Scînteia, ianuarie 1972 (Anul 41, nr. 9016-9044)
1972-01-14 / nr. 9027
PAGINA 4 ŞTIINŢELE ŞI CONŞTIINŢA SOCIALISTĂ Al X-lea Congres al partidului a dezvăluit şi a definit în toată plenitudinea însemnătatea covîrşitoare, fundamentală, pe care ştiinţa o are in făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Acest rol nu numai că nu se va micşora în dinamica ascendentă a socialismului spre comunism, dar va spori continuu, atit ca forţă nemijlocită de producţie, cit şi ca formă a conştiinţei sociale. De multe ori s-a vorbit despre ceea ce cere producţia ştiinţei şi despre ceea ce aceasta poate da celei dinţii. S-a discutat şi despre rolul ştiinţelor particulare pentru dezvoltarea gindirii filozofice materialistdialectice. Totuşi, parcă niciodată, pînă de curind, nu s-a formulat atit de clar şi de răspicat rolul fundamental al ştiinţelor in modelarea omului, cunoscător, cuceritor şi transformator al lumii înconjurătoare. In cuvîntarea rostită de secretarul general al partidului la plenara lărgită a Comitetului municipal de partid Bucureşti din octombrie 1971 se spune : „Este oare astăzi posibil progresul societăţii fără fizică, fără biologie, fără chimie — ca să nu mai enumăr şi alte ramuri ale ştiinţei ? Este de înţeles pentru toată lumea că educaţia, formarea conştiinţei socialiste presupun tocmai cunoaşterea cuceririlor ştiinţei înaintate... Aş putea spune că una din lipsurile noastre în activitatea ideologică o constituie tocmai faptul că nu suficient şi nu în măsura corespunzătoare înarmăm societatea, membrii societăţii, tineretul nostru mai cu seamă, cu înţelegerea acestor realităţi". Iată, aşadar, că ştiinţele de bază, fizica, chimia, biologia sunt chemate a concura mai eficient in educarea comunistă, informarea conştiinţei socialiste a întregului popor ! Sesizînd în mod creator importanţa acestui „triunghi fundamental“ al ştiinţelor contemporane în dezvoltarea conştiinţei şi cunoaşterii generale, partidul demonstrează o înţelegere profundă a realităţii în sensul că procesul complex al edificării socialismului, ajuns in stadiul dezvoltării sale multilaterale, este determinat nu numai de o dezvoltare puternică a bazei tehnico-materiale a societăţii, dar şi de o perfecţionare multilaterală a factorilor subiectivi şi, in primul rind, de perfecţionarea individului, ca purtător şi generator elementar al progresului social. Un astfel de om, pe care-1 presupunem in mod necesar la baza societăţii socialiste, nu poate fi antrenat în mod conştient in edificarea noii orînduiri, decit dacă este propulsat mereu înainte şi tot mai sus pe spirala ascendentă a cunoaşterii generale. In acest context fizica poate înarma pe oameni cu cunoaşterea legilor naturii, chimia le poate oferi cunoaşterea legilor combinaţiilor şi sintezelor chimice, rămînîndu-i biologiei, care se bazează pe primele două, încheind şi „triunghiul fundamental" al ştiinţelor naturii, să studieze şi să clarifice complexele probleme ale materiei vii, ale vieţii, ale existenţei biologice. De pe aceste poziţii, ştiinţele fundamentale sunt chemate pe un front foarte larg să înlocuiască golul pe care-l lasă in urma lor acele mutaţii din conştiinţa oamenilor, de la necunoaştere sau interpretare mistică, la o cunoaştere şi motivaţie raţională, ştiinţifică, a lumii înconjurătoare. Ştiinţele fundamentale trebuie să participe activ la sprijinirea şi încurajarea acestor aspiraţii spre cunoaşterea ştiinţifică. Nu cred a comite o exagerare dacă afirm că în curînd va trebui să reevaluăm conţinutul noţiunii de analfabetism , dacă pînă nu de mult aceasta se referea în primul rind la ştiinţa de a scrie şi citi, în viitorul nu prea îndepărtat prin analfabetism se va înţelege acea invaliditate a indivizilor, determinată de necunoaşterea legilor fundamentale ale naturii şi societăţii, atit ca bagaj static de cunoştinţe, dar şi ca instrumente în activitatea creatoare. Intr-adevăr, luind doar cîteva exemple simple putem ajunge la situaţii cu o anumită încărcătură de dramatism : nu toţi oamenii ştiu de ce pot merge (frecarea), nu toţi oamenii ştiu de ce nu cădem de pe pămintul rotund (gravitaţia), de ce se pot vindeca boli cu ajutorul razelor X sau cu izotopii radioactivi, cum se pot obţine mii şi mii de noi substanţe din citeva elemente... Acest gen de insuficienţe restringe orizontul cunoaşterii, alimentindu-l pe cel al credinţelor şi superstiţiilor. încătuşează dimensiunile omului în raport cu cele ale universului. îi generează teama in faţa realităţilor adeseori uluitoare ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi, în cele din puncte de vedere urmă, creează o anumită discriminare între oameni, insidioasă, ascunsă, dar nu mai puţin tragică — discriminarea la nivelul cunoaşterii generale, din care derivă multe şi variate consecinţe sociale, la nivelul eticii, echităţii şi antrenării sociale, în înţelesul pe care morala comunistă îl dă acestor noţiuni. A cunoaşte mai înseamnă şi a şti să acţionezi în mod conştient pentru realizarea unor scopuri care nu pot fi formulate decit tot din procesul de cunoaştere. A şti să acţionezi înseamnă a putea rezolva problemele vieţii. A şti toate acestea înseamnă a fi un om şi o societate care trece din domeniul posibilităţilor limitate in acela in care limitele se lărgesc sau dispar, domeniu in care activitatea umană devine o activitate cu un mare randament de creativitate spre binele individului şi al colectivităţii sociale. Acesta este de fapt şi obiectivul suprem înscris în programul şi în fiinţa partidului nostru. Trecînd de la aceste cîteva considerente de ordin principal, la aspectele concrete ale înfăptuirii politicii de dezvoltare a cunoaşterii generale şi a conştiinţei socialiste,pornind de la platforma realizărilor noastre in acest domeniu, prin şcoală sau prin alte forme de organizare socială, ar putea fi formulate unele cerinţe de actualitate, la a căror îndeplinire exemplară este chemată nu numai şcoala, dar şi toate acele categorii profesionale, care prin nivelul pregătirii lor pot contribui la aceasta. In primul rind, ar trebui să se întreprindă o acţiune complexă de optimizare a tuturor verigilor procesului de instruire în şcoală, la toate nivelele, la toate disciplinele, dar mai întîi la disciplinele fundamentale, urmărindu-se aspectele de conţinut, de dozaj, de metodică, de legătură a teoriei cu practica, diferenţiat, pe vîrste, pe scopuri. în al doilea rind, cred că ar fi necesar să se redefinească programele diferitelor societăţi ştiinţifice (de genul celei de ştiinţe fizico-chimice) lărgindu-li-se atribuţiile şi răspunderile, pe linia dezvoltării cunoaşterii generale. In al treilea rind, cred că se impune modernizarea activităţii de răspindire a ştiinţei şi culturii, atit prin lărgirea gamei de metode şi mijloace folosite, cit şi printr-o mai realistă sistematizare a scopurilor şi acţiunilor ei. In al patrulea rind, cred că în sfera de activitate a tuturor colectivelor de muncă, la oraşe şi sate, trebuie să intre atribuţii precise în privinţa dezvoltării cunoaşterii generale a membrilor colectivului respectiv, creîndu-se şi căutîndu-se cele mai favorabile condiţii desfăşurării unei atari activităţi. In al cincilea rind, cred că o asemenea largă acţiune poate fi dusă la îndeplinire numai dacă la ea vor participa nu numai slujitorii învăţămîntului de toate gradele, dar şi toţi acei intelectuali ai societăţii noastre a căror pregătire profesională îi face apţi pentru o asemenea activitate pusă în slujba progresului social. In fine, trebuie înţeles că nu este vorba de campanie pe o anumită durată, mai lungă sau mai scurtă, ci este o acţiune continuă, supusă perfecţionării şi autoperfecţionării, capabilă să se adapteze mereu cerinţelor sociale în continuă transformare. Conf. dr. Const. CODREANU şeful catedrei de fizică Institutul politehnic Cluj Anevoie se poate arunca o punte de legătură intre cele trei spectacole afişate în această stagiune de Teatrul „Nottara“. De o parte — şi la un anumit nivel — se aşează prelucrarea muzicală a unei celebre şi multgustate, deşi minore, comedii de salon, aparţinînd acelui neîntrecut meşter al paradoxurilor şi al vorbelor de duh care a fost Oscar Wilde ; de altă parte — şi pe alt plan — satira aspră, colţuroasă pînă la necruţare, Gaiţele lui Al. Kiriţescu ; apoi — între aceste două extreme ale comicului (divertismentul lejer şi umorul adesea intens negru) — ne ispiteşte cu dulcea ei baie de lirism şi nostalgie Fîntîna Blanduziei a lui Alecsandri. Se ciocnesc in acest triptic repertorial nu numai culori locale, climate umane şi istorice deosebite dar, mai alas, tonuri şi direcţii stilistice dacă nu adverse, paralele. Să fie în aceasta semnul unei indecizii sau versatilităţi artistice ? ★ Ce înseamnă să fii Onest sau Bunburry (cum a circulat cu frumoase succese, de-a lungul anilor, la noi) este o graţioasă şi vag neconformistă şarjă la adresa onorabilităţii (de paradă şi de sfîrşit de secol) şi la adresa ipocritei pretenţii puritane care pecetluia cîndva societatea elitei britanice. Este o şarjă care nu s-a vrut niciodată mai mult dar care, trăind de aceea doar dintr-un subţirel eşafodaj de qui-pro-quo-uri, a fost şi a rămas ceea ce se numea odată o „piesă bine construită“, condimentată cu bine calculate situaţii de efect şi cu replici in poantă, astăzi poate tocite de vreme, dar nu în aşa mătură incit să înceteze a mai „zice“ ceva. Totuşi o aparentă desuetudine, pare-se, a justificat (mai acum un an, doi, la Budapesta , astăzi, la noi) încercarea de a împrospăta comedia lui Wilde cu intrusiuni muzicale şi coregrafice, cu „numere“ de culoare şi de ritm. Nu orice operă suportă insă cu uşurinţă revitalizări pe calea unei asemenea „muzicalizări“. Există riscul de a-şi vedea propria ei virtute melodică diluată, dacă nu şi anulată. Ritmurile, accentele, culoarea şi efectele noi — adesea de ordin revuistic — sunt pornite prin natura lor să-şi aroge predominanţa şi să-şi subordoneze (dacă nu chiar să sacrifice), fără prea mari scrupule, substanţa şi harul lucrării astfel prelucrate. Este acesta şi cazul prelucrării „Bună seara, domnule Wilde“. Care păstrează cadrul, trama, anecdotica şi personajele — ba şi sensurile majore ale originalului — dar le menţine doar ca izvoare (pretexte) şi în umbra melodiilor, cupletelor şi evoluţiilor dansante ce li se suprapun. Numai că-înbietoarea calitate a partiturii muzicale, (H. Mălineanu), nu lipsită de umor şi de o anume dulceaţă antrenantă şi evocatoare, ca şi suita de „texte“ ce o însoţesc (marcate şi ele de îndelungul exerciţiu şi de facilitatea autorului prelucrării — Eugen Mirea —in acest domeniu al şlagărelor), nu pot prin ele insele închega armătura unei lucrări dramatice de sine stătătoare, chiar dacă însuşi Oscar Wilde e pus, cu aceeaşi facilitate, să evolueze ca personaj şi călăuz al spectacolului şi, cu atit mai mult, cu cit tot ce nu e aici „sursă de inspiraţie“, este artisticeşte, sub valoarea acestei surse. Mai ales pe planul realizării scenice, regia (Alexandru Bocăneţ), coregrafia (Cornel Patrichi), costumele (Lidia Radian), scenografia (Sică Rusescu) şi, fireşte, în primul rind interpreţii nu puteau să nu ţină seama de trimiterile pe care prelucrarea le face cu insistenţă la izvor şi izvoare — la Wilde şi epoca lui, la universul uman şi stilul epocii, fără a compromite liniile de forţă ale divertismentului. Grea încercare. Dovadă, spectacolulcare place, neîndoios, în general, pentru ce e „muzical“, dansant şi trepidaţie revuistică în el) dar care în esenţa lui e lucrat în dinii groase, sumare, de eficienţă imediat şi în sine ilariantă, departe de stilul Wilde. Excepţiile — Carmen Stănescu, Migri Avram Nicolau, mai ales Mariana Mihuţ — fac de aceea, parcă ele, notă discordantă in culoarea şi viaţa de ansamblu a spectacolului, pe care îl animă totuşi forţe comice de netăgăduit — Ştefan Iordache, Florian Pittiş, Anda Caropol, Ştefan Radof, în schimb spectacolul Gaiţele — întreprindere temerară dacă ţinem seama de amintirea încă neştearsă a modelului lăsat de echipa „Naţionalului“ bucureştean — se distinge tocmai prin efortul închegării unui climat specific, unitar şi elocvent prin culoare şi atitudine, prin surpriza unor compoziţii de tipuri memorabile. Ceea ce realizează Ninetta Gusti, intrupînd pe Aneta Duduleanu, acea matroană de provincie închipuită în trăsăturile cele mai neiertătoare de Al. Kiriţescu, este o compoziţie in care duritatea şi tarele rangului social, familial şi al virstei sunt filtrate — cu o nebănuită ştiinţă a discreţiei şi nuanţei — printr-o sită fină de umor şi umanitate ascunsă . Ninetta Gusti ne descoperă cu această Anetă Duduleanu un zăcămint de virtuţi creatoare, care lasă să se distingă în prea binecunoscuta şi apreciata ei vis comica, filonul unui tragism încă neexploatat. Alături de ea, Gilda Marinescu (poate prea făţiş „mascată“) în umila soră cenuşăreasă, şi Dody Caian Rusu (poate prea la darurile ei nemijlocite) în cealaltă soră, fac un triptic satiric de „viespi“ flariante şi odioase în acelaşi timp, pe care le completează şi le egalează Migri Avram Nicolau in rolul ingrat, de trăsături deliberat şi strident caricaturale, al „nemţoaicei“ din casă. Pe alt plan, Liliana Tomescu trece elegant amuzată şi neconformistă prin universul de „nică“ şi de inumanitate al „gaiţelor“, univers populat cu linia agresivă necesară de Marga Barbu, Sandu Sticlaru şi Nucu Păunescu şi în care îmi pare că se simt străini (chiar în cadrele spectacolului din păcate) Cristina Tacoi şi Dorin Varga, in soţii Aldea. Panta interpretativă se arată astfel, din perspectiva realizărilor individuale, oarecum abruptă. Dar rigoarea mişcărilor de ansamblu şi mai ales ambianţa generală a spectacolului (decoruri : Giulio Tincu), forţa satirică pe care o degajă nu pot fi trecute cu vederea. Merite incontestabile pentru reuşita spectacolului are desigur regizorul George Rafael. ★ Divertismentul muzical Wilde şi satira lui Al. Kiriţescu au avut de rezolvat totuşi probleme mai degrabă curente ale montării unui spectacol. Fîntîna Blanduziei intră însă in sfera unor scrieri dramatice de tip şi pretenţii cu totul deosebite. Nu atit datorită clasicităţii ei, nici datorită structurii ei poetice, cit datorită aurei deosebite cu care a nimbat-o timpul şi tradiţia noastră culturală. Lectura unui text de Alecsandri este oricind încărcată de asociaţii istorice, politice, biografice, de contexte literare şi de viaţă ale vremii şi ale lumii poetului. Toate acestea impun receptarea respectivului text cu o anumită detaşare de contemporaneitatea noastră. „Intrăm“ respectuos — şi desprinşi de noi , înşine — intr-un asemenea text. O dreaptă reţinere ne împiedică să-l „contemporaneizâm“, să-l „retuşăm“ după croiala timpului şi psihologiei noastre de azi. Totuşi, un text dramatic, pe scenă, se petrece azi, aici. Faţă de atîtea lucrări ale trecutului ne încumetăm — cu mai mare sau mai mic succes — să ştergem „patina vremii“ aşezată peste ele. Faţă de Alecsandri, însă — şi mai cu seamă faţă de această Fîntînă a Blanduziei, a cărei forţă emoţională o aflăm în mare măsură în suava vetusteţe cu care cîntă omenia şi nobila renunţare a geniului la deliciile mărunte ale vieţii — tocmai păstrarea şi punerea în lumină a acestei „patine a vremii“ s-a vrut a fi, în spectacolul lui Dan Nasta, argument şi atmosferă de bază, întreprindere, fireşte, nu lipsită de dificultăţi. In primul rind a receptării neadecvate, amuzate, a vetustului. De aici, străduinţa regizorului de a aşeza asupra construcţiei, plasticii şi dinamicii spectacolului un văl distanţator de nostalgie şi de surîs condescendent evocator. Actorii zilelor noastre şi spectatorii, zilelor noastre sunt chemaţi a se transpune, conştienţi de contemporaneitate, în modul culturii şi stilului, in mentalitatea vremii lui Alecsandri, să încerce a le realiza — pe calea unei aproximative reconstituiri a scenei, a jocului, a patosului naiv de atunci. Nu putem spune că realizarea ca atare a intenţiilor regizorului a cules deplin în spectacol roadele dorite. Pe decorul voit fără pretenţii (şi, ca atare, de o frumuseţe elementară, dar închizind neînţeles orizonturile scenei şi ale textului) conceput, la debutul său scenografic, de arhitectul Eugen Dobrotă, şi pe coloana muzicală a lui Pascal Bentoiu (menită şi ea unor limpezi trimiteri înapoi în timp), interpreţii, fie au şovăit în căutarea tonului şi atitudinilor „distante“ necesare, fie au neglijat să dea ascultare intenţiilor regizorale, fie au demonstrat o poziţie indivizită neîncredere în ele. Aşa este cazul lui George Constantin care a mişcat, pe coordonatele cunoscutelor lui înclinări violent realiste, un Scaun de zile mari, dar ieşit cu totul din contextul stilistic în care a fost conceput sau măcar dorit spectacolul. Mai apropiată de această linie stilistică, poate și ajutată de o structurală fragilitate. Ioana Manolescu (în Getta) a găsit în Al. Repan (Gallus) un partener mai degrabă neutru , cu ponderea unei serioase experiențe artistice. Neera Eugeniei Rădulescu a găsit o fugară contrapondere în calmul lui Constantin Brezeanu (Mecena) dar, încolo, a fost înconjurată de indecizie, de greşite înţelegeri sau de rezolvări la jumătăţi de măsură . Mihai Heroveanu (Postumus), Ion Popa (Zoli), Ştefan Radof (Glutto), însuşi Dan Nasta, actorul, în Horaţiu, pare să fi fost handicapat de lipsa de coerenţă stilistică a echipei şi silit să iasă din rigoarea unei concepţii clare a rolului său. Cu toate acestea spectacolul respiră mult din parfumul seninei poezii a bardului — şi nu părăseşti sala neatins de o anume catifelată emoţie. ★ Să răspundem acum întrebării din introducere : Presupusa versatilitate a actorilor de la „Nottara“ este mai puţin dovada unei şovăieli cu a unei strădanii spre diversitate, spre disponibilităţi vrăjmaşe manierizării. Te pătrunzi de această realitate — dincolo de valoarea şi neajunsurile în parte ale faptelor lor de artă — de îndată ce încerci să le cuprinzi în ansamblul realizărilor. Florin TORNEA Spectacole noi LA TEATRUL „O. I. NOTTARA“ ★ cronica dramatică Semnificaţia moştenirii culturale in configurarea culturii unei societăţi noi nu mai poate fi pusă astăzi sub semnul întrebării. Toată lumea admite astăzi ideea că a porni de la zero ar însemna să îngreunăm peste măsură şi fără rost sarcina celor ce exprimă conştiinţa socială a epocii noastre, ba mai mult, ar însemna să ne lipsim pe noi înşine de bunuri ce aparţin in mod firesc neamului omenesc in întregimea sa. Problema care se pune nu mai este deci să preluăm moştenirea culturală naţională şi universală, ci in ce fel să preluăm sau ce anume să preluăm. In privinţa aceasta, să recunoaştem, discuţia este încă larg deschisă. Fără să subestimăm importanţa dezbaterilor de principiu, ni se pare totuşi că modul principal al acestei discuţii îl constituie însăşi fapta istoric-literară, lucrarea ce îşi propune să descrie trecutul şi să interpreteze un chip proaspăt, înnoitor acele figuri sau aspecte care au constituit premisele prezentului, răminind pînă azi profund semnificative. Evident, însă, la rîndul ei, o lucrare istoric-literară nu poate să nu pornească de la o concepţie, de la un criteriu de selecţie şi orientare în masa de fenomene şi figuri literare ale trecutului. Două ni se par abordările principale posibile ale criticului marxist aflat în faţa istoriei literare, atunci cind vrea să ne dea o imagine de ansamblu a acesteia. El poate pe de o parte să studieze literatura morfologie, in contextul său social-cultural, să arate cum este ea influenţată de acesta, cum il influenţează la rindul său, să sublinieze elementele de paralelism structural cu etica şi moravurile, cu organizările politice, cu celelalte arte, cu progresele ştiinţifice, curentele filozofice specifice unei epoci. Cea de-a doua cale acordă importanţă precumpănitoare faptului că literatura (arta in general) este una dintre formele conştiinţei sociale : consecinţa firească este că accentul se pune nu atit pe influenţele nemijlocite ale bazei social-economice asupra unei anumite laturi a suprastructurii (cu toate că aceasta poate exista), cit mai ales asupra mecanismelor mijlocite. Cu alte cuvinte, a doua cale asupra căreia clasicii marxismleninismului au atras atenţia adesea urmăreşte mai ales cum se racordează literatura unei epoci la ideologia dominantă a acesteia, la conştiinţa socială in esenţa ei. Evident, se pot obţine bune rezultate pe ambele căi, după cum se pot obţine şi rezultate slabe, aşa cum este firesc cind ne aflăm in faţă cu instrumente de lucru, iar nu cu reţete infailibile ale succesului. O iniţiativă mai recentă a Editurii enciclopedice române, iniţiativă vrednică de toată lauda, ne prilejuieşte aceste consideraţii mai generale. Editura numită a lansat o serie dedicată fie lucrărilor de istorie şi teorie literară aparţinind unor autori consacraţi din generaţiile mai vechi (Tudor Vianu, Camil Petrescu), fie lucrărilor noi, inedite, din acelaşi domeniu. Din această ultimă categorie fac parte Literatura europeană în epoca luminilor de Romul Munteanu şi Clasicismul european de Matei Călinescu. Lectura atentă a lucrărilor amintite arată că formularea sintetică, accesibilă, dar de solidă ţinută intelectuală constituie o revendicare atit a auditoriului studenţesc, cit şi a cititorilor de toate virstele şi profesiile, cu interes pentru literatură. Ambele categorii au de ce să fie satisfăcute, întrucât ne aflăm în faţă cu lucrări scrise de specialişti avizaţi, stăpîni pe domeniile lor şi capabili să mînuiască cu superioară siguranţă principiile directoare ale dialecticii domeniului istoric. Dincolo de competenţa specialistului care asigură o prezentare clară și bine organizată a materialului, putem vorbi de elemente valoroase de gîndire originală. Astfel, lucrarea lui Matei Călinescu abordează curentul clasicist așa cum s-a manifestat el in literaturile europene, mai cu seamă în secolele XVI—XVIII. Acest termen, folosit într-o gamă de accepţiuni foarte largă, i-a împins de multe ori pe cercetători avizaţi şi bine intenţionaţi, pe panta teoretizărilor, sterile şi abstracte, rupte de viaţă. Fără a evita discuţiile teoretice şi terminologice, Matei Călinescu se axează hotărît in miezul realităţii literare. Legînd clasicismul de un fenomen social atit de tipic al epocii, cum este monarhia centralistă absolută, autorul tinde spre o definire diferenţială a curentului, un contrast cu barocul şi manierismul din care el porneşte şi cu care se înrudeşte pină la un punct. Trecerea in revistă a literaturii se face şi ea pe genuri, poate tot din dorinţa autorului de a păstra sub picioare solul ferm al realităţii literare. Dacă, poate, dificultăţile definirii teoretice nu sunt totdeauna confruntate energic, conturul clasicismului ca mişcare apare desenat pregnant şi se imprimă uşor in memoria cititorului. Romul Munteanu îşi propune in studiul său să discute nu un curent, ci o întreagă epocă, dominată de iluminism, ce-i drept, dar marcată şi de orientări cum ar fi tendinţa sentimentalistă, pre-romantismul şi „neo-umanismul“ german. Evident, problema principală care s-a aflat în faţa autorului era aceea de a găsi elementele de solidaritate ale unor mişcări diverse, ale,, unei perioade îndelungate, şi ale unei arii geografic-culturale extinse, oferind astfel cititorului o imagine unitară a epocii. Romul Munteanu rezolvă această problemă recurgînd constant la mănunchiul de trăsături ideologice centrale ale epocii ; el arată mereu cum un anume gen literar, un anume motiv mai frecvent sau un aspect al sensibilităţii decurg din natura conştiinţei sociale a perioadei analizate. Lucrul acesta se vede nu numai in capitolul amplu dedicat premiselor ideologice ale perioadei cit, poate, și mai bine în discutarea detaliată a hegemoniei romanului in secolul al XVIII-lea si a rădăcinilor ideologice din care se dezvoltă in mod inevitabil această hegemonie. Cele două lucrări ni se par interesante prin curajul autorilor de a aplica creator metode diverse de cercetare : Matei Călinescu una culturală la o temă mai teoretică, Romul Munteanu una teoretică la o temă istoric-culturală, în fond. Rezultatele sunt în ansamblu rodnice şi îmbucurătoare, ele constituie contribuţii temeinice ale criticii româneşti la discutarea literaturii universale. Desigur, ar fi fost bine dacă cei doi autori — ale căror contribuţii de istorie literară românească sunt de altfel bine cunoscute — nu s-ar fi mulţumit doar cu o serie de indicaţii privind aspecte ale literaturii noas- t tre legate de tematica tratată, ci ne-ar fi oferit analize ceva mai ample, fără să piardă din vedere, fireşte, specificul lucrărilor pe care şi le propuseseră. Intr-adevăr, dacă una din marile aspiraţii ale literaturii rămîne experienţa „diversităţii în unitate“ pe care ea o propune cititorului, atunci istoria literaturii universale, la rîndul ei, ne poate propune un spectacol similar : acela al vocilor distincte ale personalităţilor creatoare din cadrul literaturilor naţionale în interiorul unor mari curente artistice şi de idei afirmate pe plan universal. Desigur, în cazul nostru este vorba intîi de toate de literatura română şi de autorii români. Ni se pare totodată că, deşi contribuţiile cercetării române la studiul literaturii universale au fost şi continuă să fie considerabile, ele pot stirni mai mult interes şi pot dobindi o dimensiune în plus prin aplicarea categoriilor generale la fenomenul literar românesc. Dar, dincolo de aceasta este incontestabil că lucrările lui Romul Munteanu şi Matei Călinescu reprezintă în ansamblu reuşite certe. Ele dovedesc încă o dată că la noi s-a constituit, in decursul anilor o şcoală de literatură comparată competentă, care poate sta cu cinste alături de altele, de acest fel ,din alte părţi ale lumii. In faţa ei se deschide un cimp larg de activitate, de la adincirea filozofică şi ideologică a laturii teoretice, pînă la aplicarea rezultatei«... asupra. . fenomenului românesc şi elaborarea desinteze originale care să cuprindă treptat întreaga arie a investigaţiei! Virgil NEMOIANU Contribuţii la studiul literaturii universale Săptâmina viitoare pe ecrane: „ABEL, FRATELE TĂU“ Producţie a studiourilor poloneze. O dezbatere privind problemele complexe ale adolescenţei Regia : Janusz Nasieter. Cu : Filip Lobozinski, Edward Dymek, Henryk Golebiowski, Roman Mosior, Katarzyna Laniewska, WitoSd Dederko SCINTEIA — vineri 14 ianuarie 1972 CARTEA PRIN POŞTĂ Tuturor celor care doresc să-şi procure una sau mai multe cărţi pe care nu le mai găsesc în librăriile din localităţile respective sau vor să-şi asigure, din timp, lucrări în curs de apariţie, le vine în ajutor librăria „Cartea prin poştă“ — unitate a cooperaţiei de consum. Printr-o simplă scrisoare expediată pe adresa acesteia (Universalcoop — Librăria „Cartea prin poştă“ Bucureşti, str. Ser-gent Nuţu Ion nr. 8—12, sector 6) se pot primi la domiciliu cărţi din toate domeniile de activitate. Plata se face la primirea coletului poştal. Iată cîteva din lucrările care pot fi imediat solicitate : Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc, potrivit legii ; Codul penal pe înţelesul tuturor ; Modelul in ştiinţele economiei ; Un veac de frămintări sociale ; Dicţionar tehnic englez-român . Dicționar enciclopedic vol. III şi IV. tu l 16,00—17,00 Teleşcoala • Inducţia electromagnetică. Prezintă lector Lidia Panaiotu (Fizică — clasele XI—XII) « Interesul I pentru istoria patriei oglindite in operele scriitorilor paşopitişti. Prezintă conf. dr. Paul Cornea (Literatura română). I 18,00 Căminul. Redactor Marin Stănescu. I 18,50 Aplauze pentru români — Cu ansamblul artistic al U.T.C. în Olanda. Emisiune de Virgil Sacerdoțeanu. J 19,10 Tragerea Loto. I 19,20 1001 de seri — „Aventurile lui Bobo". 1 19,30 Telejurnalul de seară. 1 20,00 Cronica politică internă de 1 Eugen Mândrie. / .20,10 Film artistic : Vremuri minu- 1 nate la Spessart. Regia : Kurt Hoffman. Cu : Liselotte Pul-J ver, Harald Leipnitz. ) 21,50 Telejurnalul de noapte. | 22,00 Campionatele europene de patinaj artistic. Proba de 1 dans. Transmisiune directă de la Göteborg. Crainici co-i mentatori : C. Ţopeseu, Radu ^ Ionian. ţ ............ ! cinema ţ t ———— * Mirii anului XI : SALA PALA- TULUI — 17,15 (seria de bilete — 1 3988); 20,15 (seria de bilete -- 3989); SCALA- 9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 21. BUCUREȘTI — 9; 11,15; 13,30; 16,30; 18,45; 21. * Program de desene animate pentru copii : DOINA — 10. * Să cumpărăm o mașină de pompieri: DOINA — 11,30; 13,30; 16; 18.15; 20,30. * Livada din stepă : FESTIVAL — 19, 21, FLACĂRA — 15,30; 18 , 20.15. * Love Story : PATRIA — 9; 11,30; 14; 11.30; 19; 21,15, FESTIVAL — 9.15; 11.45; 14; 16,45, LUCEAFĂRUL — 9; 11.15; 13,30; 16; 18,30; 21, CAPITOL — 8.30; 11; 13,15; 16; 18,15; 21, FAVORIT — 9,15; 11,30; 13,45; 16; 18,15; 20.30. | * B.D. la munte și la mare : VIC , TORIA - 9: 11,15; 13,30; 16; 18.30; 20.45. AURORA — 9: 11,15; 13,30; , 15,45; 18; 20.15, TOMIS — 9; 11,15, 13,30; 15,45; 18,15; 20.30. | * Hugo și Josefina — 9—18,30 în continuare, Program de desene animate - 20,15 ; TIMPURI NOI. * O viaţă — 10: 12; 14,15. Tinereţea lui Lincoln — 16.30; 18,45. Romanul unui trişor — 21 . CINEMATECA (sala Union). * Decorarea : MUNCA — 16. 18; 20. GIULEŞTI — 15.30; 17,45; 20. * Cea mai frumoasă soţie : CENTRAL — 9.15; 11,30; 13.45; 16; 18,15 ; 20.30, FEROVIAR — 8.45; 11,15; 13.30; 16; 18.30; 21. MELODIA — 9; 11,15; 13,30; 16; 18.30; 20.45, MODERN — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,15; 20,20. * Pădurea de mesteceni : VIITORUL -T- 16; 18, 20. * Trenul : EXCELSIOR — 9; 11,45; 14 30; 17,15; 20. MIORIȚA — 9; 11,45; 14.30; 17,15; 20. * Waterloo : GRIVIȚA — 9; 12; 16; 19,30/VOLGA— 9.30; 12,30; 16; 19.15. FLAMURA — 9; 12.30; 16; 19.30. * Sorgul roșu : PROGRESUL — 15.30; 18; 20,15. *12 oameni furioși : BUCEGI — 16; 18;15; 20,30. GLORIA — 9; 11;15; 13,30; 16; 18;15; 20.30. * Poveste sîngeroasă : LAROMET - 15.30; 17,30; 19.30. * Oliver : BUZESTI — 15,30; 19. * Nici un om pentru Camp Detrich : FERENTARI — 15.30; 17,45; 20. * Aria celor o mie de zile : FLOREASCA — 15,30; 19, ARTA — 15.30; 19,15. * Castanele sunt bune : ÎNFRĂȚIREA INTRE POPOARE — 15.30; 17,45; 20. * Steaua de tinichea : LUMINA — 9—15 în continuare; 17; 19; 21. CRÎNGAȘI — 15,30; 18: 20.15. * Duel straniu : PACEA — 15,45; 13; 20. * Floarea de cactus : UNIREA — 15,30; 18; 20. POPULAR — 10: 15.30 ; 18; 20.15. * Scoate-ți pălăria cinci săruți : LIRA — 15,30; 18; 20.15. * Marele premiu : DRUMUL SĂRII — 15,30; 19. * Floarea Soarelui : VITÁN — 15,30; 13, 20,15. * Tick... Tick... Tick... : RAHOVA — 14,30; 16,30; 18,30; 20,30. * Ritmuri spaniole : MOȘILOR — 15,30; 17,45; 20. * Articolul *20 : COSMOS — 15,30; 19. teatre * Filarmonica de stat „George Enescu“ (la Ateneul Român) : Concert simfonic. Dirijor : Remus Georgescu. Solist : Valentin Gheorghiu — 20. * Opera Română : Liliacul — 19.30. * Teatrul de operetă : Soarele Londrei — 19.30. * Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu“ (sala G. Enescu) : Muzică de cameră — 20. * Teatrul Național „I. L. Caragiale“ (sala Comedia) : Fanny — 20; (sala Studio) : Travesti — 20. * Teatrul de Comedie : Nicnic — 20. * Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ (sala din bd. Schitu Măgureanu) : Ziariștii — 20; (sala Studio) : Mincinosul — 20. * Teatrul Mic : Antigona — 19,30. * Teatrul „C. I. Nottara“ (sala Magheru) : Omul care... — 19,30; (sala Studio) : Gaițele — 20. * Teatrul Giulești : Gîlcevile din Chioggia — 19,30. * Teatrul „Ion Creangă“ : N-a fost în zadar — 16. * Teatrul „Țăndărică“ (sala din Calea Victoriei) : Buzii — 15. (sala din str. Academiei) : Cartea cu Apolodor — 17. * Teatrul de revistă și comedie „Ion Vasilescu“ : Intr-un ceas bun — 19.30. * Teatrul satiric-muzical „C. Tănase“ (sala Savoy) : Bimbirică — 19.30; (sala din Calea Victoriei nr. 174) : Groapa — 19.30. * Ansamblul artistic „Rapsodia română“ . Concert de muzică populară românească — 19.30. * Circul Globus : ’72 Circ ’72 — 18.30.