Scînteia, decembrie 1966 (Anul 35, nr. 7179-7209)

1966-12-01 / nr. 7179

PAGINA 2 SCÂNTEIA formare din pap. I) — Am auzit că în unele țări murdăria se poartă cu furie. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că, asupra unor caractere neformate, unele bravade antisociale — pen­tru că a umbla azi nespălat mi se pare, oricum aș întoarce-o, o por­nire antisocială — pot avea pu­tere de contagleri. Şerban tatăl şi fiul. ÎMPREUNĂ ANDREI ŞERBAN e tracă stu­dent, dar şi-a cucerit laurii unui regizor de talent cu „Dureroasa şi adevărata tragedie a domnului Arden din Kent“, după care, la Zagreb, cu piesa „Nu simt fumul Eiffel", a primit marele premiu al festivalului. Nu strică să sublini­em că e un premiu luat într-o competiţie ultra-modemnă, într-o luptă adevărată purtată cu cele m­ai bune ansambluri tinereşti din Europa şi că tînărul care a primit acest premiu are dreptul, şi prin orientare şi prin vîrstă, să vorbeas­că ca adept a ceea ce este modem. — Am avut la radio cu mai mulţi tineri o convorbire de a­­proape două ore ca pînă la urmă să se vadă că noţiunea tot n-a fost destul de lămurită. Urmărin­­du-i pe tinerii de vîrsta mea, nu cu mult peste sau sub 20 de ani, văd că, în măsura în care omul e mai inteligent şi mai cult, în a­­ceeaşi măsură e mai avid de a afla lucruri fundamentale, în a rezolva chestii serioase şi îi rămî­­ne mai puţin timp pentru paradă şi exhibiţii exterioare, făcute cu propria persoană. Dacă m-ar obli­ga cineva să port barbă, faptul, chiar dacă m-ar deranja, n-ar pu­tea să mă împiedice să-mi văd de creaţie; moder, după mine, nu e atributul care ia ochii unei minţi mai superficiale, ci o anumită ati­tudine contemporană, pe care o văd şi la unii mari artişti, şi la alte meserii, şi pe care aş defini-o ca profesionism în sensul cel mai bun al cuvîntului: nu teribilism, ci căutare reală, profundă, a nou­lui­­ moderat prin cunoaşterea a ceea ce a fost mai bun pînă la tine şi încercarea de a crea ceva superior. — La festivalul internaţional de la Zagreb aţi cunoscut şi aşa-zişi „beatnici“. — Fireşte. Ei n-au făcut o im­presie bună: pe lîngă aspectul fi­zic m-a impresionat neplăcut o anumită uniformitate în a fi po­saci, blazaţi. GHEORGHE ŞERBAN, tatăl lui Andrei, mi-a destăinuit vîrsta lui fără mare plăcere: „în jurul“ a vreo 60 de ani; pare mult mai tînăr. Acum un an mi-a venit greu să mă ţin după el în cursul unei îndelungate plimbări prin Bucureşti. E fotograf de artă (editura „Meridiane“). — Nu am avut niciodată senti­mentul vreunei deosebiri faţă de Andrei în ce priveşte modernita­tea — ne spune dînsul. Ca să ră­­mîi modemn şi tînăr trebuie, în primul rînd, să rămîi curios, să vrei să ştii ce e nou, ce se petrece şi să încerci să te pui în pielea al­tora. De obicei vreau să mă măgu­lesc cu ideea că îi înţeleg pe toţi, chiar cînd nu-s de acord cu ei; vă spun sincer însă, am încercat să mă pun în pielea cîtorva neţesă­laţi şi nu am izbutit să descopăr subtilitatea atitudinii lor sau ce ar putea să le atragă simpatia unei femei. — I-aţi fotografiat ? — Mie nu-mi place să fotogra­fiez decît subiecte simpatice. — Andrei mi-a confirmat că — aşa cum spunea el — „am evoluat în acelaşi timp", şi el şi tatăl său. Cum aţi izbutit să-i daţi această senzaţie ? —■ Cred că — contrar vorbei atît de des folosite — un copil nu e o foaie albă pe care părintele poate scrie orice : socot că nu poţi influ­enţa un tînăr decît dacă ţii seama de personalitatea lui, dacă faci e­­fortul de a privi şi din punctul lui de vedere. Nu sînt contra interdic­ţiei, dar măiestria de pedagog sau părinte stă în a-l stimula să des­copere el viaţa şi adevărul, prin eforturile lui. Violeta Petroşanu­: NORMA VESTI­MENTARĂ ESTE O MEDIE STATISTICĂ Prezentatoare nu e încă un ter­men încetăţenit în vorbirea cu­rentă, iar denumirea de mane­chin, nu româneşte, se referă mai curînd la figurine; fapt e că, ori­cum, de opt ani VIOLETA PE­TROŞANU­ poartă, la diferite ex­poziţii şi parăzi ale modei, crea­ţiile artiştilor întru vestimentaţie feminină. De data aceasta însă nu stă pe estradă, ci la o masă largă, alături de cîţiva creatori de modă dintre cei mai pricepuţi. E îmbră­cată cu mult gust şi totuşi parcă puţin mai altfel decît atunci cînd prezintă noile rochii sau taioare. — E normal, răspunde ea. Orice om de meserie, fie el croitor sau manechin, ştie întotdeauna că există o deosebire între ce îţi a­­rată jurnalul de modă şi ce vezi pe stradă. — Pentru că jurnalul este cu un pas înaintea modei apărute în ma­gazine şi pe stradă ? — Nu numai de asta. Îmi cer scuze că repet lucruri elementare, dar trebuie, judecind după îmbră­cămintea cu totul exagerată a unor persoane. Jurnalul sau chiar parada modei este o colec­ţie de ipoteze şi posibilităţi. A fi îmbrăcat după modă, dacă eşti un om care ţine să fie bine îmbrăcat, nu înseamnă să iei orice, ci să adaptezi îmbrăcămin­tea la personalitatea ta, să alegi, dintre aceste posibilităţi, ceea ce ţi se potriveşte. Ca să ilustrez deo­sebirea dintre jurnal şi stradă o să vă dau un exemplu curent din ac­tivitatea mea. Noi, manechinele, chiar atunci cînd nu sîntem aplau­date la scenă deschisă, ca actorii, ne dăm seama imediat dacă mo­delul pe care îl prezentăm place asistenţei sau nu. Mi s-a întîmplat însă, cel mai adesea, să am pe es­tradă succes cu un model şi totuşi să mă feresc a-1 purta, o vreme, pe stradă, chiar atunci cînd eram convinsă că îmi vine bine. — Şi cum se explică diferenţa ? — Un model care n-a pătruns încă în moda curentă atrage asu­pra ta priviri şi chiar comentarii neplăcute: acelaşi public care îl găseşte agreabil pe estradă, îl so­coteşte nepotrivit, o vreme, în viaţa curentă. E vorba aici de mă­sura în care vrei cu tot dinadinsul să te arăţi originală, cu riscul de a fi uneori ridiculă. O grimă neo­bişnuit de puternică, strict nece­sară sub lumina reflectoarelor, îţi cere­m atunci cînd te grăbeşti spre altă expoziţie şi nu mai ai timp să te demachiezi — ochelari de soare. — Cită vreme priveşti revistele şi ziarele de senzaţie — intervine tov. GH. STANESCU, directorul adjunct al fabricii de confecţii — ai impresia că în unele oraşe nu ai loc în metrou de atîtea faţe. In rea­litate, arătările bizare se localizează de obicei în perimetre precise, de unde îşi culeg subiectele reporterii dornici să-i dea cititorului liniştit şi tuns un material de senzaţie. — Asta nu înseamnă, intervine ODETTE MIHAESCU — cunoscă­toare a modei, şefă adjunctă a ser­viciului tehnic — că nu avem de combătut, o dată cu excentricităţi­­le, şi preferinţele vetuste ale unor baze comerciale din ţară , dacă nu am fi muncit să influenţăm comen­zile şi azi s-ar găsi în magazine numai pantofi grei cu bombeu mare sau pantaloni şalvari. — Care vi se pare calea cea mai eficientă de combatere a exageră­rilor de diferite nuanţe ? — Trebuie să ţinem seama că norma vestimentară este o medie statistică, realizată prin posibilita­tea pe care o are fiecare de a alege. Insă, ca să-l înrîureşti în direcţia cea mai potrivită, e necesar să-i formezi ochiul. Ne-am pus pro­blema, într-o vreme, de a arăta la expoziţii şi cum nu trebuie să se îmbrace omul. Am constatat însă că e un procedeu didacticist, care irită şi îndepărtează : cumpărăto­rul vrea să ştie că e judecătorul creaţiei tale şi nu-i place să se ştie redus la rangul de elev căruia îi dai lecţii. Trebuie să lansăm lu­cruri atît de ispititoare şi frumoase încît hainele şi ţinuta necorespun­zătoare să fie eliminate în primul rînd prin competiţie. Claude Nicolau: TOATE VlRSTELE Tînăr director al unui centru de cercetări ştiinţifice, conferenţiarul CLAUDE NICOLAU s-a impus re­cent atenţiei multor tineri, în ca­drul unei interesante mese rotunde transmise de televiziune. — Cercul de probleme la care vă referiţi nu poate fi privit izo­lat de necesitatea unei largi munci de educaţie estetică. — In calitate de conferenţiar de chimie fizică, vă referiţi probabil în primul rînd la studenţi. — Nu. Poate veţi găsi neplăcute pentru publicare spusele mele, dar mă refer mai întîi la unele cadre didactice, dascăli pe care îi poţi vedea uneori neraşi, cu cămăşi­le... — vreţi să vă dau chiar toate a­­mănuntele ? — Cred că e suficient. S-a în­ţeles. — Boemă neglijentă a existat întotdeauna. Nu e vorba acum, la unii „beatnici“, numai de atitudi­nea faţă de civilizaţia materială. Vacuumul principal este la idea­luri. Ele există însă la tinerii noş­tri ; se manifestă cu putere. Chiar unii care afişează oarecare blazare ştiu prea bine că un tînăr care îşi dă serios osteneala poate ajunge oricit de departe — nu e o „înghe­ţare“ socială ca în unele ţări oc­cidentale, unde tînărul simte că, oricum s-ar suci, nu va putea răzbi şi atunci se lasă păgubaş de la bun început şi ia calea aşa-zisu­­lui protest nihilist. Conştiinţa că îţi faci un loc sub soare, că mun­ceşti pentru tine, dar eşti totodată de folos colectivităţii, toate aces­tea sunt realităţi şi forţe prezen­te, care acţionează în viaţa noas­tră socială. Nu cred că modernul ar fi o chestiune de vîrstă. E de idealuri. De aceea, în relaţiile cu părinţii mei n-am simţit niciodată o diferenţă de optică în concepţiile de bază. E drept că la arta mo­dernă avem diferenţe de gusturi şi discuţii, dar altfel n-ai mai a­­vea ce să discuţi în familie şi via­ţa ar deveni prea plicticoasă. Ion Lucian: SALTUL DINTR-UN GOL — îndrăznesc să vă deranjez pentru că actorii, ţinuţi mereu în focul reflectoarelor şi al atenţiei, sînt printre primii care dau nor­ma, ca modă şi comportare. — Una din plăcerile mele cele mai mari, răspunde ION LUCIAN, este să stau în sală şi să pîn­­desc : ştiţi că sînt directorul tea­trului de copii şi tineret şi plăce­rea mea e să mă pitesc după o co­loană şi să le ascult comentariile. Sînt mult mai inteligenţi decît spu­ne teoria pedagogică. Am toată gama, de la derbedeul care îmi taie catifeaua de la scaune sau al cărui simţ artistic se limitează la con­statarea „ia uite cum o strînge în braţe“, pînă la puştiul care a răsturnat convingător afirmaţiile u­­nor „maturi de specialitate“ pe mar­ginea unui spectacol cu o piesă de Anouilh. Drama teatrului tocmai asta e : uneori, din cauza unor pre­judecăţi, intre care cele comerciale nu joacă ultimul rol, dai la o parte spectacole mai subtile şi de reală eficienţă educativă şi te opreşti la simplu şi bătătorit. Din tot acest a­­mestec de niveluri, pînă la savan­tul cu pantaloni scurţi, eu îmi do­resc să avem puterea de a ne lua mai des după cei precoci şi inteli­genţi, generaţia incintătoare a co­piilor din vremurile moderne. — Cum se simte atracţia lor pentru modern ? — E o problemă de cultură, exact ca la adulţi. Saltul unor tineri spre extravaganţă modernistă mi se pare echivalent cu căznea­­la unui regizor care nu ştie să imprime caracterul modern pornind de la sens şi text, ci de la nu ştiu ce pendulă pe care a vă­zut-o în montarea nu ştiu cui şi în care era vorba, de fapt, de cu totul altceva. O jurnalistă occiden­tală s-a dus ţintă la un „beatnic“ întîlnit pe stradă şi l-a întrebat fără menajamente: „Spune-mi, domnule, de ce umbli aşa ? Dumi­tale nu ţi-e incomod ? Crezi că eşti atrăgător?“ „Ştiu, a răspuns cetă­ţeanul, crede-mă că nici mie nu-mi place, dar umblu aşa din solidari­tate, în semn de protest contra so­cietăţii“. „Dar ce ai, ce te supără, împotriva cărui fapt protestezi ?“ „Protestez, a răspuns el din mijlocul grămezii de păr care îl înconjura, împotriva faptului că de ani, încă din copilărie, mi se tot spune ce am de făcut, cum să mă îmbrac şi cum să mă spăl, ce pastă de dinţi e mai bine să folosesc şi care deo­dorant înlătură cel mai bine mi­rosul“. Desigur, protestul e ridicol — ca şi cum ţi-ar spune cineva „fii atent, aici e o treaptă lipsă !“ şi tu i-ai urla în răspuns „de ce mă dăscăleşti ?“ şi te-ai arunca în gol, numai ca să-i faci necaz. — Sînteţi de părere că în gene­ral tineretul trebuie să aibă sen­timentul că acţionează din proprie iniţiativă, pe baza eforturilor şi gindirii sale, nu din simplă supu­nere p­­asivă. — Da. Fiecare generaţie are şi vrea să aibă impresia că ea e pri­ma care descoperă viaţa. Spus mai simplu, unui tînăr trebuie să-i dai ceva de făcut şi să-l laşi să-şi mai bată puţin capul cu jucăria pe care a demontat-o : un exces de dăscălire duce la apatie, un exces de subliniere a grijii pentru ei duce la indiferenţă. TOT TINERI Am stat de vorbă cu cîţiva, la uzinele „23 August“. Lucrează în producţie, iubesc distracţiile, n-au apucat încă să se căsătorească, îi preocupă problemele despre care am discutat pînă aci, dar găsesc că : — După părerea mea, unii tineri pun prea multă patimă în această privinţă. Cel care vorbeşte astfel este Ni­­colae Popescu, frezor, în vîrstă de 23 de ani. Poate fi numit — mai ales acum, după ce şi-a scos hai­nele de lucru — „un tînăr fotoge­nic" . Înbrăcămintea lui depăşeşte ţinuta pe care o denumim de obicei ca „îngrijită", poate fi considerat elegant, îmbrăcat cu real gust. — Aş fi un făţarnic dacă n-aş recunoaşte că îmi place să mă îm­brac bine, o fac ca un lucru nor­mal, dar nu pot să spun că fac din asta principala preocupare a vieţii mele. Nu pot să înţeleg cum de se frămîntă unii atît pentru aceste lucruri şi de unde au, ca bărbaţi, atîta răbdare să-şi aran­jeze buclele şi favoriţii şi mai ales atîta timp. Urmez şcoala medie şi am observat că între colegii mei de aci nu se găsesc asemenea spe­cimene , deduc că grija pentru in­teriorul capului, pentru un anumit mobilier cultural care să nu-ţi lase pustie cutia craniană, te face automat să dai îmbrăcăminţii în­semnătatea cuvenită, în cadrul unui echilibru natural. Nu zic că n-aş dori ca pe piaţă să existe haine mai frumoase, o varietate mai mare. Mi s-ar părea însă ciu­dat să mă las obsedat. — Eu v-aş ruga să scrieţi des­pre altceva, intervine dactilografa Aurelia Lulea. Seara, cînd mă dau jos la capătul liniei de tramvai — stau în Dudești-Cioplea — pur şi simplu trebuie să fug pînă acasă , se leagă de tine tot felul de go­lani și li se pare o mare vitejie că ei sunt zece şi că tu eşti singură şi nu poţi să te aperi de insultele şi uneori de gesturile lor. Dacă-i adevărat că „haina îl face pe om“, vreau să spun că hainele stridente şi murdare par a produce obligato­riu golănie. — Nu vreau să se creadă că exagerăm, intervine Gheorghe Stan de la mecanică. Noi am avut cîteva cazuri în care se costumau şi se coafau aiurea unii tineri pe care îi ştiusem de băieţi buni. Le-am spus că e păcat să îmbrace o uniformă străină de ei şi să fie confundaţi cu indivizi fără căpătîi. — Eşti pus uneori în situaţii im­posibile, reia Nicolae Popescu. Mergi cu o fată pe stradă. Vitejii de care pomenea Aurelia circulă de o­­bicei în grup , te împroaşcă la iu­ţeală cu o mulţime de grosolănii. Ce faci ? Chiar dacă eşti dispus să te baţi unul contra zece, e totuşi penibil să te cobori la nivelul lor. Dacă taci însă, poţi fi luat drept fricos. N-am mare talent didactic şi a face morală altora nu e ocupa­ţia mea favorită. Eu merg pînă a­­colo încît presupun că odată, în mod excepţional, vrei să intri în vorbă cu o fată care nu ţi-a fost prezentată. Dar dacă vezi că te re­fuză, fii om civilizat, retrage-te, şi nu înainte de a-ţi cere scuze. Azi nu se mai foloseşte expresia „cavaler“, dar a fi bine crescut, politicos, chiar fin, mi se pare o însuşire care nu se demodează. INTRE MODERN ŞI EXTRAVAGANT Copilul necontrolat e ca pomul neudat Este greu, foarte greu, să suporţi, ca părinte, reproşuri de genul „uite ce a făcut co­pilul dumitale“ sau „vezi, fra­te, că ai scăpat din mină cîrma educaţiei“. In situaţia aceasta ajunsesem cu fata mea, Adriana. Era în clasa a IX-a. Atît eu, cît şi soţia mea, am considerat că de aici în­colo se poate descurca şi sin­gură la învăţătură. Ba, chiar mai mult, începusem să ne re­proşăm unul celuilalt orice încercare de a verifica dacă şi-a făcut temele. „Mai lasă fata în pace, că ai plictisit-o cu otita dădăceală, doar nu mai este copil“... Intr-un timp am observat că Adriana noastră şi-a schimbat coafura. Nu mai purta codiţe. Dar nu i-am spus nimic, ca să nu o supărăm. La şcoală, de la an la an, mergeam tot mai rar. Nu ştiu unde am fi ajuns cu această libertate rău înţeleasă dacă nu rămînea corijentă la un obiect. A fost un semnal de alarmă care, deşi destul de tîrziu, ne-a trezit la realitate. Atunci ne-am dat seama că fetiţa noastră nu prea mai a­­vea chef de şcoală. Se complă- CUVÍNTU0 crrtfoRULui1 £ ' W m cea în a-şi irosi timpul liber, venea la ore tîrzii acasă („are mama fată mare doar“ — spunea soţia mea), preocupă­rile ei nu aveau nici o tan­genţă cu activitatea şcolară. Noi, părinţii ei, nu am putut observa şi opri încă „în faşă“ aceste tendinţe primejdioase, care, după părerea mea, se pot ivi la orice adolescent, deoarece, încrezători în des­făşurarea de la sine a e­­ducaţiei unui copil „ca al nostru“, rupsesem legătura cu şcoala. Am considerat — şi tare era greşit, după cum a­­veam să vedem — că dacă Adriana a crescut, sarcinile noastre în ceea ce priveşte gri­ja pentru educarea ei trebuie să treacă în exclusivitate pe seama şcolii. Ne-am convins însă, din păcate, în practică de faptul că în dirijarea avîn­­tului adolescenţei, şcoala nu poate reuşi acţionând fără a­­jutorul familiei. Cazurile de abatere de la drumul drept, atît de mult favorizate de lip­sa de atenţie a celor vîrstnici, nu pot fi depistate şi înlătu­rate la timp dacă părinţii nu ţin o legătură permanentă cu şcoala, dacă copilul nu este controlat sistematic, pe toate planurile, de către toţi facto­rii care răspund în faţa socie­tăţii de educarea lui. Acum, după un an de la pă­ţania noastră cu Adriana, si­tuaţia ei şcolară este din ce în ce mai bună, reflectând legă­tura noastră strînsă cu profe­sorii ei, cunoaşterea îndea­proape a întregii ei activităţi. Ea nu mai creşte la voia în­tâmplării. Controlul exigent dă roade. A. TANASE, cazangiu uzinele „23 August“-București UN CHIP DE CONCLUZII Cititorul îşi dă seama, mai bine decît putem s-o facem în câteva cuvinte, de complexitatea proble­mei : spiritul modern e legat de un întreg program de educaţie ştiin­ţifică, umanistă şi, fără îndoială, estetică. De aceea, un articol sau nişte concluzii nu vor putea ţine loc de cultură, cu atît mai mult în cazul unuia care nu citeşte, şi nici de asortiment în cazul unui maga­zin cu lucruri urîte. Câteva lucruri pot fi totuşi spu­se. In ţinuta şi îmbrăcămintea omului, în succesiunea modelor, putem distinge două aspecte, unul funcţional şi unul de gust şi va­rietate. Funcţional, schimbarea aspectului unor haine e legată de apariţia maselor plastice, tunsoa­rea scurtă îi e necesară sportivu­lui care nu vrea să-i cadă părul în ochi, paltonul scurt e mai avanta­jos pentru omul care circulă în vehicule şi aceeaşi necesitate func­ţională face ca paltonului să-i fie imposibil să învingă în zonele tropicale, iar lipsei de curăţenie să-i fie imposibil să învingă în orice zonă, polară sau ecuatorială, unde au pătruns civilizaţia şi săpu­nul. Din acest punct de vedere, fi­gurile triste, murdare, rase numă­rul trei sînt o curiozitate care nu va putea infringe normele de igi­enă şi decenţă pe care şi le-a cu­cerit omul modern. Pe lîngă oscilaţiile motivate de viaţa practică există, desigur, multe care se ivesc numai din nevoia de varietate a ochiu­lui. Reverele cînd late cînd înguste, care dau caracterul modern sau vetust al îm­brăcăminţii, greu ar putea fi puse pe seama unor fenomene cum ar fi nevoia fabricantului de confec­ţii de a face economie de material. Orice specialist în acest domeniu ştie însă că masa populaţiei nu a­­doptă niciodată în linia modei schimbări „smucite“ şi că toaletele extravagante prind numai la o mi­noritate. Intr-o serie de ţări există aşa­­numiţii „beatnici", un număr de oameni care, prin neîngrijirea şi stridenţa lor, vor să-şi afişeze ne­mulţumirea şi protestul faţă de o so­cietate pe care o consideră inuman de mecanizată şi de conformistă. E o problemă care îi priveşte, pe ei şi societatea cu care se răfuiesc. A imita însă mecanic exte­riorul lor, după o revistă din care n-ai priceput decît poza şi n-ai ştiut să citeşti în limba respectivă şi explicaţia alăturată, este un semn de neinformare, ca să ne ex­primăm delicat, ca în cazul omului care se apucă să înghită o cutie cu hapuri, fără să ştie dacă e bol­nav sau nu, fără să se informeze la ce-i folosesc, numai pentru că a auzit că „fac minuni“. Medicii se plîng tot mai des de cazurile de in­toxicaţie, iar părinţii, pedagogii, ca şi majoritatea tinerilor se simt ob­ligaţi să prevină din vreme, aşa cum pe unele cutii de medicamente se scrie „nu le lăsaţi la îndemîna copiilor". Pedagogia eficientă însă nu s-a mărginit niciodată la a spune nu­mai ce nu trebuie să faci: tinere­tul are multe de făcut, un program de construcţie, studiu, sport, dis­tracţii, a cărui lărgire şi aprofun­dare trebuie să se dovedească atră­gătoare. A fi modern înseamnă în primul rînd, a fi, a te afirma, nu a imita, a fi la înălţimea unei pe­rioade de răspundere, care îţi soli­cită toate puterile şi capacităţile. Gh. M. Vasilescu-Vasia, militant de seamă al clasei muncitoare din România Se împlinesc astăzi 75 de ani de la naşterea lui Gh. M. Vasilescu- Vasia, militant de seamă al miş­cării muncitoreşti din România. S-a născut la 1 decembrie 1891, la Călăraşi, într-o familie nevo­iaşă. Rămas orfan de tată, este ne­voit să întrerupă şcoala după doi ani de gimnaziu şi să se angajeze, mai întîi ucenic la tipografia din oraş, iar apoi funcţionar. La o vîrstă fragedă, ia contact cu mişcarea so­cialistă. Avea doar 16 ani cînd a devenit corespondent al ziarului „România muncitoare“. Anul 1913 — cînd vine în Capita­lă şi intră în rîndurile Partidului social-democrat — marchează o nouă şi însemnată etapă în viaţa şi lupta lui Gh. M. Vasilescu. De a­­cum înainte viaţa sa se contopeşte cu lupta revoluţionară a proletaria­tului. S-a făcut cunoscut în acei ani ca unul din cei mai însemnaţi pu­blicişti ai presei revoluţionare din ţara noastră. Ziare muncitoreşti ca : „Lupta“ şi „Gazeta funcţiona­rilor“ — pînă la izbucnirea pri­mului război mondial — apoi „So­cialismul“, „Viaţa sindicală“, „Ti­neretul socialist“, „Viaţa munci­toare“, „Tribuna funcţionarului“ l-au avut ca redactor sau colabo­rator. In anii 1914—1916 — ia parte ac­tivă la acţiunile de luptă ale cla­sei muncitoare împotriva răz­boiului imperialist, ale că­rui mobiluri le demască cu vigoa­re în coloanele ziarului „Lupta“. In timpul războiului desfăşoară, ca soldat, o vie activitate revoluţio­nară printre ostaşi; activează apoi la Iaşi, alături de M. Gh. Bujor, Al. Dobrogeanu-Gherea şi alţi mi­litanţi revoluţionari, în perioada de avînt revoluţio­nar 1918—1921, încadrat în cu­rentul de stingă ce se dezvolta în Partidul Socialist din România, Gh. M. Vasilescu a contribuit, prin activitatea sa organizatorică şi propagandistică, la orientarea miş­cării muncitoreşti din ţara noas­tră spre principiile revoluţio­nare de luptă şi organizare. In calitate de director al Edi­turii şi librăriei socialiste din București, s-a îngrijit de tipărirea unor opere ale clasicilor marxism­­leninismului. In articolele sale pu­blicate în ziarul „Socialismul“, organul central al partidului so­cialist, sublinia cu tărie necesita­tea făuririi unui partid de tip nou al clasei muncitoare din România, consecvent revoluţionar. In anii 1920—1921, îl găsim adesea prezent la întrunirile muncitoreşti din Bucureşti, Galaţi, Brăila, Piatra Neamţ şi din alte centre, care se pronunţau pentru transformarea partidului socialist în partid co­munist. La lucrările Consiliului General al partidului şi sindicatelor din 31 ianuarie-3 februarie 1921, el se pronunţă, alături de Gh. Cristescu, P. Becheanu, D. Fabian, L. Filipes­­cu, I. Elena, Gh. Niculescu-Mizil ş.a., pentru neîntîrziata convocare a congresului partidului şi afilierea la Internaţionala a IlI-a. Pentru activitatea sa revoluţionară este arestat în martie 1921 şi închis la Jilava. Astfel, Gh. M. Vasilescu n-a putut participa la congresul din mai 1921, care a consfinţit crearea Partidului Comunist Ro­mân, împreună cu cei arestaţi la con­gres şi cu alţi revoluţionari, a fost implicat în odiosul proces din Dea­lul Spirei. Aici Gh. M. Vasilescu a avut o atitudine demnă, revolu­ţionară. Respingînd acuzaţiile pro­vocatoare, a susţinut fără şovăire că a dus activitate revoluţionară pentru cauza proletariatului. „Nu-mi pare rău că voi fi condam­nat — a declarat el — îmi pare rău că n-am lucrat mai mult pentru partidul comunist“. In anii 1923—1925 face parte din conducerea secţiunii Bucureşti a P.C.R., activînd intens pentru con­solidarea organizatorică a partidu­lui, pentru strîngerea legăturilor sale cu masele. La Congresul al III-Iea al P.C.R., din martie 1924, este ales membru supleant în co­misia de control de rezervă a P.C.R. In perioada august 1924— iunie 1925, a fost secretar al C.C. al Ajutorului Roșu. Lupta sa ca militant comunist s-a împletit indisolubil cu activitatea desfășurată în conducerea mişcării sindicale din România. Alături de alţi comunişti, a luptat neobosit pentru orientarea mişcării sindi­cale din ţara noastră pe cale revo­luţionară, pentru păstrarea uni­tăţii sindicale. In ajunul congre­sului de la Cluj, din septembrie 1923, la care a participat, in­tr-un articol din „Socialismul“, făcea un vibrant apel la păs­trarea unităţii. „Unitate sindicală,­ front unic muncitoresc, luptă dîrză — iată drumul spre dezrobire“ — scria el. Multă vreme a fost secre­tar al Comisiei locale a sindicate­lor unitare din Bucureşti şi con­ducătorul de fapt al ziarului „Viaţa Muncitoare“ — organul central al Consiliului general al sindicatelor unitare, care a devenit tribuna le­gală de apărare a intereselor clasei muncitoare. In 1927 este din nou arestat şi întemniţat la Jilava. In condiţiile detenţiunii, boala de plămîni de care suferea i se agravează. La 18 martie 1929 încetează din viaţă la spitalul „Filantropia“. Gh. M. Vasilescu a trăit cu convingerea fermă că orînduirea capitalistă din România „se va nărui sub puterea uriaşă a miş­cării muncitoreşti, care va birui prin forţa ei crescîndă şi prin destinul ei istoric“ — cum scria el puţin timp înainte de moarte. Cu prilejul înmormîntării lui, mii de oameni ai muncii au străbătut Ca­pitala de la sediul sindicatelor uni­tare din str. Sf. Apostoli şi pînă la cimitir, sub faldurile drapelului purpuriu, manifestînd contra ex­ploatării şi terorii, pentru amnistie generală. Figura comunistului Gh. M. Va­­silescu-Vasia, modestia, cinstea, spiritul de sacrificiu, înalta princi­pialitate care l-au caracterizat constituie şi astăzi un exemplu demn de urmat pentru comunişti, pentru oamenii muncii din ţara noastră. M. C. STANESCU cercetător ştiinţific la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R. Grupul şcolar al UCECOM din Bucureşti : Elevi din anul III lucrează la diferite tipuri de televizoare Foto : A. Cartojan RECENSÂMÎNTUL REŢELEI COMERCIALE 9 Astăzi, 1 decembrie, începe recensămintul re­ţelei comerciale din ţara noastră. Timp de două luni, cît va dura această acţiune, se vor efectua lucrări complexe pentru cunoaşterea multilatera­lă a unor aspecte ac­tuale privind structura reţelei şi eficienţa eco­nomică a diferitelor ti­puri de unităţi comer­ciale. Prin această acţiune urmează să se obţină date referitoare la am­plasare, înzestrarea cu utilaje şi mobilier a u­­nităţilor şi la indicatorii economico-financiari pe care îi realizează. Sunt recenzate toate tipurile de unităţi comerciale de desfacere cu amănuntul, de alimentaţie publică, precum şi unităţile de producţie şi cele de de­pozitare care le deser­vesc. Intrucît prin recensă­­mînt se culege un mare număr de informaţii, s-au luat măsuri ca pre­lucrarea lor să se facă în totalitate mecanizat. In urma recensământului se vor obţine elemente ca­re vor putea contribui la caracterizarea reţelei noastre comerciale şi vor servi la orientarea ei în perspectivă, în strînsă corelaţie cu dez­voltarea în ansamblu a economiei naţionale. (Age­rpres)

Next