Sportul Popular, iulie 1953 (Anul 8, nr. 2254-2268)
1953-07-02 / nr. 2254
Ca4u**16i4&** tde Cuvântul responsabilului cu munca de instruire sportivă Prin munca lor neobosită, activiştii sportivi aduc zi de zi o însemnată contribuţie in acţiunile pentru dobândirea a noi şi tot mai frumoase succese pe tărâm sportiv. Printre aceşti activişti se numără desigur şi acei care işi desfăşoară activitatea in cadrul comitetelor regionale, raionale şi orăşeneşti pentru cultură fizică şi sport. Cunoaşterea metodelor de muncă folosite de mulţi dintre aceşti activişti poate constitui un preţios schimb de experienţă, un ajutor însemnat in munca fiecărui activist sportiv din ţara noastră. Astăzi ne împărtăşeşte din experienţa sa iov.. F. Kelen, responsabilul sectorului de instruire sportivă din comitetul regional C.F.S. Arad. ...La începutul activităţi mele am muncit de cele mai multe ori la întâmplare, în mod empiric. Munca vrea a fost lipsită de un conţinut ştiinţific. Astfel, am neglijat un timp destul de îndelungat problema pregătirii multilaterale a sportivilor din colectivele sportive sindicale, săteşti şi şcolăreşti, ceeace a făcut în mod firesc ca randamentul acestora în concursuri să fie cu totul nesatisfăcător. 3La această stare de lucruri au contribuit în mare măsură influenţa vătămătoare exercitată de unii antrenori şi de unele cadre tehnice cu mentalităţi învechite care foloseau metodele lor de pregătire, instruirea sportivilor într-o formă neştiinţifică, manifestată mai mult prin pregătirea unilaterală a sportivilor. Nu am combătut cu suficientă tărie această stare de lucruri, ba mai mult, deseori urmam „sfaturile“ acestora, lucru care a făcut ca multă vreme noi să înregistrăm regrese în ceea ce priveşte performanţele, în loc să obţinem, ca în celelalte regiuni, succesele aşteptate. Numai atunci când am început să urmăresc cu mai multă atenţie pregătirea sportivilor la diferite antrenamente, am putut să-mi dau seama de o sere de lipsuri care se înrădăcinaseră în munca mea. lipsuri care au contribuit la frânarea progresului sportivilor noştri. Purtând o serie de discuţii în această direcţie cu sportivii noştri de frunte şi cu antrenorii clasificaţi, am ajuns la concluzia că se impune o adevărată cotitură în munca de instruire sportivă din toate colectivele sportive şi comisiile pe ramură de sport din comitetele C.F.S. raionale şi din însuşi comitetul regional C.F.S. Am început să studiez materiale documentare apărute în Editura C. F. S., folosind în acelaş timp ,şi ajutorul practic al unora din cadrele tehnice mai bine pregătite,cum ar fi de pildă, prof. I. Siclovan, I. Burdan, etc. Aceasta m’a ajutat să reuşesc să îmbin cu nai mult succes munca teoretică cu cea practică In toate disciplinele sportive. După câteva luni am urmat un curs de instructori sportivi. Aici ne am însuşit în mai mare măsură ■problemele de bază ale mişcării noastre de cultură fizică şi sport.Astfel, am reuşit să elimin o serie şi de lipsuri care persistau în munca mea pe linia instruirii sportive. Perioada de pregătire profesională şi ideologică-politică nu s’a încheiat însă aici. Dimpotrivă. Am spornit cu şi mai multă hotărîre să ană documentez cât mai temeinic în ‘4®ate problemele, îmbunătăţindu-mi munca din ce în ce mai mult. Roabele au început să se arate. Colectivele sportive îşi îndrumau sportivii la antrenamente după un plan de muncă, iar aceştia erau instruiţi după metode noi, ştiinţifice. Pe lângă publicaţiile tehnice şi literare care au apărut în Editura C.F.S., ţie care le-am studiat şi le-am păstrat cu grijă pentru o cât mai buna documentare, rar am preocupat îndeaproape şi de studierea cât mai minuţioasă a anatomiei, fiziologiei şi igienei sportive. Traducerile din „Teoria şi Practica Culturii Fizice“ mi-au fost de mare folos în munca de instruire sportivă. Studiind împreună cu antrenorii şi profesorii de educaţie fizică — mai bine pregătiţi — posibilităţile de dezvoltare a sportului nou in rândurile oamenilor muncii iubitori de sport, am hotărît deschiderea unui curs sportiv ce avea ca scop perfecţionarea şi pregătirea multilaterală a cadrelor tehnice. Astfel, în iarna anului 1952—1953 a fost organizat la Arad un curs la care au participat toţi antrenorii clasificaţi din acest oraş. Pregătirea lor a fost sigurată de cele mai bune cadre tehnice ale comitetului nostru. S’a muncit după un plan bine întocmit, insistându-se mai mult pe metodică, medicină sportivă, pedagogie şi psihologie. După terminarea acestui curs, care a ţinut aproape tot timpul iernii, s’a putut constata o schimbare totală în felul cum se muncise până atunci. Ca rezultat al acestui curs, toţi antrenorii şi-au întocmit documente de planificare, care au constituit baza activităţii lor. Exemple în această privinţă sunt antrenorii: Tiberiu Czeka, Zoltán Nagy, Coloman Braun, etc. Pentru a putea studia şi mai mult, mi-am planificat timpul liber în aşa fel încât să am posibilitatea de a învăţa în fiecare zi câte ceva din fiecare disciplină sportivă. Am citit şi am studiat o serie de lucrări împreună cu activiştii comitetelor raionale C.F.S., reuşind astfel să ridic la o treaptă mai înaltă nivelul profesional al activiştilor noştri din raioane, care la rândul lor studiau şi desbăteau apoi aceste lucrări cu comisiile pe ramură de sport. In ceea ce priveşte studiul, un ajutor real am primit din partea activului salariat al comitetului regional C.F.S. Arad, cu care studiam şi mă pregăteam la fiecare început de săptămână în direcţia tuturor sectoarelor de activitate, desbătând pe larg problemele care nu ne erau clare. Acest fel de a studia m-a ajutat foarte mult în muncă. Astfel, am ajuns să îndrum şi să controlez cu mai mult succes activitatea colegiilor de antrenori. Am insistat foarte mult în ceea ce priveşte întocmirea documentelor de planificare la secţiile colectivelor sportive, iar documentele depuse la sectorul de instruire sportivă au fost studiate şi acolo unde am observat lipsuri le-am sesizat de îndată celor în drept pentru ca ele să fie lichidate. Numai aşa am contribuit la îmbunătăţirea simţitoare a muncii de instruire sportivă, fie în cadrul colectivelor sportive, fie în cadrul comisiilor pe ramură de sport. Cred că din aceste exemple reiese clar importanţa deosebit de mare a rolului pe care îl joacă temeinica pregătire profesională în munca activiştilor sportivi. Sunt fericit că an putut să obţin unele realizări în munca mea şi pot spune cu hotărîre că aceste realizări se datoresc în întregime preocupării permanente pentru ridicarea nivelului profesional. Cu toate acestea eu mai am încă multe lipsuri în această privință. Nu m’am preocupat în măsură suficientă de planificarea studiului meu în viitor, mai ales că am un tovarăș de muncă absolvent al S.M.T.C.F. care m’ar putea ajuta mult în această privinţă. Eu îmi iau angajamentul să lichidez şi această lipsă, îndemnând în acelaş timp pe toţi activiştii comitetelor raionale şi regionale C.F.S. să nu precupeţească niciun efort în domeniul ridicării nivelului profesional şi politico-ideologic, deoarece numai în felul acesta vom putea să aducem şi noi contribuţia noastră la întărirea şi dezvoltarea mişcării de cultură fizică şi sport din ţara noastră. F. KELEN responsabilul sectorului de instruire sportivă din comitetul regional C.F.S. Arad SPORTUL POPULAR Pentru intensificarea trecerii in perioada lunilor de vara a normelor gradului II al complexului G. M. A. ’$6 A trecut mai mult de un an de zile de la introducerea gradului II al complexului sportiv G.M.A. In acest timp, o serie de sportivi sârguincioşi au reuşit să obţină toate normele, devenind astfel purtători ai acestei insigne, simbol al unei pregătiri fizice generale superioare. Printre aceştia se remarcă în primul rând unii dintre sportivii noştri de frunte ca maeştrii sportului Ilie Savel, Nicolae Răşcănescu, Alexandru Stoenescu. In unele asociaţii ca Progresul, Ştiinţa, în regiuni ca Timişoara, Regiunea Autonomă Maghiară, regiunea Stalin, numărul purtătorilor insignei G.M.A. gradul II este în continuă creştere. In acelaş timp printre colectivele sportive cu cel mai mare număr de purtători ai insignei G.M.A. gradul II se numără Locomotiva Ministerul Transporturilor, Ştiinţa I.C.F. Rezultatele de până acum sunt însă cu mult sub posibilităţile existente şi încă departe de a atinge obiectivele propuse. Astfel, la sfârşitul trimestrului I al acestui an — şi această situaţie nu s-a schimbat până acum decât în mică măsură existau asociaţii fără niciun purtător al insignei G.M.A. gr II (Minerul, Flacăra). Aceeaşi situaţie era şi în multe regiuni ca Iaşi şi Hunedoara. Nu cu mult schimbată se prezenta situaţia şi în restul asociaţiilor şi regiunilor (asociaţia Melaiul avea zece purtători, Flamura Roşie trei, Spartac zece, regiunile Arad şi Oradea câte 7 purtători, Cluj 3 etc.). Toate aceste exemple reflectă o gravă subapreciere din partea consiliilor asociaţiilor, antrenorilor şi instructorilor respectivi. Această stare de lucruri scoate la iveală şi concepţiile greşite ale unor antrenori şi instructori şi ale unora dintre sportivii noştri care îşi rezumă activitatea în secţii la o pregătire unilaterală. Ei dovedesc astfel că nu au înţeles să aplice in practica muncii noastre experienţa sovietică, experienţă care ne arată că, la baza specializării trebue să stea multilateralitatea, pregătirea fizică generală, fără de care nu este posibilă obţinerea unor performanţe superioare. Legat de aceasta trebue menţionat că atât cadrele tehnice cât şi sportivii care se găsesc în această situaţie au trecut cu vederea peste faptul că însăşi acordarea categoriilor de clasificare este condiţionată de obţinerea normelor G.M.A., respectiv normele de gradul I, pentru categoria a II-a şi a III-a, iar pentru categoria I-a şi maestru, normele de gradul II. Această măsură înlătură posibilitatea ca sportivii noștrisă se rezume la o specializare îngustă. Din cele arătate până acum se desprinde clar că este necesară o cotitură în activitatea colectivelor sportive pentru intensificarea trecerii normelor gradului II al complexului G.M.A.. In special antrenorii, ca şi toţi tehnicienii sportvi trebue să înţeleagă că pregătirea fizică generală care se obţine pe baza complexului G.M.A., şi în special prin gradul I,constitue fundamentul solid pentru creşterea măestriei sportive în oricare ramură sportivă. Reiese deci necesitatea pentru toţi tehnicienii de a se ocupa cu toată seriozitatea de acest aspect al muncii, îndrumând sportivii din secţiile pe care le antrenează pentru a deveni aspiranţi ai gradului II. Mai mult, antrenorilor şi instructorilor le revine sarcina de a se ocupa de pregătirea sportivilor în vederea obţinerii normelor, pregătire care trebue inclusă în programul de antrenament al fiecărei secţii. Perioada lunilor de vară oferă largi posibilităţi de pregătire şi pentru trecerea normelor gradului II, atât colectivelor de începători cât şi secţiilor cu sportivi fruntaşi. Ca mijloace trebue folosite sporturile ajutătoare, trebuind să fie pus accentul pe pregătirea şi apoi pe trecerea normelor de înnot şi a celor dn grupele L II şi III la alegere (100 nr. plat, săriturile în lungime şi înălţime, aruncarea greutăţii şi grenadei]. In secţiile cu sportivi începători pregătirea pentru trecerea normelor a gradului II se realizează prin însăşi planificarea antrenamentului. Programele secţiilor colectivelor care au apărut până în prezent în Editura C.F.S. la atletism, volei, fotbal, ciclism, box, scrimă cuprind suficiente indicaţii asupra îmbinării specializări cu pregătirea fizică generală, deci şi asupra pregătirii pentru trecerea normelor complexului G.M.A. In consecinţă, cei care au obţinut normele gradului I trebue să continue pregătirea in vederea trecerii normelor gradului II al complexului. Şi pentru aceşti sportivi este indicat să-şi treacă în perioada verii în primul rând norma de înnot sau cele de la grupele I, II şi II. Pentru sporturile care se află în perioada de tranziţie şi îndeosebi cele de iarnă pot fi planificate acţiuni care să corespundă cerinţelor pregătirii pentru trecerea normelor gradului II, ţinându-se desigur seama de caracteristicile fiecărei ramuri sportive. AUREL PERŢA din serviciul G.M.A al C.C.F.S. Inaintea campionatului de alpinism al R.P.R. Mic dicţionar de alpinism Alpiniştii noştri fruntaşi vor lua In curând parte la prima întrecere de alpinism, campionatul de alpinism pe echipe al R.P.R. In vederea acestui campionat, alpiniştii se pregătesc cu intensitate in regiunea unde vor avea loc întrecerile la care vor fi urmăriţi desigur de numeroşi iubitori ai acestui sport. De aceea credem că este bine să explicăm o serie de termeni tehnici întrebuinţaţi în alpinism. Vom impirţi aceşti termeni in trei capitole.1. Cei folosiţi pentru desemnarea materialului şi a echipamentului, 2. cei folosiţi pentru denumirea acţiunilor care se fac pe stâncă şi 3. cei folosiţi pentru desemnarea unor porţiuni de teren specifice alpinismului). In prima categorie intră coarda, o frânghie de o fabricaţie specială, din mătase sau manila, lungă de obicei de 40 sau 80 m. Coarda este utilizată de alpinişti pentru a se asigura în timpul ascensiunilor. Pitonul este un piton de oţel care este prevăzut la capăt cu un inel. Prin acest inel se trac carabinierele, un fel de ace de siguranţă, care la rândul lor stabilesc contactul între coardă şi piton şi care nu se deschid decât în direcţia în care este introdusă coarda. Ciocanele sunt asemănătoare celei obişnuite cu excepţia că sunt ascuţite la un capăt şi ele servesc la bătutul şi scosul pitoanelor din stâncă. Trebue să menţionăm că există o varietate destul de mare a pitoanelor pentru diferitele feluri de stâncă precum şi o categorie specială de pitoane pentru alpinismul de iarnă. Deasemeni, sunt şi corzi de mai multe feluri. Dintre ele sunt folosite mai des cordelinele şi reponururile, pentru operaţii auxiliare nu escalade. Din echipamentul specific alpinistului, cea mai însemnată parte este încălţămintea. Alpiniştii poartă în timpul escaladelor espadrile. Acestea au forma unor ghete de baschet şi sunt făcute din piele sau pânză groasă. Talpa este făcută dintr-o pâslă specială, foarte deasă şi rezistentă numită filţ. Ea serveşte la obţinerea unei prize mai bune pe stâncă. Alpinistul este îmbrăcat deasemeni cu pantaloni lungi, impermeabili şi cu o bluză prevăzută cu glugă impermeabilă (hanorac). Pantalonii trebue să aibă neapărat la spate un buzunar mare, în care se ţine ciocanul. In timpul escaladelor primul lucru pe care-1 fac alpiniştii, în majoritatea cazurilor, este asigurarea. Aceasta se face prin folosirea corzii care înfăşurată într’un anumit fel în jurul corpului, pentru ca apoi să fie trecută prin carabiniere şi ţinută de unul din coechipierii Manevrele care se fac cu coarda în timpul ascensiunii sunt filarea, adică strângerea ei şi slăbirea. Alpiniştii pot urca pe traseu la liber, adică fără a fi legaţi în coardă, dacă profilul terenului permite aceasta, asiguraţi la coardă simplă, adică folosind o singură coardă şi la coarda dublă, adica utilizând două corzi. In afara urcuşurilor pe traseele de stâncă se mai fac traversări, adică treceri de la un punct la altul pe stâncă pe o linie orizontală. Una din acţiunile cele mai spectaculoase ale alpinismului este ramonajul. El se face între doi pereţi de stâncă apropiaţi, pe carelpinistul se sprijină cu coatele şi cu picioarele, ridicându-se în acest fel. Rapelul este coborîrea care se face cu ajutorul corzii de pe perete. Coarda este trecută printr-un piton de rapel şi după ce alpinistul a alunecat pe ea în jos, o trage la el. Funicularul este acţiunea care permite alpiniştilor să treacă peste o prăpastie sau de la un colţ de stâncă la altul. Această acţiune se face întinzându-se coarda între cele două puncte şi apoi pânzându-se pe ea o carabinieră prin care este trecută coarda care înprejmueşte pieptul alpinistului. Ţinându-se cu mâinile de coardă, alpinistul înaintează făcând carabiniera să alunece pe coardă. Pendularea este acţiunea voită care permite unui alpinist să „cadă“ de la un punct la altul pe stâncă, ţinându-se de coardă, care trebue să fie tot timpul întinsă şi bine ţinută. Accidentele care se ivesc în alpinism sunt denumite în general scăpări sau alunecări. Cea de a treia categorie de termeni este cea referitoare la particularităţile de teren specifice alpinismului. Fisura este o crăpătură în stâncă în care se bat pitoanele. : . escalade alpiniştii caută să urmeze fisurile, deoarece acestea uşurează uriaşul. Prize sunt toate ieşiturile de stâncă şi şi noile asperităţi pe care le folosesc alpiniştii pentru a găsi sprijin mâinilor şi picioarelor în timpul ascensiunii. O stâncă ce nu are nici fisuri nici prize se numeşte spălată şi nu poate fi urcată, pentru că ea nu permite baterea pitoanelor şi nici urcuşul la liber. Surplombă se numeşte acea porţiune a traseului care nu este verticală ci barează drumul alpinistului fiind înclinată spre exterior. Blăna este o ieşitură a peretelui care urmează de obicei curba de nivel şi permite o înaintare laterală mai lesnicioasă. Pragul este o brană de dimensiuni mai reduse. Platforma este suprafaţa care se apropie de orizontală şi pe care se fac regrupările echipei în timpul escaladei. Ace şi colțuri se numesc ieşiturile de stâncă în diferite sensuri. Hornul este format din două stânci apropiate pe care alpinistul urcă în ramonaj. ALEX. HOROVEANU Concurs popular de canotaj cu participarea ţăranilor nuncitori In cadrul concursului popular de canotaj desfăşurat Duminică la Tg. Mureş au luat startul şi o serie de echipaje formate din tineri ţărani muncitori. Acesta este primul concurs în care sunt antrenori şi reprezentanţi ai sportului sătesc. Cei peste 70 de săteni din comunele Iara de Mureş şi Porumbeni au obţinut in întrecerile de Duminică rezultate frumoase. Din mare merit în mobilizarea şi prepătirea tehnică a ţăranilor muncitori îl au instructorii voluntari de canotaj Iosif Gala, J. Hota, Ileana Jakab, Molnár Rudolf şi I. Nagy. VH. KOVÁCS corespondent