Sămănătorul, 1904 (Anul 3, nr. 1-52)

1904-03-14 / nr. 11

171 SAMANATORUL Alecsandri], poet, 35 ani) ; Emmi, 17 ani; Alecu, 22 ani; Doctorul 45 ani ; Niță ( un servitor), 55 ani ; Jean. Lacul Wies-Baden. Anul 1852. După ortografie și mai ales după scrisul, care e foarte asemănător cu cel din partea a doua a manuscrisului de la Geniu pustiu, piesa se poate data cu siguranță prin anii 1869—1872 ; pentru această a doua epocă din funețea lui Eminescu pledează și naivitatea cuprinsului piesei și alte defecte ale ei, caracteristice tuturor scrierilor juvenile ale poetului. Subiectul dramei este, în scurte cuvinte, următorul : Emmi, un înger blond (ca toate idealurile de femee ale lui Eminescu), care îndrăgise pe poetul Vasile A., de pe cînd era copilită și cînd acesta o dedicase, din glumă, niște versuri de iubire, se găsește la Wiesbaden, bolnavă pe moarte din pricina iubirii sale desnădăjduite. Aici ea refuză iubirea — ideală și asta — a tînărului compositor Alecu, care o adoră. în vremea asta sosește la Wiesbaden poetul Vasile A., prietenul lui Alecu. Emmi se 'ntîlnește cu el din întîmplare, o serie de scene și de tirade romantice urmează, ea se crede renăscută și e fericită. Dar Vasile A. pleacă, Emmi află că e însurat, cu o femeie brunetă, de care poetul îî vorbise cu entusiasm și îngerul blînd al morții se stinge, după ce i se cîntă la pian composiția lui Alecu, pe cuvintele poesiei lui Vasile A. dedicate ei. Piesa nu s’ar putea considera ca o dramă, ci este și ea o poemă romantică — gen către care Eminescu înclina atît de mult în tinerețea lui. Scrisă în presă și «lipsită de poesia» pe care voia să i-o dea poetul, ea nu poate avea pretenții la vreo valoare literară. Este însă cu atît mai interesantă din punct de vedere biografic și istoric literar. Ea contribue să ne lămurească și mai mult personalitatea lui Eminescu, la începuturile sale tulburi, în cari însă flacăra geniului de maî tîrziu izbucnește—sfios aici, năvalnic în Geniu pustiut, prevestind mărirea de mai tîrziu. * Dăm aici o probă din text, care vădește odată mai mult că iubirea de trecut trebuie considerată ca un element organic al sufletului lui Eminescu , Emmi, în dialogul cu Vasile, care vorbește cu entusiasm de Italia (p. 50) : «Să-țî spun. Mie... nu-mî place Italia, ca... Bucovina. Tata are o casă ’n Suceava... față ’n față cu acele ruine negre, ce se zic a fi fost castelul Domnilor Moldovei... îmi place să stau viața mea toată să privesc acele ruine... Noaptea... iarna... într’o cameră caldă, caldă... eu stau la fereastră și privesc ruinele cele ninse, albe, cu argintul lor galben (? sic) fugind prin nouri negri... în umbrele acelor norî aruncate pe zăpadă părînd a fi umbrele străbunilor. Apoi să las perdeaua ’n jos și la lumina focului să citesc povești bătrîne și să-mi adorm mintea mea de copil nebun cu istoriile cronicelor colbăite ale tată-meu. Vezi tu... ce viață mi-ar plăcea... etc.» Dar poema asta romantică ne mai lămurește din punct de vedere al pornirilor literare epoca vieții lui Eminescu, în care a fost scrisă «drama». Ieșit abia din vălmășagul traiului de actor, Eminescu încearcă să creeze în dramă și să aprofundeze acest tărîm , pe-atunci e scris și poemul dedicat lui Mureșeanu (1868), de pe-atunci datează traducerea operei lui H. Th. Röscher despre " Arta representării dramatice ", traducere care l’a preocupat pe Eminescu pănă pe la 1874, iar jbe la 1868 va fi tradus —poate pentru usul vr’uneia din trupele de actori în care se găsia—drama lui Wilhelm Ierwitz, Histrion» (vezi Ms. Ac. Rom. 2253, ff. 2—8, coate scrise pe ambele pagine). I. Scurtu. ") în textul dramei (ms. cit. f. 55) e scris Alecsandrescu și înlocuit apoi cu Vasile, iar la f. 57 e scris Ștefan Vrania(?) peste Vasile Alecsandrescu, — o îndreptare făcuta cu altă cerneală (violetă) și datînd evident de mai tîrziu, probabil din vremea petrecerii lui Eminescu la Iași.