Scînteia, mai 1976 (Anul 45, nr. 10480-10505)

1976-05-14 / nr. 10491

PAGINA 4 „Zilele filmului cehoslovac“ CARNET * CINEMATOGRAFIC Organizate in Bucu­reşti şi la Constanţa, cu prilejul celei de a XXXI-a aniversări a eliberării­­ Cehoslova­ciei de sub dominaţia fascistă, „Zilele filmu­lui cehoslovac“ — ma­nifestare tradiţională a fiecărei primăveri — au constituit şi anul acesta, pentru publicul nostru, un bun prilej de apropiată cunoaşte­re a unor creaţii cine­matografica recente din ţara socialistă prietenă. Selecţia a impus in prim-plan filmul de actualitate, i­­lustrind preocu­pările cineaştilor cehoslovaci de a consemna pe e­­trai momente din viaţa actuală a ţării lor, oameni şi fapte reprezentative pentru timpul prezent. La baza acţiunii fil­melor au stat îndeo­sebi personaje tinere, perspectiva asupra ac­tualităţii fiind des­­chisă, astfel, din­­tr-un unghi propriu, pentru evidenţierea mentalităţii şi preocu­părilor generaţiei „cai­a vine“. Filmul inaugural al „zilelor“, în premieră absolută pentru publi­cul nostru, a fost „Fratele meu are un frate formidabil“. Din­colo de acest titlu spi­ritual s-a aflat o co­medie tonică, poetică, care a vorbit cu since­ritate despre frumuse­ţea vârstei tinere dar şi despre „păcatele ti­nereţii“, despre impru­dentele şi nesăbuinţe­le ei. Tratată într-o modalitate amuzantă, cu un umor spontan şi nu o dată cuceritor, povestea de dragoste a filmului, cu implica­ţiile ei neaşteptate — îndeosebi pentru pro­tagonişti — a izbutit să surprindă psihologii veridice de tineri, să aducă pe ecran posi­bile situaţii de viaţă, funcţia morală a peli­culei exercitîndu-se eficient asupra­­spec­tatorilor tineri. „Fra­tele formidabil“ al fratelui mai mare a fost o pildă vie des­pre ingeniozitatea şi ingenuitatea copilăriei, acţiunile sale fiind re­ceptate cu bucurie ne­­reţinută de către spec­tatori. O comedie li­rică, deci cu sensuri morale — dar fără o morală ostentativă, o comedie plăcută — fără a evita să aducă in discuţie şi lucruri mai puţin plăcute — cam astfel ar putea fi caracterizat succint fil­mul despre care vor­bim. Programul „zilelor“ a fost susţinut de două creaţii de vîrf ale ci­nematografiei ceho­slovace, printre cele mai importante ale ul­timilor ani. Publicul nostru a avut prilejul să revadă astfel „Iu­bire“, filmul de mare frumuseţe poetică şi plastică al regizorului Karel Kachyna, perso­nalitate regizorală pro­eminentă, a cărui fil­­mografie — de la „Zi­dul înalt“ la „Crăciun cu Elisabeta“, de la „Voi sări din nou pes­te băltoace“ la „Tre­nul spre staţia Cerul“ — cuprinde numeroase creaţii reprezentative. In „Iubire“, regizorul a vorbit încă o dată, aşa cum o spune şi ti­tlul, despre iubire, despre o dragoste la vîrsta celei de-a doua tinereţi şi despre o dragoste adolescenti­nă, pe care le-a pus faţă în faţă, nu pentru a le opune, ci pentru, a le sublinia culoarea particulară (culoarea in filmul său dobîn­­deşte importante func­ţii dramaturgice). Şi, vorbind despre iu­bire, ca întotdeau­na, regizorul a vorbit de fapt, cu sensibilitate, des­pre oameni, des­pre viaţa, despre culorile prezentului, întregind tradiţiona­la manifestare cultu­rală, „îndrăgostiţii a­­nului 1“, filmul regi­zorului Jaroslav Balik, ne-a condus spre un alt timp­ social, acela din zilele imediat ur­mătoare celui de-al doilea război mondial. Scenaristul Jan Otce­­nasek, care scrisese şi povestea tragică din mai vechiul „Romeo, Julieta şi întunericul“, şi-a reluat — în alte ipostaze — eroii, în primul an de pace. Film de idei, producţia recentă a studiourilor din Barrandow evocă in pagini emoţionante o epocă marcată încă de amintirile tragice ale războiului. Cele trei filme prezen­tate spectatorilor ro­mâni au înfăţişat con­vingător citeva din pre­ocupările actuale ale cineaștilor cehoslovaci. Călin CALIMAN ­­V PROGRAMUL I ÎS.10 Teleşcoală. 10.30 Curs de limba engleză 17.00 Emisiune in limba germană. 18.45 Tragerea Loto. 18.55 Din lumea plantelor şi animale­lor. 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnal. 20.00 Reflector. 20.20 Film artistic : „Trafic“. Producţie a studiourilor franceze. 21.90 ,.7 note pe portativ“. Recital: Eva Pitarova. 22.10 24 de ore. PROGRAMUL II 17.00 Telex. 11.11 Ţară, vatră-nfloritoare — melodii populare. 17.15 Teleobiectiv (reluare din 11 mai). 17.30 Meridiane melodii. 17.50 Şah mat în... 15 minute ! 18.05 Muzică uşoară 18.20 Virstele peliculei. Ediţie specială: „Comunistul — erou al filmului românesc contemporan". 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnal. 20.00 Laudă omului. In pregătirea Con­gresului educaţiei politice şi cul­turii socialiste. Selecţiuni din spec­tacolul de muzică uşoară româ­nească, organizat de Uniunea scriitorilor, Uniunea compozito­rilor şi A.T.M., sub egida Fron­tului Unităţii Socialiste. 20.25 ..strănepoţilor românilor celor vechi...“. Şcoala Ardeleană. 20.50 Ţara mea e ca o floare. Cânte­­ce şi Jocuri populare 21.00 Viaţa economică a Capitalei. 21.20 Telex. 21.25 Treptele afirmării. Ciclul „Tribu­na tinerilor muzicieni“. 21.50 Pagini de umor . Ce vrăji a mai făcut nevasta mea. IMPERATIVE ALE PROGRAMULUI IDEOLOGIC AL PARTIDULUI Continuăm relatarea dezbaterilor organizate de „Seinteia", în co­laborare c­u Direcţia ştiinţe sociale, activităţi educative şi sportive din Ministerul Educaţiei şi învăţămîntului, pe cîteva din temele de strin­gentă actualitate ale vieţii şcolii. Azi Înfăţişăm concluzii rezultate din dezbaterea organizată la Timişoara. Dacă la cele două dezbateri ante­rioare — despre formarea spiritu­lui revoluţionar, militant al elevilor (Deva), apărută in „Scînteia“ din 9IV, şi educaţia prin şi pentru muncă (Roşiorii de Vede), apărută în „Seiiteia“ din 21IV — accentul a căzut Îndeosebi asupra rolului şi lo­cului acestor preocupări majore în ansamblul procesului instructiv-edu­­cativ, abordarea problematicii com­plexe a educaţiei artistice, a cultivă­rii gustului pen­tru frumos In anii ------------------—— de şcoală — des­făşurată la Casa corpului didactic din Timişoara — a îndreptat, de la Început, atenţia participanţilor la discuţii asupra conţinutului aces­tei activităţi edu­cative. S-au enunţat păreri diverse, u­­neori chiar con­tradictorii : dacă educaţia artistică este sau nu sino­nimă cu progra­mul de activităţi cultural-educative din fiecare şcoală ; dacă elevii mai mici sunt participanţi mai „re­ceptivi“ şi mai activi la aceste acti­vităţi decit elevii mai mari ; dacă noţiunea, criticabilă, de „festivism“ exclude cu totul caracterul festiv, fastul emoţional al unor manifestări cultural-artistice , ce procent de „frumos“ implică un­a sau alta din­tre componentele instructiv-educa­­tive din planurile de invăţămint etc., etc. Păreri susţinute cu argu­mentul concludent al unor reuşite experienţe cultural-artistice şcolare, finalizate cu propuneri nu lipsite de interes pentru lumea şcolii. Dar — şi acesta este momentul cel mai im­portant al dezbaterilor — desluşirea noţiunilor, clarificarea obiectivelor urmărite, evidenţierea modalităţilor eficiente de acţiune s-au făcut în contextul sublinierii unor principii educative fundamentale : ~ Tot ce se realizează in anii de şcoală pentru imbogăţirea orizontu­lui de cultură generală, pentru for­marea deprinderilor de a înţelege şi preţul valorile spirituale reprezenta­tive ala poporului nostru, ale uma­nităţii, reprezintă o componentă ma­joră a educaţiei comuniste a tine­retului , o componentă, prin exce­lenţă. POLITICA. Prin conţinutul militant, patriotic, marxist-leninist, fiecare manifestare — fie ea lecţie de literatură sau artă, spectacol ar­tistic vizionat, program cultural-ar­tistic realizat cu şi pentru elevi, fiecare muzeu vizitat, excursie prin ţară etc. — trebuie să reprezinte o contribuţie nemijlocită la întregirea imaginii elevilor despre patrie şi partid, despre potentele spirituale ale poporului nostru (prof. Pavel Petroman, inspector şcolar general adjunct al judeţul­ui Timiş). — Desigur, preocupările şi gustu­rile artistice ale profesorului, ale familiei, deopotrivă înclinaţiile şi preferinţele elevilor înşişi nu tre­buie absolutizate, dar nici elu­date. Grija educatorului se cere în­dreptată spre toate acele direcţii şi fenomene ale vieţii spirituale con­temporane a societăţii noastre socia­liste care, laolaltă, pot contribui la conturarea profilului moral-politic şi a personalităţii tînărului cetăţean in­formare (prof. Duşan Sablici, direc­torul Liceului real-Umanist nr. 1 din Timişoara). In acest sens s-a accentuat necesi­tatea a două direcţii de acţiune ale educatorilor, în general : • situarea permanentă In actuali­tatea vieţii spirituale a societăţii noastre socialiste, urmărirea şi re­ceptarea atentă a fenomenelor cul­tural-artistice, a creaţiilor reprezen­tative pentru epoca noastră şi trans­punerea adecvată a acestora in toata compartimentele activităţii instruc­­tiv-educative, din şcoală şi din afara ei ; • relevarea valenţelor cultural­­estetice ale fiecărei discipline pre­date in anii de şcoală, implicarea lor activă în formarea profilului etic al tineretului. Au fost relevate pe larg — şi bine­meritat — o seamă de acţiuni ini­ţiate în judeţ, atît in direcţia lărgi­rii cadrului în care elevii se mani­festă ca începători „consumatori de cultură“ şi sunt ajutaţi să-şi for­meze criterii ştiinţifice, principiale de apreciere a actului de cultură (realizate cu concursul unor presti­gioase instituţii locale de cultură — Teatrul Naţional, Filarmonica, Mu­zeul „Banatului“, revistele de cul­tură), cât şi ca „participanţi la cultură“ („Teatrul şcolar“ cu sta­giune permanentă, cercuri şi forma­ţii artistice, manifestări cultural­­educative realizate împreună de e­­levii români, germani, maghiari, sârbi din şcolile judeţului). In acest context n-au lipsit însă nici unele semnale critice referitoare la : „să­răcia tematică a unor manifestări cultural-artistice — datorată, în bună măsură, slabei promovări a creaţiei artistice muzicale, poetice, dramatice, destinate tineretului şco­lar, mai ales celui trecut de vîrsta pionieriei“ (C. Miller, elevă la Li­ceul de informatică) , „unele para­lelisme şi supraîncărcarea elevi­lor, îndeosebi a celor mai talentaţi şi activi, prin programarea şi des­făşurarea concomitentă a unor con­cursuri şcolare şi manifestări cul­tural-artistice ,de amploare (prof. Gheorghe Giura, directorul Şcolii generale nr. 21) ; „numai simpla participare la repetiţiile şi la spec- , tacolele unei formaţii artistice nu înseamnă «educaţie artistic㻓 (T. Dreana, elev la Liceul de construc­ţii nr. 2) ; insuficienta realizare, sub raportul educaţiei estetice, a unor manuale şcolare , de exemplu „Ci­­tirea“ din clasele I—IV trunchiază textele literare, alterînd imaginea artistică ; ilustraţiile unor volume scoase de editura „Ion Creangă“ de­formează cunoscutele imagini ale copiilor despre mediul înconjurător (prof. Dragomir Paulencu, inspector şcolar din judeţul Suceava). După cum a reieşit din cuvîntul mai multor participanţi, se manifes­tă, pe alocuri, o „reţinere“ a pro­fesorilor şi a îndrumătorilor orga­nizaţiilor de pionieri şi U.T.C. în abordarea tematicii complexe a e­­ducaţiei artistice, justificată prin „lipsa competenţei, a pregătirii de specialitate în domeniul artelor“.­­• Asemenea „reţineri“ sunt numai parţial justificate — menţiona prof. Terezia Nagy, de la Şcoala gene­rală din comuna Dumbrava, judeţul Timiş. Obiectivele şi direcţiile de realizare a educaţiei artistice, de cultură generală a elevilor, în acti­vitatea şcolară curentă pot fi atinse de fiecare profesor, independent de disciplina pe care o predă, cu o condiţie obligatorie : să fie el însuşi un om cult şi civilizat, receptiv la tot ce e nou şi ——1------------------realmente valoros in cultura con­temporană, bun cunoscător al cul­turii poporului nostru, al izvoa­relor din care-şi trage seva spi­rituală. Ajutorul competent al spe­cialiştilor din a­­fara şcolii — acti­vişti culturali, in­terpreţi, creatori etc. — este menit să­ diversifice şi să aprofundeze -------------------------­­mijloacele de în­ţelegere şi recep­tare a „actului de cultură“ de către elevi, să le cultive aptitudini şi preocupări deosebite în domeniul artelor. Ceea ce presupune, ca o altă di­recţie de acţiune pentru îmbogăţi­rea contribuţiei educative a şcolii , perfecţionarea pregătirii in această direcţie a cadrelor didactice, a pro­fesorilor diriginţi îndeosebi, prin : cursurile de reciclare sau de ridi­care a calificării (prof. Erich Pf­aff, directorul liceului „N. Lenau“) ; alcătuirea judicioasă, echilibrată a planurilor comune de activităţi cultural-educative a conducerilor de şcoli şi organizaţiilor de tineret (prof. Ioan Stănică, directorul Şco­lii generale din comuna Variaş, judeţul Timiş) ; continuitatea pre­ocupărilor şi acţiunilor educative realizate in colaborare cu institu­ţiile culturale şi artistice, cu creatori şi interpreţi profesionişti, sinceri a­­taşaţi de şcoală şi dornici să o sprijine in îndeplinirea înaltelor sale îndatoriri educative (Doina Popa, secretar literar al Teatrului Naţional din Timişoara). Departe de a fi o „dexteritate“, e­­ducaţia estetică trebuie să repre­zinte o permanenţă a procesului in­­structiv-formativ şcolar. Florica DINULESCU ANII DE ŞCOALĂ o permanentă lecţie despre frumos, în muncă, în viaţă, în conduita umană! Profilul ideatic şi artis­tic al unui teatru, atracti­­vitatea sa şi eficienţa anga­jamentului său social sunt revelate în mare măsură — în cadrul unui repertoriu exigent şi bine gindit — de rezultatele obţinute în valorificarea scenică a lite­raturii dramatice autohto­ne. Or, tocmai în acest do­meniu trebuie subliniată iniţiativa viguroasă a Tea­trului Maghiar de Stat din­­Cluj-Napoca. In ultimii ani au avut loc pe scena sa —­ printre altele — premiere absolute ca acelea ale dra­melor „Puterea şi Adevă­rul“, de Titus Popovici, „Piticul din grădina de vară“, de D.R. Popescu, şi „Uliţa îngerilor şchiopi“, de Bálint Tibor. Consec­venţa aceleiaşi strădanii ne-o subliniază, în sta­giunea anterioară. ..Floriile unui geambaş“ de Sütő An­drás, iar de curind, tot sub semnătura sa, premiera pe ţară „Steaua de pe rug“. De altfel, repertoriul ac­tualei stagiuni în ansam­blul său se prezintă echili­brat. Teatrul a pus pină acum în scenă patru piese: „Maria Stuart“ de Schiller, „Tache, Ianke şi Cadir“ de Victor Ion Popa, „Madame Sans-Gene“ de Sardou şi menţionata dramă a lui Sütő András. In momentul de faţă, ansamblul pregă­teşte (pe lingă o comedie satirică de Csiky Gergely, clasic maghiar din secolul trecut) premiera, în limba maghiară, a piesei „Handi­cap“ de Ecaterina Oproiu — în paralel cu premiera absolută de la Teatrul „Lu­cia Sturdza Bulandra“ — și va încheia stagiunea cu „Furtuna“ de Shakespeare. Este un repertoriu demn de consideraţie, chiar dacă in locul arătosului produs din bine-rodata fabrică de piese a lui Sardou am fi preferat încă un autor au­tohton — poate un debu­tant — o nouă operă va­loroasă, aparţinînd unui autor dintr-o ţară socialis­tă sau, eventual, o scriere din literatura dramatică contemporană occidentală cu pronunţate tendinţe de critică socială şi de militan­tism progresist. Adevăratul succes de pu­blic, de durată şi adînci­­me se naşte — şi pe scena clujeană — datorită unor o­­pere dramatice semnificati­ve sub aspect ideatic şi ar­tistic, aşa cum o atestă şi primirea făcută noii piese a lui Sütő András, „Steaua de pe rug“, al cărei subiect îl preocupă pe autor, după cum el însuşi o mărturi­seşte, de mai bine de trei decenii (piesă apărută in revista „Igaz Szó“ din Tîrgu-Mureş şi retipărită intr-un volum de teatru al lui Sütő András). Acţiunea piesei se desfăşoară în prima jumătate a secolului al XVI-lea, perioadă deose­bit de importantă în istoria gindirii şi cunoaşterii ome­neşti, cînd izbucneau în toată Europa mişcări anti­feudale şi se desfăşura, drept proiecţie ideologică a acestora, „Reforma“ împo­triva bisericii catolice, a puterii papale şi a dogme­lor sale. Este îndeobşte cu­noscută analiza aprofunda­tă a clasicilor marxismului prin care, în legătură cu războiul ţărănesc german condus de Thomas Münzer, se demonstra că — datori­tă structurilor societăţii date — antagonismele de clasă din epocă se manifes­tau în mod necesar, pe pla­nul ideologic, sub o formă teologică. « In acest cadru social-is­­toric se conturează, com­plex şi bogat în conţinu­turi etico-filozofice, con­flictul dramei lui Sütő, ba­zat pe fapte istorice. Căpe­tenie a Reformei, posesor de-acum al puterii lumești, Calvin poruncea la Gene­va, în 1553, arderea pe rug a lui Michel Servet, medi­cul preocupat de studiul naturii, care se îndoia de infailibilitatea tezelor cal­­viniene. In piesa lui Sütő, Servet este o minte stăpînită de gindire creatoare, un păti­maş cercetător al ştiinţe­lor naturale, al minţii inovatoare şi investigatoa­re ; el consideră că proce­sul cunoaşterii adevărului ştiinţific nu se încheie ni­ciodată şi crede cu fermi­tate că are dreptul de a gindi un alt fel decit Cal­vin, prietenul de odinioară, care, din contestatar al dogmelor papistaşe, devine el însuşi reprezentant al unei ideologii religioase dogmatice. Calvin nu do­reşte să-şi continue opera, ci s-o fixeze, şi vede in a­­ceasta singura apărare împotriva ameninţării în­truchipate, la un pol, de pa­palitate şi, la celălalt pol, de burghezia Genevei. Şer­vet, in schimb, argumen­tează în numele libertăţii conştiinţei, în numele drep­­tului la gindirea creatoare. Dar el nu ţine seama de nici un fel de considerente politice şi nu înţelege nici măcar atit ci­ Calvin esen­ţa socială a proceselor care determină, in piesă, atitu­dinea lui Calvin. Tocmai de aceea, aflat la chere­mul evenimentelor, se pră­buşeşte neputincios pe rug. Piesa, care refuză opoziţia alb-negru in portretiza­rea eroilor, recreează con­flictul dintre două perso­nalităţi complexe. Situîn­­du-se pe poziţiile concep­ţiei marxist-leniniste, scrii­torul modelează din con­flictul celor doi o dramă menită să depăşească per­sonalitatea istorică a aces­tora, sugerînd cu precizie­, că pină şi o năzuinţă cu începuturi obiectiv progre­siste se transformă cu ne­cesitate în propriul său re­vers dacă nu urmăreşte modificarea fundamentală a relaţiilor sociale (aspect ignorat şi de Servet), dacă se menţine în limitele ideologiei religioase şi nu duce consecvent până la capăt eliberarea lăuntrică şi exterioară a omului, prin transformarea revoluţiona­ră a condiţiilor sociale. Din această interpretare idea­tică a subiectului se degajă forţa consecvent ateist-ma­­terialistă a piesei lui Sütő, care iradiază o con­cepţie ştiinţifică despre lupte, concepţia marxistă asupra istoriei. Drama aceasta exempli­fică marile posibilităţi es­tetice ale unui realism pă­truns de umanismul revo­luţionar şi, corespunzător acestuia, profund contem­poran ca tip de receptivi­tate şi ca mijloace artis­tice. Piesa este o dramă spe­cific istorică, legată — prin materialul portretizator — de condiţii social-istorice precis conturate, iar moda­lităţile de prezentare utili­zate o ţin la distanţă de multiplele parabole şi pil­­duiri istorice la modă. Spectacolul — în viziu­nea regizorală a talentatu­lui creator care este Harag György, — este demn de piesă. El promovează cu consecvenţă determinarea istorică a conflictului dra­matic şi îmbelşugata sa motivaţie socială. Spaţiul scenic, lărgit în colaborare cu scenograful Tóth Lász­ló, devine cu adevărat semnificativa scenă a isto­riei, unde amplasarea şi mişcarea personajelor sunt întotdeauna sugestive, aso­­ciindu-se textului autoru­lui şi realizînd necruţătoa­­rea şi ameninţătoarea at­mosferă a unei etroci isto­­rice-sociale care urmărea să restringă gindirea ome­nească între anumite limi­te. Limbajul regizoral al lui Harag manifestă ten­dinţa sa către efecte dure, menite să răscoleas­că spectatorul. Interpre­tarea gindită, elaborată, a artistului emerit Lohinszky Loránd, în rolul lui Calvin, exprimă, extrem de nuan­ţat, caracterul contradicto­riu al atitudinii eroului. In rolul lui Servet, Héjjá Sándor înbină consecventa omului care gîndeşte cu pasiunea căutării adevăru­lui şi cu permanenta visare lirică, realizînd un erou ex­cepţional de veridic. Chiar printre interpretările de calitate este proeminentă cea a lui Vadász Zoltán, care portretizează intr-o singură scenă pe marele inchizitor Ory. Memorabili rămîn şi Barkó György, în rolul lui De La Fontaine, sperios-meschinul secretar al lui Calvin, şi Péterffy Gyula, in inchizitorul bru­tal şi infatuat — ca şi Bisztrai Mária, în rolul so­ţiei lui Calvin. Drept rezultat al intilni­­rii dintre o dramă deose­bit de valoroasă şi un e­­minent regizor, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca s-a reali­zat unul dintre spectaco­lele cele mai captivant­ in­­teresante şi bogate în con­ţinut ale acestei stagiuni. GÁLFALVI Zsolt Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca : STEAUA DE PE RUG" de SÜTŐ András CRONICA TEATRALĂ „Muzeul tehnicilor populare bucovinene“ Reţeaua unităţilor din nordul Moldovei s-a întregit recent cu încă un important obiectiv . ..Muzeul tehnicilor populare bucovinene“, din oraşul Rădăuţi. Punînd in valoare mărturii ale civilizaţiei materiale tradi­ţionale de pe aceste străvechi meleaguri, noul lăcaş de cultură reuneşte in spaţiul de expunere un bogat tezaur etnografic şi documentar, începînd de la tehnica olăritului şi a prelu­crării firelor (in, cinepă, lină) pină la tehnica prelucrării şi brodării pieilor (cojocăritul). Sunt prezentate, de asemenea, instalaţii pentru prelucrarea ce­realelor, oliniţe, pive, alte nu­meroase exponate, care demon­strează priceperea şi ingeniozi­tatea localnicilor in practicarea îndeletnicirilor şi meşteşuguri­lor populare. Amintim că, tot in această parte a ţării, la Cîmpulung Moldovenesc se află un alt muzeu cu profil unic , „Muzeul culturii lemnului“, care oferi o imagine sugestivă a istoriei prelucrării şi înnobilării lemnu­lui din cele mai vechi timpuri pină azi. (Agerpres) Şcoala a muncii practice Deşi lipsesc băncile şi catedra, iată, într-o suită de instantanee fotografice, o imagine conclu­dentă a unei intense activităţi... şcolare. Pentru că aici, la Grupul şcolar profesional din Iaşi al Ministerului Industriei Uşoare, ore de şcoală sînt şi cele petrecute in activitatea productivă, la maşina de cusut (1), în laboratorul de ţesăto­­rie (2), la războiul de ţesut (3), la maşinile de tricotat (4). Din această activitate a rezultat, în 1975, nu numai o promoţie de muncitoare cu o bună pregă­tire, dar şi un beneficiu de aproximativ trei milioane lei. Foto : S. Cristian SCINTEIA - vineri 14 mai 1976 Statornic, de milenii in vatra strămoşeasca (Urmare din pag. I) ternie , recucerirea şi înglobarea în imperiu, de către Constantin cel Mare şi apoi Iustinian, a unei largi zone de la nordul Dunării (din Ba­nat pină la Galaţi) reprezintă nu numai o reinstaurare a vechilor rîn­­duieli social-economice, politice şi culturale de tip romano-bizantin în aceste părţi, ci şi o alimentare etnică masivă a romanităţii nord-dunărene. Sub loviturile popoarelor migra­toare se înregistrează insă o deca­denţă generală a oraşelor, centrul de greutate al vieţii economice depla­­sindu-se spre mediul rural, mai bo­gat în mijloace de trai. Aşa se ex­plică faptul că din secolele V—VI pină în secolele IX-X, mai ales in zo­nele intracarpatice, nu există aproa­pe deloc date documentare despre existenţa oraşelor de odinioară, care, abandonate, cad în ruină, vechile lor nume fiind date uitării. In schimb, populaţia romanică este prezentă pretutindeni in mediul ru­ral. Cercetările din ultima vreme a­­rată continuitatea, pe acelaşi loc, a multor aşezări săteşti din epoca ro­mană. Asemenea exemple avem în Archiud, Obreja, Sebeş, Sic, Mugeni, Iernut, Porumbenii Mici (în Transil­vania), Cioroiul Nou, Verbiţa etc. (in Oltenia) şi în multe alte locuri. Frecvente sunt şi aşezările autoh­tone întemeiate la sfirşitul secolului III şi I în secolele IV—VI, pe locuri nepopulate mai înainte, cum e cazul la Cluj-Mănăştur, Noşlac, Ţaga, So­­porul de Cîmpie, Bratei etc. (in Transilvania) ori în multe alte părţi din Oltenia şi Banat. De asemenea, în interiorul şi în jurul multor cas­­tre romane, al căror rol militar-de­­fensiv încetase odată cu desfiinţarea provinciei, există urme de locuire autohtonă pină în secolul IV şi mai tirziu, cum s-a constatat la Comalău, Veţel, Sărăţeni, Gherla, Hoghiz, Bo­­roşneu etc. (in Transilvania) şi in foarte multe părţi din Oltenia ori in Banatul de răsărit. In toate aceste aşezări se află ves­tigii ale culturii materiale autohtone, ale principalelor îndeletniciri tradi­ţionale — agricultura, creşterea vi­telor, mineritul, meşteşugurile etc. Ele atestă cu deosebită putere per­manenţa,­in întreaga perioadă a migraţiilor, a unei populaţii se­dentare, stabile, continuînd for­mele tradiţionale de viaţă din se­colele anterioare, incompatibile cu viaţa nomadă, caracteristică po­poarelor migratoare. De altfel, toc­mai permanenţa populaţiei daco-ro­­mane a asigurat păstrarea vechilor nume ale principalelor cursuri de apă din epoca daco-romani — Dunăre (Don­aris), Mureş (Maris), Someş (Samus), Olt (Aluta), Criş (Crisia), Timiş (Tibiscum) etc. Daco-romanii sunt atestaţi şi prin complexe rituale, funerare sau prin sisteme de înmormîntare care le sunt proprii, atît în vechile oraşe unde predomină inhuma­­ţia, cît şi în lumea de la ţară, care practică cu predilecţie incine­rarea morţilor. Cimitirele, grupurile de morminte sau mormintele răzleţe descoperite la Apulum, Napoca, Po­­taissa, Porolissum, Romula, Sucidava, Drobeta, precum şi la Soporul de Cîmpie, Bratei, Lechinţa de Mureş, Iernut etc. stau mărturie elocventă in această privinţă. Deosebit de semnificative sunt, de asemenea, datele care arată circula­ţia monedelor romane de la sfirşitul secolului III şi pină la mijlocul seco­lului V, nu numai în anumite zone, unde locuiau goţii ori sarmaţii-iazigi, ci pe tot teritoriul daco-roman, de la Dunăre pină in nordul Transilvaniei şi de la Tisa la C­arpaţi. Este vorba de circa 300 localităţi cu descoperiri de monede izolate sau tezaure, tota­lizez cîteva zeci de mii de piese, aproape toate din bronz. Acestea re­prezintă un argument decisiv că populaţia romanică ocupa, în perma­nenţă, întreg teritoriul respectiv — de altfel era singura pentru care mo­nedele de bronz aveau valoare, ştiut fiind că pe migratori îi atrăgeau cu deosebire aurul şi argintul. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din consta­tarea că monedele se găsesc de obi­cei pe locul fostelor castre romane sau in apropierea lor, in incinta vechilor oraşe, în aşezări sau cimitire ce se continuă din vremea romană ori chiar in noile aşezări autohtone înfiinţate la sfirşitul secolului III şi în seco­lul IV, ele lipsind in general din complexele arheologice aparţinătoa­re goţilor, gepizilor etc. Acestor dovezi arheologice li se a­­daugă vestigiile creştine din secolele IV—VI (opaiţe de metal sau de ce­ramică, pietre de inel cu scene ti­pice, vechi monumente romane pă­­gine „creştinate“ in secolul IV, loca­şuri de cult cu obiecte aparţinătoare, uneori cu inscripţii în limba latină, cripte funerare etc.), aflate în Olte­nia, Muntenia, sudul Moldovei, Transilvania şi Banat, care se leagă şi ele organic de populaţia romanică. In regiunile dacice neocupate de romani au continuat să trăiască dacii liberi (Crişana, Maramureş, Moldova, Bucovina). In a doua jumătate a se­­colului al III-lea şi la începutul se­colului al IV-lea, unele comunităţi de daci liberi din vest şi est pătrund şi se aşază in spaţiul fostei provin­cii romane. Dar majoritatea da­cilor liberi rămîn statornic In vechile lor ţinuturi, unde sunt atestaţi arheologic pină spre În­ceputul secolului V, convieţuind in parte cu neamurile sarmatice şi germanice. Asupra lor, precum e­­rată documentaţia arheologică, se exercitase o puternică şi neîn­treruptă Influenţă culturală roma­nă, venită deopotrivă din Moe­­sia şi Dacia. In Muntenia şi su­dul Moldovei se poate vorbi chiar de o antrenare hotărită a populaţiei autohtone pe făgaşul romanizării. După desfiinţarea provinciei Dacia, cînd nu mai existau graniţe bine păzite de numeroase trupe romane, şi nici bariere vamale, aceste le­gături s-au intensificat, ceea ce a contribuit la romanizarea re­giunilor respective ; tocmai astfel se poate explica dispariţia, prin secolele IV—V, a dacilor liberi din câmpul documentării arheologico-istorice. In ceea ce priveşte popoarele mi­gratoare, care s-au succedat pe acest teritoriu în veacurile III—XI (sar­­maţi, goţi, huni, gepizi, avari, slavi etc.), documentele arată că, contrar unor afirmaţii ce au exagerat carac­terul destructiv al stăpînirii lor, a­­cestea n-au nimicit populaţia autoh­tonă, fiind interesate să o cruţe pen­tru a putea beneficia de roadele muncii ei. Un cronicar sirian nota că avarii şi slavii spuneau locuito­rilor din ţările supuse : „semănaţi şi seceraţi, noi o să vi luăm numai o parte din produse“. O serie de iz­voare istorice subliniază câ locuitorii imperiului roman preferau chiar stă­­pînirii acestuia, care le impunea dări excesive, vieţuirea in mijlocul bar­barilor. „Intr-un glas se roagă ţăra­nii romani să-i lase a trăi cu bar­barii... şi apoi să ne mirăm că nu pot fi Învinşi goţii, cînd sătenii sint mai bucuroşi să fie cu ei, decit cu noi" — scria scriitorul antic Salvia­­nus. Aceeaşi realitate o consemna şi scriitorul Ioanes Ludus, care, refe­­rindu-se la vremea lui Iustinian, scria că locuitorii provinciilor ro­mane preferau „o năvălire a barba­rilor, unei staţionări in mijlocul lor a armatei imperiale". In acelaşi timp, este de remarcat că nici unul dintre popoarele migra­toare — reprezentind de regulă pînze subţiri de populaţie — nu a ocupat Întreg teritoriul daco-roman, iar de o continuitate a stăpînirii efective a noilor veniţi — al căror centru poli­tic se afla cel mai adesea in afara spaţiului dacic — nici nu poate fi vor­ba. In acest context apar ca lipsite de orice temei opiniile potrivit cărora autohtonii ar fi fost asimilaţi de mi­gratori. In realitate, a avut loc asi­milarea unor comunităţi ale neamu­rilor imigrate de către populaţia au­tohtonă daco-romană, superioară atit sub raport demografic, cît și al cul­turii materiale. Prin revărsarea sla­vilor în Peninsula Balcanică, înce­­pind cu anul 602, romanitatea carpa­­to-dunăreană s-a putut consolida mai uşor, fiind alimentată mereu cu nu­meroase elemente de aceeaşi etnie, dislocate de slavi de la sudul flu­viului. Ia urma asimilării slavilor, po­porul român apare pe deplin consti­tuit şi este menţionat ca atare in documente istorice sub numele de vlahi (secolul X). Cronica maghiară a lui Anonymus şi­ cronica rusă zisă a lui Nestor arată că atunci cind ungurii au descălecat în actuala lor patrie şi au Început (secolul X) cu­cerirea Transilvaniei, ei au avut de luptat aici cu românii, organizaţi in voievodate, conduse de Menumorut (în Crişana), Glad (în părţile Mure­şului inferior) şi Gelu (în, valea So­meşului). Aceste izvoare îşi află o grăitoare confirmare în descoperirile arheologice recente de la Dăbica şi Cluj-Mănăştur, ori din alte locuri care arată că Gelu — ca şi Menu­morut la Biharea, lingă Oradea — avea aici cetăţi de pămînt bine în­tărite, de unde a opus cotropirii o rezistenţa eroică. Concluzia principală care se des­prinde este că istoria primului mi­leniu al erei noastre in spaţiul car­­pato-dunărean nu se poate concepe ca o succesiune a popoarelor in mi­­graţie, ci in principal ca etapa con­stituirii poporului român, care, in po­fida tuturor vicisitudinilor, şi-a păs­trat fiinţa sa etnică, a rămas neclin­tit şi a vieţuit neîntrerupt în vatra sa strămoşească. „ROMÂNIA - FILM" prezintă: INTILNIRE LA AEROPORT“ Producție a studioului „Mosfilm". Cu : Leonid Kuravlev, Evghenia^ Simonova, Evgheni Leonov. Regia : Gheorghi Danelia.

Next