşti a societăţii „Letea”, fabrică pe care d. Dinu Bră­­tianu ar trebui s’o cunoască, de vre­me ce d-sa este administrator-dele­­gat al societăţii „Letea”. Şi pentru a împrospăta memoria d-lui Dinu Bră­tianu, vom cita din chiar darea de seamă a consiliului de administraţie al societăţii „Letea” pe anul 1944. Cetim acolo că „FABRICA DELA ZARNEŞTI... a putut lucra aproape fără întrerupere“ şi că aceeaşi fabri­că DELA ZARNEŞTI a produs în 1944 o cantitate de 2.488.753 kgr. pastă de lemn şi 5.883.092 kgr. hârtie. Pentru informaţii mai ample ru­găm pe d. Dinu Brătianu să se adre­seze... inginerului I. C. Brătianu, di­rectorul fabricii Zărneşti a societăţii „Letea”. Colaborarea cu nemţii Scrisoarea societăţii „Letea” pre­tinde că această întreprindere „nu a colaborat strâns cu nemţii pentru fa­bricarea celulozei din stuf”. Tudor Savin (Continuare în pag. 3-a) ts •LETEA ^ roman­a p.e NjR­.ti, F Ab­s. 8 CARTAt DEPUN vJ??SAT DE11400.000.000 iiiiiuOWincf' FABRICI DE HlRTiE: Í ■uBACJbO BNESŢ1-8RASO» 5-69-74 Afc.lt’ Fabrica Zărneşti-Braşov nu e a lui Brătianu spune scrisoarea. Şi to­tuşi oricine o poate citi pe entite-ul scrisorii... să continuăm, până când uneltele reacţiunii vor fi puse în imposibili­tate de a sabota eforturile de redre­sare întreprinse de guvernul Groza şi sprijinite de întreaga populaţie. O scrisoare cu tâlc Ieri ne-a sosit o scrisoare din par­tea societăţii „LETEA". In două mari pagini societatea scrisoarea ne informează că ,,nici d. Dinu Brătianu şi niciunul din mem­brii consiliului de administraţie al societăţii „Letea“, nu posedă nicio acţiune a fabricei de celuloză Zăr­­neşti“. Cu toate că atâtea negaţii ar putea însemna, până la urmă, o afirmaţie, ne grăbim să liniştim pe d. Brătianu. Ştim prea bine că la Zărneşti exis­tă fabrica societăţii anonime „Fa­ Im pagina 8-a . • Preţuri maximale pen­tru transportul lemne­lor de foc. • Olirea Invalizilor şi accidentaţilor de răz­boi. In pagina 4-a : • Noul amănunte asupra planurilor hitleriste de anexiune a Austriei. • „Pravda” despre proce­­ sul de l­a Nuerenberg. SERGHIE KIROV La a 11-a aniversare a morţii lui de V. CISTIACOV in ziua de 1 Decembrie 1945 se împlinesc unsprezece ani dela moar­tea marelui fiu al poporului rus, unul din conducătorii partidului bolşevic, a înflăcăratului patriot so­vietic — Serghie Kirov. Serghie Kirov s-a născut la 27 Martie 18­36 în oraşul Urzum din gubernia Viatsc (astăzi regiunea Kirov). Tatăl său a fost un ţăran sărac. La vârsta de 7 ani, Kirov a rămas fără părinţi şi a fost dat la orfelinat. In 1902 a terminat şcoala orăşenească din Urzum, iar în 1904 şcoala de mecanică din Cazan. La vârsta de şaptesprezece ani a înce­put să activeze în mişcarea revo­luţionară, organizând tipărirea şi difuzarea unor manifeste îndrep­tate împotriva guvernului ţarist. In 1904, Kirov pleacă la Tomsk. Aci intră în partidul bolşevic şi ia parte activă la munca revoluţio­nară, organizează demonstraţiuni populare, conduce grevele munci­torilor şi editează literatură ile­gală. Guvernul ţarist îl arestează pe Kirov pentru activitatea sa re­voluţionară de mai multe ori, îl în­chide şi-l trimite în exil. Nimic n’a putut însă stăvili munca revoluţio­nară a statornicului bolşevic leni­nist. In 1907, Kirov este la Vladipau­­caz unde, în Octombrie 1917, mun­citorii îl aleg delegat la al doilea congres al sovietelor din toată Ru­sia, care se ţinea la Petrograd (as­tăzi Leningrad). Kirov a luat parte activă la lupta ce a dus la victoria Marei Revolu­ţii Socialiste din Octombrie. Către sfârşitul anului 1917 se în­toarce în Caucazul de Nord, unde luptă activ pentru instituirea re­gimului sovietic în acea parte a­­ţării şi contribue la unirea popoa­relor din munţi. In 1919, Kirov organizează, în împrejurări foarte grele, apărarea Astrahanului şi a gurilor Volgii de armatele contrarevoluţionare. In calitatea sa de preşedinte al comi­tetului militar-revoluţionar al re­giunii Astrahan el deţine conduce­rea întregii munci militare şi civile. La adunările muncitorilor, soldaţi­lor roşii şi marinarilor, Kirov a luat foarte des cuvântul chemân­­du-i prin­ cuvinte înfocate la luptă hotărâtă împotriva duşmanului. In momente când situaţia militară era critică el apărea în persoană în punctele cele mai primejdioase ale frontului, însufleţind soldaţii cu propriul său exemplu şi încurajân­­du-i la fapte eroice. La sfârşitul anului 1919, armatele contrarevo­­luţionare din jurul oraşului au fost sdrobite de eroica Armată Roşie. In anul 1922 Kirov a fost ales secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Adzer­­baidjian. El lucrează cu succes la întărirea prieteniei între diferitele popoare ale acestei republici, con­duce reconstrucţia şi redresarea in­dustriei petrolifere din Baku şi se îngrijeşte de ridicarea culturală a Adzerbaidjianului, şi de ridicarea cadrelor naţionale. In 1925, Kirov a fost ales se­cretar al comitetului din Leningrad al Partidului Bolşevic din U.R.S.S. lucrând până în ultima zi a vieţii sale în acest post. In 193­4 a fost ales secretar al Comitetului Central al Partidului Bolşevic. In calitatea sa de condu­cător al bolşevicilor din Leningrad a depus o mare muncă pentru edu­carea cadrelor de partid şi a oame­nilor muncii în spiritul leninismu­lui. O atenţie deosebită a acordat el chestiunilor de desvoltare econo­mică ale regiunii, conducând în mod activ opera de industrializare, de construcţie şi de reconstrucţie a industriei, de înfiinţare a unor uzine electrice puternice, de intro­ducere a unor noi metode de pro­­­ducţie, de căutare a unor noi is­­voare de energie şi materii prime. A condus deasemenea personal şi di­rect reconstrucţia uzinelor Pu­(Continuare în pag. 3-a) SERGHIE KIROV Iugoslavia a devenit republică Conform, cu novn­ţa,­ exprimatei de popoarele iugoslaviei în recen­tele alegeri, Adunarea Constituan­tă în prima­­sa şedinţă, ţinută în ziua de 29 Noembrie, a proclamat Iugoslavia republică federativă. Toate popoarele conlocuitoare se încadrează în noua formă de stat, cu drepturi egale. Hotărîrea din 29 Noembrie a Constituantei consfinţeşte dreptu­rile cucerite de către popor cu ar­ma în mână în timpul celor 4 ani de luptă pentru eliberarea de sub jugul fascist. In cele mai grele momente din istoria popoarelor iugoslave, monarhia şi-a legat soarta de duşmanii făţişi sau aco­periţi ai libertăţii şi democraţiei Petru Karagheorghevici, fostul rege, n’a înţeles că soarta Iugo­slaviei nu poate fi hotărîtă în cu­lise. Strein de interesele şi aspira­ţiile poporului, el n’a înţeles că soarta ţării al cărei rege a fost, se decidea pe câmpurile de luptă, în munţii şi pădurile din Croaţia, Slovenia, Muntenegru. Acolo în munţi, în păduri, în suferinţe cumplite s’au oţelit oa­menii Iugoslaviei nou. Acolo au învăţat el să cunoască cine le este prieten şi cine le este duşman. In lupte crâncene, necruţătoare, con­tra cotropitorilor fascişti şi-au făurit şi noua formă de stat, care a fost consfinţită de Adunarea Constituantă. Odată ţara eliberată, poporul a eliminat din sânul său şi din via­ţa sa publică pe toţi acei cari au fost de partea duşmanului, pe toţi acei cari au preferat să „aştepte”. Fostul rege Petru­ Karagheorghe­vici a fost unul dintre aceştia. Sprijinindu-se pe elementele reac­ţionare din emigraţie şi din ţară el a încercat să întoarcă Iugosla­via la ceea ce a fost înainte de război. Dar massele populare iugoslave trecute prin şcoala luptei pentru libertate, nu mai vor să repete ex­perienţa loviturii de stat din 6 ia­nuarie 1929. Ele nu mai vor nici guverne de felul celor formate pe baza constituţiei antidemocraitice din 1931. Experienţa amară din cursul ce­lor 22 ani cât a existat Iu­goslavia veche şi în deosebi expe­rienţa anilor de război, le-au do­vedit că monarhia reprezentată de fostul rege este incompatibilă cu unitatea statului şi cu liberta­tea naţională a popoarelor conlo­cuitoare. Libertăţile democratice şi puterea poporului nu puteau fi ga­rantate pentru popoarele din Iu­goslavia decât prin republica fe­derativă. Sub această formă, în faţa lor se deschid perspective nemărginite pentru o desvoltare normală atât în interior cât şi în exterior. Poporul român, dornic să tră­iască în relaţii de prietenie cu popoarele slave din sud, vede în tânăra Republică Federativă Iu­goslavă un factor al păcii şi pro­gresului în Balcani şi este adânc convins că nimic serios nu stă în calea stabilirii unei rodnice cola­borari şi sincere prietenii între ele şi poporul român. Pavel Chirtoacă MAREŞALUL TITO IVAN RIBAR Recepţia dată de Legaţia Iugoslavă din seară a avut loc în saloanele Cercului Militar o strălucită recepţie oferită de Legaţia Iugoslavă. Au participat membri ai guvernului în frunte cu d. prim ministru Dr. Pe­tru Groza, membri ai Comisiei Aliate de Control în frunte cu d. general colonel Susaikov, ambasadorul U. R. S. S., S. I. Kavtaradze, reprezentanţi ai Corpului Diplomatic şi numeroase personalităţi politice culturale şi arti­stice. D. Ministru al Iugoslaviei, Grulo­­vici, a anunţat — în aplauzele asisten­ţei — proclamarea de către Adunarea Constituantă Iugoslavă a Republicii Populare Federative Iugoslave. Invitaţii s’au întreţinut într’o at­mosferă caldă şi prietenească. um trebue interpretate prevederile Contractului Colectiv de Muncă Nici nu a fost dusă încă până la capăt acţiunea Confederaţiei Generale Muncii pentru încheierea contrac­telor colective pe ramuri de indus­trii­­ şi unele elemente patronale reacţionare, creatorii şi profitorii greutăţilor economice ale ţării, au şi început să uneltească împotriva a­­vantagiilor ce decurg pentru salariaţi din contractele colective. Acum două zile a avut loc „o con­ferinţă în cerc restrâns“ a U.G. I. R.­­ului. Chestiunea discutată a fost aceia de a încerca să se introducă în preţul mărfurilor, scumpindu-le, avantagiile obţinute de salariaţi prin contractele colective. Membrii „cercului restrâns“ au lansat teoria că nouile contracte colective ar reprezenta o ridicare a salariilor cu 110 la sută, ceia ce ar în­semna o sarcină nouă pe care indus­tria nu o poate suporta. Concluzia lor ar fi că „în nici un caz nu pot dubla salariile fără o red­aculare a preţu­­rilor“. Punând problema astfel, se falsifică în mod interesat şi tendenţios, conţi­nutul acţiunei întreprinse de Confe­deraţia Generală a Muncii. In reali­tate, aşa cum rezultă şi din comuni­catul Frontului Unic Muncitoresc, nu este vorba de sporirea salariilor de bază, ci de îmbunătăţirea situaţiei e­conomice a clasei muncitoare prin­­tr-o serie de măsuri concrete de natu­ră să asigure atingerea acestui scop. „Cercul restrâns” al U. G. I. R.-ului ştie foarte bine că contractul colectiv-tip precizează: „salariile de bază... vor fi acelea ale deciziei de salarizare dată de guvern... respec­­tându-se plafonul maxim al deciziei din Noembrie 1944“. Fără să se înlă­ture normele deciziei de salarizare contractele colective acordă anumite prime şi indemnizaţii cu caracter special. Astfel, diferenţe de salarii pentru vechime, coeficiente de mun­că grea (lucru la temperaturi înalte, munca de noapte etc.), prime de frec­venţă, indemnizaţii de chirie, plata orelor suplimentare, gratificaţii, re­compense pentru inovaţii în produc­ţie, etc. Deasemenea se introduc pri­me de producţie pentru salariaţii lu­nari şi — mai cu seamă — se elabo­rează, prin contractele colective, nor­mele amănunţite ale muncii în acord Toate cele de mai sus au ca scop şi vor avea ca rezultat întărirea dis­ciplinei în muncă, specializarea mun­citorului, creşterea interesului pentru randamentul cantitativ şi calitativ şi, ca o consecinţă directă, mărirea pro­­ducţiei. Prevederile contractelor co­lective şi introducerea muncii în a­­cord vor aduce, deci, patronilor, un surplus de produse rezultate din îm­bunătăţirea de către lucrători a me­todelor de producţie prin ameliora­rea condiţiilor de trai. Or nu se poa­te accepta ca beneficiile acestui sur­plus de produse să intre numai în buzunarele patronale, ci trebuie să a­­ducă după sine o urcare corespunză­toare a câştigurilor salariaţilor, adică a acelora cari până acum au fost sin­gurii cari au luptat pentru mărirea producţiei, înfruntând lipsuri din cele mai grele. Nu este de prisos a aminti că încă de acum vre­o două luni, când ac­ţiunea de încheiere a contractelor co­lective nici nu începuse încă, unele elemente patronale reacţionare au în­ceput să vorbească, în consfătuiri şi şedinţe, despre revizuiri de preţuri, sub pretextul unor inexistente majo­rări de salarii şi a costului materia­lelor provenite din import Cei cari au ridicat atunci această chestiune sunt tocmai cei care au sabotat orga­nizarea şi creşterea producţiei, au speculat la bursa neagră şi au tras profituri din greutăţile economice ale masselor populare. Să nu se treacă uşor peste faptul că salariaţii au acceptat sacrificiul îngheţării salariilor într-o perioadă în care preţurile nu au putut fi în­gheţate din cauza sabotărilor şi ma­nevrelor reacţionarilor şi profitorilor de bursă neagră. Sacrificiul făcut de clasa muncitoare a avut şi are un ca­racter profund patriotic, salvând Pa­tria de la plăt­irea financiară ce ar fi urmat goanei între salarii şi pre­ţuri. Această respectare unilaterală (numai din partea salariaţilor) a a­­gravat starea economică a masselor muncitoreşti. Salariaţii manuali şi in­telectuali trebuie să culeagă acum roadele restrângerilor pe care în in­teresul ţării şi le-au impus. Nu se poate accepta ca avantagiile rezultând pentru salariaţi din con­tractele colective, să fie înglobate în preţuri, căci aceasta ar anula câştigu­rile salariaţilor. Efortul încordat al muncitorilor pentru mărirea şi îm­bunătăţirea producţiei nu trebue să aducă numai un surplus de marfă — şi deci de câştig — în folosul patro­natului, ci un surplus de mărfuri pentru piaţă şi îmbunătăţirea situa­ţiei materiale a salariaţilor. Dar de această îmbunătăţire, trebuie să be­neficieze toate categoriile de salariaţi manuali şi intelectuali. Tocmai aceasta urmăreşte acţiunea Confed. Gen. a Muncii prin încheie­rea contfSetelîfr c?ftectl!?e pe ramuri db MB*»*. $ «Lpocet'jsens trebuie s® coutttflH*eze toate forţele produc­tive ale ţării. St. V&ÎGli Congresul Mondial Feminin Au plecat însoţite de urările de bine şi de spor la muncă ale tuturor acelor care simt şi ştiu care este ros­tul marii adunări de la Paris. Au ple­cat poate cu inima strânsă, decolând pe un timp posomorât, cu meteorul defavorabil al unei furtuni la Arad. Avântul piloţilor s’a potrivit cu al congresistelor, dorind cu toţii să a­­jungă la timp. Aceste femei duc cu ele toată do­rinţa de pace şi de bună înţelegere între oameni a camaradelor lor din ţară. Au studiat îndelung temele pro­­prii de Congres ţărilor participante. Erau chestionare lungi, pe puncte, învederând preocupările de largă cu­prindere ale birourilor din Paris, ale şedinţelor premergătoare momentului mondial din 26 Noembrie. In secţiunile Comitetului Borhăn de Iniţiativa, împărţite în patru sectoa­re, ca şi programul dezbaterilor, s’a lucrat cu râvnă, şi mai ales cu sin­ceritate. Ţara noastră are de arătat destule lucruri frumoase, destulă bu­năvoinţă şi cunoaştere a problemelor, pentru a putea spune adevărul. „Nu este vorba aci de a momi străinăta­tea cu aspecte turistice şi cu spoiala petrecerilor din Capitală. Este în cauză viitorul femeii, copilului, deci al familiei şi al ţării. Nu e de mirare deci ca multe din expunerile delega­telor noastre să cuprindă proecte pentru acest viitor. Acestea însă au un temei concret, sunt plănuite ,după chipul unei Românii care să se înalţe în strălucirea ideilor noui, stăpâne pe tot cuprinsul pământului. Congrese internaţionale au mai fost multe, dând prilej femeilor să se a­­propie, să se înţeleagă, să în­toc­mească propuneri comune în vede­rea progresului omenirii. In decursul anilor, aceste adunări au fost prolo­gul revendicărilor sociale şi politice care s-au înscris acum în mod defi­nitiv în Charta Internaţională a Fe­­meii, valabilă pentru femeile de toate categoriile, de toate naţionali­tăţile. Nici un congres nu a centralizat însă atâtea probleme, nu a pus ches­tiuni fundamentale ca cel de azi, menit să găsească bazele unei socie­tăţi mai fericite. Femeile au dorit totdeauna pacea. Nu le-a fost dat însă să pună în practică dorinţa lor, să o impună. Pentru că nu au avut la îndemână u­­neltele de realizare, şi anume, parti­ciparea la alcătuirile politice, parti­ciparea la posturile de comandă. Au rămas în starea seculară de inspira­toare din culise. Nu era destul. După cum azi nu va fi destul, dacă acţiu­nea lor se limitează la propuneri, la proecte. Marele val copleşitor al cuceririlor politice şi sociale trece acum peste toate aluviunile vremurilor vechi. Peste tot massele pu­n în evidenţă hotărârea lor de a asigura o viaţă de omenie lumii actuale, un viitor feri­cit nouilor generaţii. Pe această linie, concomitent cu acţiunea de aplicare a Chartei Na­ţiunilor Unite, intervine programul Congresului Femeilor, cu seria re­vendicărilor lui pentru femei. Ca mame : dreptul de a naşte co­pii într’o lume eliberată de teama mizeriei şi a asupririlor morale. Ca muncitoare: dreptul la muncă, la salariu, la posturile de răspundere. Ca cetăţene: egalitatea cu bărbaţii în faţa legilor, cu libertate democra­tică de exprimare, cu accesul la cele mai înalte trepte administrative, na­ţionale şi internaţionale. Femeile şi-au câştigat drepturile, dar îşi dau seama că o societate pro­gresează numai atunci când toţi membrii ei îşi fac conştient întreaga datorie. De la această grijă a Integrării tu­turor elementelor reprezentative ale societăţii româneşti, decurge felul cum a fost întocmită delegaţia ple­cată la Paris. Femeile din toată ţara trebuiau interesate la marele exa­men al programului comun, ce se va elabora. Deci se cuvenea ca delegaţia să reprezinte pături cât de largi ale lumii noastre feminine. Au plecat luptătoare ale unor ideo­logii care au ştiut să sacrifice cauzei lor, cel mai scump bun, libertatea. Au plecat vechi reprezentante ale cauzei feministe. Iau parte la dezba­terile noului for internaţional, femei din marile organizaţii democratice: UFAR-ul, Uniunea Patrioţilor, Apă­rarea Patriotică; reprezentante ale Confederaţiei Generale a Muncii; părtaşe active la viaţa partidelor co­munist, social,democrat, naţional-li­beral, Uniunea Populară Maghiară. Se vor întâlni cu semenele lor din alte ţări, venite cu sutele, cu toată distanţa, cu toate greutăţile transpor­turilor, să colaboreze la marea operă de solidaritate din care trebue să iasă o lume mai bună, o lume a drepturi­lor egale: dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul la Pace... Mihaela IULIU MANIU $I ARDEALUL-DUPĂ UNIRE 4 - Trădătorii poporului român doreau o victorie a Germaniei . „Ardealul unit cu regatul va fi mereu în pericol... Centrul tuturor chestiunilor ce privesc Ardealul tre­bue să fie în Ardeal, ceea ce nu se poate altfel decât dacă Ardealul va deveni independent. Trebue deci să se înţeleagă că unirea cu Regatul este şi rămâne pentru noi UN BALAST DE PRISOS, DE CARE TREBUE SA SCĂPĂM CU ORICE CHIP”. Rându­rile acestea au fost scrise de purtă­torul de cuvânt al lui Iuliu Maniu, Vaida Voevod, şi se pot citi în fai­moasa broşură „Ardealul Ardeleni­lor”, apărută în 1922. Trădătorul care avea să fie şase ani mai târziu mi­nistru de interne în guvernul prezi­dat de complicele său Iuliu Maniu, scria mai departe următoarele: „...acestea sunt perspectivele, care ni se deschid, dacă nu vom avea tă­ria ca, LUPTÂND PENTRU DES­­LIPIREA DE REGAT, să devenim independenţi. Este deci justificată dorinţa de a căuta în vecinătatea noastră simpatii şi de a găsi un aliat mai puternic decât noi, sub scutul căruia să ne simţim la adăpost”. In anul 1922, România era susţinu­tă de Anglia, Franţa şi Statele Unite. Dar complicele lui Maniu, vorbind în broşura sa în numele foştilor frun­taşi ardeleni şi deci şi în numele lui Maniu, respinge asemenea alianţe şi îşi mărturiseşte gândul întreg: „Mă gândesc serios la o LEGĂTURA­ STRÂNSA CU GERMANIA”. Şi a­­gentul Berlinului îşi ducea mărturi­sirile până la capăt: „Dacă vom sta cu mâinile încrucişate, suntem pier­duţi pentru vecie şi dacă vre­un con­flict armat ne-ar găsi ca parte in­tegrantă a României­ Mari, vom plăti ezitarea noastră foarte scump”. Vaida Voevod — şi prin el, Maniu însuşi — sperau, deopotrivă cu nem­ţii, că un nou război va izbucni şi că puterile de cari era legată România vor fi înfrânte. Cei doi trădători ai Ardealului aşteptau, în 1922, o nouă conflagraţie mondială şi doriau o vic­torie a Germaniei Maniu şi aghiotantul s­tit tânjeau după „binefacerile” imperiului au­­stro-ungar, după uneltirile de la Bu­dapesta, Viena şi — în ultimă ana­liză — Berlin, unde ei, şi Aurel Po­­povici se bucurau de atâta explica­bilă afecţiune. Glasul trădării răsună dealungul ţării, fără ezitare şi fără scrupule. „Dacă fratele Maniu ar fi vrut — declara Vaida în 1930, in plină şedinţă a Camerei, ar fi putut ajunge prim-mins­tru chiar la Bu­dapesta“. La care, referindu-se la dezastrul cu care s-a soldat guverna­rea „sfinxului“ de la Bădăcin, d. dr. N. Lupu a observat cu o ironie du­reroasă : „Eu aş fi dorit ca d-sa să fie prim ministru în Ungaria". Despre incapacitatea de a guverna a lui Iuliu Maniu, s’ar putea scrie broşuri întregi. Despre trădările lui, tomuri grele. Noi ne vom mulţumi că atingem, pe rând, doar câteva din crimele lui împotriva poporului nos­tru.

Next