Scînteia, iulie 1964 (Anul 33, nr. 6304-6334)

1964-07-01 / nr. 6304

Pag. 2 v­ia/a €5wwH. mm­w&l Mdk f. nr- ■ -Ill » ■■ I IM—II ■ I ■' nil ■■■■ ».III— ■■ ■■ ■ — ' ■ —■ ■■ ——1 — .11­­ .1 Faza interregională de la Tg. Mureş a celui de-a­l Vll-lea concurs al formaţiilor artistice de amatori TALENT OPTIMISM FRUMUSEŢE In urmii cu cîteva zile, am asistat la faza interregionali a celui de-al Vll-lea concurs al echipelor artistice amatoare. Oraşul gazdi a fost Tîrgu Mureş. Pe o sceni ridicată în sala sporturilor a Insti­tutului medico-farmaceutic, singura unde, cit de cît, putea si încapi un număr aşa de mare de spectatori, s-au perindat for­malii, precum şi solişti vocali şi instru­mentişti din patru regiuni : Cluj, Mara­mureş, Suceava şi Mureş-Autonomă Ma­ghiară. Primirea caldă, atentă din partea gazdelor s-a făcut simţită chiar înainte ca oaspeţii să apari pe scenă , mii de oa­meni s-au strîns în centrul oraşului, admi­­rînd feluritele şi minunatele costume populare, prezentate de către participan­ţii la concurs într-un fel de paradă însi nu a modei, ci a ceea ce s-a păstrat mai valoros, mai autentic în portul ţărănesc. Clujenii au fost aceia care au deschis programul întrecerii. După prima ridicare de cortină au apărut tulnici resele din co­muna Avram Iancu. „Chemările din tul­nic’ se transmit din generaţie în gene­raţie de sute şi sute de ani. Numai că astăzi chemarea tulnicului este cu totul alta, nota de tristețe din glasul său a dispărut o dată cu cauza acestei tristeți: sărăcia şi împilarea. Bucuria prezentului au cântat-o şi coriştii casei raionale de cultură din Năsăud, au exprimat-o şi dan­satorii din Ceanu Mare sau Bistriţa. De altfel, trăsătura distinctă a acestui con­curs este optimismul, dragostea de pa­trie și încrederea fată de partid. Nume­roase au fost echipele care s-au străduit să zugrăvească, prin mijloace specifice artei, entuziasmul cu care este întîmpi­­nată cea de-a douăzecea aniversare a eli­berării țării noastre. ...Cine ar putea rămîne nepăsător cînd intră oşenii sau maramureşenii in scenă ? Demonstraţie de vigoare şi bărbăţie, sub paşii lor se aud parcă trăsnete şi tunete. Cînd îi vezi pe dansatorii din Mireşu Mare şi Curtuiuşu Mare, raionul Şomcuta, sau pe cei din Negreşti şi Botiza-Vişeu, pur şi simplu nu-ţi vine să stai locului pe scaun. Spectatorii, uitînd că se află în plină desfăşurare a unui concurs, că la o masă lungă şedeau membrii juriului cu fete grave şi solemne, aşa cum se cuvine în asemenea momente — aplaudau şi strigau „bis“ de mama focului. Insă dac-ar fi fost după ei ar fi însemnat ca progra­mul prezentat de fiecare regiune să nu ţină de la patru după-amiază pină la unsprezece-douăsprezece noaptea, ci pînă la ziuă... Mă uitam la Gheza Vida, sculptorul băimărean, care şi-a însoţit echipele în calitate de preşedinte al comitetului re­gional de cultură şi artă Maramureş, îşi privea modelele sculpturilor, pe eroii artei sale cu atîta nesaţ de parcă nu i-ar mai fi văzut de cînd lumea. Şi doar este ştiut că oşenii şi maramureşenii sînt mu­safiri obişnuiţi ai atelierului său, prietenii săi. Noaptea, la un pahar de vin, ne-a dovedit că le cunoaşte bine nu numai sufletul ci şi... t'Puriturile, strigăturile. „Cîntăm viața nouă’ se cheamă pro­gramul prezentat de suceveni. Dulceaţa graiului moldovean, farmecul cîntecelor şi al jocurilor, costumele pitoreşti au fost îndelung aplaudate. In cea de-a treia şi ultima zi a con­cursului, ca un fel de încheietori de pluton, s-au înfăţişat, înaintea juriului şi a publi­cului, artiştii amatori din Mureş-Autonomă Maghiară. Timp de cîteva ceasuri, în vir­­titele romîneşti, alături de ceardaşuri, doine, împreună cu melodiile populare maghiare, i-au încîntat pe spectatori. Fai­ma cîtorva dintre echipe a trecut peste hotarele țerii. De pildă, echipa de dan­satori a căminului cultural Săcalul de Pă­dure, raionul Reghin, compusă din 35 de persoane, în 1961, la cel de-al VI-lea concurs a fost distinsă cu premiul II pe ţară, iar în anul următor a participat la Festivalul internaţional de folclor al ţărilor balcanice şi de pe ţărmul Mării Adriatice, precum şi la cel de-al ll-lea Festival al tineretului şi studenţilor de la Berlin. Aşa se face că străinătatea a aplaudat pe rupte suita lor de dansuri populare locale. Cine credeţi că le este instructor artistic ? Mihai Stoica, preşedintele G.A.C. din co­mună. Echipa de dansuri din Căpîlna de Jos, de asemenea, şi-a arătat măiestria la Festivalul internaţional amintit mai îna­inte. De altfel, rareori întîlneşti un dans atît de emoționant ca „Purtata fetelor din Căpîlna“, care pînă și profesioniștilor le-ar da de furcă. Ansamblul de cîntece și dansuri de la căminul cultural Luieriu, format din 120 de persoane, a prezentat montajul core­grafic „Nuntă ca la Luieriu". Este puțin probabil că toți amatorii de aici ştiu ce-o fi aia „trăire scenică", dar un lucru este cert : cîntă, joacă, se mişcă şi dansează cu atîta dăruire şi convingere, încît aveai senzaţia că nu asişti la un spectacol, ci că, pur şi simplu, participi la o nuntă adevărată, printre nuntaşi adevăraţi. A­­ceeaşi impresie de autentic, de muncă migăloasă a lăsat şi Ansamblul de cîntece şi jocuri al casei raionale de cultură Miercurea-Ciuc, care s-a înfăţişat cu mon­tajul coregrafic „Recoltă bogată, viață fericită". După părerea mea, sunt mai puţine lu­cruri bune de spus despre felul cum s-au prezentat, la acest centru de concurs, brigăzile artistice de agitaţie ale coope­rativelor meşteşugăreşti, caselor raionale de cultură ori ale căminelor culturale atît în ce priveşte valoarea textelor, cît şi a interpretării. Au fost, însă, şi unele excepții. Printre acestea se numără briga­da căminului cultural din Tîrşolț, raionul Oaş. Autorii textului, Valentin Munteanu şi G. Ghiur, au ales ca punct de plecare o veche legendă în versuri de prin par­tea locului, în care este vorba de o cio­bănită oşană, Irinca, furată de tîlhari. Textul este intitulat „In căutarea Irincuței". Versurile sunt lucrate cu grijă, interpretate cu talent. Şi, evident, scena în care a­­ceastă eroină de legendă este găsită astăzi printre colectivistele fruntaşe, te emoționează. 82 de formații (muzicale, de dansuri și brigăzi artistice), 88 de solişti vocali şi instrumentişti, în total 4 300 de artişti au demonstrat, timp de trei zile, forţa spiri­tuală şi talentul descătuşate, recunoştința pentru sprijinul pe care partidul îl dă miş­cării artistice de amatori. Gheorghe VLAD La deschiderea programului Tulnicuresele Personalitatea scriitorului şi filo­­zofului Jean-Paul Sartre atrage, pe bună dreptate, atenţia contempora­nilor prin dramatismul real al con­tradicţiilor conţinute în opera scrii­torului, prin substratul umanist al căutărilor sale febrile. Studiul în­chinat lui J.-P. Sartre de către Georgeta Horodincă, aplicînd cu competenţă criteriile interpretării marxist-leniniste, conduce la clari­ficări substanţiale o ferite de perico­lul simplificărilor. Primul capitol al cărţii expune limpede datele defi­nitorii ale filozofiei lui Sartre, dez­văluind „drama tulburătoare" pe care o trăieşte acest inamic al bur­gheziei. Fără a părăsi de fapt punctul de vedere existenţialist după care existenţa precede esen­ţa, Sartre parcurge un drum evo­lutiv, apropiindu-se mereu mai mult de marxism, renunţînd pe par­curs la unele rezerve de ordin su­biectivist. După mai multe confrun­tări publice cu opiniile filozofilor marxişti, Sartre s-a manifestat re­cent, în cadrul colocviului organi­zat de Institutul Gramsci din Roma pe tema „Societate şi morală", pe o poziţie simţitor evoluată. Recu­noscând determinarea socială, de clasă, a normelor morale, gîndito­­rul francez a dus într-un nou sta­diu, mult superior, preocuparea sa pentru „autonomia morală" aşe­­zind-o în lumina devenirii istorice. Georgeta Horodincă întreprinde cu claritate dezbaterea filozofică. Amintind că omul apare, în lumi­na concepţiei marxiste, ca un re­zultat al raportului dialectic între individ şi colectivitate, autoarea desemnează clar impasul în care se poate ajunge atunci cînd nu se pune problema raportului în­tre existenţa materială a omenirii şi conştiinţa acestei existenţe. Cer­cetarea scoate la iveală distincţi­ile între existenţialismul antibur­ghez al lui Sartre şi existenţialis­mul unor filozofi burghezi ca Jas­pers. Totodată sunt înfăţişate posi­bilităţile reale ale confruntării gîn­­dirii lui Sartre cu filozofia marxistă subliniindu-se punctele de contact şi precizîndu-se deosebirile. Intr-un larg tablou al contradicţiilor aces­tui intelectual frâmîntat. Partea cea mai amplă a studiu­lui se ocupă de opera literară a scriitorului, pe care o urmăreşte a­­tent în lumina filozofiei profesate de Sartre, dar cu credinţa că în creaţia artistică gînditorul îşi co­rectează într-o mare măsură opini­ile teoretice tocmai datorită unui contact mai direct cu imaginea concretă a realităţii. Analizînd ro­manul „La nausée" („Greaţa"), şi relevînd faptul că neînţelegerile dintre eroul sartrian şi burghezul mărginit nu depăşesc stadiul unei opoziţii etice „pure", străină deter­minismului marxist, autoarea cărţii consemnează totodată virulenţa cu care este demascat lichelismul e­­norm al burgheziei. Sub forme indi­recte sunt recunoscute in analiza pe atunci profund sofistică a lui Sartre ecourile fenomenului „înstră­inării*, ecouri care susţin adesea punctele de contact cu adevărul psihologic, cu realitatea autentică. Calităţile analizei psihologice din primul roman al lui Sartre sînt re­­întîlnite şi subliniate în paginile care se ocupă de a doua creaţie a scriitorului în acest gen („Dru­murile libertăţii") unde nivelul în­ţelegerii eroului atinge o treaptă mai avansată în stabilirea raportu­rilor dintre individ şi societate. O remarcabilă privire de sinteză pre­cede discutarea acestui roman, stabilind condiţiile de apariţie ale romanului existenţialist şi operînd în cadrul acestui curent disocieri revelatoare. Studiul se preocupă, în prim plan, de circulaţia ideilor, în opera scriitorului, încercînd de aseme­nea să explice deosebirile de ni­vel dintre romanele şi teatrul lui J.-P. Sartre. Autoarea înfăţişează convingător abordarea teatrului de către Sar­tre „dintr-o dorinţă de comunicare cu lumea înconjurătoare" şi clari­fică apoi competent specificul dra­maturgiei sartriene. Contrastul din­tre tematica de un mare interes general al pieselor şi aducerea conflictelor la un numitor comun existenţialist este dezvăluit, cu toa­te consecinţele sale. Un loc aparte îl capătă demonstrarea esenţei idealiste a „libertăţii de alegere", în virtutea căreia eroii lui Sartre se împotriveau naturii, se ridicau îm­potriva necesităţii. În ceea ce pri­veşte teoria teatrului „de situaţii“ pe care Sartre îl opune teatrului realist de caractere, G. Horodincă semnalează confuzia pe care scri­itorul o face între conglomeratul de mistificari morale ale burgheziei şi conţinutul profund al noţiunii de caracter uman. Autoarea studiului subliniază pe de altă parte deose­birea între rezultatele pe care ace­laşi punct de plecare le provoacă în opera unui scriitor cu vederi progresiste ca Sartre, și în viziu­nea total derutată a unor creatori ca Génet sau Beckett. Cu multă pătrundere este analizată „căsăto­ria nepotrivită" dintre atitudinea ac­tivă în favoarea maselor populare care cîştigă teren în teatrul lui Sartre şi frîna existenţialistă, cele­brarea efortului personal al indivi­dului de a-şi depăşi „angoasa* prin act. De la „Muştele" la „Prizonierii din Altona", piesele scriitorului francez sunt supuse unui examen critic riguros care eliberează înţe­lesurile, conturează valorile şi re­levă ambiguităţile. Apar distinct modificările care survin în activi­tatea lui Sartre după experienţa în­fruntării nazismului. Drama eroilor lui Sartre, dominaţi de fascinaţia absolutului (Henri, Lucie, Hugo, Goetz) revine mereu în avanscenă, dar „atacînd şi menţinînd" In a­­celaşi timp valorile absolute care ţin de o morală imanentă, Sartre este el însuşi fermecat de frumuse­ţea sufletească a acelor personaje care dau replica în numele revolu­ţiei sociale. Scriitorul realizează astfel şi eroi de o deosebită lumi­nozitate, înfăţişînd nu „responsabi­litatea" individului neliniştit, ci răspunderea luptătorului solidar cu poporul. Georgeta Horodincă atra­ge atenţia asupra autenticităţii ar­tistice a figurilor pozitive ale lui Canoris sau Hoederer, care capătă trăsături de neşters. Cu toate că maniera eseistică a cărţii nu permite o cercetare bio­grafică amplă, sunt citate momen­tele esenţiale ale drumului parcurs de Sartre şi îndeosebi acele date care-l delimitează pe scriitor faţă de tendinţele şi personalităţile lite­rare ale vremii. Despărţirea lui Sartre de Camus în momentul alu­necării acestuia spre dreapta, schimbarea atitudinii faţă de „anti­roman" sunt amintite şi tălmăcite cu pondere şi subtilitate. Merită să fie reţinute comparaţiile edifica­toare cu autori înrudiţi ca şi evo­carea unor mari modele din alte epoci. Referirea la „Luceafărul” eminescian în legătură cu dorinţa de întrupare omenească a lui O­­reste, şi — mai cu seamă — ra­portările la destinele eroilor lui Camil Petrescu atunci cînd sînt discutate tentaţiile absolutului, în­scriu firesc datele culturii noastre în circuitul universal al valorilor. Asemenea observaţii oferă nu mai puţin cercetătorilor sugestii inte­resante. Este adevărat că, ocupîndu-se de opera literară a lui Jean-Paul Sar­tre, autoarea studiului ar fi putut dezvolta mai amplu cercetarea mijloacelor artistice proprii scriito­rului. Observaţiile în acest sens cuprinse în carte sînt tot atîtea promisiuni care se cer împlinite Forţa de sinteză a acestui studiu de o bună ţinută ideologică se în­temeiază, oricum, pe o profundă pătrundere a înţelesurilor unei o­­pere contradictorii. Sinuos şi a­­brupt, drumul parcurs de Sartre este descris cu pasiune ştiinţifică Cartea contribuie la cunoaşterea unui literat umanist care, descătu­­şîndu-se treptat de o formaţie idealistă, se apropie cu un viu in­teres de înţelegerea dialectică a lumii, condus de o sinceră ade­renţă la cauza fericirii popoarelor. V. MlNDRA — recenzie GEORGETA HORODINCĂ: -------------------------­JEAN-PAUL SARTRE Seth­TEIA ITINERARELE MUZELOR A fost un eveniment cu larg ecou In viata oraşului. Cu multe zile Înainte s-au format cozi la casele de bilete. Acasă şi la ser­viciu, prieteni şi cunoscuţi schim­bau păreri despre piesele ce vor fi prezentate, despre actorii care vor juca. Nu, nu era curiozitatea primei Intilniri cu vedete altfel inaccesibile. Doar televiziunea — iar televizoare se numără şi la Satu Mare cu miile — înfăţişase multe din creaţiile lor recente sau mai vechi. Dar, oricit de expresiv ar fi un prim plan pe micul ecran al televizorului, e altceva contac­tul viu, nemijlocit, cu arta acto­rului, cu trăirea rolului acolo, în faţa ta, în patrulaterul de lumină al scenei. Mai ales cînd e vorba de primul teatru al ţării, de ar­tişti admiraţi şi iubiţi care dau viaţă unor personaje din piese ce­lebre ale repertoriului clasic uni­versal, ca „Nora" lui Ibsen şi „O femeie cu bani" de Bernard Shaw, sau dintr-o piesă nouă ce şi-a cu­cerit de-acum un loc preţuit în re­pertoriul original, ca „Moartea unui artist" a lui Horia Lovinescu. Aşteptările nu le-au fost înşelate. Au fost seri de artă teatrală în adevărata putere a cuvîntului, de emoţii durabile. Asemenea evenimente artistice au trăit în ultimele zile nu numai sătmărenii, ci şi tot mai numeroşii iubitori de teatru din celelalte o­­raşe pe care le-a străbătut itine­rarul actualului turneu al Teatru­lui Naţional „I. L. Caragiale". Şi poate că niciodată n-au sunat mai elocvent urările pe care le adre­sa spectatorilor de teatru cel al cărui nume străluceşte pe frontispiciul acestui lăcaş de artă scenică: „...Cînd or ieşi din tea­tru, nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri: toţi să fie împăienjeniţi de emoţiune, umezi de plîns sau de rîs. Aşa teatru, da. La aşa tea­tru dă năvală publicul..." În aceste luni, întreaga ţară este brăzdată de liniile unor iti­nerare de un fel deosebit. Mari instituţii de artă bucureştene — teatre, orchestre, ansambluri — prezintă cele mai bune realizări ale stagiunii abia încheiate pînă în colţurile cele mai îndepărtate ale ţării. Nu de mult, Filarmonica „George Enescu’ — cea mai de seamă orchestră simfonică a ţării — avind la pupitru pe dirijorii Mircea Basarab şi Mircea Cristes­­cu, iar, ca solişti, interpreţi de re­nume internaţional ca Ion Voicu, Vladimir Orlov, Sofia Cosma, a încheiat un asemenea itinerar însoţit, constant, de aplauzele şi „bis"-urile unui public numeros. Intre marile orgi incandescente ale furnalelor şi oţelăriilor Hune­doarei şi Reşiţei, la fel ca şi la Cluj sau Craiova, muzica lui Beethoven şi Liszt, a lui Paul Cons­­tantinescu şi Zeno Vancea, a gă­sit acelaşi răsunet impresionant în inimile a mii şi mii de oameni. E un semn elocvent al eferves­cenţei creatoare specifice socia­lismului harta patriei brăzdată de aceste luminoase itinerare. Tha­lia şi Euterpe — muzele Teatru­lui şi Muzicii — străbat ţara de la un capăt la altul. In trenuri speciale, cu artişti, cu decoruri şi instrumente. Trenuri în faţa că­rora semafoarele indică, pretu­tindeni, „cale liberă“. Victor BIRLADEANU I. Gheorghiu „NATURA STA­TICA" I. Pacea „PEISAJ INDUS­TRIAL" Nr. 6305 Scenografie şi grafică pentru televiziune Pe strada Nuferilor, în una din să­lile Radiodifuziunii, a fost deschisă prima expoziţie românească de sce­nografie şi grafică pentru televizi­une. Expoziţia demonstrează succe­sele înregistrate în acest nou dome­niu al artelor plastice, buna pregă­tire profesională şi nivelul artistic ridicat al expozanţilor, progresele făcute de la înfiinţarea studiourilor de televiziune la noi, pînă astăzi. Sunt prezentate schiţe de decoruri şi costume, măşti, peruci, obiecte de re­cuzită, ansamblul dovedind unitate de concepţie şi diversitate în reali­zări. Ca exemplificare mă voi refe­ri doar la cîteva dintre lucrările care se impun atenţiei vizitatorilor. In domeniul scenografiei, expoziţia începe cu o evocare emoţionantă : alături de ultimul portret sunt expu­se delicatele costume desenate de re­gretatul Toni Gheorghiu, pentru „Luceafărul“ de Mihail Eminescu. Toni Gheorghiu a fost primul sceno­graf al televiziunii române şi munca de pionierat pe care a dus-o, însoţită de un spirit sensibil şi de o mare originalitate creatoare, au pus bazele realizărilor remarcabile care se pot admira acum. Unul din colaboratorii săi apro­piaţi este Luca Andreescu, ale cărui lucrări denotă inventivitate fără os­tentaţie, adîncă înţelegere a spiritu­lui piesei, exprimată în forme echili­brate, sintetizate. Se evidenţiază schiţa „Farsa jupînului Pathelin“, at­mosfera de indiferenţă tragică creată prin cele trei tapiserii ale decorului pentru „Mizantropul“ de Moliére, şi mai ales decorul pentru „Orfeu în infern“ de Tennessee Williams. Armand Crintea prezintă o suită variată de lucrări, diferenţiate ca ambianţă şi rezolvare plastică, izbu­tind la fel de bine în crearea clima­tului apăsător din Dostoievski sau Cehov („Crimă şi pedeapsă“, „La tri­bunal") cît şi în decorurile generoa­se ca desfăşurare, cum sînt „Reve­lion 1963“ — plin de voioşie şi far­mec, sau „Plimbare cu avionul“, unde îmbinarea dintre­­ liniile arhi­tecturale şi stilizarea decorativă a pomilor creează un inspirat climat de poezie. Teodora Dinulescu, în afara schiţei pentru „Femeia îndărătnică“ (sgrafi­­to în roşu şi negru), expune un grup de căişori stilizaţi cu ironie, pentru galantele turniruri cerute de piesa shakespeareană „Zadarnicele chinuri ale dragostei“. Tudor Dumitrescu prezintă o ele­gantă rezolvare în linii sobre, mo­derne (pentru „Cronica discului“) şi o soluţie plină de poezie — o frescă alcătuită din scoici — pentru o emi­siune adresată copiilor („Cocoşelul fără inimă"). Cu o desfăşurare mai largă de teme, Georgeta Itigan trece de la un Molière şarjat cu fineţe („George Dandin“) la o compoziţie modern gîndită pe diverse elemente de folclor romînesc („Muzică popu­lară") , de la freamătul tragic con­torsionat („Mutter Courage“ de Ber­tolt Brecht), la remarcabila schiţă pentru „Petiţiune" de I. L. Cara­giale, plină de ironie savuroasă. Decorurile lui Vasile Rotaru se ca­racterizează printr-un deosebit simţ al, spaţiului, dramatism, soluţii in­ventive şi­ plantaţii fertile pentru unghiurile de filmare." In­­ afa­ra­ machetei care reprezintă casa „Femeilor savante­“, se impun­ aten­ţiei, decorurile, pentru „Popas între drumuri“ (o gară cu orizontul ex­­cepţional -de-bine sugerat), „Caruse­lul vieţii“ de O’Henry, „La răzeşi“ de V. Em. Qalan şi decorul voit desuet pentru „Tache, Janke şi Ca­­dîr“­de Victor Ion Popa, în domeniul graficii — titluri de emisiuni — Maria Zamfir, Dimi­­trie Sbiera, Ovidiu Magheran şi Virgil David dau dovadă de recepti­vitate pentru formele moderne, de gust şi măsură, ceea ce nu ar ex­clude însă mai multă fantezie şi o­­riginalitate în paginaţie şi în carac­terul literelor. Prezentate în tehnici picturale şi grafice diverse, unele lucrări sunt însoţite de fotografiile decorurilor realizate. Această prezentare com­parativă ridică unele probleme în legătură cu munca scenografilor, după ce schiţa de idee a fost ac­ceptată şi urmează realizarea ei. Din cele văzute la expoziţie şi la te­levizor se constată că lumina în schiţa de decor este precis in­dicată, ca factor important în com­poziţie şi cu funcţii dramatice varia­te. De multe ori însă, pe ecran de­corul apare plat, fără adîncime, to­tul scăldat într-o lumină inexpre­sivă exagerat de puternică, fără urmă de contraste în imagine , se impune o exigenţă sporită, o mai ac­centuată colaborare între scenografi şi ceilalţi factori artistici şi tehnici, pentru rezolvarea acestei probleme. O altă deficienţă care răpeşte din calitatea artistică a imaginilor o constituie improvizaţia în ce pri­veşte costumele, mobilierul şi de multe ori recuzita. Acestea, în ma­joritatea cazurilor, nu se confecţio­nează o dată cu decorul, ci se îm­prumută, pe nimerite, de la teatre. Astfel apar contraste care rup uni­tatea de concepţie valoroasă a sce­nografului, aşa cum se întîmplă cu spectacolul „Femeile savante“, unde un decor deosebit de bine gîndit a fost dezavantajat de un mobilier nepotrivit, naturalist, de un stil dubios, cît şi de costume din surse diverse, mai mult sau mai puţin moliereşti, toate însă în deza­cord cu maniera de tratare a deco­rului. Pentru a satisface exigenţele pretinse de însuşi nivelul ridicat al lucrărilor expuse, mi se pare nece­sar ca spectacolele importante să fie create, pe cît se poate, în între­gime în atelierele televiziunii, asi­­gurndu-se astfel unitatea artistică. Desigur însă că aceste cîteva con­sideraţii pe marginea expoziţiei nu epuizează toate problemele ce apar o dată cu dezvoltarea acestei ramuri de artă. Căutarea de noi mijloace de expresie artistică, analiza lucidă şi sensibilă a textelor propuse pentru reprezentare vor da naştere unei noi creaţii scenografice valoroase. Dan NEMŢEANU

Next