Scȃnteia, noiembrie 1949 (Anul 18, nr. 1570-1594)

1949-11-14 / nr. 1581

Nr. 1581 Presa şi literatura fascistă a clicii lui Tito de ALEXANDRU BALARIN Procesul de la Budapesta îm­potriva spionului Rajk şi a complicilor săi a desvăluit în toate amănuntele tabloul o­­dios al îndelungatei activităţi duşmănoase a guvernului ac­tual iugoslav, activitate în­dreptată împotriva Uniunii Sovietice şi a ţârilor de demo­craţie populară. Agenţii iugoslavi ai Wall­ Street-ului folosesc pentru re­alizarea uneltirilor lor crimi­­minale presa aflată la ordi­nele lor. Ei au nevoie de zia­rişti şi literaţi care să susţină politica lor trădătoare, să-i a­­jute în înşelarea poporului iugoslav şi în încercarea lor mârşavă de a nimici senti­mentele acestuia de dragoste şi de prietenie faţă de Uniu­nea Sovietică şi ţările de de­mocraţie populară. In acest scop, Goebbelsul de la Belgrad — Milovan Djilas — şi cronicarul curţii lui Tito, spionul Vlado Dedier (care are printre rudele sale din A­­merica oameni din anturajul lui Truman şi care ocupă azi posturile de şef al direcţiei in­formaţiilor pe lângă guvern şi de conducător al secţiunii presei), au pus în aplicare felurite metode. Dar scriitorii şi ziariştii iugo­slavi cinstiţi au rămas credin­cioşi poporului lor. Unii dintre ei lucrează în ilegalitate şi continuă să se afle sincer şi desinteresat în slujba pa­triei. Alţii, salvându-se de persecuţiile fasciste, au părăsit patria şi duc în emi­graţie lupta pentru libertatea şi independenţa Iugoslaviei. Djilas şi Dedier n’au putut găsi cadrele de „literaţi” de care aveau nevoie, decât în lada de gunoi a istoriei. „Völkischer Beobachter” al lui Tito — ziarul „Borba” — este condus de cunoscutul a­­gent al serviciului de spionaj anglo-american, Punişa Pero­­vici. Ajutorii săi cei mai apro­piaţi sunt diverşi specialişti in calomnierea josnică a Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie popu­lară printre ei se află fostul redactor politic al ziarului editat sub hitlerişti „Novo Vreme” — Nicola Ca­­petonovici, cetnicul Mihail La­b­ci, venit în 1944 în Iugosla­via cu misiuni de spionaj, şi mulţi alţii. Editorul ziarului „Po­litica”, Vladislav Rîbnicar — prietenul lui Nedici, un repre­zentant al marii burghezii sârbe, şi autor al unui apel care îndemna poporul, în timpul ocupaţiei fasciste, să înceteze rezistenţa împotriva hitleriştilor, a devenit apoi, puţin înainte de eliberarea Iugoslaviei, secretarul perso­nal al lui Tito, iar astăzi continuă să editeze ziarul său. După „Borba”, ziarul „Po­litica” este considerat de că­tre banda titoistă al doilea ziar din ţară. Redactor prin­cipal al ziarului „Politica” a fost numit de titoişti Branco Draşcovici — poet su­prarealist, alcoolic, client o­­bişnuit al localurilor rău fa­mate din Belgrad şi asasin al propriei sale soţii. Titoiştii nu l-au uitat nici pe Predrag Miloevici, care a fost pe timpul hitleriştilor prim redactor al ziarului „Novo Vreme”. Fasciștii germani l-au numit redactor ca o plată su­plimentară pentru un articol de laudă la adresa fascismu­lui italian, articol scris de Mi­loevici pentru ziarul „Politica’' încă înainte de război. Onora­riul principal, de două milioa­ne dinari, a fost plătit ime­diat lui Miloevici de către Rîbnicar. Acum, titoiştii l-au numit pe Miloevici redactor al ziarului bisăptămânal fascist „Nova Iugoslavia”, editat de Uniunea ziariştilor din Belgrad în mai multe limbi. „Literaţi” de acelaş tip s-au adunat şi în redacţia su­plimentului literar al ziarelor „Lupta”, „Politica” şi la aşa numitul ziar literar „Cni­­jevne Novine”. Oricât de mult ar încerca titoiştii să-l ridice în slavă pe „scriitorul” bur­gheziei Iovan Popovici, numit de ei redactor responsabil al ziarului „C­nij­evne Novine”, nu e deajuns pentru ca el să de­vină scriitor. Nimeni nu a vă­zut niciodată vreo operă câ­tuşi de puţin însemnată a lui Iovan Popovici. La fel şi Mi­lan Bogdanovici e conside­rat critic literar, numai pentru ea încearcă să as­­vârle cu noroi din pagi­nile ziarului „Cnijevne No­vine” în literatura revoluţio­nară ilegală din Iugoslavia şi în cei mai mari scriitori ai U­­niunii Sovietice şi ai ţărilor de democraţie populară. Ce­­domir Minderovici şi Skender Calenovici, care proslăvesc în ziarul lor corupt regimul fas­cist titoist şi pe lacheii săi, ca şi vechiul calomniator Boris Sicherl, sunt reprezentanţi ti­pici ai ideologiei burgheze re­acţionare. Poporul nu-i cu­noaşte şi nu citeşte născoci­rile lor otrăvite şi putrede. Ei au putut fi remarcaţi şi apreciaţi doar de agenţii plă­tiţi ai Wall­ Street-ului şi City-ului pentru arta de a se târî pe burtă şi de a repeta calomniile lansate de stăpâ­nii lor din străinătate. Nu e o întâmplare că stupidele ar­ticole anti-sovietice ale lui Sicherl sunt comentate la „B. B. C.” din Londra, de către o troţkistă, fostă agentă a gestapo-ului şi azi agentă a spionajului anglo-ameri­can, faimoasa Ruth Fisher. Bogdanovici a scris în Nr. 22 din „Cnijevne Novine” că lacheii titoişti ai imperialis­mului anglo-american ar fi „ocrotit şi păstrat” indepen­denţa literaturii iugoslave. Dar iată că printre conducă­torii fascişti din Belgrad şi-a făcut apariţia agentul şi spio­nul Wall­ Street-ului, foarte puţin cunoscutul „scriitor” american de origine iugosla­vă, Lun Adamici. In faţa sa, zia­rul „Cnijevne Novine” a uitat imediat de afirmaţiile sale despre „independenţă” şi despre „literatura socia­listă a Iugoslaviei”, etc. — afirmaţii menite să ascundă, conform tacticii făţarnice a clicii lui Tito, subjugarea ţării de către magnaţii Wall­ Street-ului şi degenerarea li­teraturii în Iugoslavia de azi. Cu supunere slugarnică ziarul a început să facă propaganda „felului de viaţă american”, să preamărească literatura burgheză america­nă, publicând fragmente din­­tr-o carte a lui Adamici, în care aiurelile burghezo-naţio­­naliste se împletesc cu cos­mopolitismul american şi cu proslăvirea înrobirii iugosla­vilor de către unchiul Sam. Executând directivele şarla­tanilor anglo-americani, adu­nătura fascistă a­­etnicilor din presa de la Belgrad în­cearcă prin toate mijloacele să înjosească şi să înăbuşe sentimentul patriotic de mân­drie naţională al iugoslavilor­­ pentru trecutul lor eroic şi­ pentru tradiţiile democratice ale culturii lor, încearcă să smulgă din conştiinţa popoa­relor iugoslave dragostea adâncă pentru U. R. S. S. pentru cultura rusă şi sovie­tică. Deplorabile şi zadarnice sforţări! Lepădăturile fasciste nu vor reuşi niciodată să omoare dragostea pentru Uniunea Sovietică, care tră­­eşte în inimile popoarelor iugoslave. Consecinţa firească a slu­gărniciei faţă de imperialis­mul american şi a propagan­dei calomniatoare împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară a fost izolarea de popor a ban­dei fasciste Tito­ Rancovîci. Şi oricâte cântece fără nicio valoare — proslăvind „socia­lismul” titoist — ar compune versificatorii netalentaţi Min­­derovici, Culenovici şi alţii de teapa lor, oricât s’ar căzni aparatul de propagandă al lui Djilas să răspândească „operele” scriitorilor venali şi corupţi poporul cântă alte cântece! ______ .....----­Aceste cântece se nasc în ilegalitate, acolo unde se află toţi literaţii cinstiţi. In ele răsună strigătul plin de nă­dejde: „atâta timp cât tră­ieşte Rusia Sovietică, soarele nu va înceta să strălucească pentru noi”. Clica Tito-Rancovici, îm­preună cu lingăii ei „lite­rari”, e ţintuită la stâlpul infamiei ca o bandă de tră­dători fascişti, ca un instru­ment criminal al aţâţătorilor imperialişti la război. Ea nu va putea să scape de răspun­dere în faţa popoarelor iugo­slave şi a întregii omeniri muncitoare, după cum nu vor scăpa de răspundere nici lacheii literari ai lui Tito­ Rancovici! (din „Literaturnaia Gazeta”) SCÂNTEIA Pag. 3 „DACĂ­­VREŢI SĂ ŞTIŢI CUM SĂ VA CREŞTEŢ! COPIII...“ Reportaj de DAN DEŞLIU A mai trecut o săptămâ­nă rodnică şi feţele munci­torilor uzinei „Sovromtrac­­tor“ din Braşov zâmbesc. Mai clară decât umbra de oboseală ori urmele uleiu­lui, lumina vieţii le stăpâ­neşte toată făptura, de la privirile vesele până la pa­şii hotărîţi, ce răsună acum pe caldarâmul curţii interi­oare. Soarele aureşte cu dărnicie, dar frumuseţea zilei pare să urce mai cu seamă din oamenii aceştia, cu suflete dârze. Şi n’ar fi de mirare, dacă te gândeşti că uzina lucrează mai de mult în contul anului 1950. Când primele zăpezi au să aştearnă proaspete covoare peste pragul iernii, cei din uzină vor fi hăt — înainte, către zarea lui Martie. ★ Câţiva muncitori s’au o­­prit în faţa unui afişier şi citesc felurite anunţuri. U­­nul dintre ele se pare că îi atrage în chip deosebit. De­­senele din partea de sus a acestui afiş înfăţişează două metode de educare a copi­ilor. Prima, vechea meto­dă cu bătaia „ruptă din rai“ Pasă-mi-te, odrasla a făcut vreo ispravă şi mai­­ca­ sa, după ce i-a tras câ­teva nuiele zdravene, îi stri­gă cuvinte de ocară. Micul vinovat plânge cu hohote şi — fireşte — toată scena nu-i tocmai plăcută.. De cealaltă parte, copilul căruia i s’a explicat ce tre­­bue să facă, Învaţă cu sârg, sub privirile mulţumite ale părinţilor. „Dacă vreţi să ştiţi cum să vă creşteţi copiii, dacă vă interesează aceste pro­bleme, dacă vreţi să vă daţi părerea despre ele, veniţi Sâmbătă la orele 15 la club să discutăm despre broşu­ra lui Macarenco „Texte pe­dagogice alese“! — cam aşa sună anunţul tipărit dede­subt. Bună treabă ! zice care­va. Numai că n’ar strica nişte afişe mai mari, că pe astea abia le zăreşti! Intr’adevăr, afişele res­pective nu depăşesc mări­mea unei foi de caet. — Desigur! încuviinţează un altul. Şi ar putea să se anunţe mai din vreme, ca să ştie cât mai mulţi, să aibă timp să citească şi ei cărţulia, să nu vină la dis­cuţie ca picaţi din cer. Iată, eu abia acum am aflat des­­pre asta... — Dar cine-i responsabi­lul clubului? — Responsabilul? Păi, to­varăşul Lungudor, cine să fie? Nu zic, băiat bun, însă are el o parte proastă. „Fa­ceţi asta şi aia!“ şi atâta. Mă rog, foarte bine! Dar după ce a dat o dispoziţie, nu se mai îngrijeşte să ve­rifice dacă totul merge bine. Ori, în felul ăsta, nu prea o să convingă mulţi tova­răşi să vină la manifestă­rile clubului! — Asta aşa-i! spune mun­citorul acela mai înalt. Tu ce faci ? Eu mă duc cu nevasta și cred că o să ne prindă bine. Ce-i drept, ea nu prea vroia să meargă, dar până la urmă, am con­vins-o că-i lucru de seamă. Rând pe rând o parte din tovarăşii ieşiţi din ateliere se îndreaptă către clădirea aceea impunătoare, chiar în vecinătatea porţii, clădirea clubului. Sunt mai ales fe­mei, mai tinere ori mai în vârstă, urcând zorite trep­­tele lunii de la intrare. Vor­besc însufleţite, se cheamă, râd, şi sălile înalte freamă­tă de murmur. Sunt şi băr­baţi, ce­i drept mai puţini la număr. E o însufleţire neobişnui­tă în Sâmbăta asta pe să­lile clubului. Intr’adevăr, o consfătuire asupra educaţiei copiilor, pe baza sistemului pedago­gic din U.R.S.S., nu este un lucru oarecare. In progra­mul clubului, o asemenea noutate reprezintă un pas hotărît înainte. Tovarăşii au intrat în sala de şah şi se aşează în jurul meselor. — Aici va avea loc con­sfătuirea — ne lămureşte tov. Bahrin, responsabilul cu propaganda şi agitaţia al sectorului de Partid din uzină. E un tovarăş tânăr, dar priceput şi neobosit. In zi­lele din urmă, a muncit mult pentru reuşita acestei adunări, dar nu a izbutit să facă Sindicatul şi conduce­rea clubului să se ocupe în­deajuns de ea. Ne folosim de scurtul răs­timp care a mai rămas pâ­nă la începerea consfătuirii, pentru a arunca o privire a­­supra locului unde ne a­­flăm. E fosta sală de dans a uzinelor I.A.R. Aici ve­neau înalţii funcţionari din conducere, protipendada în­treprinderii, pentru a-şi irosi timpul în distracţii ief­tine. Acolo, în fund, în spa­tele mesii îmbrăcate în ro­şu, se mai poate zări tej­gheaua „barului“ de odini­oară. Dar nu se mai zăresc nici rafturile cu băuturi costisitoare, nici scăunelele americăneşti caraghios de înalte, nici clienţii ori chel­nerii pretenţioşi, cu căma­şa scrobită... Oamenii, fireşte, alţii sunt acuma. Sunt cei mulţi, care mai ori nici nu puteau visa să păşească pe parchetul saloanelor construite din truda lor. Dar astăzi, ei se adună aici, jucând şah sau ascultând muzică, aşa cum se cuvine unor îndreptăţiţi stăpâni ai roadelor muncii, pe care singuri le cresc şi le culeg. Iată,­ acum aşezaţi în tih­nă la vorbă, să se sfătuia­scă, să vadă cum poţi mai bine să dai Patriei cadre proaspete şi puternice. Sunt în această sală muncitoare fruntaşe şi soţii de munci­tori fruntaşi, activişti de partid şi sindicali, profesori şi educatoare de la cămin, iubitori de cărţi şi iubitori de copii, oameni înaintaţi ai muncii. Pereţii sunt împodobiţi cu chipurile conducătorilor dragi ai clasei muncitoare, iar lozincile mărturisesc cu roşu dragostea şi recunoş­tinţa pentru înfăptuitorul acestor drepte prefaceri, Partidul Muncitoresc Ro­­mân. La masa din capătul sălii s’au aşezat câţiva tovarăşi. Zumzetul vocilor se potoleş­te. Câteva pagini mai foş­nesc grăbite în broşurile pe care cei mai mulţi le-au răsfoit până mai adineauri. Ia cuvântul tov. Bulat Anton, preşedintele sindi­catului. — Dragi tovarăşe şi tova­răşi! Ne-am adunat astăzi ca să discutăm despre un lucru foarte însemnat, des­pre educaţia copiilor noş­­tri. Cei mai mulţi dintre noi am citit broşura „Texte pedagogice alese“, care s-a împărţit prin bibliotecă. Ea conţine o parte din ideile marelui educator sovietic, Anton Semionovici Maca­renco, un întemeietor al ce­lui mai avansat sistem de e­­ducaţie a copiilor, sistemul sovietic. Şi tovarăşul preşedinte continuă să arate în scurte cuvinte însemnătatea aces­­tei manifestări, prima din­­tr’un lung ciclu ce se va desfăşura cu regularitate de azi înainte. Muncitoarele ascultă cu a­­tenţie şi in privirile lor se citeşte un sentiment greu de lămurit în cuvinte. ..„Iată, asta visam noi de multă vreme! Vroiam să ni se vorbească, să pricepem şi noi câte şi mai câte... Gro­zav ne place să ascultăm a­­semenea învăţătură! Am uitat de masă, de oboseală! Vorbiţi, tovarăşi, să auzim şi noi, spuneţi cum să ne creştem copiii, cum să fa­cem din ei oameni adevă­raţi, oameni din aceia noui, ziditorii de mâine ai feri­cirii, ai comunismului !“... Şi vorbeşte acum tovară­­şa Ciobanu, profesoara de limba rusă, despre sistemul lui Macarenco, despre greu­tăţile şi lipsa de înţelegere cu care a avut de luptat sub regimul ţarist, despre sprijinul puternic şi dragos­tea cu care l-au întâmpinat oamenii Revoluţiei din Oc­tombrie. — Lucrul cel mai de sea­mă din sistemul lui Maca­renco este nemărginita în­credere în om, în forţele şi posibilităţile sale. „Oamenii trebue să fie buni — sus­ţine el — căci altfel se duce dracului orice adevăr. Oa­menii nu se nasc răi, totul depinde de educaţia pe care-o primesc“. Strălucesc ochii tovarăşi­­lor adunaţi. Asemenea cu­vinte merg la inimă, dau încredere, putere, bucurie de viaţă. Se ridică Maria Chiriac, muncitoare la maşina de găurit. E decorată cu Ordi­nul Muncii, clasa IlI-a, pen­­tru mărirea producţiei cu su­tă la sută. Când a intrat în uzină, maşina de găurit a secţiei 112 dădea multe rebuturi. Prin munca ei neobosită, cu ajutorul hotă­­rit al tovarăşilor, Maria Chi­­riac a ajuns astăzi să lu­creze fără niciun rebut, fruntaşă între fruntaşii uzi­nei. E o femee mărunţică, ne­­gricioasă, cu un început de cărunteţe. Are 39 de ani, dar suferinţele trecutului au îmbătrânit-o la faţă. Insă întreaga ei înfăţişare vor­beşte despre o flacără lăun­trică, mare şi dârză, care străluceşte în fiecare încre­­ţitură a obrazului, în fie­care cuvânt, în orice miş­care. — Tovarăşi, ştiţi că eu n’am copii. Bucuria asta nu mi-a fost dată. Dar nu vă pot spune ce fericită mă simt, când aud cuvintele lui Macarenco, când văd grija pe care o poartă clasa mun­citoare urmaşilor noştri! Noi n’am avut parte de a­­semenea viaţă. Am trăit o copilărie amărîtă fără nicio lumină. N’am ştiut ce în­semnează o creşă, n’am a­­vut mijloace să creştem aşa cum ar fi trebuit. De me­tode de educaţie, nici po­meneală. Palma necăjită a părinţilor şi piciorul nemi­los al patronului, asta a fost educaţia noastră... ...Şi’n vreme ce vorba sgudue sufletele, privirea păenjenită a Măriei colindă prin copilăria chinuită, prin satul pierdut lângă Mureş, undeva în trecut... Zăresc ochii ei, cireada pe care tre­buia s’o pască, sudălmile grosolane, lacrimile mamei nefericite... Fiindcă Chiriac Maria e „copil din flori“ măcar că-şi ştie tatăl, aşa cum îl ştie tot Alunişul. E feciorul chia­burului la care slujea mama Măriei. I-a făcut un copil şi a lăsat-o în voia soartei. Şi copilul a crescut la în­tâmplare ducând vitele la păşune, furişându-se uneori, hoţeşte, în şcoala satului, ca să soarbă o rază de lu­mină... — Dragă mi-a fost cartea, dragă mi-a fost meseria! mărturiseşte­­tovarăşa Chi­­riac. Dar multe suferinţe am indurat până să ajung la o ştiinţă, la o calificare în muncă. Dacă aveam şi eu o creştere ca aceea des­pre care vorbeşte Macaren­co, altfel aş fi­­trăit. Dar mă bucur, tovarăşi, pentru copiii noştri, ai clasei mun­citoare, pentru clasa noas­tră muncitoare de mâine ! Un tânăr pedagog de la că­minul de zi al uzinei, tov. Zavici, arată la rândul său marele ajutor pe care îl dă educatorilor noştri expe­rienţa sovietică. — Cu asemenea cunoş­tinţe, vom izbuti să formăm într’adevăr oameni noui, muncitori de frunte în orice domeniu, după exemplul oa­menilor sovietici. Aşa cum ne învaţă Macarenco, tre­bue să-i obişnuim pe copii să se poarte just nu numai in prezenţa altor oameni, dar chiar atunci când ni­meni nu-i vede şi nu-i aude, în toate clipele vieţii lor. Tovarăşa Medvedovici Cor­nelia are o fetiţă de 4 ani, Mariana. Mama e toată ziua la lucru, la secţia control­şasiuri şi nu-şi vede copi­lul decât spre seară, când se întoarce de la uzină. Fetiţa ar vrea să-i vor­bească, să-i spună necazu­rile şi bucuriile sale, să o întrebe de ale ei... Şi tova­răşa Medvedovici obosită, ocupată cu gospodăria, n’are răbdare, se enervează şi pro­cedează cu uşurinţă. Dacă fetiţa nu-i dă pace, se re­pede şi-i trage câteva. Fi­reşte, copilul plânge, mama se amărăşte şi viaţa de fa­milie e tare tristă! — Intr’un rând, am bă­tut-o, am lăsat-o plângând în bucătărie, apoi m’am dus alături şi am plâns şi eu, ca o proastă ce sunt! Acum văd că fetiţa înţe­lege mult mai repede şi mai bine, dacă-i explic cu răb­dare ce trebue să facă, de­cât dacă o lovesc. Cu băţul ascultă de frică, devine spe­­rioasă şi fără simţ de-al nostru, muncitoresc, de ini­ţiativă. Am greşit in pur­tarea mea, fiindcă şi eu am fost crescută la fel ca Ma­riana. Dar vreau ca fetiţa mea să iasă un om întreg, un om nou, căci altminteri se cheamă că-i sunt duşman, ei şi poporului pentru care o cresc ! Tovarăşii aplaudă aceste cuvinte sincere şi discuţiile se încing tot mai vii. E doar vorba de viitorul Patriei, de cel mai preţios capital, oa­­menii! Aceşti oameni ai vi­itorului, pe care-1 con­struim cu atâtea lupte, cu atâta ardoare şi dragoste! In sufletele tuturor, răsu­­nă cuvintele lui Macarenco: „In uzina voastră, în ins­tituţia voastră, vă este ru­şine să daţi rebuturi în lo­cul unei producţii bune. Trebue să fie încă mai ru­şinos pentru voi, să daţi so­­cietăţii oameni răi sau dău­nători“. —Da tovarăşi! spune în­văţătoarea Ana Constanţi­­nescu, de la şcoala din car­tier. Iată, chiar eu mă port frumos cu copiii altora, dar nu ştiu cum să mă port cu propriul meu copil. Mi se întâmplă să-i vorbesc urît, să-l lovesc. E o mare gre­şeală şi mi-o recunosc. Mă bucur din inimă de iniţiativa sindicatului de la „Sovrom, tractor“, şi aş vrea să fie cât mai multe adunări ca aceasta, cât mai multe şi cât mai rodnice. Aş vrea să mă sfătuesc cu mamele şcolari­lor mei, să vedem împreună cum trebue să procedăm şi ce rezultate vom căpăta. îmi pare rău că suntem numai atâtea. Data viitoare trebue să fim şi mai multe, mereu mai multe, căci de nicăeri nu putem învăţa mai mult şi mai temeinic, ca din ex­perienţa sovietică! Eu mulţumesc Partidului pentru acest nou ajutor şi îmi iau angajamentul să-mi însuşesc şi să aplic metodele pedagogiei sovie­tice! Sistemul lui Macarenco şi întreaga pedagogie sovieti­că trebue să devină baza de educare a tuturor co­piilor ţării. Cred că este o sarcină deosebită a cluburi­lor de a populariza şi expli­ca muncitorimii noastre principiile sovietice. Cu aju­torul măreţei ştiinţe sovie­tice, vom crea într’adevăr omul nou — despre care vor­beşte Macarenco. ★ Umbrele asfinţitului îm­pânziseră sala de şah a uzi­­nei „Sovromtractor“ şi oa­menii se îndreptau spre e­­şire. Ca şi acum câteva ore, la venire, discutau cu însu­fleţire, zâmbeau, strângeau în mâini broşura lui A. S. Macarenco. Părea că nu o carte, ci un copil frumos şi puternic poartă în braţe tovarăşa a­­ceea înaltă, cu privirea se­nină ca viitorul. Şi de sus, din albul pe­reţilor smălţaţi cu lozincile vieţii celei noui, zâmbea un chip luminos şi drag cu o­­chii buni şi surâsul fierbin­te, îmbrăţişând parcă în­treaga lume muncitoare, cu toate mamele şi toţi copiii ei. E chipul omului care a făcut atât de mult pentru ca asemenea bucurie să înflorească şi să rodească în oameni, netezindu-le ca­lea spre fericire, spre marea dimineaţă a lumii: Stalin*. Când aud răsunând imnul sovietic... de TEODOR BALK Teodor Balk este un cunoscut poet iugoslav antifascist care a emigrat din ţara sa pentru a se salva de urmărirea gestapoului condus de Rancov­ici. El este unul dintre acei scriitori despre care articolul alăturat al lui Al. Balakin arată că din emigraţie sau din ilegalitate — exprimă voinţa d­e luptă a poporului iugoslav. Imnurile. Imnurile sunt ca nişte turnuri cu cupole de aramă. Cele nouă strălucesc cu un luciu metalic. Nu trezesc amintiri nici gânduri nici deosebite simţăminte. Cele vechi însă, cele vechi sunt acoperite de patina istoriei. De patina istoriei care vorbeşte de trecute, îndepărtate fapte şi întâmplări, de evenimente petrecute sub înalta lor umbră. Stau astăzi în aula mare a Primăriei din Praga. In larga sală se răspândesc sunetele imnu­lui sovietic. Stau în picioare şi ochii-mi lăcrămează şi ascult cu auzul anului 1948. Stau astăzi în sala cea mare, stau şi ascult răsunând imnul sovietic. II ascult cu auzul anului 1948. L-am ascultat pentru întâia oară, îndată după ce se născuse, în Mexic, la o recepţie dată de ambasadorul sovietic Umansky. Noul imn strălucea atunci prin melodia lui maj­estuoasă şi plină de încredere neţărmurită în viaţă. Eu însă l-am ascultat şi am rămas ne­mişcat. Toate erau, atunci, încă legate de vechiul imn, de Internaţionala, Lenin şi Uriaşul Octombrie, Stalin şi Mă­reţul cincinal, dragostea mea pentru Uniunea Republicilor Socialiste, dragostea mea pentru U.R.S.S. unde gân­direa lui Marx şi Engels a căpătat drepturi cetăţeneşti, unde ea a îndeplinit visele şi dorinţele oame­nilor muncii, toate erau atunci încă legate de sunetele vechiului imn de sunetele internaţionalei. Şase ani au trecut de-atunci. Şi imnul ce-l ascult în clipa aceasta are acum patina timpului, îndărătul perdelei de lacrimi, îmi apar ima­gini după imagini. Văd trecând sicriul tovarăşului Umansky, după el cele cinci sicrie ale membrilor ambasadei din Mexic, ale tovarăşilor săi morţi în năpraznicul accident de avion, isprava celei de a V-a coloane. Văd pământul sovietic în flăcări, văd zidul viu al Armatelor Roşii apărând cu pieptul Moscova, văd Leningradul îndurând foamea — şi nu se predă — văd marea cotitură văd Stalingradul văd imensa rachetă a bucuriei pleznind văd mâna de oţel a Armatelor Roşii, strân­gând ca un cleşte beregata fascismului, aud zecile de salve ale tunurilor garnizoanei Moscova, aud ordinul de zi al Generalissimului Stalin. Vesteşte căderea Berlinului a Vienei eliberarea Bucureştiului a Budapestei a Varşoviei a Sofiei a Belgradului. Mă opresc în faţa acestei ultime imagini. Mă opresc pentru ea astăzi ascult pentru întâia dată imnul sovietic, ca un cetăţean al poporului ai cărui condu­cători au întors spatele Moscovei, ca membru al partidului, a cărui conducere a rupt legătura tovărăşească cu marele Partid al lui Lenin şi Stalin, cu celelalte partide comuniste din lumea întreagă. Astăzi imnul sovietic chiamă în mine un vârtej de gânduri şi de sentimente nelămurite chiamă o amărăciune scăldată în ură împo­triva trădătorului potentat şi a slugilor sale plecate chiamă dragostea fierbinte pentru neosteni­tul apărător al purei idei socialiste, pentru Stalin pentru Partidul Comunist (Bolşevic). Astăzi imnul sovietic chiamă în auzul meu ca o fanfară, ca o fanfară chemând la bătălie, pentru ca Patria noastră să se întoarcă în rândurile armatei de neînvins a păcii a păcii şi a democraţiei. Ultimele sunete ale imnului sovietic răsună amplu, grandios ele umplu sala Primăriei din Praga. Eu ascult îndărătul perdelei de lacrim şi strâng pumnul.. Traducere de JEAN GROSSU

Next