Scînteia, august 1964 (Anul 33, nr. 6335-6365)
1964-08-01 / nr. 6335
Nr. 63358 ct N TEI A frngnire • OPERĂ A UNUI BIJUTIER? • CETINĂ NOUĂ CA UN BRAD MATRÍN • REPLICĂ INDUSTRIALĂ LA „CIVILIZAŢIA LEMNULUI" • ABATAJELE VERZI • DISTANŢE ŞI ANOTIMPURI MOŢEŞTI La Brad, în inima munţilor Apuseni, m-am gîndit într-o dimineaţă la lumea din adîncurile Mării Negre. Vedeam parcă vitrinele Acvariului din Constanţa, ferestre către un univers biologic adus la suprafaţă de la sute şi mii de metri. Ferestre mai surprinzătoare încă, fiindcă ele dădeau posibilitate ochiului să scruteze străfundurile de piatră, îmi păreau vitrinele Muzeului geologic şi mineralogic din Brad. Ca nişte peşti pietrificaţi, întruchipînd anatomii şi cromatici dintre cele mai ciudate şi mai fantastice cu putinţă, rod al unor geneze contorsionate, dramatice, toate aceste bucăţi alcătuiesc o radiografie precisă a universuri lăuntric al Apusenilor. Ce privilegiu de a străbate din cîţiva paşi ere întregi şi kilometri nesfîrşiţi de mină, pipăind bucăţi de materie care aţi vibrat poate cîndva sub loviturile de ciocan ale agaticşilor, dacilarul romanilor ! Printre grafit, sulf, mercur, bismut, agat, feartină, silvanit, altait, argint şi mulţi alţii, unul ocupă jilţul de onoare din muzeu : aurul. „Munţii noştri ,(trar poartă." Îl poartă în fel şi chip: foiţe şi plăci, impregnat într-oserie de minerale, cristalizat, scos din pulberea apelor. Scinteiază o şopîrlă. Operă a unui bijutier? Nu, aur nativ, muşchiform. Lîngă „fructele de aur", cîteva vechi unelte — trocuri, ciocane, bucăţi din lemnul primitivelor şteampuri — sugerează sudoarea de sînge care întovărăşea odinioară tragicul cules din livezile de întuneric de sub Apuseni. Muzeul e pe strada Moţilor, prin coincidenţă , mineralele strînse aici, mare parte, sînt adunate de pe străzile carpatice ale Ţării Moţilor. Dintre străzile de piatră, cele mai vestii, sînt două magistrale, două văi, a Arieşului şi a Crişului Alb, străbătînd zona metaliferă din Apuseni. Minele şi uzinele de preparare a minereurilor din Ţara Moţilor arieşeni şi din Ţara Moţilor crişeni (a Zarandului) conferă o personalitate şi un ritm aparte acestor locuri aspre. Căci principalele porţi de intrare în perimetrul moţesc şi, totodată, de cunoaştere a lumii Apusenilor, a străvechii ei istorii şi a marilor prefaceri din ultimii douăzeci de ani, sînt minele. în puţine alte locuri cotele vieţii erau atît de scăzute ca în aceste „ţări", unde socialismul a preluat una dintre cele mai grele moşteniri. In această perspectivă, semnele moitoare capătă un relief deosebit, e reflectă în ele grija statornică a partidului nostru, singura forţă politică din istoria ţării care şi-a propus şi realizează cu succes, în cadrul operei de desăvîrşire a construcţiei socialiste, ridicarea tuturor locurilor rămase în urmă. Este realitatea călăuzitoare de-a lungul prezentului itinerar şi anume ea dă măsura deplină a răsăritului în Apuseni. ★ La Baia de Arieş, în ianuarie 1964, a ieşit la pensie minerul Gheorghe Dup. Aici sunt halde de zgură şi galerii săpate în creierul munţilor, a căror origină se pierde în negura vremii, aşa cum filoanele se pierd în negura rocii. Oricît de adînc, în vechime, ai săpa pe urmele filonului familiei Dup, vei găsi totdeauna, treaptă după treaptă, mineri. Băieşi. Privindu-i hîrtia de pensionare, am descoperit un lucru surprinzător : în dreptul primului său loc de muncă, de acum treizeci şi ceva de ani, scria „Comăneşti". Din Apuseni în Cărpaţii răsăriteni, de pe Arieş pe Trotuş... Ce destin l-a mînat atunci pe tînărul moţ să-şi înceapă viaţa de miner atît de departe de locul său natal, de minele în care au coborît, pe rînd, generaţiile de lupi ? — D-apăi că minele se închideau în tot anul. Nu ştiai cîtă vreme mai lucri. Niciodată mai mult de şase luni în şir. O dată găseai la poartă avizul : „Mina închisă pînă la noi dispoziţiuni". Avizul acesta l-a întîmpinat pe Gheorghe Dup în ziua cînd se pregătea să intre în mina de la Baia de Arieş. „Pînă la noi dispoziţiuni..." Datorită acestor patru vorbe, el şi atîţia alţii peregrinau, de-a lungul şi de-a latul ţării, săptămîni, luni, pe itinerarele căutării de lucru. Ceea ce moţul, ale cărui versuri simple şi colţuroase sugerează o bucată de minereu, a exprimat ast CARPATINI fel : „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă". Luîndu-şi rămas bun de la mină, bătrînul Dup a predat ştafeta familiei în mîna celor trei băieţi ai săi: Mihăil — miner şef de brigadă, purtător al insignei de fruntaş în întrecerea socialistă ; Ion — maistru electromecanic , Nicolae — inginer miner. Bătrînul Gheorghe mai are un frate în Baia de Arieş, miner şi el la bază. Dintre cei şapte băieţi ai acestuia din urmă, unul a terminat şcoala profesională minieră din Zlatna, al doilea, mecanic de utilaj forestier, a făcut şcoala profesională silvică din Cîmpeni, şcoală la care urmează acum să se înscrie cel de-al treilea (restul, la elementară şi preşcolari), Iată, o singură generaţie din neamul lor parcurge mai mulţi ani de şcoală decît, probabil, toţi înaintaşii la un loc. Şcoli profesionale, şcoală de maiştri, Institut de mine la Petroşeni. Din versurile citate mai înainte, pe cel de-al doilea istoria l-a şters sub ochii noştri. De la orizontul familiei de mineri, urcăm la orizontul minei. Ultimii douăzeci de ani , de peste douăzeci de ori a crescut la Baia de Arieş numărul muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor. Caii şi vagonetul împins cu umărul au cedat locul locomotivelor Diesel şi electrice. Trocul şi roaba au primit replica modernă a craterelor şi a benzilor transportoare. Perforat umed: armă împotriva pustiitoarei silicoze. Compresoare. Descărcare mecanizată, la suprafaţă, a vagonetelor de minereu. A răsărit la gura minei un complex social cu vestiare, baie, duşuri, dispensar, cabinet stomatologic, staţie de aerosoli. Peste cîteva clipe, tulnicele... Un club modern, cu sală de cinematograf. Dînd de la un an la celălalt, fixează vaocul aşezării miniereşti, văd sub loarea mărfurilor vîndute. De la schele un complex comercial şi al 19 891 000 lei (1951) pînă la tur al cooperaţiei meşteşugăreşti. 150 797 000 lei (1963). O deschidere a Blocuri noi aduc nota lor specifică, compasului care spune multe. Oripastelată, printre casele de tradi- măream concretizată în numărul de ţională arhitectură moţească. Şi e frigidere, maşini de spălat rufe, mari tot acest tablou un anume dinaşini de cusut, motociclete, acordeogmism constructiv care sparge tipane pătrunse în viaţa moţului, replicele moştenirii grele a Ţării de Placă industrială la „civilizaţia lemnitră. Ultima oară am fost aici, în Alui", cîndva atotputernică, puseni, prin 1958. Găsesc lumină Atunci, lîngă mine, un om care a fluorescentă la Cîmpeni, firme lumi- lucrat din tinereţe în exploatarea noase şi, în bătaia lor, aspiratoare de la Roşia Montană, absorbit şi el de praf,şi mobilă fină, mă plimb pe de lista comercială, şi-a amintit de asfalt la Abrud, iar trandafirii parcă o istorie despre bani. Despre bani au un miros mai pătrunzător decît de aur. Era, de fapt, un joc. O dispriunde, fiindcă vara e mai zgîrcită fracţie a patronilor şi a negustoridecît aiurea, şi nu uitaţi citind alor care adunau aurul cu lopata, ceste rînduri, nu uitaţi o singură Noaptea, se adunau mai mulţi să clipă că ne aflăm în plină Ţară de petreacă, fără perdea, cu femei. A piatră aruncau în ele cu monede de aur... N-aş face decît să repet multe Către dimineaţă, cînd pe sub feresdintre cele de mai sus dacă, de-a trele lor treceau spre mină, şuvoi lungul itinerarului minier al Apuse- tremurător, lămpaşele băieşilor, penilor, aş căuta să transcriu imagini- trecerea atingea apogeul. Aur şi sexele proaspete din viaţa unor aşezări Dacă ar fi bănuit ce se petrecea în ca Roşia Montană sau Gura Barza, spatele acestor ferestre, şi la ce de la orizontul familiei de mineri poate fi folosit aurul lor, Apusenilor pînă la cel al „ţării". Un sfert din le-ar fi crăpat capul,tre locuinţele raionului Brad (Ţara * Zarandului), adică, peste 3 500 de Hăţişurilor de piatră din fundul case construite la sate, sînt noi. In munţilor ii se asociază, în exterior, tr-o parte cu păşuni şi fineţe a co- 0 mina verde cu nu mai puţin în a numei de alta data Brad, pe Crişul tortocheate hăţişuri. Fiecare al doi- Alb, şi-a întins aripile Oraşul Nou, lea metru e acoperit de pădure, cu cele peste o mie de apartamente Tradiţionalul meic feroviar, Mocănilocuite şi cu alte 180 care îşi vor ţa, se Străduieşte aproape o jUmăprimi locatarii pînă la sfirşitul anutate de zi ca sâ urce pe Arieş în lui. Vechiul cuib al patimii de aur, SUS de la Turda la Abrud Deja întunecat şi crispat, şi-a dobîndit a lungul celor aproape o sută de kianume prospeţime şi luminozitate, lometri spre inima Apusenilor, fagii datorită siluetelor aerate ale blocu- g, brazii se înşiră ca o armată de rilor, noii poşte dominind magistrala, cantonieri. Cam o altă jumătate de şcolii cu 16 clase, sălii de sport. Cezuţţi mai trebuie pentru a urca, de tină nouă la un Brad bătrin, la Cîmpeni, spre izvoarele celor Călătorind prin raionul Cîmpeni, două Arieşuri care şi-au croit, fie cacineva mi-a pus sub ochi o cifră frumoasă şi ea ca un oraş nou. Cele 862 milioane de lei, înscrise la capătul unei coloane de cifre, totalizează fondurile investite în ultimul deceniu pentru dezvoltarea economică şi social-culturală a raionului. De la această sumă, discuţia a atins firesc problema desfacerii mărfurilor aici unde, în condiţiile teribilei „civilizaţii a lemnului", expresie a unei sărăcii deznădăjduite, se cam ştie cu cite noduri strînse era legată o para. Pentru un kilogram de sare sau un litru de gaz, moţul traversa munţii cu o legăturică de lemne în spinare, pînă la prăvălia din tîrg. In ultimii ani s-au construit zece noi magazine săteşti. O curbă interesantă, în continuă ascensiune re, cite un şleau de piatră . Arieşul mic, cu Vidra în care s-a născut Avram Iancu, cu vestitele tulnicărese (ca în fotografia de mai jos), cu priveliştea spre Găina, cu ciudata stîncă a Melcilor (semn al cine ştie cărei mări , din timpuri imemoriale) ; Arieşul mare,cu Albacul în care s-a născut Horia, cu priveliştea spre unicul, uluitorul gheţar de la Scărişoara. Dar pe oricare dintre aceste Arieşuri ai apuca-o, cutreierînd de la răsăritul soarelui pînă la asfinţit, nu întîlneşti un singur peisaj fără pădure. Parcă de la brazi au împrumutat casele moţilor acea formă ascuţită a acoperişurilor, care face să se scurgă repede ploile şi zăpezile. Cu o bucăţică de pădure în căruţă, omul peregrina. Ca şi moţul miner, lemnarul moţ îşi avea şi el versul de ducă : „A plecat moţul prin ţară, Cu doniţi şi cu ciubară". La Albac şi la Avram Iancu, două puncte mecanizate, două mici uzine (maşini de rindeluit, circulare, gater, grup electrogen, uscătorie pentru cherestea, centrală termică) l-au statornicit pe moţ într-o meserie practicată demn şi cu continuitate. E o distanţă între doniţa vîndută după tocmeli, cine ştie cum, la cine ştie ce tîrg, după sute de kilometri de drum, şi producţia de serie a celor 150 000 de putini de brînză (moţii sînt singurii producători ai unor astfel de putini) şi a miilor de butoaie de fag pentru produse chimice şi fructe de pădure. Lemnarul peregrin este salariatul unei întreprinderi de industrie locală a cărei producţie-marfă atinge acum, în 1964, suma de 28 milioane de lei. Epilog meşteşugăresc la o întreagă literatură depăşită. Dar oprindu-ne la atît, ar însemna să rămînem la marginea pădurii , la marginea noilor raporturi dintre moţ şi mina lui verde. O străbăteai în 1938 : topoare şi joagăre şi nici o fărîmă de metal în plus. In zecile ei de „abataje" de astăzi,cărora forestierii le spun parchete, răsună ferăstraiele mecanice şi fîşîie metalic cablurile funicularelor. De cinci ani încoace, s-au tăiat în Apuseni (numai în raza raionului Cîmpeni) 80 de kilometri de drumuri auto-forestiere, replică mecanizată la prăpăstioasele şleauri de căruţe. Serpentine spectaculoase, tăiate în stîncă de cvarţ, conduc spre hăţişurile din bazinul Poşaga, acolo de unde, pentru a aduce doi metri cubi de lemn, unei căruţe îi trebuiau două zile. Exact pe unde, într-o singură zi, camionul transportă 30 metri cubi. De la zero, de la nimic, exploatările forestiere din ţara moţească au ajuns astăzi la un ridicat grad de mecanizare. Spre Toba Mică, unul dintre noile „abataje", urcînd un Arieş împuţinat, străbatem făget după făget. In drum, către nişte umbrare, femei şi copii duc în mîini, ca pe nişte talgere, coşuri din scoarţă de brad, vîrfuite cu afine, îndeletnicire nouă, organizată, pe potecile Apusenilor. 1 250 000 de kilograme de afine, zmeură, fragi şi mure, valorificate anul trecut. Iar anul acesta, explică cineva competent, „avem o fructificaţie abundentă". Fructificaţie, îmi zic, bine mai sună acest cuvînt. O văioagă. O rampă. Ca nişte torpile vegetale, buştenii alunecă din munte, de-a lungul funicularului, cu zgomot de troleibuz. Se repede să-i dezlege un bărbat mărunţel, vioi, cu o mustăcioară de Chariot. Grăbit, măsoară buştenii cu clupa-şurilei cu o deschizătură de un metru. Scoate din buzunar un capăt de „chimie", completează nişte foi, aruncă un „Hai noroc !" şoferului care preia transportul şi, din cîţiva paşi, aleargă la un telefon cu care lesne ar putea omorî un urs şi-i strigă în pîlnie funicularistului din creierul munţilor că totul e pregătit pentru următorii buşteni. De la doborît la încărcat, Traian Fiţ, bărbat energic şi iscusit, conduce munca celor 24 de oameni, alcătuind o brigadă complexă cu acord global. Aşa cum îl văd, caut să-mi imaginez, dincolo de îmbrăcămintea, de gesturile acestui muncitor industrial, care se mişcă cu atîta uşurinţă şi firesc între funicular şi telefon, între radioul portativ din cabană şi problemele organizatorice ale unui colectiv de Victor VlNTU (Continuare în pag. IV-a) Prospeţime urbanistică la Brad Pag. 3 ...................... CONCURSUL „SCÎNTEII" pentru cea mai bună fotografie — Din fotografiile sosite în cadrul concursului — C. CIUGUDEANU Tg. Mureș Spre soare