Scȃnteia, noiembrie 1949 (Anul 18, nr. 1570-1594)
1949-11-14 / nr. 1581
Nr. 1581 Presa şi literatura fascistă a clicii lui Tito de ALEXANDRU BALARIN Procesul de la Budapesta împotriva spionului Rajk şi a complicilor săi a desvăluit în toate amănuntele tabloul odios al îndelungatei activităţi duşmănoase a guvernului actual iugoslav, activitate îndreptată împotriva Uniunii Sovietice şi a ţârilor de democraţie populară. Agenţii iugoslavi ai Wall Street-ului folosesc pentru realizarea uneltirilor lor crimiminale presa aflată la ordinele lor. Ei au nevoie de ziarişti şi literaţi care să susţină politica lor trădătoare, să-i ajute în înşelarea poporului iugoslav şi în încercarea lor mârşavă de a nimici sentimentele acestuia de dragoste şi de prietenie faţă de Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară. In acest scop, Goebbelsul de la Belgrad — Milovan Djilas — şi cronicarul curţii lui Tito, spionul Vlado Dedier (care are printre rudele sale din America oameni din anturajul lui Truman şi care ocupă azi posturile de şef al direcţiei informaţiilor pe lângă guvern şi de conducător al secţiunii presei), au pus în aplicare felurite metode. Dar scriitorii şi ziariştii iugoslavi cinstiţi au rămas credincioşi poporului lor. Unii dintre ei lucrează în ilegalitate şi continuă să se afle sincer şi desinteresat în slujba patriei. Alţii, salvându-se de persecuţiile fasciste, au părăsit patria şi duc în emigraţie lupta pentru libertatea şi independenţa Iugoslaviei. Djilas şi Dedier n’au putut găsi cadrele de „literaţi” de care aveau nevoie, decât în lada de gunoi a istoriei. „Völkischer Beobachter” al lui Tito — ziarul „Borba” — este condus de cunoscutul agent al serviciului de spionaj anglo-american, Punişa Perovici. Ajutorii săi cei mai apropiaţi sunt diverşi specialişti in calomnierea josnică a Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară printre ei se află fostul redactor politic al ziarului editat sub hitlerişti „Novo Vreme” — Nicola Capetonovici, cetnicul Mihail Labci, venit în 1944 în Iugoslavia cu misiuni de spionaj, şi mulţi alţii. Editorul ziarului „Politica”, Vladislav Rîbnicar — prietenul lui Nedici, un reprezentant al marii burghezii sârbe, şi autor al unui apel care îndemna poporul, în timpul ocupaţiei fasciste, să înceteze rezistenţa împotriva hitleriştilor, a devenit apoi, puţin înainte de eliberarea Iugoslaviei, secretarul personal al lui Tito, iar astăzi continuă să editeze ziarul său. După „Borba”, ziarul „Politica” este considerat de către banda titoistă al doilea ziar din ţară. Redactor principal al ziarului „Politica” a fost numit de titoişti Branco Draşcovici — poet suprarealist, alcoolic, client obişnuit al localurilor rău famate din Belgrad şi asasin al propriei sale soţii. Titoiştii nu l-au uitat nici pe Predrag Miloevici, care a fost pe timpul hitleriştilor prim redactor al ziarului „Novo Vreme”. Fasciștii germani l-au numit redactor ca o plată suplimentară pentru un articol de laudă la adresa fascismului italian, articol scris de Miloevici pentru ziarul „Politica’' încă înainte de război. Onorariul principal, de două milioane dinari, a fost plătit imediat lui Miloevici de către Rîbnicar. Acum, titoiştii l-au numit pe Miloevici redactor al ziarului bisăptămânal fascist „Nova Iugoslavia”, editat de Uniunea ziariştilor din Belgrad în mai multe limbi. „Literaţi” de acelaş tip s-au adunat şi în redacţia suplimentului literar al ziarelor „Lupta”, „Politica” şi la aşa numitul ziar literar „Cnijevne Novine”. Oricât de mult ar încerca titoiştii să-l ridice în slavă pe „scriitorul” burgheziei Iovan Popovici, numit de ei redactor responsabil al ziarului „Cnijevne Novine”, nu e deajuns pentru ca el să devină scriitor. Nimeni nu a văzut niciodată vreo operă câtuşi de puţin însemnată a lui Iovan Popovici. La fel şi Milan Bogdanovici e considerat critic literar, numai pentru ea încearcă să asvârle cu noroi din paginile ziarului „Cnijevne Novine” în literatura revoluţionară ilegală din Iugoslavia şi în cei mai mari scriitori ai Uniunii Sovietice şi ai ţărilor de democraţie populară. Cedomir Minderovici şi Skender Calenovici, care proslăvesc în ziarul lor corupt regimul fascist titoist şi pe lacheii săi, ca şi vechiul calomniator Boris Sicherl, sunt reprezentanţi tipici ai ideologiei burgheze reacţionare. Poporul nu-i cunoaşte şi nu citeşte născocirile lor otrăvite şi putrede. Ei au putut fi remarcaţi şi apreciaţi doar de agenţii plătiţi ai Wall Street-ului şi City-ului pentru arta de a se târî pe burtă şi de a repeta calomniile lansate de stăpânii lor din străinătate. Nu e o întâmplare că stupidele articole anti-sovietice ale lui Sicherl sunt comentate la „B. B. C.” din Londra, de către o troţkistă, fostă agentă a gestapo-ului şi azi agentă a spionajului anglo-american, faimoasa Ruth Fisher. Bogdanovici a scris în Nr. 22 din „Cnijevne Novine” că lacheii titoişti ai imperialismului anglo-american ar fi „ocrotit şi păstrat” independenţa literaturii iugoslave. Dar iată că printre conducătorii fascişti din Belgrad şi-a făcut apariţia agentul şi spionul Wall Street-ului, foarte puţin cunoscutul „scriitor” american de origine iugoslavă, Lun Adamici. In faţa sa, ziarul „Cnijevne Novine” a uitat imediat de afirmaţiile sale despre „independenţă” şi despre „literatura socialistă a Iugoslaviei”, etc. — afirmaţii menite să ascundă, conform tacticii făţarnice a clicii lui Tito, subjugarea ţării de către magnaţii Wall Street-ului şi degenerarea literaturii în Iugoslavia de azi. Cu supunere slugarnică ziarul a început să facă propaganda „felului de viaţă american”, să preamărească literatura burgheză americană, publicând fragmente dintr-o carte a lui Adamici, în care aiurelile burghezo-naţionaliste se împletesc cu cosmopolitismul american şi cu proslăvirea înrobirii iugoslavilor de către unchiul Sam. Executând directivele şarlatanilor anglo-americani, adunătura fascistă aetnicilor din presa de la Belgrad încearcă prin toate mijloacele să înjosească şi să înăbuşe sentimentul patriotic de mândrie naţională al iugoslavilor pentru trecutul lor eroic şi pentru tradiţiile democratice ale culturii lor, încearcă să smulgă din conştiinţa popoarelor iugoslave dragostea adâncă pentru U. R. S. S. pentru cultura rusă şi sovietică. Deplorabile şi zadarnice sforţări! Lepădăturile fasciste nu vor reuşi niciodată să omoare dragostea pentru Uniunea Sovietică, care trăeşte în inimile popoarelor iugoslave. Consecinţa firească a slugărniciei faţă de imperialismul american şi a propagandei calomniatoare împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară a fost izolarea de popor a bandei fasciste Tito Rancovîci. Şi oricâte cântece fără nicio valoare — proslăvind „socialismul” titoist — ar compune versificatorii netalentaţi Minderovici, Culenovici şi alţii de teapa lor, oricât s’ar căzni aparatul de propagandă al lui Djilas să răspândească „operele” scriitorilor venali şi corupţi poporul cântă alte cântece! ______ .....----Aceste cântece se nasc în ilegalitate, acolo unde se află toţi literaţii cinstiţi. In ele răsună strigătul plin de nădejde: „atâta timp cât trăieşte Rusia Sovietică, soarele nu va înceta să strălucească pentru noi”. Clica Tito-Rancovici, împreună cu lingăii ei „literari”, e ţintuită la stâlpul infamiei ca o bandă de trădători fascişti, ca un instrument criminal al aţâţătorilor imperialişti la război. Ea nu va putea să scape de răspundere în faţa popoarelor iugoslave şi a întregii omeniri muncitoare, după cum nu vor scăpa de răspundere nici lacheii literari ai lui Tito Rancovici! (din „Literaturnaia Gazeta”) SCÂNTEIA Pag. 3 „DACĂVREŢI SĂ ŞTIŢI CUM SĂ VA CREŞTEŢ! COPIII...“ Reportaj de DAN DEŞLIU A mai trecut o săptămână rodnică şi feţele muncitorilor uzinei „Sovromtractor“ din Braşov zâmbesc. Mai clară decât umbra de oboseală ori urmele uleiului, lumina vieţii le stăpâneşte toată făptura, de la privirile vesele până la paşii hotărîţi, ce răsună acum pe caldarâmul curţii interioare. Soarele aureşte cu dărnicie, dar frumuseţea zilei pare să urce mai cu seamă din oamenii aceştia, cu suflete dârze. Şi n’ar fi de mirare, dacă te gândeşti că uzina lucrează mai de mult în contul anului 1950. Când primele zăpezi au să aştearnă proaspete covoare peste pragul iernii, cei din uzină vor fi hăt — înainte, către zarea lui Martie. ★ Câţiva muncitori s’au oprit în faţa unui afişier şi citesc felurite anunţuri. Unul dintre ele se pare că îi atrage în chip deosebit. Desenele din partea de sus a acestui afiş înfăţişează două metode de educare a copiilor. Prima, vechea metodă cu bătaia „ruptă din rai“ Pasă-mi-te, odrasla a făcut vreo ispravă şi maica sa, după ce i-a tras câteva nuiele zdravene, îi strigă cuvinte de ocară. Micul vinovat plânge cu hohote şi — fireşte — toată scena nu-i tocmai plăcută.. De cealaltă parte, copilul căruia i s’a explicat ce trebue să facă, Învaţă cu sârg, sub privirile mulţumite ale părinţilor. „Dacă vreţi să ştiţi cum să vă creşteţi copiii, dacă vă interesează aceste probleme, dacă vreţi să vă daţi părerea despre ele, veniţi Sâmbătă la orele 15 la club să discutăm despre broşura lui Macarenco „Texte pedagogice alese“! — cam aşa sună anunţul tipărit dedesubt. Bună treabă ! zice careva. Numai că n’ar strica nişte afişe mai mari, că pe astea abia le zăreşti! Intr’adevăr, afişele respective nu depăşesc mărimea unei foi de caet. — Desigur! încuviinţează un altul. Şi ar putea să se anunţe mai din vreme, ca să ştie cât mai mulţi, să aibă timp să citească şi ei cărţulia, să nu vină la discuţie ca picaţi din cer. Iată, eu abia acum am aflat despre asta... — Dar cine-i responsabilul clubului? — Responsabilul? Păi, tovarăşul Lungudor, cine să fie? Nu zic, băiat bun, însă are el o parte proastă. „Faceţi asta şi aia!“ şi atâta. Mă rog, foarte bine! Dar după ce a dat o dispoziţie, nu se mai îngrijeşte să verifice dacă totul merge bine. Ori, în felul ăsta, nu prea o să convingă mulţi tovarăşi să vină la manifestările clubului! — Asta aşa-i! spune muncitorul acela mai înalt. Tu ce faci ? Eu mă duc cu nevasta și cred că o să ne prindă bine. Ce-i drept, ea nu prea vroia să meargă, dar până la urmă, am convins-o că-i lucru de seamă. Rând pe rând o parte din tovarăşii ieşiţi din ateliere se îndreaptă către clădirea aceea impunătoare, chiar în vecinătatea porţii, clădirea clubului. Sunt mai ales femei, mai tinere ori mai în vârstă, urcând zorite treptele lunii de la intrare. Vorbesc însufleţite, se cheamă, râd, şi sălile înalte freamătă de murmur. Sunt şi bărbaţi, cei drept mai puţini la număr. E o însufleţire neobişnuită în Sâmbăta asta pe sălile clubului. Intr’adevăr, o consfătuire asupra educaţiei copiilor, pe baza sistemului pedagogic din U.R.S.S., nu este un lucru oarecare. In programul clubului, o asemenea noutate reprezintă un pas hotărît înainte. Tovarăşii au intrat în sala de şah şi se aşează în jurul meselor. — Aici va avea loc consfătuirea — ne lămureşte tov. Bahrin, responsabilul cu propaganda şi agitaţia al sectorului de Partid din uzină. E un tovarăş tânăr, dar priceput şi neobosit. In zilele din urmă, a muncit mult pentru reuşita acestei adunări, dar nu a izbutit să facă Sindicatul şi conducerea clubului să se ocupe îndeajuns de ea. Ne folosim de scurtul răstimp care a mai rămas până la începerea consfătuirii, pentru a arunca o privire asupra locului unde ne aflăm. E fosta sală de dans a uzinelor I.A.R. Aici veneau înalţii funcţionari din conducere, protipendada întreprinderii, pentru a-şi irosi timpul în distracţii ieftine. Acolo, în fund, în spatele mesii îmbrăcate în roşu, se mai poate zări tejgheaua „barului“ de odinioară. Dar nu se mai zăresc nici rafturile cu băuturi costisitoare, nici scăunelele americăneşti caraghios de înalte, nici clienţii ori chelnerii pretenţioşi, cu cămaşa scrobită... Oamenii, fireşte, alţii sunt acuma. Sunt cei mulţi, care mai ori nici nu puteau visa să păşească pe parchetul saloanelor construite din truda lor. Dar astăzi, ei se adună aici, jucând şah sau ascultând muzică, aşa cum se cuvine unor îndreptăţiţi stăpâni ai roadelor muncii, pe care singuri le cresc şi le culeg. Iată, acum aşezaţi în tihnă la vorbă, să se sfătuiască, să vadă cum poţi mai bine să dai Patriei cadre proaspete şi puternice. Sunt în această sală muncitoare fruntaşe şi soţii de muncitori fruntaşi, activişti de partid şi sindicali, profesori şi educatoare de la cămin, iubitori de cărţi şi iubitori de copii, oameni înaintaţi ai muncii. Pereţii sunt împodobiţi cu chipurile conducătorilor dragi ai clasei muncitoare, iar lozincile mărturisesc cu roşu dragostea şi recunoştinţa pentru înfăptuitorul acestor drepte prefaceri, Partidul Muncitoresc Român. La masa din capătul sălii s’au aşezat câţiva tovarăşi. Zumzetul vocilor se potoleşte. Câteva pagini mai foşnesc grăbite în broşurile pe care cei mai mulţi le-au răsfoit până mai adineauri. Ia cuvântul tov. Bulat Anton, preşedintele sindicatului. — Dragi tovarăşe şi tovarăşi! Ne-am adunat astăzi ca să discutăm despre un lucru foarte însemnat, despre educaţia copiilor noştri. Cei mai mulţi dintre noi am citit broşura „Texte pedagogice alese“, care s-a împărţit prin bibliotecă. Ea conţine o parte din ideile marelui educator sovietic, Anton Semionovici Macarenco, un întemeietor al celui mai avansat sistem de educaţie a copiilor, sistemul sovietic. Şi tovarăşul preşedinte continuă să arate în scurte cuvinte însemnătatea acestei manifestări, prima dintr’un lung ciclu ce se va desfăşura cu regularitate de azi înainte. Muncitoarele ascultă cu atenţie şi in privirile lor se citeşte un sentiment greu de lămurit în cuvinte. ..„Iată, asta visam noi de multă vreme! Vroiam să ni se vorbească, să pricepem şi noi câte şi mai câte... Grozav ne place să ascultăm asemenea învăţătură! Am uitat de masă, de oboseală! Vorbiţi, tovarăşi, să auzim şi noi, spuneţi cum să ne creştem copiii, cum să facem din ei oameni adevăraţi, oameni din aceia noui, ziditorii de mâine ai fericirii, ai comunismului !“... Şi vorbeşte acum tovarăşa Ciobanu, profesoara de limba rusă, despre sistemul lui Macarenco, despre greutăţile şi lipsa de înţelegere cu care a avut de luptat sub regimul ţarist, despre sprijinul puternic şi dragostea cu care l-au întâmpinat oamenii Revoluţiei din Octombrie. — Lucrul cel mai de seamă din sistemul lui Macarenco este nemărginita încredere în om, în forţele şi posibilităţile sale. „Oamenii trebue să fie buni — susţine el — căci altfel se duce dracului orice adevăr. Oamenii nu se nasc răi, totul depinde de educaţia pe care-o primesc“. Strălucesc ochii tovarăşilor adunaţi. Asemenea cuvinte merg la inimă, dau încredere, putere, bucurie de viaţă. Se ridică Maria Chiriac, muncitoare la maşina de găurit. E decorată cu Ordinul Muncii, clasa IlI-a, pentru mărirea producţiei cu sută la sută. Când a intrat în uzină, maşina de găurit a secţiei 112 dădea multe rebuturi. Prin munca ei neobosită, cu ajutorul hotărit al tovarăşilor, Maria Chiriac a ajuns astăzi să lucreze fără niciun rebut, fruntaşă între fruntaşii uzinei. E o femee mărunţică, negricioasă, cu un început de cărunteţe. Are 39 de ani, dar suferinţele trecutului au îmbătrânit-o la faţă. Insă întreaga ei înfăţişare vorbeşte despre o flacără lăuntrică, mare şi dârză, care străluceşte în fiecare încreţitură a obrazului, în fiecare cuvânt, în orice mişcare. — Tovarăşi, ştiţi că eu n’am copii. Bucuria asta nu mi-a fost dată. Dar nu vă pot spune ce fericită mă simt, când aud cuvintele lui Macarenco, când văd grija pe care o poartă clasa muncitoare urmaşilor noştri! Noi n’am avut parte de asemenea viaţă. Am trăit o copilărie amărîtă fără nicio lumină. N’am ştiut ce însemnează o creşă, n’am avut mijloace să creştem aşa cum ar fi trebuit. De metode de educaţie, nici pomeneală. Palma necăjită a părinţilor şi piciorul nemilos al patronului, asta a fost educaţia noastră... ...Şi’n vreme ce vorba sgudue sufletele, privirea păenjenită a Măriei colindă prin copilăria chinuită, prin satul pierdut lângă Mureş, undeva în trecut... Zăresc ochii ei, cireada pe care trebuia s’o pască, sudălmile grosolane, lacrimile mamei nefericite... Fiindcă Chiriac Maria e „copil din flori“ măcar că-şi ştie tatăl, aşa cum îl ştie tot Alunişul. E feciorul chiaburului la care slujea mama Măriei. I-a făcut un copil şi a lăsat-o în voia soartei. Şi copilul a crescut la întâmplare ducând vitele la păşune, furişându-se uneori, hoţeşte, în şcoala satului, ca să soarbă o rază de lumină... — Dragă mi-a fost cartea, dragă mi-a fost meseria! mărturiseştetovarăşa Chiriac. Dar multe suferinţe am indurat până să ajung la o ştiinţă, la o calificare în muncă. Dacă aveam şi eu o creştere ca aceea despre care vorbeşte Macarenco, altfel aş fitrăit. Dar mă bucur, tovarăşi, pentru copiii noştri, ai clasei muncitoare, pentru clasa noastră muncitoare de mâine ! Un tânăr pedagog de la căminul de zi al uzinei, tov. Zavici, arată la rândul său marele ajutor pe care îl dă educatorilor noştri experienţa sovietică. — Cu asemenea cunoştinţe, vom izbuti să formăm într’adevăr oameni noui, muncitori de frunte în orice domeniu, după exemplul oamenilor sovietici. Aşa cum ne învaţă Macarenco, trebue să-i obişnuim pe copii să se poarte just nu numai in prezenţa altor oameni, dar chiar atunci când nimeni nu-i vede şi nu-i aude, în toate clipele vieţii lor. Tovarăşa Medvedovici Cornelia are o fetiţă de 4 ani, Mariana. Mama e toată ziua la lucru, la secţia controlşasiuri şi nu-şi vede copilul decât spre seară, când se întoarce de la uzină. Fetiţa ar vrea să-i vorbească, să-i spună necazurile şi bucuriile sale, să o întrebe de ale ei... Şi tovarăşa Medvedovici obosită, ocupată cu gospodăria, n’are răbdare, se enervează şi procedează cu uşurinţă. Dacă fetiţa nu-i dă pace, se repede şi-i trage câteva. Fireşte, copilul plânge, mama se amărăşte şi viaţa de familie e tare tristă! — Intr’un rând, am bătut-o, am lăsat-o plângând în bucătărie, apoi m’am dus alături şi am plâns şi eu, ca o proastă ce sunt! Acum văd că fetiţa înţelege mult mai repede şi mai bine, dacă-i explic cu răbdare ce trebue să facă, decât dacă o lovesc. Cu băţul ascultă de frică, devine sperioasă şi fără simţ de-al nostru, muncitoresc, de iniţiativă. Am greşit in purtarea mea, fiindcă şi eu am fost crescută la fel ca Mariana. Dar vreau ca fetiţa mea să iasă un om întreg, un om nou, căci altminteri se cheamă că-i sunt duşman, ei şi poporului pentru care o cresc ! Tovarăşii aplaudă aceste cuvinte sincere şi discuţiile se încing tot mai vii. E doar vorba de viitorul Patriei, de cel mai preţios capital, oamenii! Aceşti oameni ai viitorului, pe care-1 construim cu atâtea lupte, cu atâta ardoare şi dragoste! In sufletele tuturor, răsună cuvintele lui Macarenco: „In uzina voastră, în instituţia voastră, vă este ruşine să daţi rebuturi în locul unei producţii bune. Trebue să fie încă mai ruşinos pentru voi, să daţi societăţii oameni răi sau dăunători“. —Da tovarăşi! spune învăţătoarea Ana Constanţinescu, de la şcoala din cartier. Iată, chiar eu mă port frumos cu copiii altora, dar nu ştiu cum să mă port cu propriul meu copil. Mi se întâmplă să-i vorbesc urît, să-l lovesc. E o mare greşeală şi mi-o recunosc. Mă bucur din inimă de iniţiativa sindicatului de la „Sovrom, tractor“, şi aş vrea să fie cât mai multe adunări ca aceasta, cât mai multe şi cât mai rodnice. Aş vrea să mă sfătuesc cu mamele şcolarilor mei, să vedem împreună cum trebue să procedăm şi ce rezultate vom căpăta. îmi pare rău că suntem numai atâtea. Data viitoare trebue să fim şi mai multe, mereu mai multe, căci de nicăeri nu putem învăţa mai mult şi mai temeinic, ca din experienţa sovietică! Eu mulţumesc Partidului pentru acest nou ajutor şi îmi iau angajamentul să-mi însuşesc şi să aplic metodele pedagogiei sovietice! Sistemul lui Macarenco şi întreaga pedagogie sovietică trebue să devină baza de educare a tuturor copiilor ţării. Cred că este o sarcină deosebită a cluburilor de a populariza şi explica muncitorimii noastre principiile sovietice. Cu ajutorul măreţei ştiinţe sovietice, vom crea într’adevăr omul nou — despre care vorbeşte Macarenco. ★ Umbrele asfinţitului împânziseră sala de şah a uzinei „Sovromtractor“ şi oamenii se îndreptau spre eşire. Ca şi acum câteva ore, la venire, discutau cu însufleţire, zâmbeau, strângeau în mâini broşura lui A. S. Macarenco. Părea că nu o carte, ci un copil frumos şi puternic poartă în braţe tovarăşa aceea înaltă, cu privirea senină ca viitorul. Şi de sus, din albul pereţilor smălţaţi cu lozincile vieţii celei noui, zâmbea un chip luminos şi drag cu ochii buni şi surâsul fierbinte, îmbrăţişând parcă întreaga lume muncitoare, cu toate mamele şi toţi copiii ei. E chipul omului care a făcut atât de mult pentru ca asemenea bucurie să înflorească şi să rodească în oameni, netezindu-le calea spre fericire, spre marea dimineaţă a lumii: Stalin*. Când aud răsunând imnul sovietic... de TEODOR BALK Teodor Balk este un cunoscut poet iugoslav antifascist care a emigrat din ţara sa pentru a se salva de urmărirea gestapoului condus de Rancovici. El este unul dintre acei scriitori despre care articolul alăturat al lui Al. Balakin arată că din emigraţie sau din ilegalitate — exprimă voinţa de luptă a poporului iugoslav. Imnurile. Imnurile sunt ca nişte turnuri cu cupole de aramă. Cele nouă strălucesc cu un luciu metalic. Nu trezesc amintiri nici gânduri nici deosebite simţăminte. Cele vechi însă, cele vechi sunt acoperite de patina istoriei. De patina istoriei care vorbeşte de trecute, îndepărtate fapte şi întâmplări, de evenimente petrecute sub înalta lor umbră. Stau astăzi în aula mare a Primăriei din Praga. In larga sală se răspândesc sunetele imnului sovietic. Stau în picioare şi ochii-mi lăcrămează şi ascult cu auzul anului 1948. Stau astăzi în sala cea mare, stau şi ascult răsunând imnul sovietic. II ascult cu auzul anului 1948. L-am ascultat pentru întâia oară, îndată după ce se născuse, în Mexic, la o recepţie dată de ambasadorul sovietic Umansky. Noul imn strălucea atunci prin melodia lui majestuoasă şi plină de încredere neţărmurită în viaţă. Eu însă l-am ascultat şi am rămas nemişcat. Toate erau, atunci, încă legate de vechiul imn, de Internaţionala, Lenin şi Uriaşul Octombrie, Stalin şi Măreţul cincinal, dragostea mea pentru Uniunea Republicilor Socialiste, dragostea mea pentru U.R.S.S. unde gândirea lui Marx şi Engels a căpătat drepturi cetăţeneşti, unde ea a îndeplinit visele şi dorinţele oamenilor muncii, toate erau atunci încă legate de sunetele vechiului imn de sunetele internaţionalei. Şase ani au trecut de-atunci. Şi imnul ce-l ascult în clipa aceasta are acum patina timpului, îndărătul perdelei de lacrimi, îmi apar imagini după imagini. Văd trecând sicriul tovarăşului Umansky, după el cele cinci sicrie ale membrilor ambasadei din Mexic, ale tovarăşilor săi morţi în năpraznicul accident de avion, isprava celei de a V-a coloane. Văd pământul sovietic în flăcări, văd zidul viu al Armatelor Roşii apărând cu pieptul Moscova, văd Leningradul îndurând foamea — şi nu se predă — văd marea cotitură văd Stalingradul văd imensa rachetă a bucuriei pleznind văd mâna de oţel a Armatelor Roşii, strângând ca un cleşte beregata fascismului, aud zecile de salve ale tunurilor garnizoanei Moscova, aud ordinul de zi al Generalissimului Stalin. Vesteşte căderea Berlinului a Vienei eliberarea Bucureştiului a Budapestei a Varşoviei a Sofiei a Belgradului. Mă opresc în faţa acestei ultime imagini. Mă opresc pentru ea astăzi ascult pentru întâia dată imnul sovietic, ca un cetăţean al poporului ai cărui conducători au întors spatele Moscovei, ca membru al partidului, a cărui conducere a rupt legătura tovărăşească cu marele Partid al lui Lenin şi Stalin, cu celelalte partide comuniste din lumea întreagă. Astăzi imnul sovietic chiamă în mine un vârtej de gânduri şi de sentimente nelămurite chiamă o amărăciune scăldată în ură împotriva trădătorului potentat şi a slugilor sale plecate chiamă dragostea fierbinte pentru neostenitul apărător al purei idei socialiste, pentru Stalin pentru Partidul Comunist (Bolşevic). Astăzi imnul sovietic chiamă în auzul meu ca o fanfară, ca o fanfară chemând la bătălie, pentru ca Patria noastră să se întoarcă în rândurile armatei de neînvins a păcii a păcii şi a democraţiei. Ultimele sunete ale imnului sovietic răsună amplu, grandios ele umplu sala Primăriei din Praga. Eu ascult îndărătul perdelei de lacrim şi strâng pumnul.. Traducere de JEAN GROSSU