Scînteia, noiembrie 1967 (Anul 36, nr. 7510-7539)
1967-11-01 / nr. 7510
PAGINA 4 ELEVUL „IDEAL“ Ce înseamnă în fapt elev ideal ? Există ca o realitate sau reprezintă doar o abstractizare ? Sub ce imagine ar putea fi el reprezentat ? — Pentru mine, noţiunea de elev ideal se suprapune celei de elev bun ■— este părerea prof. Ileana Teodorescu, directoarea liceului „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti. Cînd spun bun, mă refer în special la cîteva particularităţi care desemnează o personalitate în formare , pasiune pentru nou, sete de informare, preferinţe şi anumite înclinaţii pentru un domeniu sau altul. Deci, un elev care nu se mulţumeşte să facă din munca ca doar un simplu proces de acumulare mecanică, ci o transformă şi intr-un proces de însuşire conştientă, cu perspectiva unei finalizări. Numai că nu toţi profesorii se gîndesc la asemenea coordonate. Şi, ca urmare, cultivă un anumit bucherism, care împinge spre o memorizare automată, spre înăbuşirea obişnuinţei de a gîndi. Pentru mulţi pedagogi, elevii buni sînt doar aceia care sunt disciplinaţi în clasă, îşi fac curent temele, nu pun întrebări care să-l „încurce“ pe profesor, într-un cuvînt nu creează „probleme“. O asemenea opinie, ce e drept, nu este declarată întotdeauna făţiş. Dar am sesizat-o şi cu prilejul pregătirii anchetei de faţă, cînd solicitînd umor profesori să ne recomande pe cei mai buni elevi, deschizînd catalogul ne-au înşirat o listă mai mare sau mai mică de elevi care au 9 şi 10 la toate materiile. Gestul se explică, firesc, prin faptul că cei în cauză n-au reuşit să reţină dintre elevii lor nici o individualitate mai deosebită, cu trăsături de valoare, pe care să dorească să le dezvolte. Tendinţa spre studiu mecanic, bucheresc este alimentată uneori şi de catalogarea cu prea multă uşurinţă a elevilor unei clase în „silitori“ şi „leneşi“. Se spune, bunăoară despre elevul X că este inteligent dar leneş (mai precis are posibilităţi, dar nu munceşte) ; despre elevul Y se afirmă că, fără să fie foarte înzestrat din punct de vedere intelectual, munceşte cu tenacitate şi obţine rezultate mulţumitoare. Evident, trebuie combătută tendinţa acelor elevi care se bazează numai pe ceea ce inteligenţa le permite să prindă „din zbor“ în clasă. Merită încurajată atitudinea celor din a doua categorie, dar numai pentru sîrguinţa pe care o manifestă, nu şi pentru maniera de a învăţa. Ei nu pot să devină „vedetele“ clasei, în adevăratul înţeles al cuvîntului fiindcă nu dispun de... acoperirea necesară în calităţi personale de valoare Intelectuală. Indiferent însă de aprecierea profesorilor, pe aceştia clasa îi numeşte, fără cruţare, „tocilari“, marcîndu-le atitudinea pasivă în faţa acestui proces complex pe care-l reprezintă învăţătura, pregătirea pentru viaţă. Nu este mai puţin adevărat însă că în rîndurile elevilor, „tocilarii“ sînt consideraţi mai prejos decît sînt în realitate , copii cu putere de muncă, dar insuficient de dotaţi, cel puţin pentru moment. E de datoria profesorilor să-i apere de ironiile ce li se adresează, căci ei sunt de preferat acelor elevi care nu învaţă deloc. Hărnicia lor ar putea fi luată ca exemplu de mulţi colegi care-şi folosesc inteligenţa doar pentru a trăi mai uşor în şcoală. — Fiecare elev, arăta prof. Dumitru Salade, director adjunct al Institutului de ştiinţe pedagogice, prezintă un tablou psihic aparte şi succesul muncii instructive e legat de cunoaşterea, înţelegerea acestui conţinut. Preocupaţi, în mod deosebit de munca didactică, profesorii văd mai rar sarcinile şi posibilitatea realizării obiectului muncii lor prin prisma formării personalităţii elevului. De remarcat că avem a face în fapt cu două laturi ale personalităţii. Pe de o parte, trăsături care confirmă personalitatea caracteristică a unei întregi generaţii şi, pe de altă parte, trăsături care subsumate personalităţii generale desemnează fiecare individualitate în parte. Amîndouă pot fi deopotrivă sesizate, descoperite, canalizate. Cea de-a doua latură este însă prea puţin relevată în activitatea şcolară, scăpîndu-se din vedere cerinţele obiective şi diferenţiate ale activităţii cu elevii. Există o interdependenţă cauzală între activitatea profesorului şi cea a elevului. Dacă profesorul se mărgineşte să expună sumar, superficial, şablon lecţia, în cele mai multe din cazuri elevul va înclina spre o activitate „pasivă“, de acumulare şi reproducere mecanică a lecţiei. Dimpotrivă, verva profesorului, bogăţia de Informaţii a lecţiei vor stimula calităţile spirituale ale elevului. De aici şi mereu repetatul apel referitor la caracterul activ pe care trebuie să-l aibă munca instructiv-educativă. Intr-adevăr ! Perfecţionarea procesului instructiv-educativ presupune azi declararea „în afara legilor... pedagogice“ a oricăror metode de lucru ancheta pedagogică care împing elevii spre studiu mecanic, spre însuşirea doar a buchiei cărţii. La primele sale contacte cu şcoala, personalitatea copilului este încă firavă, necristalizată, susceptibilă de influenţare, de dezvoltare. Este adevărat că unele trăsături se formează sub influenţa familiei, a mediului înconjurător, dar principala activitate de formare, de educare, o desfăşoară copilul în şcoală, în procesul de învăţămînt. De aceea, în primul rînd şcoala, dispunînd de cadre competente, este cea în măsură să contribuie fundamental la dezvoltarea completă şi multilaterală a copilului, la imprimarea unui stil corect şi eficace de muncă. — Talentul pedagogic, ne spunea prof. Jeana Christu, directoarea Liceului nr. 10 din Bucureşti, nu se rezumă numai la felul cum profesorul ştie să lucreze cu un colectiv de elevi. De bună seamă, învăţămîntul îndeplineşte o serie de sarcini generale, dar munca cu clasa nu poate fi niciodată ruptă de munca cu elevul. Deseori, am avut prilejul să constat că o privire nuanţată, diferenţiată asupra copiilor, înţelegerea particularităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare a fiecăruia duce la importante satisfacţii pedagogice. „ O mai îndelungată experienţă la catedră, a adăugat în această ordine de idei prof. emeriţă Ecaterina Faur, dirigintă la liceul „V. Alecsandri“ din Galaţi, mă îndreptăţeşte să afirm că în munca de pregătire şi educare una dintre condiţiile esenţiale este să ne cunoaştem elevii. Este un principiu îndeobşte cunoscut, dar pe care unii educatori aglomeraţi de sarcini şi preocupări îl uită adesea. Elevii prezintă o mare diversitate. Ca să le putem fi cu adevărat de folos, este neapărat necesară o cunoaştere obiectivă a clasei în ansamblu şi a fiecărui elev în parte, a temperamentului, a aptitudinilor, a gradului său de pregătire, adică a tot ceea ce formează mica lui personalitate, pe care noi urmează să o modelăm, să o preătim pentru viaţă, pentru societate în funcţie de această cunoaştere vom defini atitudinea noastră, a profesorului, faţă de clasă şi faţă de fiecare elev în parte. Indiferent cu ce fel de copii are de-a face, profesorul are datoria să manifeste o atitudine general umană, părintească, chibzuinţă şi imparţialitate. Fiecare elev şi toţi la un loc sunt dornici să simtă căldura şi înţelegerea profesorului, încrederea şi sprijinul său competent. Ceea ce trebuie însă să difere de la un elev la altul este, aş spune, atitudinea noastră pedagogică, metodele şi procedeele educative utilizate. Exprimîndu-şi aceste opinii, interlocutorii noştri au făcut observaţia întemeiată că discuţia despre elevul „ideal“ nu trebuie ruptă de contextul perfecţionării procesului de învăţămînt. S-au purtat şi se poartă discuţii cu privire la supraîncărcatare ca fenomen care favorizează buchiseala, toceala. In cadrul unor consfătuiri, tinere cadre didactice au semnalat greutăţile pe care le întîmpină la catedră datorită insuficientei pregătiri metodice şi practice de predare pe care o primesc în anii de facultate. Arareori profesorii beneficiază de o asistenţă ştiinţifică, metodică competentă din partea unor reprezentanţi ai forurilor de învăţămînt, ocupaţi în mare măsură, atunci cînd merg pe teren, cu rezolvarea unor probleme administrative. Referitor la aceste probleme, s-au formulat şi unele propuneri. Prof. Dumitru Salade consideră că „este necesară o revedere a conţinutului procesului de învăţămînt în lumina cerinţelor contemporane ale formării omului modern. Metodele ştiinţifice actuale permit o mai rapidă şi reală cunoaştere a psihologiei elevului; de aici şi posibilitatea educatorului de a interveni eficient în dezvoltarea personalităţii acestuia. Cu condiţia ca aceste metode ştiinţifice să fie integrate organic în pregătirea teoretică a profesorului, în practica sa curentă“. Se impune cu necesitate o permanentă grijă pentru evitarea aglomerării programului de activitate a elevilor. Determinarea cu discernămînt a volumului de cunoştinţe, a diverselor domenii de studiu, a metodelor de predare, verificare şi notare a pregătirii elevilor, le va crea acestora un climat favorabil pentru dezvoltarea gîndirii proprii, pentru însuşirea deprinderilor de investigare şi studiu moderne, pentru formarea unui larg orizont de cultură. Florica DINULESCU Gheorghe DAVID cinema • Sfidarea : sala Palatului (seria de bilete 2134 — orele 17,30 și seria 2143 — orele 20,30). • Operaţiunea Crossbow — cinemascop : Patria — 9 ; 11,30 ; 14 ; 16,30 ; 19 ; 21,30. Festival (completare Sub semnul trainicei prietenii româno-bulgare) — 8,15 ; 10,45 ; 13,15 ; 16 ; 18,45 ; 21,15. • Subteranul — cinemascop : Republica (completare Fetița cu chibrituri) — 9,15 ; 11,30 ; 14 ; 16,15 ; 18,45 ; 21,15. • Răzbunătorii : Capitol (completare Tămăduire) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30. • Un idiot la paris — cinemascop : Melodia — 10 ; 12;15 ; 14,30 ; 17 ; 19,15 ; 21,30. Gloria (completare Găteala capului) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30, Tomis (completare Perfecţiunea e rotundă) — 9 ; 11,15 ; 13,45 ; 16,15 ; 18,45 ; 21. • Sindbad marinarul: Luceafărul (completare Perfecţiunea e rotundă) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,15 ; 18,30 ; 20,45, Bucureşti (completare Albina românească — Apis Melifica Carpatina) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,30 ; 18,45 ; 21, Modern (completare Arhitectura universului) — 9,30 ; 11,30 ; 14,30 ; 16,30 ; 18,30 ; 20,30, Feroviar — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18 ; 20,45, Excelsior — 10 ; 12,15 ; 14,30 ; 16,45 ; 19 ; 21,15 (la ultimele două cinematografe completarea Fetiţa cu chibrituri). • Cenuşă şi diamant : Central — 9 ; 12 ; 15 ; 18 ; 20,45. • Tinereţea lui Maxim : Cinemateca — 10 ; 12 ; 14 ; 17 ; 19 , 21. • Prostănacul — cinemascop : Victoria (completare Fetiţa cu chibrituri) — 8,45 ; 11 ; 13,15 ; 15,30 ; 18,15 ; 21, Griviţa — 9—16 in continuare ; 18,15 ; 20,30, Aurora (completare O nuntă la Olteni) — 9 ; 11;15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18 ; 20,30. • Amprenta : Lumina (completare Ziua recoltei 1987) — 9,15 ; 11,30 ; 13,45 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. • Suspiinile, domnilor poliţişti : Doina (completare Piatra şi viaţa) — 11,30 ; 13,45 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. • Cheile cerului : Union (completare Găteala capului) — 16 ; 18,15 ; 20,30. • In golful urşilor albi — Sub semnul trainicei prietenii româno-bulgare — Intîlnirea : Timpuri Noi — 9—21 în continuare. • Cine călăreşte un tigru : Giuleşti (completare Dacă aș fi știut ?) — 15,30 ; 18 ; 20,30, Rahova — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Fantomas contra Scotland Yard — cinemascop : Dacia — 8,15—20,45 în continuare, Drumul Sării (completare Expresul de noapte) — 15 ; 17,30 ; 20. • Pasărea Phönix — cinemascop : Buzești — 14,30 ; 17 , 20, Volga — 9—14,30 ; 17,30 ; 20,30. • Cine voia s-o ucidă pe Jessie ? — cinemascop : Crîngași (completare Apartamentul) — 15 30 ; 17,45 ; 20,15. • Testamentul Incașului — cinemascop : Bucegi — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18,15 ; 20,45, Flamura — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30 (la ambele completarea Nicolae Kirculescu), Floreasca (completare Tămăduire) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. • Povestea țarului Saltan — cinemascop : Unirea (completare Se răresc norii) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Sora cea mare — cinemascop : Flacăra (completare 1001 de desene) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Bunicul, Kylijan și cu : Vitán (completare Filoxera) — 14,30. • Dragoste la zero grade : Vitán — 16,30 ; 18,30 ! 20,30. • Agonie şi extaz — cinemascop : Mioriţa — 8,45 ; 11,30 ; 14,30 ; 17,30 ; 20,30, Arta — 9—14,30 în continuare ; 17,30 ; 20,30 (la ambele completarea Permanenţe). • Faraonul — cinemascop (ambele serii) : Popular — 16 ; 19,30. • O zi nu tocmai norocoasă — cinemascop : Moșilor (completare Expresul de noapte) — 16 ; 18,15 ; 20,30. • Singur pe lume : Cosmos (completare De unde vin copiii ?) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Marele restaurant — cinemascop : Viitorul (completare Congresul lingviștilor) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Surcouf, tigrul celor 7 mări — cinemascop : Colentina (completare Romanțe) — 16 ; 18,15 ; 20,30. • Comisarul X — cinemascop : Progresul (completare Congresul lingviștilor) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Spartacus — cinemascop (ambele serii) : Lira — 15 : 19. tv 18,86 — Telecronica economică . In dezbaterea opiniei publice : Conducerea centralizată a economiei şi arta conducerii întreprinderilor. 18,37 — Pentru copii : Micii meşteri mari. 19,68 — 31 de minute cu şi pentru tineret — Emisiune magazin. 19,38 — Telejurnalul de seară. 19,50 — Buletinul meteorologic. 26,88 — Desene animate. 20,16 — Interpretul preferat. Muzică populară la cererea telespectatorilor. 28,48 — „Misiune de încredere“. Participanţi români la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. — Film documentar realizat de Studioul de Televiziune Bucureşti. 21,90 — Avanpremiera. 21,15 — Film artistic în premieră : „Ascensor pentru eşafod“. 22,35 — Invitatul nostru : Cîntăreţul de muzică uşoară Robert Cogoi (Belgia). 22,58 — Telejurnalul de noapte. teatre • Opera română : Oedip — 19,30. • Teatrul de stat de operetă : Secretul lui Marco Polo — 19,30. • Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ (sala Comedia) : Apus de soare — 19,30. (sala Studio) : Intîlnire cu îngerul — 19,30. • Teatrul de Comedie : Opinia publică — 20,30. • Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ (sala din Bd. Schitu Măgureanu nr. 1) : D-ale carnavalului — 20, (sala din str. Al. Sabia nr. 76 A) : Kean — 20. • Teatrul „C. I. Nottara“ (sala Magheru) : Lenin — 16,30, Luna dezmoşteniţilor — 19,30, (sala Studio) : Jaguarul roşu — 20. • Teatrul Giuleşti (în sala Teatrului evreiesc de stat) : Bietul meu Marat — 19.30. • Teatrul „Barbu Delavrancea" : Ca-n filme — 19.30. • Teatrul „Țăndărică“ : Doctorul Aumădoare — 17. • Teatrul satiric-muzical „C. Tănase“ (sala Savoy) : scandal la Boema — 19.30. (sala Victoria) : Colibri Music-Hall — 19.30. O EPOPEE MODERNĂ „Aş dori să văd cartea aceasta difuzată în milioane de exemplare şi tradusă în toate limbile, deoarece dă o expunere veridică, extraordinar de viu scrisă, a evenimentelor, atît de importante pentru înţelegerea a ceea ce este revoluţia proletară şi dictatura proletariatului" — scria Lenin în 1920, prefaţînd una din ediţiile americane ale cărţii lui John Reed, Zece zile care au zguduit lumea. Apreciere şi urare, în acelaşi timp, dorinţa lui Lenin s-a realizat, în cele cinci decenii care s-au scurs de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, din plin , reportajul americanului John Reed (1887—1920) a cucerit, pur şi simplu, lumea, nenumăratele ediţii publicate în multe limbi punînd la îndemîna unuinumăr imens de cititori cea dintîi operă din literatura universală care a înfăţişat omenirii în mod obiectiv marele eveniment. După aproape cinci decenii, cititorul de astăzi al cărţii, contemporanul împlinirilor socialismului biruitor, îi parcurge paginile cu emoţie, cu sentimentul de satisfacţie şi de bucurie pe care ţi-l transmite o operă izvorîtă din convingere, din autenticitatea trăirii şi din măiestria cu care a fost scrisă. Așa cum s-a întîmplat cu multe opere de mare răsunet, reportajul literar al lui John Reed i-a ispitit pe oamenii de teatru să încerce a-l transpune pe scenă. O asemenea întreprindere necesită curaj și un mare efort creator. Trecînd — în cinstea sărbătoririi semicentenarului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie — la punerea în scenă a unei drametizări dureupă cartea lui Reed (semnată de H. Müller şi H. Stahl, în excelenta traducere al lui Al. Philippide), colectivul Teatrului National „I. L. Caragiale" merită toate felicitările. Aceasta, cu atît mai mult cu cît trebuiau biruite dificultăţile inerente transpunerii scenice a unui reportaj, deci înşiruirii unor scene, unitare bineînțeles pe plan general tematic, dar mai mult sau mai puțin independent, între ele din punct de vedere dramatic, şi populate de un număr impresionant de personaje — peste 60 — implicit foarte diferite şi destul de sumar conturate. Regizorul Mihai Dimiu a avut astfel posibilitatea să-şi desfăşoare larg fantezia creatoare şi a trebuit să facă uz de toată măiestria pentru a aducela bun sfîrşit o sarcină atît de dificilă. Şi, în ansamblu, el a izbutit : spectacolul Teatrului Naţional este unitar, dinamic, plin de forță. Principalele idei şi evenimente cuprinse în cartea lui John Reed apar cu claritate în spectacol ; ele se succed logic, pe baza scurtelor pasaje din textul reportajului, care constituie firul de legătură al scenelor, fragmente citite cu limpezime de crainic, dar cu tensiune în glas, de Eugenia Dragomirescu. Trebuie subliniată aici contribuția deosebită adusă la crearea unității spectacolului de excelenta rezolvare scenografică datorată lui Mihai Tofan. In interpretarea unor actori de prima mînă, o bună parte dintre personaje dezvăluie caractere conturate destul de solid din putinele elemente puse la îndemînă de textul dramatizării. In fruntea reuşitelor trebuie mentionate creaţiile lui Toma Dimitriu (Comisarul Stockmann) şi Titus Lapteş (Soldatul kerenskist), al căror joc sobru se împleteşte, măsurat, cu patetismul şi căldura interioară potrivite personajelor. Este autentic, şi de data aceasta, portretul lui Lenin, realizat în final de Gh. Popovici-Poenaru. Sunt remarcabile contribuţiile actorilor Emil Liptac (Comisarul răguşit), Mihai Stan (Sergentul), Ion Henter (Colonelul), Mihai Fotino (Prokopovici), Chirii Economu (Maiorul), Matei Alexandru (Preşedintele comitetului), Gh. Cozorici (Dactilograful), Florin Piersic (Al V-lea ofițer). Sunt bine realizate, de asemenea, scenele de masă (distribuirea pîinii, finalul), datorită mirtufioasei munci a regizorului, grijii evidente pentru împletirea armonioasă a viziunii de ansamblu cu relevarea amănuntului semnificativ. Unele rezolvări superficiale ale dramatizării — de pildă insuficienta pregătire pentru trecerea soldaţilor dezertori de partea bolşevicilor — n-au putut fi biruite, însă, integral de regie şi de interpreţi, soldîndu-se cu atitudini şi, uneori, cu scene întregi neconvingătoare (între altele, scena menţionată). Se mai face, de asemenea, uneori, exces de glas, strecurîndu-se pe alocuri în scenă un patetism artificial. Dincolo de asemenea slăbiciuni — în parte, desigur, remediabile pe parcurs — spectacolul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" cu Zece zile care au zguduit lumea consemnează, însă, o strădanie meritorie. „ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA" Pe scena Naţionalului bucureştean Scena finală a spectacolului (Foto : I. Miclea) Psihologia în ateliere şi uzine (Urmare din pag. I) conformă cu aptitudinile sale, iar pe de alta să contribuie la satisfacerea nevoilor locale si nationale de cadre calificate in diverse domenii de activitate. O acţiune complementară orientării profesionale şi la fel de necesară este cea a selecţiei profesionale, care la ora actuală cunoaşte oarecare dezvoltare şi la noi în ţară. Astfel, examinarea psihologică este obligatorie pentru admiterea în funcţiile care concură direct la siguranţa circulaţiei feroviare (mecanic de locomotivă, impiegat de mişcare, acar etc.), în cele de personal aeronavigant, parţial pentru funcţia de conducător auto în reţeaua unităţilor Ministerului Transporturilor Auto, Navale şi Aeriene, pentru unii conducători de vehicule din transporturile publice orăşeneşti. Numărul vehiculelor auto creşte însă masiv de la an la an, paralel sporeşte şi pericolul accidentelor de circulaţie. Totuşi, în cadrul acţiunilor ce se întreprind pentru prevenirea lor, nu se preconizează încă măsura, pe care o consider de-a dreptul elementară, de a se extinde şi la conducătorii amatori obligativitatea examenului psihologic la eliberarea carnetului de conducere. O astfel de măsură ar fi justificată de faptul că înapoia „cauzelor“ ce se atribuie cel mai frecvent accidentelor de circulaţie — nerespectarea regulilor de circulaţie şi consumul abuziv de alcool — se ascund adeseori şi deficienţe de ordin psihologic ale omului de la volan. Experienţa altor ţări demonstrează că obligativitatea examinării psihologice la obţinerea carnetului de conducere contribuie la salvarea multor vieţi omeneşti şi la prevenirea unor importante pagube materiale — cu mult superioare costului funcţionării laboratoarelor de psihologie însărcinate cu efectuarea examenelor respective. Problema este acută şi în diverse sectoare ale industriei noastre în care există numeroase profesiunicheie cu un înalt grad de responsabilitate. Nesesizarea la timp sau interpretarea eronată a semnalelor furnizate de un tablou de comandă, acţiuni greşite în dirijarea unor agregate complexe etc. se pot solda cu întreruperea producţiei, cu rebutarea unor produse, deci cu mari pagube materiale sau chiar cu accidente şi pierderea de vieţi omeneşti. Este uşor de înţeles că solicitarea psihică în astfel de posturi-cheie poartă o amprentă specială, diferenţiindu-se net de cea a altor profesiuni. De altfel — o confirmă şi practica — nu orice om este la fel de capabil, chiar în condiţiile unei pregătiri egale, să facă faţă unor solicitări identice. Depistarea din timp a persoanelor care prezintă anumite contraindicaţii psihice (dificultăţi de memorare, instabilitate emoţională, deficienţe de atenţie, lipsă de promptitudine în reacţii etc.) şi indrumarea lor către locuri de muncă mai puţin solicitante ar putea contribui la prevenirea unor defecţiuni cu grave repercusiuni. Desigur, soluţia optimă ar reprezenta-o înfiinţarea de laboratoare psihologice, pentru început cel puţin în cadrul instituţiilor şi întreprinderilor mari. Cred că un prim pas în această direcție ar putea consta în crearea unor laboratoare psihologice zonale, în centrele industriale mai importante. Acestea, la solicitarea diverselor întreprinderi ar putea efectua examinări de personal în scopuri de selecție profesională sau să acorde asistenţă în rezolvarea unor probleme care se încadrează în psihologia muncii. Au o puternică influenţă asupra procesului de muncă şi relaţiile dintre oameni. In studiul „relaţiilor umane“ s-au făcut în Vara noastră doar prime investigaţii în cadrul Institutului de psihologie. Ele se referă la influenţa ambianţei, a climatului social, a curentelor de opinie, a relaţiilor din cadrul colectivelor de lucru asupra eficienţei în muncă. Consider că de la recunoaşterea importanţei acestor factori trebuie să facem un pas mai departe, astfel incit acţiunea lor să nu se mai exercite întîmplător, ci să concure convergent la obţinerea unei eficacităţi sporite în procesul de muncă. Cunoaşterea şi utilizarea judicioasă a resurselor psihice ar putea deschide un important izvor de „rezerve interne" ale întreprinderilor. O importantă contribuţie poate aduce şi psihologia inginerească sau „ergonomia“ care urmăreşte adaptarea procesului de muncă la caracteristicile psihofiziologice generale ale omului. In acest domeniu s-au efectuat unele cercetări în Institutul de psihologie al Academiei precum şi în alte instituţii , constatîndu-se unele solicitări psihice excesive în transporturi, la operatorii de la tablourile de comandă din producţia semi-automatizată, la dispecerii energetici, la telegrafişti etc., luîndu-se măsuri în consecinţă. Din astfel de considerente, la proiectarea şi construirea unor utilaje complexe este indicat să se ţină seama de rezultatele cercetărilor de psihologie inginerească. S-a constatat că, pentru perceperea semnalelor furnizate de un tablou de comandă nu sunt indiferente forma cadranelor, culoarea lor, fondul pe care sunt plasate, tipul diviziunilor utilizate, nici posibilităţile capacităţii umane de supraveghere, impunind limitarea numărului aparatelor de control, al dispozitivelor ce trebuie acţionate. Ar fi poate indicat ca la intrarea în producţia de serie a unor utilaje să fie solicitat şi un aviz medico-psihologic. Pentru a înlesni afirmarea psihologiei în domeniul producţiei industriale, una dintre primele acţiuni ar consta, după părerea mea, în reorganizarea actualului sistem de pregătire a cadrelor de psihologi. Astfel Universitatea din București „furnizează“ anual numai 10—14 psihologi, dispunînd doar de o pregătire generală, ceea ce nu le îngăduie să abordeze direct și cu suficientă competenţă vreunul dintre domeniile principale ale psihologiei aplicate, cum sunt orientarea profesională, selecţia profesională, psihologia muncii, cea medicală etc. De aceea, acţiunea de pregătire a cadrelor de psihologi ar trebui să prevadă şi un început de specializare în principalele ramuri ale psihologiei aplicate, fără a se prelungi însă durata de şcolarizare. Paralel cu pregătirea cadrelor de psihologi se impun şi măsuri pentru ruperea unui cerc vicios a cărui influenţă negativă se resimte actualmente. Planul de pregătire a cadrelor de psihologi se menţine redus pentru că instituţiile şi întreprinderile nu solicită astfel de specialişti, iar acestea nu prevăd posturi de psihologi, deoarece nu găsesc personal pentru a-l încadra. Din această cauză, la concursul pentru ocuparea unor posturi de psihologi principali, organizat în 1966 de Ministerul Sănătăţii, mare parte din locuri nici nu a putut fi ocupată din lipsă de candidaţi. Pe de altă parte, în instituţiile în care s-a organizat totuşi practica psihologică au apărut dificultăţi, lipsind aparatura de examinare. Multe dintre aparatele necesare ar putea fi realizate în ţară. Rezultatele obţinute pînâ în prezent demonstrează că psihologia poate şi chiar trebuie să „coboare“ din paginile tratatelor şi din sălile de curs în ateliere, fabrici, uzine, oriunde se desfăşoară o activitate omenească. Oricare va fi evoluţia procesului de muncă, oricît se vor perfecţiona utilajele şi maşinile, omul va continua să deţină o poziţie centrală în cadrul lui, constituind însă mereu o „variabilă" susceptibilă de optimizare, acţiune în care participarea psihologilor este nu numai posibilă, ci de-a dreptul necesară. Mihai VASILIU SCINT El A — miercuri 1 noiembrie 1967 Dincolo de sensul comun al fantasticului, există o dimensiune fantastică implicită unor anumite modalităţi estetice. Nu este vorba de fantasticul obţinut prin simplă abstracţie raţională, rezultat dintr-o respectare a convenţiei, ci de acel fantastic a cărui virtuală existenţă scaldă coloanele realităţii în apele fascinante ale mirajului. Mai ales în proza modernă, nota fantastică duce în mod inevitabil la ambiguitatea genurilor, intuită just de un Benedetto Croce. Fantasticul la care ne referim pigmentează zonele realului, travestindu-le cu masca artei. Germenii unei asemenea modalităţi estetice, ce implică fantasticul, se găsesc uşor într-o realitate dată. In momentul în care orice urmă a realităţii palpabila dispare, convenţia (prin exagerare) se transformă în clişeu. Astfel parabola kafkiană, cu toate satisfacţiile pe care le oferă, în cele din urmă oboseşte, iar la un contact estetic mai îndelungat, poate chiar traumatiza gustul. Kafka s-a inventat şi s-a epuizat complet, incit orice încercare de imitaţie ar fi un anacronism. Oniricul kafkian este lucid, abstract şi refuză mitul. Tocmai capacitatea mitizării dă prozei moderne iluzia unei redescoperiri a domeniului său, prin raportare la epoca realismului. Dar pentru a face proză modernă nu se poate pleca decît de la realitate (obiectivă sau subiectivă). Pentru romancierul american realitatea inunda și sugrumă orice încercare de convenţie, şi atunci se recurge la consemnarea seacă a faptelor în ordinea dosarului de anchetă. Se pune întrebarea dacă în acest caz, nu cumva, ceea ce rezultă nu mai este artă ? Dimpotrivă, faptele unde tind să se transforme în ficţiune şi în felul acesta se inventează o nouă convenţie. Fantasticul constituie o coordonată estetică virtuala care, de la o vreme, începe să se transforme într-o permanentă. Nu avem în vedere domeniul fantasticului pur, ci doar acea modalitate structurală ce potenţează estetic o realitate dată. Transfigurarea nu merge însă pînă la limită, astfel că aderenţa cu realul rămîne totuşi fundamentală. Mai degrabă realul se îngroaşă, îşi amplifică şi îşi concentrează semnificaţiile, pînă ajunge să fie incredibil. Rezultatul apare echivalent cu fantasticul, frapant prin efectele obţinute la unii din prozatorii tineri cum ar fi Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu şi alţii. Prin „Iarna bărbaţilor“, Ştefan Bănulescu a convocat critica la lungi colocvii şi diagnosticările au fost destul de asemănătoare. S-au făcut asociaţii cu intenţii definitorii. De fapt o istorie literară a contemporaneităţii, care să stabilească o ierarhie valorică lipseşte deocamdată şi referirile la o tablă de valori se fac cu mare parcimonie, aceasta demonstrînd mai degrabă lipsa de percepţie exactă, decît echilibrul estetic necesar. Proza lui Ştefan Bănulescu este îndeajuns de realizată în momentul de faţă pentru a desprinde din ea liniile unei anumite modalităţi structurale. Bănulescu iniţiază o explorare a realului dintr-un unghi diferit, altul decît cel sadovenian cu care s-a făcut mereu comparaţie. „Sadoveanu se confundă cu o lume de legendă, hieratică şi impenetrabilă. Eroii săi nu evadează niciodată din acest tărîm. La Bănulescu legenda nu există decît ca o potenţare a realului, prin amplificarea contururilor peisajului şi a gesturilor eroilor. In „Mistreţii erau blînzi“, ca să luăm un exemplu, natura stihială se tălâzuieşte intre pămint şi cer, încercînd o strivire a existenţei umane. Aici se petrece un transfer estetic, prin care toată nuvela se transformă într-o colosală metaforă. Peisajul se transfigurează apocaliptic. Se rup apele in vădind uscatul ca la începutul unui nou potop. Oamenii nu-şi mai înţeleg cuvintele, dar le pronunţă pentru a nu pierde puterea Logosului. Un personaj vorbeşte prin somn, ceea ce-i dă posibilitatea poposirii în miezul fantasticului. Dozarea însă este verosimilă, permiţîndu-se o percepere a realu- Virtuţile unei modalităţi epice lui în subtext : „Gata, ne mutăm, scăpăm de satul ăsta amărît, pregăteşte-te, ne mutăm. Pune mina să luăm casa, prinde-o bine de streşini, ai grijă, streşinile sunt cam putrece, să nu se rupă. Ia-ţi şi andrelele, lucrul, scaunul şi soba — mergem la grindul de lapte tare. Acolo n-o să ne mai înece apa în fiecare an. Pune mina să ridicăm şi să luăm şi biserica, sunt sfinţii uzi, s-o punem să se usuce acolo pe grindul de lapte împietrit", (pag. 10). O femeie scoate vorbe fără şir, aproape incoerent, vorbirea fiind o modalitate de a simţi existenţa. Vorbele devin necesare, altfel oamenii pot cădea iremediabil în regnuri obscure, fără posibilitate de revenire. Ele capătă o materialitate vâscoasă, asemenea unor obiecte însufleţite. Pe fundalul întunecat în care oamenii acceptă exodul, un hohot supranatural al bărbaţilor răsună grotesc, dar, interesant, acesta restituie existenţelor identitatea umană. Această identitate dovedită implică un fond de măreţie. In altă parte ne găsim într-un peisaj diluvian cu ierburi gigantice prin care oamenii înoată spre o ţintă nelămurită. Concretul se individualizează, creşte, se amplifică, devenind esenţial. Aici gesturile par fantastice, fiind puse în ambianţă cu proporţiile concretului. De fapt, incoerenţa stăruie continuu, ca un atribut obscur al tărîmului de vis. Insă efectul întîrziat şi invers al unor întîmplări oferă ocazia strecurării fantasticului. Acesta, pornind de la realul nud, nu şterge graniţa unei anumite verosimilităţi, totul fiind mai ales o problemă de potenţare. Printr-o filmare cu încetinitorul, sacrificind timpul cronologic, Bănulescu desface şi amestecă încă o dată hotarele dintre real şi fantastic : „S-a luat timpul de la început să-şi petreacă zilele netrăite. E cald ca-n iulie, înfloresc salcîmii ca-n aprilie şi se coc strugurii de toamnă. O gloabă de moş începuse zilele trecute să se ţină după fete tinere şi le făcea în dar basmale galbene. Au roit albinele în septembrie şi şi-au făcut stupi în crăpăturile despicate de secetă de la stîlpii porţilor. Ferice de ăi tineri“. Hiperbolizarea realului constituie o modalitate frecventă în proza modernă, şi scriitorii noştri, preocupaţi să cuprindă realitatea socială, faptele oamenilor, în ce au acestea mai esenţial, recurg adesea la acest procedeu, de altfel frecvent şi la unii dintre clasici. Ca şi Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu îşi limpezeşte modalitatea epică, încercînd o spiritualizare a elementului concret prin introducerea elementelor proprii fantasticului. La Fănuş Neagu însă, amplificarea realului cuprinde o anume gestaţie, astfel că la început aceasta poate părea o simplă descripţie pitorească. Prozatorul Intuieşte sîmburele de mister al realului, îl ocoleşte puţin, apoi, dilatîndu-i, răstoarnă descripţia într-o viziune fantastică, în care cu greu mai nou închipui punctul de plecare. Momentul în sine capăti, în cuprinsul prozei respective, valoarea unei maxime simbolizări. Metafora se dilată pînă a deveni aproape incependentă (vezi imaginea dansului de fecioare în lanul de grîu din volumul „Vară buimacă“). Fănuş Neagu are capacitatea mitizării printr-o spargere a contururilor concretului către o lume de eres şi legendă. Un meşter fîntînar îşi transfigurează îndeletnicirea, asemenea unui mag.stiutor de lucruri nevăzute. Fîntîna sa devine un ochi obscur al Erosului, prin care priveşte viata si moartea : „E-hei, fîntînile mele şi ale lui Lîlă ! Linsă ele se leagă dragostele, căci eu şi cu Iîlă am găsit inima pămîntului, după care umblă toti flăcăii în nuntile de neastîmnăr, cînd le mijeşte mustaţa, şi femeile tinere fac farmece s-o afle. Căţeii pămîntului, pociţi de blestem, stau de veshe lingă ea. O sută de ani fac cu rîncul, doi cite doi, stau de veghe şi latră ca să nu se apropie nimeni“. (Din volumul „Cantonul părăsit“), în volumul recent, „Vară buimacă“, prozatorul îşi extinde procedeele de amplificare a concretului, adesea dînd impresia de plutire într-o irealitate difuză, simbolică. Amplificarea concretului, la care ne referim, luînd ca exemplu pe Ştefan Bănulescu, şi Fănuş Neagu, nu se subsumează modalităţii de reificare, întîlnită în romanele unui Robbe-Grillet sau ale oricărui alt reprezentant al aşa-numitului „nou val“. Acolo, materia inertă se acumulează inform, încercînd să înlăture omul, pe cînd la tinerii noştri prozatori, transcenderea realului implică o potenţare simbolică ce duce la pătrunderea mai adîncă a relaţiilor şi chipurilor specifice locurilor şi epocii. Marin MINCU