Scînteia, august 1978 (Anul 47, nr. 11180-11205)
1978-08-13 / nr. 11191
PAGINA 4 EXPOZIŢIA „SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DIN PREAJMA ANULUI REVOLUŢIONAR 1848“ O artă a marilor elanuri revoluţionare, un mesaj de actualitate peste secole O expoziţie de artă plastică dedicată evocării societăţii româneşti din preajma anului 1848 îşi depăşeşte sensul strict documentar prilejuind, de la bun început, stabilirea unei relaţii strinse între conceptul de istorie şi acela de existenţă atît de caracteristice spiritualităţii româneşti. Este o relaţie pe care artiştii au stabilit-o întotdeauna in momente de mare încleştare revoluţionară, dovada însăşi a participării active la cele mai de seamă evenimente politice ale contemporaneităţii lor. împletind activitatea revoluţionară cu cea profesională, artiştii cei mai reprezentativi care s-au manifestat în preajma anului revoluţionar 1848 au ilustrat elocvent această ferventă participare la ideile mari, generoase. Unirea intr-un singur stat naţional a provinciilor locuite de români, desfiinţarea privilegiilor feudale, eliberarea ţăranilor clăcaşi de servituti şi împroprietărirea lor, cucerirea independenţei erau doar citeva din obiectivele care însufleţeau conştiinţa artiştilor determinîndu-i să ducă o luptă care a antrenat, cu o extraordinară intensitate, întregul popor. Expoziţia din sălile Muzeului de artă al Republicii Socialiste România, organizată nu numai cu lucrări aflate în propriul patrimoniu, ci şi cu picturi, gravuri, piese de mobilier, veşminte şi podoabe împrumutate din muzeele din Iaşi, Ploieşti, Craiova, Bacău, Suceava, Sibiu şi din citeva colecţii particulare, şi-a propus să pună in evidenţă o realitate artistică : aceea manifestată în jurul anului 1848. Depăşindu-şi cu mult această intenţie, ea beneficiază de un fel de extrateritorialitate artistică, oferă posibilitatea comunicării, peste diferenţe de limbaj şi viziune artistică, a unor conţinuturi cu un Înalt grad de generalizare. Ea ne redă imaginea unei naţiuni care vrea să se definească în omogenitatea ei Lupta aspră si dîrză pentru independenta politică, socială si economică isi află un corespondent firesc pe planul artistic, unde, dincolo de lupta cu propriile stîngăcii (vizibile în unele portrete), importantă rămîne exprimarea aceloraşi idei de libertate şi egalitate, de propăşire a ţării. Cuvintele lui Ion Negulici trădează în acest context un suflu de autentică vibraţie, o comuniune afectivă cu ţelurile cele mai scumpe revoluţiei : „Aceia care luptă pentru o cauză, scria pictorul, nu mai este al său, ci al principiilor al căror apostol s-a făcut". Iar lucrările, care marchează de fapt începuturile picturii moderne româneşti, definesc în ansamblul lor o artă a marilor elanuri revoluţionare, o artă închinată fiinţei umane, năzuinţelor sale celor mai înalte. Este, în acelaşi timp, o artă care se caracterizează printr-un limbaj propriu, coerent, cu o forţă de sugestie directă şi percutantă, o artă care ilustrează nu numai o înaltă conştiinţă civică, ci şi prezenţa unor remarcabile calităţi de ordin artistic. Se află aici germenii unei tradiţii ce vor fi duşi mai departe de evoluţia întregii picturi româneşti, care, sincronizîndu-se cu cele mai noi căutări pe plan european, a ştiut întotdeauna să dezvolte capacităţile unei creativităţi proprii, menite să reflecte marile transformări ale fiecărei epoci pe plan social, în sistemul artelor, în civilizaţie. Patrimoniul artei noastre medievale, cu datele ei de spiritualitate şi cu alfabetul ei vizual prezent în lucrările generaţiilor de artişti din jurul anului 1848, va cunoaşte o evoluţie treptată pînă la cele mai înalte expresii ale limbajului picturii moderne româneşti, desprinzîndu-se de pitoresc şi intimism, pentru a dărui realismului contemporan o vastă dimensiune prospectivă. S-ar putea vorbi, în cazul particular al picturii create în preajma revoluţiei de la *48, despre un efort colectiv şi totuşi atit de diversificat pentru cucerirea surselor artei în sensul unui generos umanism. O ilustrează portretişti ca Ion Balomir, Anton Chladek, Constantin Lecca, Niccolo Livaditti, Mişu Popp, Josef August Schoefft prin grija minuţioasă cu care-şi scrutează modelele, prin preocuparea necontenită de a-şi perfecţiona mijloacele de expresie. Portretul, care din punct de vedere numeric predomină în actuala expoziţie, a oferit artiştilor un timp experimental nelimitat. în cele mai multe cazuri, el nu a fost practicat ca un joc gratuit, ci ca un constant exerciţiu de expresivitate, de surprindere concentrată a esenţialului, a trăsăturilor unei figuri şi prin aceasta de surprindere a dominantei caracterologice. Autorii sînt, în deplin consens cu epoca, analişti. Ei ştiu să observe atent, meticulos chiar, stăruind asupra unor amănunte aparent nesemnificative, cum ar fi detaliile de vestimentaţie, care isi au Insă rolul lor foarte important in conturarea poziţiei sociale a personajului portretizat. Densitate insistentă, minuţie în a surprinde, în a descrie predilecţia pentru un anumit tip de peisaj (de ex. „O vedere a Iaşilor la 1842“ ce Ludovic Stawski) bazat pe acumularea de accidente pitoreşti caracterizează aceste lucrări. Portretele unor personalităţi care au contribuit efectiv la evenimentele anului 1848, imaginile lui Bălcescu (de Gh. Tattarescu), Avram Iancu, Nicolae Golescu (de Barbu Iscovescu), Elena Negri (de C. D. Rosenthal) reamintesc privitorului prin expresia lor gravă, concentrată, nobilele idealuri ale revoluţiei. Ca un adevărat ax de simetrie al întregii manifestări, imaginea „României revoluţionare" create de C.D. Rosenthal aşază dreaptă cumpănă între patosul revoluţionar si inteligentă, între idee si expresie, intre inspiraţie si cultură. Identificîndu-si idealul artistic cu acela al revoluţiei, pictorul care şi-a sfirsit zilele intr-o închisoare habsburgică mărturisea : „O vreme am pictat tablouri sentimentale si am crezut că aceasta este vocaţia mea. Mai tirziu am văzut că revoluţia m-a zdruncinat, că revoluţia a intrat in sufletul meu , am simtit si simt incă înclinarea pentru tablouri caracteristice. Nu pot să creez decit figuri de femei, mame care să ne corijeze corupţia, figuri eroice, nobile si blinde in acelaşi timp**. Este însăşi imaginea simbolică a „României revoluţionare", care şi acum, după aproape 130 de ani, şi-a păstrat intactă puterea de a emoţiona, folosită de asemenea ca Instrument propagandistic, grafica a cunoscut o puternică dezvoltare, apropiindu-se, aşa cum pe bună dreptate observa Vasile Florea, de limbajul afişului politic, ca In cazul cunoscutei imagini in care Costache Petrescu înfăţişa grupul de manifestanţi pentru Constituţia de la 1848. Lucrările de grafică sunt aproape în exclusivitate orientate asupra evocării oamenilor şi locurilor, a unor tradiţii folclorice definitorii. Şi n-ar fi decit să evocăm imagini ca Bucureştiul văzut de la Curtea Arsă sau Lupta din Dealul Spirii. Spînzurătoarea arhondologiei sau O serată la curtea lui Mihail Sturdza, numeroase portrete de ţărani sau aspecte de tîrg. Hanul lui Manuc sau Incendiul din Bucureşti (1847), Adunarea generală a boierilor. Uliţa mare şi Turnul de la Trei Ierarhi. Infanteria defilind în pas alergător etc., pentru a avea imaginea ariei tematice abordate. Sunt tot atîtea popasuri de o inestimabilă valoare documentară. Cu o excelentă ştiinţă a detaliului, artiştii români, dar şi călătorii străini în trecere prin ţara noastră, martori şi cronicari ai vieţii desfăşurate pe meleagurile româneşti, s-au oprit asupra elementelor definitorii, caracteristice pentru viaţa cotidiană sau cea de sărbătoare, lasînd spectatorul să observe, să găsească, să aprecieze. Tonul de o puternică specificitate descoperit în realităţile de fiecare zi, ritmul vieţii surprinse cu o extremă veridicitate în aceste gravuri conturează, o dată mai mult, alături de pictură, de obiectele de mobilier şi costum, atmosfera care însufleţea societatea românească in preajma anului revoluţionar 1848. Este o atmosferă in care vibrează, implicit sau explicit, ecourile revoluţiei. Marina PREUTU „Nu pot sa creez decit figuri eroice, nobile şi blinde în acelaşi timp" — mărturisea pictorul C. D. Rosenthal, autorul atît de cunoscutei lucrări „România revoluţionara" Gheorghe Tattarescu: NICOLAE BALCESCU Note false in valorificarea patrimoniului total Recent, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice a tipărit, sub egida Editurii muzicale, un amplu volum (456 pagini) de Cîntece patriotice şi revoluţionare, act editorial ce se cuvine salutat. Nu ne propunem însă acum să recenzăm valoroasa culegere, ci ne oprim asupra unor aspecte oarecum „tehnice“ ale valorificării patrimoniului coral clasic. Se ştie că în trecut autorii muzicii şi textelor de cîntece revoluţionare au preferat fie să rămînă anonimi, fie să se ascundă sub diverse pseudonime, spre a nu se expune arestării, condamnării, întemniţării, excluderii din funcţii etc. Melodiile au circulat însă intens, multe piese au circulat în copii manuscrise, pline de inerente greşeli de armonie, de text etc. Astăzi însă avem datoria să publicăm cântecele cu adevăraţii lor autori şi în condiţii artistice ireproşabile. Răsfoind, de pildă, capitolul de „vechi cîntece patriotice“ din recentul volum, aflrm că îngrijitorii ediţiei nu cunosc incă cine a scris Trecerea Dunării şi Drum bun. nese bine cunoscute în repertoriul clasic. Despre prima.. anul trecut s-au scris zeci de studii, articole, bibliografii în presa noastră: textul G. Boteanu, muzica Johann Jalovitzky (șef de muzică militară). Al doilea cîntec — despre care ingrijitorii ne precizează „Cîntec creat in timpul primului război mondial (1916—1918)“ — are textul de... Vasile Alecsandri ! Deschizind insă o cărticică de cîntece din veacul trecut am putea afla că muzica a semnat-o Ştefan Nosievici (1833 —1869), iar piesa se referă la războiul din Crimeea (1856). Totuşi, o precizare (falsă !) există : „Din colecţia Timotei Popovici“. Iată însă ce spune compozitorul bănăţean în Carte de cîntece (Sibiu, 1911, p. 31) : „Melodie devenită populară de xxx“. Ceea ce să recunoaştem că înseamnă cu totul altceva (identificarea compozitorilor români pe timpul stăpînirii austro-ungare atrăgea consecinţe grave, mai ales că Ştefan Nosievici era bucovinean). Probitatea în redarea poeziilor clasicilor noştri nu merită pledoarii speciale. Unele versuri sunt falsificate prin simpla copiere greşită după ediţiile improvizate de odinioară. Iată o „variantă“ a Cîntului Unirii (1859) de Alexandru Flechtenmacher : „Saltă dulce Românie ! Visul de-aur s-a-mplinit / Ura ! vom fi în frăţie / Aşa cum noi am dorit / Azi Carpatul nu desparte / Ast iubit, străbun pămint / Noi unirea pun-la moarte / Vrem cu sacrul jurămînt / Vivat ! Vivat ! Fericire / Ţara noastră în Unire !“. Iată însă originalul lui C. Ştefanide la care ne trimite tipăritura Editurii muzicale : „Saltă, Semnalăm pentru noutatea metodei, pentru bogăţia informaţiei şi caracterul captivant al punctelor de vedere masa rotundă publicată de revista „Luceafărul“ (nr. 30) sub titlul : „Cercetarea literaturii. Fetele ascunse ale istoriei literare“. Ultima temă a „Colocviilor Luceafărului“, valorificarea moştenirii culturale, este abordată intr-o manieră foarte eficace, însă din păcate puţin practicată, deplasîndu-se la Timişoara, redacţia solicită unor profesori, istorici si critici literari să răspundă la întrebarea „Care ar fi problemele sneriate pe care si le pot pune si este necesar să si le pună intelectualii timişoreni privind valorificarea, reconsiderarea moştenirii literare jună Românie / Visul de aur s-a-mplinit / Una vom fi in frăţie / Bravul tău cum a dorit / Milcovul nu mai desparte / Ast iubit, străbun pămint / Noi Unirea pin-la moarte / Vrem cu sacru jurămînt / Vivat, fie-n fericire / Ţara noastră in Unire !“ Cuvintele subliniate relevă diferenţele nepermise de sens, unele cu erori istorice („Carpatul“ nu despărţea in 1859 Valahia de Moldova !). Indicarea „aranjorilor“ sau „prelucrăm zona de tradiţie culturală recunoscută a Banatului ?“ Eugen Todoran, Ion Maxim, Cornel Ungureanu. I.D. Suciu si, din partea revistei, M. Ungheanu aduc in discuţie chestiuni de interes national in cadrul temei propuse, semnalind, pe de o parte, lucrări importante putin cunoscute care îmbogăţesc bibliografia majoră a Scolii Ardelene bănăţene si, pe de altă parte, pledînd convingător pentru necesitatea unui mai riguros program de lucru de plan local. Asa cum reiese din competentele evaluări ale intelectualilor timişoreni (titlul dezbaterii : „Literatura Banatului — . ..terra incognita“ ?) valorificarea unui preţios tezaur al culturii torilor de cîntece in locul compozitorilor duce ulterior la confuzii in practica interpretării, mulţi „îngrijitori“ devenind autori în cortexurile radiodifuziunii, pe coperţile discurilor, în programele de sală. Este de aceea imperios necesar ca pe viitor lucrările clasicilor să poarte — între paranteze — atît anul creaţiei, cit şi datele biografice ale compozitorului, poetului, aranjorului ş.a. Viorel COSMA noastre este de mare importanţă astăzi, în contextul discuţiilor pe teme de istorie şi de cultură. „Prezentarea în ediţii bine întocmite — arată Eugen Todoran — a acestui tezaur cultural existent, nu întotdeauna bine valorificat, în ediţii ştiinţifice, care să poată circula in lume este foarte importantă pentru a da seamă despre existenta unei conştiinţe active productive de cultură (...) Neexistenta unui corpus de enereţie pon-iaptde cultură şi scriitorilor români importanţi ne creează dificultăţi în dialogul cultural pe care ni-l propunem cu alte culturi". Este evident că se imnnine o mai mare concentrare a eforturilor pentru a introduce in circulaţie asemenea valori, adevărate atestate ale vechimii şi continuităţii noastre, după cum este limpede si că nu trebuie aşteptat să vină alţii să facă ceea ce se cuvine să facem noi, cei de la faţa locului. Subscriem deci acestei concluzii a dezbaterii de la Timişoara : valorile culturale ale Banatului le cunosc cel mai bine cei de aici, şi ei sînt chemaţi, in primul rînd, să le propună atenţiei. Există, cum probează si dezbaterea amintită, forte intelectuale capabile să facă acest lucru in mod competent, desigur, cu concursul si mai sensibil al editurii „Facla“, public larg (cartea s-a epuizat imediat — după informaţiile noastre — din principalele librării bucureştene) apariţia romanului in limba română prilejuieşte un prim contact cu una din importantele proze ale perioadei interbelice şi readuce în atenţie personalitatea contradictorie, mult comentată în presa franceză din ultimele decenii, a scriitorului Qéline. Preţuind calităţile romanului, pe care traducerea realizată de Maria Ivănescu le sugerează, editorul a considerat, pe bună dreptate, că este necesar să avertizeze cititorul român asupra unor aspecte ale biografiei scriitorului şi, în general, ale profilului spiritual al acestuia. Operaţie necesară, deoarece, după cum se cunoaşte, trecerea lui prin viaţa culturală, şi nu numai prin aceasta nu a fost netedă şi lipsită de inconsecvenţe. Dimpotrivă. De aceea era de aşteptat ca scurta prefaţă ce însoţeşte lucrarea, semnată de Cezar Ivănescu, să discute argumentat meritele, dar şi aspectele contradictorii ale omului şi operei sale şi să ofere cititorului o perspectivă ştiinţifică de înţelegere, conformă cu adevărul obiectiv. Importanţa operei şi prestigiul scriitorului impuneau o abordare critică de maximă seriozitate şi utilizarea surselor celor mai autorizate. In acest context, lipsa de spaţiu editorial invocată ca argument ni se pare superfluă. De altfel, o bună parte din această prezentare — scrisă grăbit, superficial, cu nu puţine banalităţi, divagaţii cu totul lipsite de obiect şi de multe ori hilare — abundă în elemente biografice nesemnificative, cum ar fi ştirea despre „precocitatea amoroasă“. Ceea ce aşteaptă cititorul de la o prefaţă nu este anecdotica măruntă, divertismentul nerelevant, ci o lămurire cuprinzătoare. Sunt relatate pe larg numeroasele aventuri sentimentale, peregrinările prin diferite colţuri ale pămîntului, viaţa mondenă a autorului. Nu este deci de mirare că în cele citeva pagini ale prefeţei nu mai rămîne loc pentru o discuţie serioasă, argumentată despre aspectele contradictorii ale atitudinii politice a scriitorului, despre poziţiile retrograde nefaste pe care s-a situat la un moment dat — poziţii prohitleriste şi de colaborare cu ocupanţii nazişti, de atunci, ai Franţei. In loc de aceasta, ne spune autorul prefeţei, valoarea unei scrieri ar fi „o tainică ilustrare a ceea ce poate face un scriitor cind se amestecă în politică şi în chestiuni sociale fără să se priceapă cu adevărat“. Afirmaţie nu numai ambiguă, ci falsă, eronată, dăunătoare, deoarece este elementar că nu amestecul in politică dăunează operei unui scriitor sau calităţii activităţii lui obşteşti, ci natura, caracterul politicii pe care o desfăşoară, caracterul progresist sau retrograd al forţelor sociale pe poziţiile cărora se situează. Tocmai un asemenea aspect de maximă importanţă pentru cunoaşterea lui Céline este expediat în grabă, cu o ironie maliţioasă nelalocul ei, cu fantazări sterile. Preţuind poetul care semnează această curioasă prefaţă, nu putem să trecem cu vederea modalitatea critică pe care o foloseşte prefaţatorul, inadecvarea acesteia la obiectul supus exegezei. Spontaneitatea critică poate deveni un argument când nu trădează superficialitate şi nejustificată grabă de natură să eludeze contradicţiile adinei ale unei personalităţi ca autorul „Călătoriei la capătul nopţii“. Este foarte bine că publicul nostru are posibilitatea de a citi o operă importantă, foarte semnificativă, dar este greu de presupus că o astfel de prezentare lipsită de discernămint va aduce cititorilor mai multă lumină in cunoaşterea operelor scriitorului, in lupta de idei care marchează existenta unei culturi şi a unei societăţi. Emil VASILESCU • ADNOTĂRI • ADNOTÅRI.ADNOTÅRI. ADNOTĂRI . ADNOTĂRI cind vor fi luminate „fețele ascunse ale istoriei literare"? După evocarea, in primul său roman, Labirintul (1974), a coşmarului traversat in anii celui de-al doilea război mondial de către populaţia din partea nordică a Transilvaniei, ajunsă, în urma dictatului de la Viena, sub stăpînire hortistă, după nararea, în romanul următor. Ultima călătorie a lui Ulise (1977), a peripeţiilor unui pictor român în America Latină. Francisc Păcurariu a găsit cu cale să reconstituie, in Timpul si furtunile, scurta etapă istorică imediat premergătoare timpului sîngeros descris în romanul de debut. Ne găsim, pare-se, în fata unor prime volume dintr-un ciclu romanesc amplu, dintr-o probabilă nouă Cronică românească a secolului al XX-Iea. Două dintre personajele noului roman sunt din Labirintul, pe un altul (Anton Sterian) îl știm din Ultima călătorie a lui Ulise. Dar pînă unaalta. Timpul şi furtunile este (asemenea romanelor precedente) o scriere de sine stătătoare. O scriere perfect autonomă atît prin materia epică, prin conţinutul obiectiv, cit şi prin construcţie. Romancierul nu mai apelează, pentru recompunerea tabloului epocii, la .,documente“, la „voci" diferite , adoptînd modul claso, narează şi zugrăveşte pe cont propriu, direct , nu ezită să-şi aroge calitatea de narator omniscient încadrabilă, grosso modo, într-o viziune balzaciană, un caleidoscop de situaţii eteroclite care creează însă o frescă a vieţii socialpolitice din Bucureştii şi, în general, din România anilor 1939—1940. Primele secvenţe aduc imagini din lumea politicojurnalistico-literară clujeană. Vestea cotropirii Cehoslovaciei îl determină pe directorul ziarului Ardealul, fostul ministru Valeriu Boicu, să-și schimbe intempestiv orientarea politică, imbrătisind, cu tam-tam publicistic, cauza făţarnică intitulată a „popoarelor tinere“, susţinută de către „Marele Reich“. Sub camuflajul unei frazeologii delirante („chemarea catapetesmelor de miine“ etc.), al unui nationalism demagogic, el se înglodează în cele mai murdare afaceri și iată el aranjind cu contelepoet Béldi vînzarea către statul român de armament învechit, importat (clandestin) din Ungaria. Scandalizat de asemenea practici si refuzînd cu indignare să-si urmeze patronul pe calea trădării de țară, ziaristul Onisifor Suciu părăseşte redacţia Ardealului şi pleacă la Bucureşti, unde, într-o gazetă de curînd înfiinţată, demască ticăloşia lui Boicu. Transportaţi în Capitală, vom fi introduşi — dar, in majoritatea cazurilor, nu împreună cu Suciu — in cele mai diverse medii si anturaje, de la acela boem, al unor literaţi, gazetari si artişti, frecventat de ziaristul rebel, la sferele marelui capital şi ale Palatului. Descriind dineuri, recepţii, audienţe, înfăţişind întrevederi politice sau de afaceri, arătîndu-l pe rege în cele mai diverse posturi, dezvăluind importante demersuri şi acte politice de culise, neocolind existenţa privată, secretă a unora dintre acei ce compuneau „înalta societate“, romancierul izbuteşte, indiscutabil, să creeze iluzia realului, în spaţiul cărţii mişunînd o faună vie. Finalitatea picturii fiind spectacolul de epocă, fresca, si nu luminarea zonelor sufleteşti individuale, e de la sine inteles că personajelor le va lipsi dimensiunea adincimii, nu insă si expresivitatea. Cel puţin in durata secvenţelor ce ni le aduc în raza privirii nemijlocit, avem sentimentul de a contempla oameni în carne si oase. Multe figuri rămîn în minte si după încheierea lecturii. Printre altele : Valeriu Boicu, brutal si cinic, vindicativ, vulgar, hrăpăreţ, Gabriel Béldi, fariseu si închipuit (isi declamă poemele in fata tomurilor lui Goethe, cu aerul de a-l sfida De titanul de la Weimar), bătrinul sef de partid Octavian Siclovan (in care e uşor de recunoscut figura lui Iuliu Maniu). Iezuit rafinat, maestru al ambiguităţii, despot travestit in campion al democraţiei , marele industriaş Costache Hagicristea, sforar neîntrecut, „vulpoi" levantin, minte agilă, ins ce ştie să iasă cu fata curată din orice încurcătură si să facă din oamenii viei, inclusiv din rege („Buzatul"), instrumente ale intereselor sale; obezul bancher Felix Nussbaum, lucid si cinic, spirit inventiv si combativ ; tinărul Costel Ghika, omul său de casă, strănepot de voievozi, isteţ, fără complicaţii morale; libertin, dispus a servi pe oricine îl răsplăteşte copios, canalie deşteaptă; ambasadorul Ştefan Marcu, prudent, oportunist, condus in viaţă de principiul neasumării riscului ; Romulus Bunea, socrul si manechinul lui Hagicristea, bătrin ramolit, vanitos, manevrabil de către oricine e în măsură a-i procura iluzia că este cineva, victimă, în cele din urmă, a naivităţii sale imbecile. In mediul intelectual, Onisifor Suciu, ziaristul cinstit, inflexibil ca Avram Iancu, căruia vrea cu tot dinadinsul să-i consacre o carte. Anton Sterian, scriitorul debusolat, născut (observă cineva) sub „zodia schimbărilor la faţă“, pictorul boem Alexandru Conta, astronomul Teofil Dimitriu. Lucia Marcu, soţia ambasadorului, luptătoare ilegalistă, şi mai ales profesorul Ghiţă Vecerdea, metafizician cinic şi arivist insaţiabil, ideologul celei mai agresive mişcări teroriste, stipendiatul marilor concerne germane, personaj, in fine, care cumulează, reduse la schiţă, cam toate însuşirile lui Nae Ionescu, nu rămin prezentelor nominale. Cu Teofil Dimitriu, mobilizat şi trimis „de zonă“, pătrundem în ambianţa militară. Atenţia ne este reţinută aici de chipul aspru al unui ofiţer straşnic, maiorul Radu Tănăsescu, patriot, înfocat, om al datoriei, suflet tare, ceştie să-şi reprime prompt neliniştile si incertitudinile, pătruns pînă in cele mai intime fibre de simţul disciplinei cazone. Cuprins de firească îngrijorare la gîndul că armata română, „mediocru înzestrată“, ar putea să fie confruntată cu „forţa groaznică“ a armatei germane, maiorul isi biruie frica si o spulberă si de aceea a subordonaţilor, invocînd actele de eroism ale înaintaşilor. Chiar luptând singuri cu oştiri colosale — isi zice — românii au învins, in trecut. „Dar pe Mircea, la Rovine — strigă el, după căderea Franţei, ofiţerilor demoralizaţi — l-au cărat în spate francezii ? Ştefan s-a bizuit la Vaslui pe răzeşii din Gasconia şi pe călăreţii din Picardia? (...) Baioneta de la Mărăşeşti a fost minuită de trupe sosite din Seine-et- Oise .“ Un alt militar exemplar este generalul Petrişescu, care înţelege să slujească Tronul fără a deveni un lacheu slugarnic al regelui, si cu atît mai puţin al primului ministru. In armată (aflăm prin Teofil Dimitriu) activează comunişti : muncitorii Ion Aioanei si Covaci Ştefan, care il atrag pină la urmă în acţiunea lor patriotică si pe astronom. Roman-frescă. Timpul şi furtunile nu e lipsit de momente dinamice, si nici chiar de episoade palpitante, precum acela al descinderii politiei si siguranţei la locuinţa lui Costel Ghika, pentru capturarea unor căpetenii legionare, sau acela al asasinării ministrului de interne Banciu, in care naratorul Introduce şi întreţine cu iscusinţă suspans ul. Un înălţător spectacol se înfăptuieşte în roman prin evocarea marii demonstraţii de la Cluj împotriva dictatului de la Viena. Onisifor Suciu „privea cu ochii măriţi revărsarea mulţimilor inviaţă, fierberea puternică, amintind o mare violență, dezlănțuită, vuietul asurzitor al strigătelor învolburate deasupra valurilor ei răscolite : — Arme ! Arme ! Arme ! — Vrem să apărăm hotarul ! — Nici un pas de pehotar ! Nici un pas de pe hotar !“ Reconstituind viu, expresiv, o etapă critică din istoria contemporană a României, încheiată prin tragedia sfişierii Transilvaniei, noul roman al lui Francisc Păcurariu se situează, incontestabil, în rindul apariţiilor literare vrednice de interes. Dumitru MICU —... CRONICA LITERARĂ — Francisc PACURARIU „Timpul si furtunile" at HUNEDOARA. La Deva şi Hunedoara s-au deschis două tabere de pictură şi sculptură. Sunt reuniţi pictori şi sculptori din întreaga ţară, care, timp de trei săptămâni, se vor deplasa în diferite zone ale judeţului, spre a cunoaşte realităţile vieţii şi muncii oamenilor de pe aceste meleaguri, îmbogăţind prin operele lor patri- * moniul culturii hunedorene. Trei expoziţii sunt deschise publicului. La casa de cultură din Petroşani — o expoziţie a creaţiei ştiinţifice şi tehnice de masă, realizată în unităţile miniere şi unităţile de profil din Valea Jiului , la clubul muncitoresc din Petrila — o expoziţie de caricaturi ale creatorilor amatori din municipiul Petrila ; la clubul sindicatelor din Lupeni — o expoziţie de artă plastică intitulată „Cinstire muncii de miner" (Dumitru Gheonea) • BRĂILA. Unul din 10 locuitori ai oraşului Făurei este artist amator (la 1 ianuarie a.c. oraşul avea o populaţie de 3 517). Programul manifestărilor organizate, în aceste zile, la întreprinderea „Laminorul“ cuprinde simpozionul „Omagiu zilei de 23 August“ şi o masă rotundă cu tema „România “ înainte şi după 23 August 1944 şi perspectivele luminoase prefigurate de Programul partidului“. (Mircea Bunea) • BRAŞOV. Recent, sub egida Comitetului de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Braşov, s-au tipărit două noi culegeri literare. Primul volum, „In pas cu pasul ţării“, cuprinde producţii ale unor autori braşoveni, montaje literar-muzicale şi texte pentru brigăzile artistice. A doua culegere, „Cîntăm cu drag acest pămint“, însumează materiale destinate formaţiilor artistice de amatori — piese muzicale, poezii, montaje literar-muzicale şi texte de brigadă — selecţionate dintre cele mai reuşite materiale prezentate în CARNET CULTU la concursul judeţean organizat în cadrul Festivalului naţional „Cintarea României“. (Nicolae Mocanu) • PRAHOVA. Comitetul judeţean Prahova al U.T.C., împreună cu Inspectoratul judeţean al Ministerului de Interne au editat o foaie volantă , „Cum circulăm“, intr-un tiraj de masă, care a fost difuzată în taberele de vacanţă, in cartierele Ploieştiului, în satele de pe arterele turistice mult circulate. (Constantin Căpraru) • ARAD. Intre 10—16 august, la Arad are loc concursul „Prietenii pompierilor“. Participă 340 de pionieri şi şcolari, selecţionaţi dintre cei mai activi membri ai cercurilor pioniereşti. (FI. Dinu) • IAŞI. In acest an, muzeele ieşene au fost vizitate de peste 140 000 persoane din ţară şi de peste hotare. In faţa acestora, cit şi în întreprinderi, instituţii şi la sate, muzeografii au organizat circa 200 de acţiuni cultural-educative prin care au popularizat valorile muzeale. La filiala din cartierul Tătăraşi a bibliotecii judeţene „Gheorghe Asachi“ din Iaşi a luat fiinţă un cerc intitulat „Micii prieteni ai bibliotecii“. Zilnic, copiii din cartier sunt invitaţi la diferite acţiuni cultural-educative , concursuri literare, vizionari de diafilme, şezători artistico-muzicale etc. (Manole Corcaci) • SIBIU. La Galeriile de artă „Sirius“ este deschisă expoziţia de sculptură Kurt Fritz Handel ; o parte din lucrări (în aluminiu, teracotă, ipsos, piatră artificială) înfăţişează chipul unor personalităţi ale culturii şi artei sibiene contemporane. In comuna Dirlos a fost inaugurat un nou cămin cultural, care dispune de săli de spectacole şi bibliotecă, ateliere pentru cercurile artiştilor amatori. (Nicolae Brujan) • MUREŞ. In Hodac, localitate de munte ,cu puternice tradiţii folclorice, a avut loc recent tradiţionala întilnire a fiilor satului. Cu acest prilej, la sediul noului cămin cultural (unul din cele mai frumoase din județ) s-a desfășurat un bogat program artistic. (Gheorghe Giurgiu). „Scriitorul şi epoca sa" De ce ne-a atras atenţia emisiunea „Scriitorul şi epoca sa“ de Viorel Grecu, realizată cu prilejul conferirii premiului „Herder“ prozatorului Eugen Barbu ? Aparatul de filmat nu s-a furişat în templu, în camera de lucru, cum se întimplă cel mai des, ci a fost făcut parcă să alerge pe urmele scriitorului a cărui activitate depăşeşte cu mult masa de lucru, atelierul de creaţie, chiar dacă, prin profesia sa, aici revine după fiecare drum. Căci intenţia, realizată, a fost nu de a ne înfăţişa un scriitor retras călugăreşte în foişorul său, in intimitate ori in tihnită plimbare prin frumoasele parcuri, ci, din contră, de a ne prezenta un scriitor larg deschis către multiplele solicitări ale vieţii, ieşind in întîmpinarea lor. Dunind la inimă problemele societăţii, frămintat de nevoile oamenilor, aşa cum sint in general artiştii noştri de astăzi si cum, din păcate, mai rar ii vedem pe micul sau chiar marele ecran. Aşadar, frapantă, adecvată realităţii este formula de prezentare a scriitorului în mijlocul lumii sale, acea lume care-i dă şi forţa şi substanţa scrisului său, cu o întinsă receptivitate faţă de problemele la ordinea zilei, „demitizat“ puţin prin „scoaterea" lui din cabinet (căci despre valoarea muncii depuse acolo vorbesc suficient de bine cărţile ) şi chiar prin înfăţişarea lui un costum sportiv pe terenul de gimnastică. Evident, nu toţi au aceleaşi pasiuni şi obiceiuri, nu toţi au acest orgoliu special de a-şi recunoaşte „dezgustătoarea subiectivitate“, după smeritele vorbe ale celui prezentat acum, însă rolul un*i astfel de emisiuni este tocmai acesta : de a face din scriitori persoane, oameni în carne şi oase, pe care îi putem vedea nu numai în tiparul clasic — de fapt romantic — de inşi retraşi esoteric, plecaţi deasupra manuscrisului, ci — aşa cum sunt in realitate — în miezul cetăţii, al preocupărilor celor mulţi, desfăşurind o activitate multilaterală, dinamică, factori de opinie, animatori şi promotori ai vieţii noastre spirituale. In sfîrşit, modalitatea propusă de emisiunea citată — perfectibilă, aptă de finanţări, manevrabilă cu supleţe in funcţie de personalitatea celui prezentat — asigură o mai mare vizibilitate a contextului, a spaţiului social in care se mişcă un creator al acestei epoci (ne place să credem că vor urma si altele). In felul acesta avem prilejul să vedem nu numai o epocă prin scriitorul ei, dar şi ceea ce epoca face din scriitor : un activist, un militant, o personalitate angajată în slujba adevărului şi oamenilor acestui timp. V. COMAN Divagaţii nelamuritoare... A văzut lumina tiparului nu de mult,in editura ..Cartea românească“, romanul cunoscutului scriitor francez Louis-Ferdinand Céline : „Catatone la capătul nopţii“. Primită cu interes de un SCINTEIĂ — duminică 13 august 1978