Scînteia, august 1964 (Anul 33, nr. 6335-6365)

1964-08-01 / nr. 6335

Nr. 63358 ct N T­E­I A fr­ngnire • OPERĂ A UNUI BIJUTIER? • CETINĂ NOUĂ C­A UN BRAD MATRÍN • REPLICĂ INDUSTRIALĂ LA „CIVILIZAŢIA LEMNULUI" • ABATAJELE VERZI • DISTANŢE ŞI ANOTIMPURI MOŢEŞTI La Brad, în inima munţilor Apu­seni, m-am gîndit într-o dimineaţă la lumea din adîncurile Mării Ne­gre. Vedeam parcă vitrinele Acva­­riului din Constanţa, ferestre către un univers biologic adus la supra­faţă de la sute şi mii de metri. Fe­restre mai surprinzătoare încă, fiind­că ele dădeau posibilitate ochiului să scruteze străfundurile de piatră, îmi păreau vitrinele Muzeului geo­logic şi mineralogic din Brad. Ca nişte peşti pietrificaţi, întruchipînd anatomii şi cromatici dintre cele mai ciudate şi mai fantastice cu putinţă, rod al unor geneze contorsionate, dramatice, toate aceste bucăţi alcă­tuiesc o radiografie precisă a uni­versuri lăuntric al Apusenilor. Ce privilegiu de a străbate din cîţiva paşi ere întregi şi kilometri nesfîrşiţi de mină, pipăind bucăţi de materie care aţi vibrat poate cîndva sub lo­viturile de ciocan ale agaticşilor, dacilarul romanilor ! Printre grafit, sulf, mercur, bismut, agat, fear­tină, silvanit, altait, argint şi mulţi alţii, unul ocupă jilţul de onoare din muzeu : aurul. „Munţii noştri ,(trar poartă." Îl poartă în fel şi chip­: foiţe şi plăci, impregnat într-o­­serie de minerale, cristalizat, scos di­n pulberea apelor. Scinteia­­ză o şopîrlă. Operă a unui bijutier? Nu, aur nativ, muşchiform. Lîngă „fructele de aur", cîteva vechi unel­te — trocuri, ciocane, bucăţi din lemnul primitivelor şteampuri — sugerează sudoarea de sînge care întovărăşea odinioară tragicul cu­les din livezile de întuneric de sub Apuseni. Muzeul e pe strada Moţilor,­ prin coincidenţă , mineralele strînse aici, mare parte, sînt adunate de pe străzile carpatice ale Ţării Moţilor. Din­tre străzile de piatră, cele mai vestii, sînt două magistrale, două văi, a Arieşului şi a Crişului Alb, străbătînd zona metaliferă din Apu­seni. Minele şi uzinele de prepara­re a minereurilor din Ţara Moţilor arieşeni şi din Ţara Moţilor crişeni (a Zarandului) conferă o personali­tate şi un ritm aparte acestor locuri aspre. Căci principalele porţi de intrare în perimetrul moţesc şi, tot­odată, de cunoaştere a lumii Apu­senilor, a străvechii ei istorii şi a marilor prefaceri din ultimii două­zeci de ani, sînt minele. în puţine alte locuri cotele vieţii erau atît de scăzute ca în aceste „ţări", unde socialismul a preluat una dintre cele mai grele moşteniri. In această perspectivă, semnele moitoare capătă un relief deosebit, e reflectă în ele grija statornică a partidului nostru, singura forţă po­litică din istoria ţării care şi-a pro­pus şi realizează cu succes, în ca­drul operei de desăvîrşire a con­strucţiei socialiste, ridicarea tutu­ror locurilor rămase în urmă. Este realitatea călăuzitoare de-a lungul prezentului itinerar şi anume ea dă măsura deplină a răsăritului în A­­puseni. ★ La Baia de Arieş, în ianuarie 1964, a ieşit la pensie minerul Gheorghe Dup. Aici sunt halde de zgură şi galerii săpate în creierul munţilor, a căror origină se pierde în negura vremii, aşa cum filoanele se pierd în negura rocii. Oricît de adînc, în vechime, ai săpa pe urmele filonu­lui familiei Dup, vei găsi totdeauna, treaptă după treaptă, mineri. Băieşi. Privindu-i hîrtia de pensionare, am descoperit un lucru surprinzător : în dreptul primului său loc de muncă, de acum treizeci şi ceva de ani, scria „Comăneşti". Din Apuseni în Cărpaţii răsăriteni, de pe Arieş pe Trotuş... Ce destin l-a mînat atunci pe tînărul moţ să-şi înceapă viaţa de miner atît de departe de locul său natal, de minele în care au coborît, pe rînd, generaţiile de lupi ? — D-apăi că minele se închideau în tot anul. Nu ştiai cîtă vreme mai lucri. Niciodată mai mult de şase luni în şir. O dată găseai la poartă avizul : „Mina închisă pînă la noi dispoziţiuni". Avizul acesta l-a întîmpinat pe Gheorghe Dup în ziua cînd se pre­gătea să intre în mina de la Baia de Arieş. „Pînă la noi dispoziţiuni..." Datorită acestor patru vorbe, el şi atîţia alţii peregrinau, de-a lungul şi de-a latul ţării, săptămîni, luni, pe itinerarele căutării de lucru. Ceea ce moţul, ale cărui versuri simple şi colţuroase sugerează o bucată de minereu, a exprimat ast­ CARPATIN­I fel : „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă". Luîndu-şi rămas bun de la mină, bătrînul Dup a predat ştafeta fami­liei în mîna celor trei băieţi ai săi: Mihăil — miner şef de brigadă, pur­tător al insignei de fruntaş în între­cerea socialistă ; Ion — maistru e­­lectromecanic , Nicolae — inginer miner. Bătrînul Gheorghe mai are un frate în Baia de Arieş, miner şi el la bază. Dintre cei şapte băieţi ai acestuia din urmă, unul a termi­nat şcoala profesională minieră din Zlatna, al doilea, mecanic de utilaj forestier, a făcut şcoala profesională silvică din Cîmpeni, şcoală la care urmează acum să se înscrie cel de-al treilea (restul, la elementară şi preşcolari), Iată, o singură gene­raţie din neamul lor parcurge mai mulţi ani de şcoa­lă decît, probabil, toţi înaintaşii la un loc. Şcoli pro­fesionale, şcoală de maiştri, Insti­tut de mine la Pe­­troşeni. Din versu­rile citate mai îna­inte, pe cel de-al doilea istoria l-a şters sub ochii noştri. De la orizontul familiei de mineri, urcăm la orizon­tul minei. Ultimii douăzeci de ani , de peste două­zeci de ori a cres­cut la Baia de A­­rieş numărul mun­citorilor, tehnicie­nilor şi inginerilor. Caii şi vagone­­tul împins cu u­­mărul au cedat lo­cul locomotivelor Diesel şi electrice. Trocul şi roaba au primit replica modernă a crate­­relor şi a benzilor transportoare. Per­forat umed: armă împotriva pustii­toarei silicoze. Compresoare. Des­cărcare mecani­zată, la suprafaţă, a vagonetelor de minereu. A răsă­rit la gura minei un complex so­cial cu vestiare, baie, duşuri, dis­pensar, cabinet stomatologic, sta­ţie de aerosoli. Peste cîteva clipe, tulnicele... Un club modern, cu sală de cinematograf. Dînd de la un an la celălalt, fixează va­­ocul aşezării miniereşti, văd sub loarea mărfurilor vîndute. De la schele un complex comercial şi al­ 19 891 000 lei (1951) pînă la tur al cooperaţiei meşteşugăreşti. 150 797 000 lei (1963). O deschidere a Blocuri noi aduc nota lor specifică, compasului care spune multe. O­ri­­pastelată, printre casele de tradi- măream concretizată în numărul de ţională arhitectură moţească. Şi e frigidere, maşini de spălat rufe, ma­ri tot acest tablou un anume dina­­şini de cusut, motociclete, acordeog­­mism constructiv care sparge tipa­­ne pătrunse în viaţa moţului, repli­­cele moştenirii grele a Ţării de Pla­­că industrială la „civilizaţia lemni­­tră. Ultima oară am fost aici, în A­­lui", cîndva atotputernică, puseni, prin 1958. Găsesc lumină Atunci, lîngă mine, un om care a fluorescentă la Cîmpeni, firme lumi- lucrat din tinereţe în exploatarea noase şi, în bătaia lor, aspiratoare de la Roşia Montană, absorbit şi el de praf,şi mobilă fină, mă plimb pe de lista comercială, şi-a amintit de asfalt la Abrud, iar trandafirii parcă o istorie despre bani. Despre bani au un miros mai pătrunzător de­cît de aur. Era, de fapt, un joc. O dis­­priunde, fiindcă vara e mai zgîrcită fracţie a patronilor şi a negustori­­decît aiurea, şi nu uitaţi citind a­­lor care adunau aurul cu lopata, ceste rînduri, nu uitaţi o singură Noaptea, se adunau mai mulţi să clipă că ne aflăm în plină Ţară de petreacă, fără perdea, cu femei. A­ piatră a­runcau în ele cu monede de aur... N-aş face decît să repet multe Către dimineaţă, cînd pe sub feres­­dintre cele de mai sus dacă, de-a trele lor treceau spre mină, şuvoi lungul itinerarului minier al Apuse- tremurător, lămpaşele băieşilor, pe­nilor, aş căuta să transcriu imagini- trecerea atingea apogeul. Aur şi sexe­le proaspete din viaţa unor aşezări Dacă ar fi bănuit ce se petrecea în ca Roşia Montană sau Gura Barza, spatele acestor ferestre, şi la ce de la orizontul familiei de mineri poate fi folosit aurul lor, Apusenilor pînă la cel al „ţării". Un sfert din­ le-ar fi crăpat capul,­tre locuinţele raionului Brad (Ţara * Zarandului), adică, peste 3 500 de Hăţişurilor de piatră din fundul case construite la sate, sînt noi. In­ munţilor ii se asociază, în exterior, tr-o parte cu păşuni şi fineţe a co- 0 mina verde cu nu mai puţin în a numei de alta data Brad, pe Crişul tortocheate hăţişuri. Fiecare al doi- Alb, şi-a întins aripile Oraşul Nou, lea metru e acoperit de pădure, cu cele peste o mie de apartamente Tradiţionalul meic feroviar, Mocăni­­locuite şi cu alte 180 care îşi vor ţa, se Străduieşte aproape o jUmă­­primi locatarii pînă la sfirşitul anu­­tate de zi ca sâ urce pe Arieş în lui. Vechiul cuib al patimii de aur, SUS­ de la Turda la Abrud Deja întunecat şi crispat, şi-a dobîndit a lungul celor aproape o sută de ki­anume prospeţime şi luminozitate, lometri spre inima Apusenilor, fagii datorită siluetelor aerate ale blocu- g, brazii se înşiră ca o armată de rilor, noii poşte dominind magistrala, cantonieri. Cam o altă jumătate de şcolii cu 16 clase, sălii de sport. Ce­­zu­ţţi mai trebuie pentru a urca, de tină nouă la un Brad bătrin, la Cîmpeni, spre izvoarele celor Călătorind prin raionul Cîmpeni, două Arieşuri care şi-au croit, fie ca­cineva mi-a pus sub ochi o cifră frumoasă şi ea ca un oraş nou. Cele 862 milioane de lei, înscrise la ca­pătul unei coloane de cifre, totali­zează fondurile investite în ultimul deceniu pentru dezvoltarea econo­mică şi social-culturală a raionului. De la această sumă, discuţia a atins firesc problema desfacerii mărfuri­lor aici unde, în condiţiile teribilei „civilizaţii a lemnului", expresie a unei sărăcii deznădăjduite, se cam ştie cu cite noduri strînse era lega­tă o para. Pentru un kilogram de sare sau un litru de gaz, moţul tra­versa munţii cu o legăturică de lem­ne în spinare, pînă la prăvălia din tîrg. In ultimii ani s-au construit zece noi magazine săteşti. O curbă interesantă, în continuă ascensiune re, cite un şleau de piatră . Arieşul mic, cu Vidra în care s-a născut Avram Iancu, cu vestitele tulnicăre­­se (ca în fotografia de mai jos), cu priveliştea spre Găina, cu ciudata stîncă a Melcilor (semn al cine ştie cărei mări , din timpuri imemoriale) ; Arieşul mare,­­cu Albacul în care s-a născut Ho­­ria, cu priveliştea spre unicul, uluitorul gheţar de la Scărişoara. Dar pe oricare dintre aceste Arie­şuri ai apuca-o, cutreierînd de la răsăritul soarelui pînă la asfinţit, nu întîlneşti un singur peisaj fără pă­dure. Parcă de la brazi au împru­mutat casele moţilor acea formă as­cuţită a acoperişurilor, care face să se scurgă repede ploile şi zăpezile. Cu o bucăţică de pădure în căru­ţă, omul peregrina. Ca şi moţul mi­ner,­ lemnarul moţ îşi avea şi el versul de ducă : „A plecat moţul prin ţară, Cu doniţi şi cu ciubară". La Albac şi la Avram Iancu, două puncte mecanizate, două mici uzine (maşini de rindeluit, circulare, ga­ter, grup electrogen, uscătorie pen­tru cherestea, centrală termică) l-au statornicit pe moţ într-o meserie practicată demn şi cu continuitate. E o distanţă între doniţa vîndută după tocmeli, cine ştie cum, la cine ştie ce tîrg, după sute de kilometri de drum, şi producţia de serie a ce­lor 150 000 de putini de brînză (mo­ţii sînt singurii producători ai unor astfel de putini) şi a miilor de bu­toaie de fag pentru produse chimice şi fructe de pădure. Lemnarul pere­grin este salariatul unei întreprin­deri de industrie locală a cărei pro­­ducţie-marfă atinge acum, în 1964, suma de 28 milioane de lei. Epilog meşteşugăresc la o întreagă litera­tură depăşită. Dar oprindu-ne la atît, ar însemna să rămînem la marginea pădurii , la marginea noilor raporturi dintre moţ şi mina lui verde. O străbăteai în 1938 : topoare şi joagăre şi nici o fărîmă de metal în plus. In zecile ei de „abataje" de astăzi,cărora fo­restierii le spun parchete, răsună fe­­răstraiele mecanice şi fîşîie metalic cablurile funicularelor. De cinci ani încoace, s-au tăiat în Apuseni (nu­mai în raza raionului Cîmpeni) 80 de kilometri de drumuri auto-fores­­tiere, replică mecanizată la prăpăs­­tioasele şleauri de căruţe. Serpenti­ne spectaculoase, tăiate în stîncă de cvarţ, conduc spre hăţişurile din bazinul Poşaga, acolo de unde, pentru a aduce doi metri cubi de lemn, unei căruţe îi trebuiau două zile. Exact pe unde, într-o singură zi, camionul transportă 30 metri cubi. De la zero, de la nimic, ex­ploatările forestiere din ţara moţeas­că au ajuns astăzi la un ridicat grad de mecanizare. Spre Toba Mică, unul dintre noile „abataje", urcînd un Arieş împuţi­nat, străbatem făget după făget. In drum, către nişte umbrare, femei şi copii duc în mîini, ca pe nişte tal­gere, coşuri din scoarţă de brad, vîrfuite cu afine, îndeletnicire nouă, organizată, pe potecile Apusenilor. 1 250 000 de kilograme de afine, zme­ură, fragi şi mure, valorificate anul trecut. Iar anul acesta, explică ci­neva competent, „avem o fructifica­­ţie abundentă". Fructificaţie, îmi zic, bine mai sună acest cuvînt. O văioagă. O rampă. Ca nişte tor­pile vegetale, buştenii alunecă din munte, de-a lungul funicularului, cu zgomot de troleibuz. Se repede să-i dezlege un bărbat mărunţel, vioi, cu o mustăcioară de Chariot. Grăbit, măsoară buştenii cu clupa-şurilei cu o deschizătură de un metru. Scoate din buzunar un capăt de „chimie", completează nişte foi, aruncă un „Hai noroc !" şoferului care preia transportul şi, din cîţiva paşi, alear­gă la un telefon cu care lesne ar putea omorî un urs şi-i strigă în pîl­­nie funicularistului din creierul mun­ţilor că totul e pregătit pentru ur­mătorii buşteni. De la doborît la în­cărcat, Traian Fiţ, bărbat energic şi iscusit, conduce munca celor 24 de oameni, alcătuind o brigadă com­plexă cu acord global. Aşa cum îl văd, caut să-mi imaginez, dincolo de îmbrăcămintea, de gesturile a­­cestui muncitor industrial, care se mişcă cu atîta uşurinţă şi firesc în­tre funicular şi telefon, între radioul portativ din cabană şi problemele organizatorice ale unui colectiv de Victor VlNTU (Continuare în pag. IV-a) Prospeţime urbanistică la Brad Pag. 3 ...................... CONCURSUL „SCÎNTEII" p­entru cea mai bună fotografie — Din fotografiile sosite în cadrul concursului — C. CIUGUDEANU Tg. Mureș Spre soare

Next