Scînteia, decembrie 1966 (Anul 35, nr. 7179-7209)
1966-12-01 / nr. 7179
PAGINA 2 SCÂNTEIA formare din pap. I) — Am auzit că în unele țări murdăria se poartă cu furie. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că, asupra unor caractere neformate, unele bravade antisociale — pentru că a umbla azi nespălat mi se pare, oricum aș întoarce-o, o pornire antisocială — pot avea putere de contagleri. Şerban tatăl şi fiul. ÎMPREUNĂ ANDREI ŞERBAN e tracă student, dar şi-a cucerit laurii unui regizor de talent cu „Dureroasa şi adevărata tragedie a domnului Arden din Kent“, după care, la Zagreb, cu piesa „Nu simt fumul Eiffel", a primit marele premiu al festivalului. Nu strică să subliniem că e un premiu luat într-o competiţie ultra-modemnă, într-o luptă adevărată purtată cu cele mai bune ansambluri tinereşti din Europa şi că tînărul care a primit acest premiu are dreptul, şi prin orientare şi prin vîrstă, să vorbească ca adept a ceea ce este modem. — Am avut la radio cu mai mulţi tineri o convorbire de aproape două ore ca pînă la urmă să se vadă că noţiunea tot n-a fost destul de lămurită. Urmărindu-i pe tinerii de vîrsta mea, nu cu mult peste sau sub 20 de ani, văd că, în măsura în care omul e mai inteligent şi mai cult, în aceeaşi măsură e mai avid de a afla lucruri fundamentale, în a rezolva chestii serioase şi îi rămîne mai puţin timp pentru paradă şi exhibiţii exterioare, făcute cu propria persoană. Dacă m-ar obliga cineva să port barbă, faptul, chiar dacă m-ar deranja, n-ar putea să mă împiedice să-mi văd de creaţie; moder, după mine, nu e atributul care ia ochii unei minţi mai superficiale, ci o anumită atitudine contemporană, pe care o văd şi la unii mari artişti, şi la alte meserii, şi pe care aş defini-o ca profesionism în sensul cel mai bun al cuvîntului: nu teribilism, ci căutare reală, profundă, a noului moderat prin cunoaşterea a ceea ce a fost mai bun pînă la tine şi încercarea de a crea ceva superior. — La festivalul internaţional de la Zagreb aţi cunoscut şi aşa-zişi „beatnici“. — Fireşte. Ei n-au făcut o impresie bună: pe lîngă aspectul fizic m-a impresionat neplăcut o anumită uniformitate în a fi posaci, blazaţi. GHEORGHE ŞERBAN, tatăl lui Andrei, mi-a destăinuit vîrsta lui fără mare plăcere: „în jurul“ a vreo 60 de ani; pare mult mai tînăr. Acum un an mi-a venit greu să mă ţin după el în cursul unei îndelungate plimbări prin Bucureşti. E fotograf de artă (editura „Meridiane“). — Nu am avut niciodată sentimentul vreunei deosebiri faţă de Andrei în ce priveşte modernitatea — ne spune dînsul. Ca să rămîi modemn şi tînăr trebuie, în primul rînd, să rămîi curios, să vrei să ştii ce e nou, ce se petrece şi să încerci să te pui în pielea altora. De obicei vreau să mă măgulesc cu ideea că îi înţeleg pe toţi, chiar cînd nu-s de acord cu ei; vă spun sincer însă, am încercat să mă pun în pielea cîtorva neţesălaţi şi nu am izbutit să descopăr subtilitatea atitudinii lor sau ce ar putea să le atragă simpatia unei femei. — I-aţi fotografiat ? — Mie nu-mi place să fotografiez decît subiecte simpatice. — Andrei mi-a confirmat că — aşa cum spunea el — „am evoluat în acelaşi timp", şi el şi tatăl său. Cum aţi izbutit să-i daţi această senzaţie ? —■ Cred că — contrar vorbei atît de des folosite — un copil nu e o foaie albă pe care părintele poate scrie orice : socot că nu poţi influenţa un tînăr decît dacă ţii seama de personalitatea lui, dacă faci efortul de a privi şi din punctul lui de vedere. Nu sînt contra interdicţiei, dar măiestria de pedagog sau părinte stă în a-l stimula să descopere el viaţa şi adevărul, prin eforturile lui. Violeta Petroşanu: NORMA VESTIMENTARĂ ESTE O MEDIE STATISTICĂ Prezentatoare nu e încă un termen încetăţenit în vorbirea curentă, iar denumirea de manechin, nu româneşte, se referă mai curînd la figurine; fapt e că, oricum, de opt ani VIOLETA PETROŞANU poartă, la diferite expoziţii şi parăzi ale modei, creaţiile artiştilor întru vestimentaţie feminină. De data aceasta însă nu stă pe estradă, ci la o masă largă, alături de cîţiva creatori de modă dintre cei mai pricepuţi. E îmbrăcată cu mult gust şi totuşi parcă puţin mai altfel decît atunci cînd prezintă noile rochii sau taioare. — E normal, răspunde ea. Orice om de meserie, fie el croitor sau manechin, ştie întotdeauna că există o deosebire între ce îţi arată jurnalul de modă şi ce vezi pe stradă. — Pentru că jurnalul este cu un pas înaintea modei apărute în magazine şi pe stradă ? — Nu numai de asta. Îmi cer scuze că repet lucruri elementare, dar trebuie, judecind după îmbrăcămintea cu totul exagerată a unor persoane. Jurnalul sau chiar parada modei este o colecţie de ipoteze şi posibilităţi. A fi îmbrăcat după modă, dacă eşti un om care ţine să fie bine îmbrăcat, nu înseamnă să iei orice, ci să adaptezi îmbrăcămintea la personalitatea ta, să alegi, dintre aceste posibilităţi, ceea ce ţi se potriveşte. Ca să ilustrez deosebirea dintre jurnal şi stradă o să vă dau un exemplu curent din activitatea mea. Noi, manechinele, chiar atunci cînd nu sîntem aplaudate la scenă deschisă, ca actorii, ne dăm seama imediat dacă modelul pe care îl prezentăm place asistenţei sau nu. Mi s-a întîmplat însă, cel mai adesea, să am pe estradă succes cu un model şi totuşi să mă feresc a-1 purta, o vreme, pe stradă, chiar atunci cînd eram convinsă că îmi vine bine. — Şi cum se explică diferenţa ? — Un model care n-a pătruns încă în moda curentă atrage asupra ta priviri şi chiar comentarii neplăcute: acelaşi public care îl găseşte agreabil pe estradă, îl socoteşte nepotrivit, o vreme, în viaţa curentă. E vorba aici de măsura în care vrei cu tot dinadinsul să te arăţi originală, cu riscul de a fi uneori ridiculă. O grimă neobişnuit de puternică, strict necesară sub lumina reflectoarelor, îţi cerem atunci cînd te grăbeşti spre altă expoziţie şi nu mai ai timp să te demachiezi — ochelari de soare. — Cită vreme priveşti revistele şi ziarele de senzaţie — intervine tov. GH. STANESCU, directorul adjunct al fabricii de confecţii — ai impresia că în unele oraşe nu ai loc în metrou de atîtea faţe. In realitate, arătările bizare se localizează de obicei în perimetre precise, de unde îşi culeg subiectele reporterii dornici să-i dea cititorului liniştit şi tuns un material de senzaţie. — Asta nu înseamnă, intervine ODETTE MIHAESCU — cunoscătoare a modei, şefă adjunctă a serviciului tehnic — că nu avem de combătut, o dată cu excentricităţile, şi preferinţele vetuste ale unor baze comerciale din ţară , dacă nu am fi muncit să influenţăm comenzile şi azi s-ar găsi în magazine numai pantofi grei cu bombeu mare sau pantaloni şalvari. — Care vi se pare calea cea mai eficientă de combatere a exagerărilor de diferite nuanţe ? — Trebuie să ţinem seama că norma vestimentară este o medie statistică, realizată prin posibilitatea pe care o are fiecare de a alege. Insă, ca să-l înrîureşti în direcţia cea mai potrivită, e necesar să-i formezi ochiul. Ne-am pus problema, într-o vreme, de a arăta la expoziţii şi cum nu trebuie să se îmbrace omul. Am constatat însă că e un procedeu didacticist, care irită şi îndepărtează : cumpărătorul vrea să ştie că e judecătorul creaţiei tale şi nu-i place să se ştie redus la rangul de elev căruia îi dai lecţii. Trebuie să lansăm lucruri atît de ispititoare şi frumoase încît hainele şi ţinuta necorespunzătoare să fie eliminate în primul rînd prin competiţie. Claude Nicolau: TOATE VlRSTELE Tînăr director al unui centru de cercetări ştiinţifice, conferenţiarul CLAUDE NICOLAU s-a impus recent atenţiei multor tineri, în cadrul unei interesante mese rotunde transmise de televiziune. — Cercul de probleme la care vă referiţi nu poate fi privit izolat de necesitatea unei largi munci de educaţie estetică. — In calitate de conferenţiar de chimie fizică, vă referiţi probabil în primul rînd la studenţi. — Nu. Poate veţi găsi neplăcute pentru publicare spusele mele, dar mă refer mai întîi la unele cadre didactice, dascăli pe care îi poţi vedea uneori neraşi, cu cămăşile... — vreţi să vă dau chiar toate amănuntele ? — Cred că e suficient. S-a înţeles. — Boemă neglijentă a existat întotdeauna. Nu e vorba acum, la unii „beatnici“, numai de atitudinea faţă de civilizaţia materială. Vacuumul principal este la idealuri. Ele există însă la tinerii noştri ; se manifestă cu putere. Chiar unii care afişează oarecare blazare ştiu prea bine că un tînăr care îşi dă serios osteneala poate ajunge oricit de departe — nu e o „îngheţare“ socială ca în unele ţări occidentale, unde tînărul simte că, oricum s-ar suci, nu va putea răzbi şi atunci se lasă păgubaş de la bun început şi ia calea aşa-zisului protest nihilist. Conştiinţa că îţi faci un loc sub soare, că munceşti pentru tine, dar eşti totodată de folos colectivităţii, toate acestea sunt realităţi şi forţe prezente, care acţionează în viaţa noastră socială. Nu cred că modernul ar fi o chestiune de vîrstă. E de idealuri. De aceea, în relaţiile cu părinţii mei n-am simţit niciodată o diferenţă de optică în concepţiile de bază. E drept că la arta modernă avem diferenţe de gusturi şi discuţii, dar altfel n-ai mai avea ce să discuţi în familie şi viaţa ar deveni prea plicticoasă. Ion Lucian: SALTUL DINTR-UN GOL — îndrăznesc să vă deranjez pentru că actorii, ţinuţi mereu în focul reflectoarelor şi al atenţiei, sînt printre primii care dau norma, ca modă şi comportare. — Una din plăcerile mele cele mai mari, răspunde ION LUCIAN, este să stau în sală şi să pîndesc : ştiţi că sînt directorul teatrului de copii şi tineret şi plăcerea mea e să mă pitesc după o coloană şi să le ascult comentariile. Sînt mult mai inteligenţi decît spune teoria pedagogică. Am toată gama, de la derbedeul care îmi taie catifeaua de la scaune sau al cărui simţ artistic se limitează la constatarea „ia uite cum o strînge în braţe“, pînă la puştiul care a răsturnat convingător afirmaţiile unor „maturi de specialitate“ pe marginea unui spectacol cu o piesă de Anouilh. Drama teatrului tocmai asta e : uneori, din cauza unor prejudecăţi, intre care cele comerciale nu joacă ultimul rol, dai la o parte spectacole mai subtile şi de reală eficienţă educativă şi te opreşti la simplu şi bătătorit. Din tot acest amestec de niveluri, pînă la savantul cu pantaloni scurţi, eu îmi doresc să avem puterea de a ne lua mai des după cei precoci şi inteligenţi, generaţia incintătoare a copiilor din vremurile moderne. — Cum se simte atracţia lor pentru modern ? — E o problemă de cultură, exact ca la adulţi. Saltul unor tineri spre extravaganţă modernistă mi se pare echivalent cu căzneala unui regizor care nu ştie să imprime caracterul modern pornind de la sens şi text, ci de la nu ştiu ce pendulă pe care a văzut-o în montarea nu ştiu cui şi în care era vorba, de fapt, de cu totul altceva. O jurnalistă occidentală s-a dus ţintă la un „beatnic“ întîlnit pe stradă şi l-a întrebat fără menajamente: „Spune-mi, domnule, de ce umbli aşa ? Dumitale nu ţi-e incomod ? Crezi că eşti atrăgător?“ „Ştiu, a răspuns cetăţeanul, crede-mă că nici mie nu-mi place, dar umblu aşa din solidaritate, în semn de protest contra societăţii“. „Dar ce ai, ce te supără, împotriva cărui fapt protestezi ?“ „Protestez, a răspuns el din mijlocul grămezii de păr care îl înconjura, împotriva faptului că de ani, încă din copilărie, mi se tot spune ce am de făcut, cum să mă îmbrac şi cum să mă spăl, ce pastă de dinţi e mai bine să folosesc şi care deodorant înlătură cel mai bine mirosul“. Desigur, protestul e ridicol — ca şi cum ţi-ar spune cineva „fii atent, aici e o treaptă lipsă !“ şi tu i-ai urla în răspuns „de ce mă dăscăleşti ?“ şi te-ai arunca în gol, numai ca să-i faci necaz. — Sînteţi de părere că în general tineretul trebuie să aibă sentimentul că acţionează din proprie iniţiativă, pe baza eforturilor şi gindirii sale, nu din simplă supunere pasivă. — Da. Fiecare generaţie are şi vrea să aibă impresia că ea e prima care descoperă viaţa. Spus mai simplu, unui tînăr trebuie să-i dai ceva de făcut şi să-l laşi să-şi mai bată puţin capul cu jucăria pe care a demontat-o : un exces de dăscălire duce la apatie, un exces de subliniere a grijii pentru ei duce la indiferenţă. TOT TINERI Am stat de vorbă cu cîţiva, la uzinele „23 August“. Lucrează în producţie, iubesc distracţiile, n-au apucat încă să se căsătorească, îi preocupă problemele despre care am discutat pînă aci, dar găsesc că : — După părerea mea, unii tineri pun prea multă patimă în această privinţă. Cel care vorbeşte astfel este Nicolae Popescu, frezor, în vîrstă de 23 de ani. Poate fi numit — mai ales acum, după ce şi-a scos hainele de lucru — „un tînăr fotogenic" . Înbrăcămintea lui depăşeşte ţinuta pe care o denumim de obicei ca „îngrijită", poate fi considerat elegant, îmbrăcat cu real gust. — Aş fi un făţarnic dacă n-aş recunoaşte că îmi place să mă îmbrac bine, o fac ca un lucru normal, dar nu pot să spun că fac din asta principala preocupare a vieţii mele. Nu pot să înţeleg cum de se frămîntă unii atît pentru aceste lucruri şi de unde au, ca bărbaţi, atîta răbdare să-şi aranjeze buclele şi favoriţii şi mai ales atîta timp. Urmez şcoala medie şi am observat că între colegii mei de aci nu se găsesc asemenea specimene , deduc că grija pentru interiorul capului, pentru un anumit mobilier cultural care să nu-ţi lase pustie cutia craniană, te face automat să dai îmbrăcăminţii însemnătatea cuvenită, în cadrul unui echilibru natural. Nu zic că n-aş dori ca pe piaţă să existe haine mai frumoase, o varietate mai mare. Mi s-ar părea însă ciudat să mă las obsedat. — Eu v-aş ruga să scrieţi despre altceva, intervine dactilografa Aurelia Lulea. Seara, cînd mă dau jos la capătul liniei de tramvai — stau în Dudești-Cioplea — pur şi simplu trebuie să fug pînă acasă , se leagă de tine tot felul de golani și li se pare o mare vitejie că ei sunt zece şi că tu eşti singură şi nu poţi să te aperi de insultele şi uneori de gesturile lor. Dacă-i adevărat că „haina îl face pe om“, vreau să spun că hainele stridente şi murdare par a produce obligatoriu golănie. — Nu vreau să se creadă că exagerăm, intervine Gheorghe Stan de la mecanică. Noi am avut cîteva cazuri în care se costumau şi se coafau aiurea unii tineri pe care îi ştiusem de băieţi buni. Le-am spus că e păcat să îmbrace o uniformă străină de ei şi să fie confundaţi cu indivizi fără căpătîi. — Eşti pus uneori în situaţii imposibile, reia Nicolae Popescu. Mergi cu o fată pe stradă. Vitejii de care pomenea Aurelia circulă de obicei în grup , te împroaşcă la iuţeală cu o mulţime de grosolănii. Ce faci ? Chiar dacă eşti dispus să te baţi unul contra zece, e totuşi penibil să te cobori la nivelul lor. Dacă taci însă, poţi fi luat drept fricos. N-am mare talent didactic şi a face morală altora nu e ocupaţia mea favorită. Eu merg pînă acolo încît presupun că odată, în mod excepţional, vrei să intri în vorbă cu o fată care nu ţi-a fost prezentată. Dar dacă vezi că te refuză, fii om civilizat, retrage-te, şi nu înainte de a-ţi cere scuze. Azi nu se mai foloseşte expresia „cavaler“, dar a fi bine crescut, politicos, chiar fin, mi se pare o însuşire care nu se demodează. INTRE MODERN ŞI EXTRAVAGANT Copilul necontrolat e ca pomul neudat Este greu, foarte greu, să suporţi, ca părinte, reproşuri de genul „uite ce a făcut copilul dumitale“ sau „vezi, frate, că ai scăpat din mină cîrma educaţiei“. In situaţia aceasta ajunsesem cu fata mea, Adriana. Era în clasa a IX-a. Atît eu, cît şi soţia mea, am considerat că de aici încolo se poate descurca şi singură la învăţătură. Ba, chiar mai mult, începusem să ne reproşăm unul celuilalt orice încercare de a verifica dacă şi-a făcut temele. „Mai lasă fata în pace, că ai plictisit-o cu otita dădăceală, doar nu mai este copil“... Intr-un timp am observat că Adriana noastră şi-a schimbat coafura. Nu mai purta codiţe. Dar nu i-am spus nimic, ca să nu o supărăm. La şcoală, de la an la an, mergeam tot mai rar. Nu ştiu unde am fi ajuns cu această libertate rău înţeleasă dacă nu rămînea corijentă la un obiect. A fost un semnal de alarmă care, deşi destul de tîrziu, ne-a trezit la realitate. Atunci ne-am dat seama că fetiţa noastră nu prea mai avea chef de şcoală. Se complă- CUVÍNTU0 crrtfoRULui1 £ ' W m cea în a-şi irosi timpul liber, venea la ore tîrzii acasă („are mama fată mare doar“ — spunea soţia mea), preocupările ei nu aveau nici o tangenţă cu activitatea şcolară. Noi, părinţii ei, nu am putut observa şi opri încă „în faşă“ aceste tendinţe primejdioase, care, după părerea mea, se pot ivi la orice adolescent, deoarece, încrezători în desfăşurarea de la sine a educaţiei unui copil „ca al nostru“, rupsesem legătura cu şcoala. Am considerat — şi tare era greşit, după cum aveam să vedem — că dacă Adriana a crescut, sarcinile noastre în ceea ce priveşte grija pentru educarea ei trebuie să treacă în exclusivitate pe seama şcolii. Ne-am convins însă, din păcate, în practică de faptul că în dirijarea avîntului adolescenţei, şcoala nu poate reuşi acţionând fără ajutorul familiei. Cazurile de abatere de la drumul drept, atît de mult favorizate de lipsa de atenţie a celor vîrstnici, nu pot fi depistate şi înlăturate la timp dacă părinţii nu ţin o legătură permanentă cu şcoala, dacă copilul nu este controlat sistematic, pe toate planurile, de către toţi factorii care răspund în faţa societăţii de educarea lui. Acum, după un an de la păţania noastră cu Adriana, situaţia ei şcolară este din ce în ce mai bună, reflectând legătura noastră strînsă cu profesorii ei, cunoaşterea îndeaproape a întregii ei activităţi. Ea nu mai creşte la voia întâmplării. Controlul exigent dă roade. A. TANASE, cazangiu uzinele „23 August“-București UN CHIP DE CONCLUZII Cititorul îşi dă seama, mai bine decît putem s-o facem în câteva cuvinte, de complexitatea problemei : spiritul modern e legat de un întreg program de educaţie ştiinţifică, umanistă şi, fără îndoială, estetică. De aceea, un articol sau nişte concluzii nu vor putea ţine loc de cultură, cu atît mai mult în cazul unuia care nu citeşte, şi nici de asortiment în cazul unui magazin cu lucruri urîte. Câteva lucruri pot fi totuşi spuse. In ţinuta şi îmbrăcămintea omului, în succesiunea modelor, putem distinge două aspecte, unul funcţional şi unul de gust şi varietate. Funcţional, schimbarea aspectului unor haine e legată de apariţia maselor plastice, tunsoarea scurtă îi e necesară sportivului care nu vrea să-i cadă părul în ochi, paltonul scurt e mai avantajos pentru omul care circulă în vehicule şi aceeaşi necesitate funcţională face ca paltonului să-i fie imposibil să învingă în zonele tropicale, iar lipsei de curăţenie să-i fie imposibil să învingă în orice zonă, polară sau ecuatorială, unde au pătruns civilizaţia şi săpunul. Din acest punct de vedere, figurile triste, murdare, rase numărul trei sînt o curiozitate care nu va putea infringe normele de igienă şi decenţă pe care şi le-a cucerit omul modern. Pe lîngă oscilaţiile motivate de viaţa practică există, desigur, multe care se ivesc numai din nevoia de varietate a ochiului. Reverele cînd late cînd înguste, care dau caracterul modern sau vetust al îmbrăcăminţii, greu ar putea fi puse pe seama unor fenomene cum ar fi nevoia fabricantului de confecţii de a face economie de material. Orice specialist în acest domeniu ştie însă că masa populaţiei nu adoptă niciodată în linia modei schimbări „smucite“ şi că toaletele extravagante prind numai la o minoritate. Intr-o serie de ţări există aşanumiţii „beatnici", un număr de oameni care, prin neîngrijirea şi stridenţa lor, vor să-şi afişeze nemulţumirea şi protestul faţă de o societate pe care o consideră inuman de mecanizată şi de conformistă. E o problemă care îi priveşte, pe ei şi societatea cu care se răfuiesc. A imita însă mecanic exteriorul lor, după o revistă din care n-ai priceput decît poza şi n-ai ştiut să citeşti în limba respectivă şi explicaţia alăturată, este un semn de neinformare, ca să ne exprimăm delicat, ca în cazul omului care se apucă să înghită o cutie cu hapuri, fără să ştie dacă e bolnav sau nu, fără să se informeze la ce-i folosesc, numai pentru că a auzit că „fac minuni“. Medicii se plîng tot mai des de cazurile de intoxicaţie, iar părinţii, pedagogii, ca şi majoritatea tinerilor se simt obligaţi să prevină din vreme, aşa cum pe unele cutii de medicamente se scrie „nu le lăsaţi la îndemîna copiilor". Pedagogia eficientă însă nu s-a mărginit niciodată la a spune numai ce nu trebuie să faci: tineretul are multe de făcut, un program de construcţie, studiu, sport, distracţii, a cărui lărgire şi aprofundare trebuie să se dovedească atrăgătoare. A fi modern înseamnă în primul rînd, a fi, a te afirma, nu a imita, a fi la înălţimea unei perioade de răspundere, care îţi solicită toate puterile şi capacităţile. Gh. M. Vasilescu-Vasia, militant de seamă al clasei muncitoare din România Se împlinesc astăzi 75 de ani de la naşterea lui Gh. M. Vasilescu- Vasia, militant de seamă al mişcării muncitoreşti din România. S-a născut la 1 decembrie 1891, la Călăraşi, într-o familie nevoiaşă. Rămas orfan de tată, este nevoit să întrerupă şcoala după doi ani de gimnaziu şi să se angajeze, mai întîi ucenic la tipografia din oraş, iar apoi funcţionar. La o vîrstă fragedă, ia contact cu mişcarea socialistă. Avea doar 16 ani cînd a devenit corespondent al ziarului „România muncitoare“. Anul 1913 — cînd vine în Capitală şi intră în rîndurile Partidului social-democrat — marchează o nouă şi însemnată etapă în viaţa şi lupta lui Gh. M. Vasilescu. De acum înainte viaţa sa se contopeşte cu lupta revoluţionară a proletariatului. S-a făcut cunoscut în acei ani ca unul din cei mai însemnaţi publicişti ai presei revoluţionare din ţara noastră. Ziare muncitoreşti ca : „Lupta“ şi „Gazeta funcţionarilor“ — pînă la izbucnirea primului război mondial — apoi „Socialismul“, „Viaţa sindicală“, „Tineretul socialist“, „Viaţa muncitoare“, „Tribuna funcţionarului“ l-au avut ca redactor sau colaborator. In anii 1914—1916 — ia parte activă la acţiunile de luptă ale clasei muncitoare împotriva războiului imperialist, ale cărui mobiluri le demască cu vigoare în coloanele ziarului „Lupta“. In timpul războiului desfăşoară, ca soldat, o vie activitate revoluţionară printre ostaşi; activează apoi la Iaşi, alături de M. Gh. Bujor, Al. Dobrogeanu-Gherea şi alţi militanţi revoluţionari, în perioada de avînt revoluţionar 1918—1921, încadrat în curentul de stingă ce se dezvolta în Partidul Socialist din România, Gh. M. Vasilescu a contribuit, prin activitatea sa organizatorică şi propagandistică, la orientarea mişcării muncitoreşti din ţara noastră spre principiile revoluţionare de luptă şi organizare. In calitate de director al Editurii şi librăriei socialiste din București, s-a îngrijit de tipărirea unor opere ale clasicilor marxismleninismului. In articolele sale publicate în ziarul „Socialismul“, organul central al partidului socialist, sublinia cu tărie necesitatea făuririi unui partid de tip nou al clasei muncitoare din România, consecvent revoluţionar. In anii 1920—1921, îl găsim adesea prezent la întrunirile muncitoreşti din Bucureşti, Galaţi, Brăila, Piatra Neamţ şi din alte centre, care se pronunţau pentru transformarea partidului socialist în partid comunist. La lucrările Consiliului General al partidului şi sindicatelor din 31 ianuarie-3 februarie 1921, el se pronunţă, alături de Gh. Cristescu, P. Becheanu, D. Fabian, L. Filipescu, I. Elena, Gh. Niculescu-Mizil ş.a., pentru neîntîrziata convocare a congresului partidului şi afilierea la Internaţionala a IlI-a. Pentru activitatea sa revoluţionară este arestat în martie 1921 şi închis la Jilava. Astfel, Gh. M. Vasilescu n-a putut participa la congresul din mai 1921, care a consfinţit crearea Partidului Comunist Român, împreună cu cei arestaţi la congres şi cu alţi revoluţionari, a fost implicat în odiosul proces din Dealul Spirei. Aici Gh. M. Vasilescu a avut o atitudine demnă, revoluţionară. Respingînd acuzaţiile provocatoare, a susţinut fără şovăire că a dus activitate revoluţionară pentru cauza proletariatului. „Nu-mi pare rău că voi fi condamnat — a declarat el — îmi pare rău că n-am lucrat mai mult pentru partidul comunist“. In anii 1923—1925 face parte din conducerea secţiunii Bucureşti a P.C.R., activînd intens pentru consolidarea organizatorică a partidului, pentru strîngerea legăturilor sale cu masele. La Congresul al III-Iea al P.C.R., din martie 1924, este ales membru supleant în comisia de control de rezervă a P.C.R. In perioada august 1924— iunie 1925, a fost secretar al C.C. al Ajutorului Roșu. Lupta sa ca militant comunist s-a împletit indisolubil cu activitatea desfășurată în conducerea mişcării sindicale din România. Alături de alţi comunişti, a luptat neobosit pentru orientarea mişcării sindicale din ţara noastră pe cale revoluţionară, pentru păstrarea unităţii sindicale. In ajunul congresului de la Cluj, din septembrie 1923, la care a participat, intr-un articol din „Socialismul“, făcea un vibrant apel la păstrarea unităţii. „Unitate sindicală, front unic muncitoresc, luptă dîrză — iată drumul spre dezrobire“ — scria el. Multă vreme a fost secretar al Comisiei locale a sindicatelor unitare din Bucureşti şi conducătorul de fapt al ziarului „Viaţa Muncitoare“ — organul central al Consiliului general al sindicatelor unitare, care a devenit tribuna legală de apărare a intereselor clasei muncitoare. In 1927 este din nou arestat şi întemniţat la Jilava. In condiţiile detenţiunii, boala de plămîni de care suferea i se agravează. La 18 martie 1929 încetează din viaţă la spitalul „Filantropia“. Gh. M. Vasilescu a trăit cu convingerea fermă că orînduirea capitalistă din România „se va nărui sub puterea uriaşă a mişcării muncitoreşti, care va birui prin forţa ei crescîndă şi prin destinul ei istoric“ — cum scria el puţin timp înainte de moarte. Cu prilejul înmormîntării lui, mii de oameni ai muncii au străbătut Capitala de la sediul sindicatelor unitare din str. Sf. Apostoli şi pînă la cimitir, sub faldurile drapelului purpuriu, manifestînd contra exploatării şi terorii, pentru amnistie generală. Figura comunistului Gh. M. Vasilescu-Vasia, modestia, cinstea, spiritul de sacrificiu, înalta principialitate care l-au caracterizat constituie şi astăzi un exemplu demn de urmat pentru comunişti, pentru oamenii muncii din ţara noastră. M. C. STANESCU cercetător ştiinţific la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R. Grupul şcolar al UCECOM din Bucureşti : Elevi din anul III lucrează la diferite tipuri de televizoare Foto : A. Cartojan RECENSÂMÎNTUL REŢELEI COMERCIALE 9 Astăzi, 1 decembrie, începe recensămintul reţelei comerciale din ţara noastră. Timp de două luni, cît va dura această acţiune, se vor efectua lucrări complexe pentru cunoaşterea multilaterală a unor aspecte actuale privind structura reţelei şi eficienţa economică a diferitelor tipuri de unităţi comerciale. Prin această acţiune urmează să se obţină date referitoare la amplasare, înzestrarea cu utilaje şi mobilier a unităţilor şi la indicatorii economico-financiari pe care îi realizează. Sunt recenzate toate tipurile de unităţi comerciale de desfacere cu amănuntul, de alimentaţie publică, precum şi unităţile de producţie şi cele de depozitare care le deservesc. Intrucît prin recensămînt se culege un mare număr de informaţii, s-au luat măsuri ca prelucrarea lor să se facă în totalitate mecanizat. In urma recensământului se vor obţine elemente care vor putea contribui la caracterizarea reţelei noastre comerciale şi vor servi la orientarea ei în perspectivă, în strînsă corelaţie cu dezvoltarea în ansamblu a economiei naţionale. (Agerpres)