Sămănătorul, 1909 (Anul 8, nr. 1-51)
1909-06-14 / nr. 24
494 SÂMĂNĂTORUL Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost cu toate aceste buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s’o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi. Am făcut chiar și atunci când alții, care-l știu numai din auzite și din puțina lui scrisă, au spus despre dânsul și ceea ce nu-i adevărat, și n’am să vorbesc nici acum despre Eminescu, poetul, care trăiește, ci despre omul, care a murit, sunt acum douăzeci de ani. Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai nainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine. Numai de tot rar se întâmpla însă, ca să-mi citească și el ceea ce scria, căci de cele mai multe ori era mâhnit când se uita în %ța mea, îmi plăcea scrisa lui, dar țineam la el și mă atingea dureros asprimea, cu care îi judeca pe oameni, încât ași fi voit ca altul să spună ceea ce spunea el. Nu se putea împăca felul de a scrie al lui cu viața, pe care o avusesem eu mai nainte de a mă fi împrietenit cu dânsul. Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Deși tânăr de abia douăzeci de ani, el avuse până atunci o viață sbuciumată, umblase ani de zile de-a rândul răsleț ca un copil perdut, se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuș și ca suflet la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoștea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieței omenești și era oarecum copt înainte de vreme. Nu-și urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult și nu numai își făcuse reputațiunea literară, ci știa totodată multă carte și judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română. Iată eu trăisem în o lume strâmtă și nu știam nimic. Avusem o copilărie, care acum, la vârsta, la care mi-a fost dat să ajung, după desamăgirile, prin care am trecut, și’n împrejurările, în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Orișiunde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar