Scînteia, noiembrie 1967 (Anul 36, nr. 7510-7539)

1967-11-01 / nr. 7510

PAGINA 4 ELEVUL „IDEAL“ Ce înseamnă în fapt elev ideal ? Există ca o realitate sau reprezintă doar o abstractizare ? Sub ce ima­gine ar putea fi el reprezentat ? — Pentru mine, noţiunea de elev ideal se suprapune celei de elev bun ■— este părerea prof. Ileana Teodo­­rescu, directoarea liceului „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti. Cînd spun bun, mă refer în special la cîte­­va particularităţi care desemnează o personalitate în formare , pasiune pentru nou, sete de informare, prefe­rinţe şi anumite înclinaţii pentru un domeniu sau altul. Deci, un elev care nu se mulţumeşte să facă din munca ca doar un simplu proces de acu­mulare mecanică, ci o transformă şi intr-un proces de însuşire conştientă, cu perspectiva unei finalizări. Numai că nu toţi profesorii se gîn­­desc la asemenea coordonate. Şi, ca urmare, cultivă un anumit buche­­rism, care împinge spre o memori­zare automată, spre înăbuşirea obiş­nuinţei de a gîndi. Pentru mulţi pe­dagogi, elevii buni sînt doar aceia care sunt disciplinaţi în clasă, îşi fac curent temele, nu pun întrebări care să-l „încurce“ pe profesor, într-un cuvînt nu creează „probleme“. O a­­semenea opinie, ce e drept, nu este declarată întotdeauna făţiş. Dar am sesizat-o şi cu prilejul pregătirii an­chetei de faţă, cînd solicitînd umor profesori să ne recomande pe cei mai buni elevi, deschizînd catalogul ne-au înşirat o listă mai mare sau mai mică de elevi care au 9 şi 10 la toate materiile. Gestul se explică, fi­resc, prin faptul că cei în cauză n-au reuşit să reţină dintre elevii lor nici o individualitate mai deosebită, cu trăsături de valoare, pe care să do­rească să le dezvolte. Tendinţa spre studiu mecanic, bu­­cheresc este alimentată uneori şi de catalogarea cu prea multă uşurinţă a elevilor unei clase în „silitori“ şi „leneşi“. Se spune, bunăoară despre elevul X că este inteligent dar leneş (mai precis are posibilităţi, dar nu munceşte) ; despre elevul Y se afirmă că, fără să fie foarte înzestrat din punct de vedere intelectual, munceş­te cu tenacitate şi obţine rezultate mulţumitoare. Evident, trebuie com­bătută tendinţa acelor elevi care se bazează numai pe ceea ce inteligenţa le permite să prindă „din zbor“ în clasă. Merită încurajată atitudinea celor din a doua categorie, dar nu­mai pentru sîrguinţa pe care o ma­nifestă, nu şi pentru maniera de a învăţa. Ei nu pot să devină „vede­tele“ clasei, în adevăratul înţeles al cuvîntului fiindcă nu dispun de... a­­coperirea necesară în calităţi perso­nale de valoare Intelectuală. Indife­rent însă de aprecierea profesorilor, pe aceştia clasa îi numeşte, fără cru­ţare, „tocilari“, marcîndu-le atitudi­nea pasivă în faţa acestui proces com­plex pe care-l reprezintă învăţătura, pregătirea pentru viaţă. Nu este mai puţin adevărat însă că în rîndurile elevilor, „tocilarii“ sînt consideraţi mai prejos decît sînt în realitate , copii cu putere de muncă, dar insu­ficient de dotaţi, cel puţin pentru moment. E de datoria profesorilor să-i apere de ironiile ce li se adre­sează, căci ei sunt de preferat acelor elevi care nu învaţă deloc. Hăr­nicia lor ar putea fi luată ca e­­xemplu de mulţi colegi care-şi folo­sesc inteligenţa doar pentru a trăi mai uşor în şcoală. — Fiecare elev, arăta prof. Du­mitru Salade, director adjunct al In­stitutului de ştiinţe pedagogice, pre­zintă un tablou psihic aparte şi suc­cesul muncii instructive e legat de cunoaşterea, înţelegerea acestui con­ţinut. Preocupaţi, în mod deosebit de munca didactică, profesorii văd mai rar sarcinile şi posibilitatea rea­lizării obiectului muncii lor prin prisma formării personalităţii elevu­lui. De remarcat că avem a face în fapt cu două laturi ale personalităţii. Pe de o parte, trăsături care confirmă personalitatea caracteristică a unei întregi generaţii şi, pe de altă parte, trăsături care subsumate personali­tăţii generale desemnează fiecare in­dividualitate în parte. Amîndouă pot fi deopotrivă sesizate, descoperite, canalizate. Cea de-a doua latură este însă prea puţin relevată în activi­­tatea şcolară, scăpîndu-se din vedere cerinţele obiective şi diferenţiate ale activităţii cu elevii. Există o inter­dependenţă cauzală între activitatea profesorului şi cea a elevului. Dacă profesorul se mărgineşte să expună sumar, superficial, şablon lecţia, în cele mai multe din cazuri elevul va înclina spre o activitate „pasivă“, de acumulare şi reproducere mecanică a lecţiei. Dimpotrivă, verva profeso­rului, bogăţia de Informaţii a lecţiei vor stimula calităţile spirituale ale elevului. De aici şi mereu re­petatul apel referitor la caracterul activ pe care trebuie să-l aibă munca instructiv-educativă. Intr-adevăr ! Perfecţionarea proce­sului instructiv-educativ presupune azi declararea „în afara legilor... pe­dagogice“ a oricăror metode de lucru ancheta pedagogică care împing elevii spre studiu me­canic, spre însuşirea doar a buchiei cărţii. La primele sale contacte cu şcoala, personalitatea copilului este încă firavă, necristalizată, suscepti­bilă de influenţare, de dezvoltare. Este adevărat că unele trăsături se formează sub influenţa familiei, a mediului înconjurător, dar principala activitate de formare, de educare, o desfăşoară copilul în şcoală, în procesul de învăţămînt. De aceea, în primul rînd şcoala, dispu­­nînd de cadre competente, este cea în măsură să contribuie fundamen­tal la dezvoltarea completă şi multi­laterală a copilului, la imprimarea unui stil corect şi eficace de muncă. — Talentul pedagogic, ne spunea prof. Jeana Christu, directoarea Li­ceului nr. 10 din Bucureşti, nu se rezumă numai la felul cum profe­sorul ştie să lucreze cu un colectiv de elevi. De bună seamă, învăţămîn­­tul îndeplineşte o serie de sarcini generale, dar munca cu clasa nu poa­te fi niciodată ruptă de munca cu elevul. Deseori, am avut prilejul să constat că o privire nuanţată, dife­renţiată asupra copiilor, înţelegerea particularităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare a fiecăruia duce la impor­tante satisfacţii pedagogice. „ O mai îndelungată experienţă la catedră, a adăugat în această or­dine de idei prof. emeriţă Ecaterina Faur, dirigintă la liceul „V. Alec­­sandri“ din Galaţi, mă îndreptăţeşte să afirm că în munca de pregătire şi educare una dintre condiţiile esen­ţiale este să ne cunoaştem elevii. Este un principiu îndeobşte cunoscut, dar pe care unii educatori aglome­raţi de sarcini şi preocupări îl uită adesea. Elevii prezintă o mare diver­sitate. Ca să le putem fi cu ade­vărat de folos, este neapărat necesară o cunoaştere obiectivă a clasei în ansamblu şi a fiecă­rui elev în parte, a temperamentu­lui, a aptitudinilor, a gradului său de pregătire, adică a tot ceea ce formea­ză mica lui personalitate, pe care noi urmează să o modelăm, să o pre­­ătim pentru viaţă, pentru societate î­n funcţie de această cunoaştere vom defini atitudinea noastră, a profeso­rului, faţă de clasă şi faţă de fiecare elev în parte. Indiferent cu ce fel de copii are de-a face, profesorul are datoria să manifeste o atitudine ge­neral umană, părintească, chibzu­inţă şi imparţialitate. Fiecare elev şi toţi la un loc sunt dornici să simtă căldura şi înţelegerea profesorului, încrederea şi sprijinul său compe­tent. Ceea ce trebuie însă să difere de la un elev la altul este, aş spune, atitudinea noastră pedagogică, meto­dele şi procedeele educative utili­zate. Exprimîndu-şi aceste opinii, inter­locutorii noştri au făcut observaţia întemeiată că discuţia despre elevul „ideal“ nu trebuie ruptă de contex­tul perfecţionării procesului de în­­văţămînt. S-au purtat şi se poartă discuţii cu privire la supraîncărca­­tare ca fenomen care favorizează buchiseala, toceala. In cadrul unor consfătuiri, tinere cadre didactice au semnalat greutăţile pe care le întîm­­pină la catedră datorită insuficientei pregătiri metodice şi practice de predare pe care o primesc în anii de facultate. Arareori profesorii be­neficiază de o asistenţă ştiinţifică, metodică competentă din partea u­­nor reprezentanţi ai forurilor de în­­văţămînt, ocupaţi în mare măsură, atunci cînd merg pe teren, cu rezol­varea unor probleme administrative. Referitor la aceste probleme, s-au formulat şi unele propuneri. Prof. Dumitru Salade consideră că „este necesară o revedere a conţinu­tului procesului de învăţămînt în lu­mina cerinţelor contemporane ale formării omului modern. Metodele ştiinţifice actuale permit o mai ra­pidă şi reală cunoaştere a psiholo­giei elevului; de aici şi posibilitatea educatorului de a interveni eficient în dezvoltarea personalităţii acestuia. Cu condiţia ca aceste metode ştiin­ţifice să fie integrate organic în pre­gătirea teoretică a profesorului, în practica sa curentă“. Se impune cu necesitate o perma­nentă grijă pentru evitarea aglome­rării programului de activitate a ele­vilor. Determinarea cu discernămînt a volumului de cunoştinţe, a diver­selor domenii de studiu, a metode­lor de predare, verificare şi notare a pregătirii elevilor, le va crea aces­tora un climat favorabil pentru dez­voltarea gîndirii proprii, pentru în­suşirea deprinderilor de investigare şi studiu moderne, pentru formarea unui larg orizont de cultură. Florica DINULESCU Gheorghe DAVID cinema • Sfidarea : sala Palatului (seria de bilete 2134 — orele 17,30 și seria 2143 — orele 20,30). • Operaţiunea Crossbow — cinemascop : Patria — 9 ; 11,30 ; 14 ; 16,30 ; 19 ; 21,30. Festival (completare Sub semnul trainicei prietenii româno-bulgare) — 8,15 ; 10,45 ; 13,15 ; 16 ; 18,45 ; 21,15. • Subteranul — cinemascop : Republica (completare Fetița cu chibrituri) — 9,15 ; 11,30 ; 14 ; 16,15 ; 18,45 ; 21,15. • Răzbunătorii : Capitol (completare Tămăduire) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30. • Un idiot la paris — cinemascop : Melodia — 10 ; 12;15 ; 14,30 ; 17 ; 19,15 ; 21,30. Gloria (completare Găteala capului) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30, Tomis (completare Perfecţiunea e rotundă) — 9 ; 11,15 ; 13,45 ; 16,15 ; 18,45 ; 21. • Sindbad marinarul: Luceafărul (completare Per­fecţiunea e rotundă) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,15 ; 18,30 ; 20,45, Bucureşti (completare Albina românească — Apis Melifica Carpatina) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,30 ; 18,45 ; 21, Modern­ (completare Arhitectura universului) — 9,30 ; 11,30 ; 14,30 ; 16,30 ; 18,30 ; 20,30, Feroviar — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18 ; 20,45, Excelsior — 10 ; 12,15 ; 14,30 ; 16,45 ; 19 ; 21,15 (la ultimele două cinematografe completarea Fetiţa cu chibrituri). • Cenuşă şi diamant : Central — 9 ; 12 ; 15 ; 18 ; 20,45. • Tinereţea lui Maxim : Cinemateca — 10 ; 12 ; 14 ; 17 ; 19 , 21. • Prostănacul — cinemascop : Victoria (completare Fetiţa cu chibrituri) — 8,45 ; 11 ; 13,15 ; 15,30 ; 18,15 ; 21, Griviţa — 9—16 in continuare ; 18,15 ; 20,30, Aurora (completare O nuntă la Olteni) — 9 ; 11;15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18 ; 20,30. • Amprenta : Lumina (completare Ziua recoltei 1987) — 9,15 ; 11,30 ; 13,45 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. • Sus­piinile, domnilor poliţişti­­ : Doina (completare Piatra şi viaţa) — 11,30 ; 13,45 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. • Cheile cerului : Union (completare Găteala capului) — 16 ; 18,15 ; 20,30. • In golful urşilor albi — Sub semnul trainicei prietenii româno-bulgare — Intîlnirea : Timpuri Noi — 9—21 în continuare. • Cine călăreşte un tigru : Giuleşti (completare Dacă aș fi știut ?) — 15,30 ; 18 ; 20,30, Rahova — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Fantomas contra Scotland Yard — cinemascop : Dacia — 8,15—20,45 în continuare, Drumul Sării (com­pletare Expresul de noapte) — 15 ; 17,30 ; 20. • Pasărea Phönix — cinemascop : Buzești — 14,30 ; 17 , 20, Volga — 9—14,30 ; 17,30 ; 20,30. • Cine voia s-o ucidă pe Jessie ? — cinemascop : Crîngași (completare Apartamentul) — 15 30 ; 17,45 ; 20,15. • Testamentul Incașului — cinemascop : Bucegi — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18,15 ; 20,45, Flamura — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30 (la ambele completarea Nicolae Kirculescu), Floreasca (completare Tămă­duire) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. • Povestea țarului Saltan — cinemascop : Unirea (completare Se răresc norii) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Sora cea mare — cinemascop : Flacăra (comple­tare 1001 de desene) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Bunicul, Kylijan și cu : Vitán (completare Filoxera) — 14,30. • Dragoste la zero grade : Vitán — 16,30 ; 18,30 ! 20,30. • Agonie şi extaz — cinemascop : Mioriţa — 8,45 ; 11,30 ; 14,30 ; 17,30 ; 20,30, Arta — 9—14,30 în continuare ; 17,30 ; 20,30 (la ambele completarea Permanenţe). • Faraonul — cinemascop (ambele serii) : Popular — 16 ; 19,30. • O zi nu tocmai norocoasă — cinemascop : Moșilor (completare Expresul de noapte) — 16 ; 18,15 ; 20,30. • Singur pe lume : Cosmos (completare De unde vin copiii ?) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Marele restaurant — cinemascop : Viitorul (comple­tare Congresul lingviștilor) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Surcouf, tigrul celor 7 mări — cinemascop : Co­­lentina (completare Romanțe) — 16 ; 18,15 ; 20,30. • Comisarul X — cinemascop : Progresul (completare Congresul lingviștilor) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Spartacus — cinemascop (ambele serii) : Lira — 15 : 19. tv 18,86 — Telecronica economică . In dezbaterea opiniei publice : Conducerea centralizată a economiei şi arta conducerii întreprinderilor. 18,37 — Pentru copii : Micii meşteri mari. 19,68 — 31 de minute cu şi pentru tineret — Emisiune magazin. 19,38 — Telejurnalul de seară. 19,50 — Buletinul meteorologic. 26,88 — Desene animate. 20,16 — Interpretul preferat. Muzică populară la cererea telespectatorilor. 28,48 — „Misiune de în­credere“. Participanţi români la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. — Film documentar realizat de Studioul de Televiziune Bucureşti. 21,90 — Avanpre­miera. 21,15 — Film artistic în premieră : „Ascensor pentru eşafod“. 22,35 — Invitatul nostru : Cîntăreţul de muzică uşoară Robert Cogoi (Belgia). 22,58 — Tele­jurnalul de noapte. teatre • Opera română : Oedip — 19,30. • Teatrul de stat de operetă : Secretul lui Marco Polo — 19,30. • Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ (sala Comedia) : Apus de soare — 19,30. (sala Studio) : Intîlnire cu îngerul — 19,30. • Teatrul de Comedie : Opinia publică — 20,30. • Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ (sala din Bd. Schitu Măgureanu nr. 1) : D-ale carnavalului — 20, (sala din str. Al. Sabia nr. 76 A) : Kean — 20. • Teatrul „C. I. Nottara“ (sala Magheru) : Lenin — 16,30, Luna dezmoşteniţilor — 19,30, (sala Studio) : Jaguarul roşu — 20. • Teatrul Giuleşti (în sala Teatrului evreiesc de stat) : Bietul meu Marat — 19.30. • Teatrul „Barbu Delavrancea" : Ca-n filme — 19.30. • Teatrul „Țăndărică“ : Doctorul Aumădoare — 17. • Teatrul satiric-muzical „C. Tănase“ (sala Savoy) : scandal la Boema — 19.30. (sala Victoria) : Colibri Music-Hall — 19.30. O EPOPEE MODERNĂ „Aş dori să văd cartea a­­ceasta difuzată în milioane de exemplare şi tradusă în toate limbile, deoarece dă o expunere veridică, extraor­dinar de viu scrisă, a eve­nimentelor, atît de impor­tante pentru înţelegerea a ceea ce este revoluţia pro­letară şi dictatura proletaria­tului" — scria Lenin în 1920, prefaţînd una din ediţiile americane ale cărţii lui John Reed, Zece zile care au zguduit lumea. Aprecie­re şi urare, în acelaşi timp, dorinţa lui Lenin s-a reali­zat, în cele cinci decenii ca­re s-au scurs de la Marea Revoluţie Socialistă din Oc­tombrie, din plin , reporta­jul americanului John Reed (1887—1920) a cucerit, pur şi simplu, lumea, nenumăra­tele ediţii publicate în multe limbi punînd la îndemîna u­­nui­­număr imens de cititori cea dintîi operă din litera­tura universală care a înfă­ţişat omenirii în mod obiec­tiv marele eveniment. După aproape cinci dece­nii, cititorul de astăzi al cărţii, contemporanul împlinirilor so­cialismului biruitor, îi par­curge paginile cu emoţie, cu sentimentul de satisfacţie şi de bucurie pe care ţi-l trans­mite o operă izvorîtă din con­vingere, din autenticitatea trăi­rii şi din măiestria cu care a fost scrisă. Așa cum s-a întîmplat cu multe opere de mare răsunet, reportajul literar al lui John Reed i-a ispitit pe oamenii de teatru să încerce a-l transpune pe scenă. O aseme­nea întreprindere necesită cu­raj și un mare efort crea­tor. Trecînd — în cinstea sărbătoririi semicentenarului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie — la punerea în scenă a unei drametizări dur­eu­pă cartea lui Reed (semnată de H. Müller şi H. Stahl, în excelenta traducere al lui Al. Philippide), colectivul Teatrului National „I. L. Ca­ragiale" merită toate feli­citările. Aceasta, cu atît mai mult cu cît trebuiau bi­ruite dificultăţile inerente transpunerii scenice a unui reportaj, deci înşiruirii unor scene, unitare bineînțeles pe plan general tematic, dar mai mult sau mai puțin in­dependent, între ele din punct de vedere dramatic, şi populate de un număr im­presionant de personaje — peste 60 — implicit foarte diferite şi destul de sumar conturate. Regizorul Mihai Dimiu a avut astfel posibilitatea să-şi desfăşoare larg fantezia cre­atoare şi a trebuit să facă uz de toată măiestria pentru a aduce­­la­­ bun sfîrşit o sar­cină atît de dificilă. Şi, în ansamblu, el a izbutit : spec­tacolul Teatrului Naţional este unitar, dinamic, plin de forță. Principalele idei şi e­­venimente cuprinse în cartea lui John Reed apar cu clari­tate în spectacol ; ele se succed logic, pe baza scurte­lor pasaje din textul repor­tajului, care constituie firul de legătură al scenelor, frag­mente citite cu limpezime de crainic, dar cu tensiune în glas, de Eugenia Dragomi­­rescu. Trebuie subliniată aici contribuția deosebită adusă la crearea unității spectacolu­lui de excelenta rezolvare scenografică datorată lui Mi­­hai Tofan. In interpretarea unor ac­tori de prima mînă, o bună parte dintre personaje dez­văluie caractere conturate destul de solid din putinele elemente puse la îndemînă de textul dramatizării. In fruntea reuşitelor trebuie mentionate creaţiile lui To­ma Dimitriu (Comisarul Stock­mann) şi Titus Lapteş (Sol­datul kerenskist), al căror joc sobru se împleteşte, mă­surat, cu patetismul şi căl­dura interioară potrivite per­sonajelor. Este autentic, şi de data aceasta, portretul lui Lenin, realizat în final de Gh. Popovici-Poenaru. Sunt remarcabile contribuţiile ac­torilor Emil Liptac (Comisa­rul răguşit), Mihai Stan (Ser­gentul), Ion Henter (Colone­lul), Mihai Fotino (Prokopo­­vici), Chirii Economu (Maio­rul), Matei Alexandru (Pre­şedintele comitetului), Gh. Cozorici (Dactilograful), Flo­rin Piersic (Al V-lea ofițer). Sunt bine realizate, de a­­semenea, scenele de masă (distribuirea pîinii, finalul), datorită mirtufioasei munci a regizorului, grijii evidente pentru împletirea armonioasă a viziunii de ansamblu cu relevarea amănuntului sem­nificativ. Unele rezolvări su­perficiale ale dramatizării — de pildă insuficienta pregătire pentru trecerea soldaţilor de­zertori de partea bolşevicilor — n-au putut fi biruite, însă, integral de regie şi de interpreţi, soldîndu-se cu ati­tudini şi, uneori, cu scene în­tregi neconvingătoare (între altele, scena menţionată). Se mai face, de asemenea, une­ori, exces de glas, strecu­­rîndu-se pe alocuri în sce­nă un patetism artificial. Dincolo de asemenea slă­biciuni — în parte, desigur, remediabile pe parcurs — spectacolul Teatrului Naţio­nal „I. L. Caragiale" cu Zece zile care au zguduit lumea consemnează, însă, o străda­nie meritorie. „ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA" Pe scena Naţionalului bucureştean Scena finală a spectacolului (Foto : I. Miclea) Psihologia în ateliere şi uzine (Urmare din pag. I) conformă cu aptitudinile sale, iar pe de alta să contribuie la satisfacerea nevoilor locale si nationale de ca­dre calificate in diverse domenii de activitate. O acţiune complementară orien­tării profesionale şi la fel de nece­sară este cea a selecţiei profesionale, care la ora actuală cunoaşte oare­care dezvoltare şi la noi în ţară. Astfel, examinarea psihologică este obligatorie pentru admiterea în func­ţiile care concură direct la siguranţa circulaţiei feroviare (mecanic de lo­comotivă, impiegat de mişcare, acar etc.), în cele de personal aeronavi­­gant, parţial pentru funcţia de con­ducător auto în reţeaua unităţilor Ministerului Transporturilor Auto, Navale şi Aeriene, pentru unii con­ducători de vehicule din transportu­rile publice orăşeneşti. Numărul vehiculelor auto creşte însă masiv de la an la an, paralel sporeşte şi pericolul accidentelor de circulaţie. Totuşi, în cadrul acţiuni­lor ce se întreprind pentru preveni­rea lor, nu se preconizează încă mă­sura, pe care o consider de-a drep­tul elementară, de a se extinde şi la conducătorii amatori obligativitatea examenului psihologic la eliberarea carnetului de conducere. O astfel de măsură ar fi justificată de faptul că înapoia „cauzelor“ ce se atribuie cel mai frecvent accidentelor de circu­laţie — nerespectarea regulilor de circulaţie şi consumul abuziv de al­cool — se ascund adeseori şi defi­cienţe de ordin psihologic ale omu­lui de la volan. Experienţa altor ţări demonstrează că obligativitatea exa­minării psihologice la obţinerea car­netului de conducere contribuie la salvarea multor vieţi omeneşti şi la prevenirea unor importante pa­gube materiale — cu mult supe­rioare costului funcţionării labora­toarelor de psihologie însărcinate cu efectuarea examenelor respective. Problema este acută şi în diverse sectoare ale industriei noastre în care există numeroase profesiuni­­cheie cu un înalt grad de responsa­bilitate. Nesesizarea la timp sau in­terpretarea eronată a semnalelor fur­nizate de un tablou de comandă, ac­ţiuni greşite în dirijarea unor agre­gate complexe etc. se pot solda cu întreruperea producţiei, cu rebutarea unor produse, deci cu mari pagube materiale sau chiar cu accidente şi pierderea de vieţi omeneşti. Este uşor de înţeles că solicitarea psihică în astfel de posturi-cheie poartă o amprentă specială, diferenţiindu-se net de cea a altor profesiuni. De alt­fel — o confirmă şi practica — nu orice om este la fel de capabil, chiar în condiţiile unei pregătiri egale, să facă faţă unor solicitări identice. Depistarea din timp a persoanelor care prezintă anumite contraindicaţii psihice (dificultăţi de memorare, in­stabilitate emoţională, deficienţe de atenţie, lipsă de promptitudine în reacţii etc.) şi indrumarea lor către locuri de muncă mai puţin solicitan­te ar putea contribui la prevenirea unor defecţiuni cu grave repercu­siuni. Desigur, soluţia optimă ar repre­zenta-o înfiinţarea de laboratoare psihologice, pentru început cel puţin în cadrul instituţiilor şi întreprinderi­lor mari. Cred că un prim pas în această direcție ar putea consta în crearea unor laboratoare psihologice zonale, în centrele industriale mai importante. Acestea, la solicitarea diverselor întreprinderi ar putea efectua examinări de personal în scopuri de selecție profesională sau să acorde asistenţă în rezolvarea unor probleme care se încadrează în psiho­logia muncii. Au o puternică influenţă asupra procesului de muncă şi relaţiile din­tre oameni. In studiul „relaţiilor umane“ s-au făcut în Vara noastră doar prime investigaţii în cadrul Institutului de psihologie. Ele se referă la influenţa ambianţei, a cli­matului social, a curentelor de opinie, a relaţiilor din cadrul colectivelor de lucru asupra eficienţei în muncă. Consider că de la recunoaşterea im­portanţei acestor factori trebuie să facem un pas mai departe, astfel incit acţiunea lor să nu se mai exer­cite întîmplător, ci să concure con­vergent la obţinerea unei eficacităţi sporite în procesul de muncă. Cunoaşterea şi utilizarea judicioasă a resurselor psihice ar putea des­chide un important izvor de „rezerve interne" ale întreprinderilor. O importantă contribuţie poate aduce şi psihologia inginerească sau „ergonomia“ care urmăreşte adaptarea procesului de muncă la caracteristicile psihofiziologice gene­rale ale omului. In acest domeniu s-au efectuat unele cercetări­­ în Institutul de psihologie al Academiei precum şi în alte instituţii , consta­­tîndu-se unele solicitări psihice ex­cesive în transporturi, la operatorii de la tablourile de comandă din pro­ducţia semi-automatizată, la dispe­cerii energetici, la telegrafişti etc., luîndu-se măsuri în consecinţă. Din astfel de considerente, la pro­iectarea şi construirea unor utilaje complexe este indicat să se ţină sea­ma de rezultatele cercetărilor de psi­hologie inginerească. S-a constatat că, pentru perceperea semnalelor furni­zate de un tablou de comandă nu sunt indiferente forma cadranelor, culoarea lor, fondul pe care sunt pla­sate, tipul diviziunilor utilizate, nici posibilităţile capacităţii umane de su­praveghere, impunind limitarea nu­mărului aparatelor de control, al dis­pozitivelor ce trebuie acţionate. Ar fi poate indicat ca la intrarea în pro­ducţia de serie a unor utilaje să fie solicitat şi un aviz medico-psihologic. Pentru a înlesni afirmarea psiho­logiei în domeniul producţiei indus­triale, una dintre primele acţiuni ar consta, după părerea mea, în reorga­nizarea actualului sistem de pregătire a cadrelor de psihologi. Astfel Uni­versitatea din București „furnizează“ anual numai 10—14 psihologi, dispu­­nînd doar de o pregătire generală, ceea ce nu le îngăduie să abordeze direct și cu suficientă competenţă vreunul dintre domeniile principale ale psihologiei aplicate, cum sunt orientarea profesională, selecţia pro­fesională, psihologia muncii, cea me­dicală etc. De aceea, acţiunea de pre­gătire a cadrelor de psihologi ar tre­bui să prevadă şi un început de specializare în principalele ramuri ale psihologiei aplicate, fără a se prelungi însă durata de şcolarizare. Paralel cu pregătirea cadrelor de psihologi se impun şi măsuri pentru ruperea unui cerc vicios a cărui in­fluenţă negativă se resimte actual­mente. Planul de pregătire a cadre­lor de psihologi se menţine redus pentru că instituţiile şi întreprinderi­le nu solicită astfel de specialişti, iar acestea nu prevăd posturi de psiho­logi, deoarece nu găsesc personal pentru a-l încadra. Din această cau­ză, la concursul pentru ocuparea u­­nor posturi de psihologi principali, organizat în 1966 de Ministerul Să­nătăţii, mare parte din locuri nici nu a putut fi ocupată din lipsă de candidaţi. Pe de altă parte, în insti­tuţiile în care s-a organizat totuşi practica psihologică au apărut difi­cultăţi, lipsind aparatura de exami­nare. Multe dintre aparatele nece­sare ar putea fi realizate în ţară. Rezultatele obţinute pînâ în pre­zent demonstrează că psihologia poa­te şi chiar trebuie să „coboare“ din paginile tratatelor şi din sălile de curs în ateliere, fabrici, uzine, ori­unde se desfăşoară o activitate ome­nească. Oricare va fi evoluţia proce­sului de muncă, oricît se vor per­fecţiona utilajele şi maşinile, omul va continua să deţină o poziţie cen­trală în cadrul lui, constituind însă mereu o „variabilă" susceptibilă de optimizare, acţiune în care participa­rea psihologilor este nu numai po­sibilă, ci de-a dreptul necesară. Mihai VASILIU SCI­NT El A — miercuri 1 noiembrie 1967 D­incolo de sensul comun al fantasticului, exis­tă o dimensiune fantastică implicită unor anumite modalităţi estetice. Nu este vorba de fantasticul obţinut prin simplă abstracţie ra­ţională, rezultat dintr-o respectare a conven­ţiei, ci de acel fantastic a cărui virtuală exis­tenţă scaldă coloanele realităţii în apele fascinante ale mirajului. Mai ales în proza modernă, nota fantastică duce în mod inevitabil la ambiguitatea genurilor, in­tuită just de un Benedetto Croce. Fantasticul la care ne referim pigmentează zonele realului, travestindu-le cu masca artei. Germenii unei asemenea modalităţi estetice, ce implică fantasticul, se găsesc uşor într-o realitate dată. In momentul în care orice urmă a realităţii palpabila dispare, convenţia (prin exagerare) se transformă în cli­şeu. Astfel parabola kafkiană, cu toate satisfacţiile pe care le oferă, în cele din urmă oboseşte, iar la un con­tact estetic mai îndelungat, poate chiar traumatiza gus­tul. Kafka s-a inventat şi s-a epuizat complet, incit orice încercare de imitaţie ar fi un anacronism. Oniricul kaf­­kian este lucid, abstract şi refuză mitul. Tocmai capaci­tatea mitizării dă prozei moderne iluzia unei redescope­riri a domeniului său, prin raportare la epoca realismu­lui. Dar pentru a face proză modernă nu se poate pleca decît de la realitate (obiectivă sau subiectivă). Pentru ro­mancierul american realitatea inunda și sugrumă orice încercare de convenţie, şi atunci se recurge la consem­narea seacă a faptelor în ordinea dosarului de anchetă. Se pune întrebarea dacă în acest caz, nu cumva, ceea ce rezultă nu mai este artă ? Dimpotrivă, faptele unde tind să se transforme în ficţiune şi în felul acesta se inven­tează o nouă convenţie. Fantasticul constituie o coordonată estetică virtuala care, de la o vreme, începe să se transforme într-o per­manentă. Nu avem în vedere domeniul fantasticului pur, ci doar acea modalitate structurală ce potenţează este­tic o realitate dată. Transfigurarea nu merge însă pînă la limită, astfel că aderenţa cu realul rămîne totuşi fun­damentală. Mai degrabă realul se îngroaşă, îşi amplifică şi îşi concentrează semnificaţiile, pînă ajunge să fie in­credibil. Rezultatul apare echivalent cu fantasticul, fra­pant prin efectele obţinute la unii din prozatorii tineri cum ar fi Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu şi alţii. Prin „Iarna bărbaţilor“, Ştefan Bănulescu a convocat critica la lungi colocvii şi diagnosticările au fost destul de asemănătoare. S-au făcut asociaţii cu intenţii defini­torii. De fapt o istorie literară a contemporaneităţii, care să stabilească o ierarhie valorică lipseşte deocamdată şi referirile la o tablă de valori se fac cu mare parcimonie, aceasta demonstrînd mai degrabă lipsa de percepţie e­­xactă, decît echilibrul estetic necesar. Proza lui Ştefan Bănulescu este îndeajuns de realizată în momentul de faţă pentru a desprinde din ea liniile u­­nei anumite modalităţi structurale. Bănulescu iniţiază o explorare a realului dintr-un unghi diferit, altul decît cel sadovenian cu care s-a făcut mereu comparaţie. „Sa­­doveanu se confundă cu o lume de legendă, hieratică şi impenetrabilă. Eroii săi nu evadează niciodată din acest tărîm. La Bănulescu legenda nu există decît ca o poten­ţare a realului, prin amplificarea contururilor peisajului şi a gesturilor eroilor. In „Mistreţii erau blînzi“, ca să luăm un exemplu, natura stihială se tălâzuieşte intre pă­­mint şi cer, încercînd o strivire a existenţei umane. Aici se petrece un transfer estetic, prin care toată nuvela se transformă într-o colosală metaforă. Peisajul se transfi­gurează apocaliptic. Se rup apele in vădind uscatul ca la începutul unui nou potop. Oamenii nu-şi mai înţeleg cu­vintele, dar le pronunţă pentru a nu pierde puterea Lo­gosului. Un personaj vorbeşte prin somn, ceea ce-i dă posibilitatea poposirii în miezul fantasticului. Dozarea însă este verosimilă, permiţîndu-se o percepere a realu- Virtuţile unei modalităţi epice lui în subtext : „Gata, ne mutăm, scăpăm de satul ăsta amărît, pregăteşte-te, ne mutăm. Pune mina să luăm casa, prinde-o bine de streşini, ai grijă, streşinile sunt cam pu­­trec­e, să nu se rupă. Ia-ţi şi andrelele, lucrul, scaunul şi soba — mergem la grindul de lapte tare. Acolo n-o să ne mai înece apa în fiecare an. Pune mina să ridicăm şi să luăm şi biserica, sunt sfinţii uzi, s-o punem să se usuce acolo pe grindul de lapte împietrit", (pag. 10). O femeie scoate vorbe fără şir, aproape incoerent, vorbirea fiind o modalitate de a simţi existenţa. Vorbele devin necesare, altfel oamenii pot cădea iremediabil în regnuri obscure, fără posibilitate de revenire. Ele capătă o ma­terialitate vâscoasă, asemenea unor obiecte însufleţite. Pe fundalul întunecat în care oamenii acceptă exodul, un hohot supranatural al bărbaţilor răsună grotesc, dar, interesant, acesta restituie existenţelor identitatea u­­mană. Această identitate dovedită implică un fond de măreţie. In altă parte ne găsim într-un peisaj diluvian cu ierburi gigantice prin care oamenii înoată spre o ţin­­tă nelămurită. Concretul se individualizează, creşte, se amplifică, devenind esenţial. Aici gesturile par fantasti­ce, fiind puse în ambianţă cu proporţiile concretului. De fapt, incoerenţa stăruie continuu, ca un atribut obscur al tărîmului de vis. Insă efectul întîrziat şi invers al unor întîmplări oferă ocazia strecurării fantasticului. Acesta, pornind de la realul nud, nu şterge graniţa unei anumite verosimilităţi, totul fiind mai ales o problemă de poten­ţare. Printr-o filmare cu încetinitorul, sacrificind­ timpul cronologic, Bănulescu desface şi amestecă încă o dată hotarele dintre real şi fantastic : „S-a luat timpul de la început să-şi petreacă zilele netrăite. E cald ca-n iulie, înfloresc salcîmii ca-n aprilie şi se coc strugurii de toam­nă. O gloabă de moş începuse zilele trecute să se ţină după fete tinere şi le făcea în dar basmale galbene. Au roit albinele în septembrie şi şi-au făcut stupi în crăpă­turile despicate de secetă de la stîlpii porţilor. Ferice de ăi tineri“. Hiperbolizarea realului constituie o modalitate frecventă în proza modernă, şi scriitorii noştri, preocupaţi să cuprindă realitatea socială, faptele oamenilor, în ce au acestea mai esenţial, recurg adesea la acest procedeu, de altfel frecvent şi la unii dintre clasici. Ca şi Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu îşi limpezeşte modalitatea epică, încercînd o spiritualizare a elementu­lui concret prin introducerea elementelor proprii fantas­ticului. La Fănuş Neagu însă, amplificarea realului cu­prinde o anume gestaţie, astfel că la început aceasta poa­te părea o simplă descripţie pitorească. Prozatorul In­tuieşte sîmburele de mister al realului, îl ocoleşte pu­ţin, apoi, dilatîndu-i, răstoarnă descripţia într-o viziune fantastică, în care cu greu mai nou­ închipui punctul de plecare. Momentul în sine capăti, în cuprinsul prozei respective, valoarea unei maxime simbolizări. Metafora se dilată pînă a deveni aproape incependentă (vezi ima­ginea dansului de fecioare în lanul de grîu din volumul „Vară buimacă“). Fănuş Neagu are capacitatea mitizării printr-o spargere a contururilor concretului către o lume de eres şi legendă. Un meşter fîntînar îşi transfigurează îndeletnicirea, asemenea unui mag.­stiutor de lucruri ne­văzute. Fîntîna sa devine un ochi obscur al Erosului, prin care priveşte viata si moartea : „E-hei, fîntînile mele şi ale lui Lîlă ! Linsă ele se leagă dragostele, căci eu şi cu I­îlă am găsit inima pămîntului, după care um­blă toti flăcăii în nuntile de neastîmnăr, cînd le mijeşte mustaţa, şi femeile tinere fac farmece s-o afle. Căţeii pămîntului, pociţi de blestem, stau de veshe lingă ea. O sută de ani fac cu rînc­ul, doi cite doi, stau de veghe şi latră ca să nu se apropie nimeni“. (Din volumul „Can­tonul părăsit“), în volumul recent, „Vară buimacă“, pro­zatorul îşi extinde procedeele de amplificare a concretu­lui, adesea dînd impresia de plutire într-o irealitate di­fuză, simbolică. Amplificarea concretului, la care ne referim, luînd ca exemplu pe Ştefan Bănulescu, şi Fănuş Neagu, nu se subsumează modalităţii de reificare, întîlnită în roma­nele unui Robbe-Grillet sau ale oricărui alt reprezentant al aşa-numitului „nou val“. Acolo, materia inertă se a­­cumulează inform, încercînd să înlăture omul, pe cînd la tinerii noştri prozatori, transcenderea realului implică o potenţare simbolică ce duce la pătrunderea mai adîn­­că a relaţiilor şi chipurilor specifice locurilor şi epocii. Marin MINCU

Next