Steagul Roşu, martie 1953 (Anul 8, nr. 46-73)

1953-03-01 / nr. 46

Pag. 2-a STEAGUL ROȘU Nf. 46 H525* „Echipa lui Vodă 44 Ce buimăceală a mai fost și câte pregătiri s au mai făcut în anii dinainte de război, în așteptarea „echipei regale“. Se bucura primarul, se bucurau chiaburii. Pe la porți, pe hudițele mai depărtate din Râpi și chiar din Motocești și Patrașcani, alde 'Vasile Cristian, Ion Dudu, Gheorghe Dănăilă și alții, dădeau doar din cap. Nu spuneau o vrijbă. Nu se așteptau la cine știe ce mare bucurie, chiar atunci când se rostogoleau svonurile din centrul satului cum că Vodă deodată și-a adus aminte de râpeni și a trimis oameni ca în câțiva ani să­ le faca Sat model“. „Modelul mășii“ —scăpă prin­­tre dinți unul­­ dintre țăranii săraci aduș­i cu jandarmul la adunarea din curtea primăriei. Cei mai umblați spuneau: Model de jecmă­neală. Așa a și fost. Moșierii și chiaburii se um­flau cu tot ceea ce dădea „satul model“. „Vom lăsa urme serioase“ — spunea fi­nul din vestita echipă, pironind pe cei din fața lui. Și au lăsat.... țărani mai săraci, școala fără clădire, otravă în sufletele mul­­tora, nimic început. Râpenii au răsuflat ușurați atunci când echipa și-a luat drumul. După ce trecu vârtejul războiului, lucru­­rilor să lemnezică. Comuniștii printre care și Iofi .Verdeș, secretarul organizației de bază, spuneau oamenilor: „Schimbare’n sat va face partidul nostru. Fiți siguri că vom cunoaște o viată mai bună în­ munca sa colectivă, copiii vor avea școala pe care o dorim de zeci de ani, vom avea și lumină și­ vom întindă cântecele și jocurile, să hău­ Iească­­ dealurile Rungului și Benei. 1­­ Și chinga în jurul chiaburilor s’o strânge mereu“­chiaburi. Cu ani în urmă, curgeau zdrențele de pe el. Nevastă-sa, era flămândă, scofâl­­cită, alungată pe drumuri când de o chiabu­­roaică, când de alta. Copiii lor, mulți la număr, flămânzeau zile în șir și tremurau de frig. Acum când vorbește, Goagă își amintește de cele îndurate în timpul regimului bur­­ghezo-moșieresc. Toate acestea însă, au ră­­mas ca o tristă amintire. De când e colecti­vist nu mai poartă grija zilei de mâine. Ni­e dragă munca în­ colectiv, îi sunt dragi oamenii care lucrează cot la cot cu el, pen­tru zorii vieții fericite de mâine. Și gândul îl poartă pe Goagă Vasile departe, se vede pe tarlaua întinsă a gospodăriei, alături de copii și de nevastă; laolaltă cu ei sunt mulți, muncind cu însuflețire la secerat, la treerat, la prașilă. Goagă vorbește domol, liniștit. Oamenii 11 ascultă și vorbele lui le merg­ la inimă. — Să nu râzi măi. Gheorghe! — zice Vasile Goagă către Gheorghe Stanciu. La noi în colectivă s-au schimbat multe. Avem acum boi voinici și cai care când îi prindem la ham, zboară ca niște smei. Ia uitați-vă către poarta colectivei, uite săniile încărcate cu­­ gunoi de grajd pentru câmp trase de caii noștri frumoși. Astfel munca în colec­tivă, dă roade mai multe.... — Și-apoi — continuă Goagă — îi multe de vorbit. Colectiva noastră se întărește. Asta o știți. Spune și tu, Gheorghe, că doar cunoști pleacă din treburile dela noi. In ca­sele multora din noi , pătrunde belșugul. Voi, ăștia care nu sânteți încă dumiriți de ceea ce înseamnă colectivă, mai umblați ș’a­­cum,, cu săru’mâna, cu bogdaproste pe la chiaburi, de alde Marița Gh. Olaruț Vasile Buftea, Catînca Gh. Radu, pentru un pumn, doi de făină. — Despre bei care vă fac de râs în ■ co­lectivă nu ne vorbești nimic bade Vasile ? — se băgă în vorbă un om mărunt, în­desat. — Există pădure fără uscături ? o tăie scurt Goagă. Oamenii dau din cap în semn că nu există. — „Tu­, ce arșiță a­ fost astăzi!“ Grupul de colectiviști care se întorcea de la seceriș și siceriș, cobora pe înserat, destul de târziu, de pe priporul care duce drept la podețul de peste Trotuș. Rămăseseră mai în urmă Gheorghe Lazăr și Neculai Barbu să tragă o țigară și să mai schimbe o vorbă.. Pe dreapta și pe stânga podețului, cuprinzând parcă firul subțire al Trotușu­­lui, se întindeau lanuri bogate de grâu care în picioare, care proaspăt secerate. Era la jumătatea lui Iulie 1952. Seară molcomă, boarea usca sudoarea de pe frunți. Ședință­­ nu era programată în seara asta la colectiv, așa că puteau întâr­zia. Luna începuse să lumineze. Trotușul purta la vale pe apele lui dalii de argint. Vorbitorii se bucurau de roadele culese... Aminteau „din când în când de cele trecute peste râpeni,, ca și peste vecinii din Moto­­cești și Pătrășcani. — Te gândești că nu totdeauna a fost așa, grăi Gheorghe Lazăr către Neculai Barbu, căruia multe nu-i erau­ încă limpezi. Pământurile de pe aici, știi bine că erau ale strămoșilor noștri, răzeși de pe vremea lui Ștefan Cel Mare... Ehei,.... Câtă caznă a fost ca țăranii ,să poată nășiră pământul, din pricina boerimii nesățioase. ■— Și cum zici de-a dat Domnu Ștefan pământu­l ăsta ? — Strămoșii noștri, tovarășe Bartu, au avut mare dragoste de pământul lor, de ță­rișoara lor. Când au năvălit turcii să-i în­robească și sări jefuiască, ce, ei erau să stea cu mâna’n sân ? Cu bâta, cu șpranga, cu pușcoace, cu ce-a mai fost la îndemână s’au strâns și au apărat țărișoara. Și Domnu Ștefan î-a răsplătit... Apoi, pârgarii­ și pripă­­sarii, oslohanii, tot soiul de slujbași înfră­țiți cu boerîi atâta au stors pe bieții țărani, că­ mereu se rupeau bucăți de pământ, cu care se închiabureau alții... Așa au ajuns peste ani de zile stăpâni peste pământurile din­ împrejurimile noastre, chiaburi ca alde Necu­lai Pruteanu, Vasile Țâfu și alții. Și la toate acestea, nu poți să mai numeri cât îi de multe furtișagurile și asuprirea ce ne-a adus-o ani și ani alde Roseti, Bogdan, colonelul Balaban și alți boeri... știe-le nu­­m­ele dracu și cine i-a mai făcut, di. Barbu trase adânc din țigară, făcu ochii mi­afta­ din când în când. Gândea. Câte nu vede el acum! Și câte nu le pricepe încă mai bine. Școală să le fi făcut boerii ? Ce, fără școală nu puteau să le slugărească mai bine. Electrică să le facă, dispensar, cămin cultural ? Nu-și aduce el bine aminte, cum strigase odată cu toată ura de după gara Neculai Pruteanu, la câțiva țărani săraci și mijlocași care se adunau pentru colectivă și pentru școala cea nouă : „Bă, v‘au uns ochii comuniștii, o să vă facă colectivă și o să vă facă școală ? Ascultați ce vă spun eu. Tot cu pantalonii în patru petici o să um­blați “. Neculai Barbu zâmbi unui gând, satisfăcut, că tocmai de andoaselea de cum vrn chiabu­rul, s‘a întâmplat. Câte nu­mai depanară în seara aceea. Iai vorbele lor, mereu reve­neau nume de oameni mai luminați din sat, care mereu , au stat în frunte, comuniști­. .Nici nu observară că în spatele lor mergea tăcut Vasile Dănăilă, țăran muncitor indi­vidual. Acesta își secerase grâul la timp privind tot cu ochiul la colectiviști și hotărît ca a doua zi să predea cotele, l­era mergeau la inimă vorbele lor și când la un cot­­ trebui să părăsească drumul, celor doi le spuse doar atât: Bună­­ sara. ..,Bună sara“ din care au înțeles­ că Dar ^un Dănăiță le-a priceput tâlcul vorbelor și că ele au prins sămânță. " Se despărțiră într’un târziu cu inima plină de bucuria unei zile grele, dar rod­nice de muncă, și cu un taifas drag de prieteni. " Se depărtară câțiva zeci de metri Ghița Prunul ia cuvântul Gheorghe Andronic. Lazar ,se­ opri în­ loc, și se bătu ^»t« frânte , acest Vasile Turturi­ cu necaz: „Tu, abea am uitat să-i amintesc . .... ... .. «am a fost înainte de război cu oamenii­­ Pentru noi, membru de partid din aceia ai regelui, și cu „satul model". gospodărie, adunarea din seara aceasta, în­seamnă un eveniment important. Cu toții trebue să cântărim bine pe cine să punem anul acesta în consiliul de conducere. , Și Vasile Turturică vorbește răspicat des­pre felul cum a înțeles să-și ducă munca vechiul consiliu de conducere al gospodăriei. Din vorbele lui se desprind realizări­­ în­semnate, dar în­ acelaș timp și lipsuri în ceea ce privește întărirea economico-organi­­zatorică a gospodăriei. — De­ unde pornește lipsa, tovarăși ? — zice Turturică. De la noi. Noi suntem aceia care am contribuit ca în gospodărie să nu existe o temeinică organizare a muncii, și ca unii oameni să facă treaba de mântu­ială. Unii, de care noi nu ne-am ocupat în­deajuns, au plecat urechea la șoaptele ve­ninoase ale chiaburilor. Chiar și președin­­tele, Butucelea Enăcache, a făcut acest lu­cru. Noi suntem vinovați, că nu am ajutat pe președinte și pe ceilalți din consiliul de conducere, pentru a-și vedea la timp lipsu­rile,­ pentru a nu cădea în greșală. Au luat cuvântul, pe rând, toți comuniș­tii din organizația de bază. S-au înscris la cuvânt Constantin Barbu, Cobzaru Elena și Cantea Ion. Analizând lipsurile avute de consiliul de conducere al gospodăriei, aceș­tia au arătat cum trebue să muncească co­muniștii pentru înflorirea continuă a gospo­dăriei și pentru demascarea uneltirilor chia­­burești. Până aproape de miezul nopții au frămân­tat comuniștii problema consiliului de con­ducere al gospodăriei. Fiecare a avut de spus ceva. Discuțiile au fost vii. Au scos la iveală hotărîrea de a merge mereu înainte, pe drumul trasat de Partid. Activitatea fie­căruia a fost discutată critic și autocritic. La urmă s'au trasat sarcini de viitor. A doua zi, la propunerea comuniștilor și a colectiviștilor fruntași a fost ales un nou consiliu de conducere al gospodăriei. Ca președinte a fost ales comunistul Constantin Barbu. Oamenii au cântărit bine pe cei care i-au pus să-i conducă. S-au ridicat colecti­viști fruntași și­ au arătat despre fiecare cum a muncit pentru întărirea și înflorirea gos­podăriei și cum trebue să muncească de­­acum înainte. — Să nu uitați, tovarăși — a spus Vasile Goagă, de faptul că dușmanii noștri văd în fiecare victorie pe care o dobândim, în fie­care realizare, o lovitură pentru ei și de a­­ceea caută sa ne pună piedici. Noi am svâr­­lit­ afară pe chiaburii de-alde Fănică Șt., Tul­pan, Gheorghe Gh. Radu și alții, dar acest lucru nu trebue să ne facă să ne culcăm pe o ureche. Dimpotrivă. Noi trebue să tin cu ochii în patru. Trebue să știm că chiaburii ficauăă să ne lovească folosind elementele îna­poiate, pe acei care au intrat în gospodărie, trimiși­­ de el. Atunci când Goagă Vasile se gândește la viitorul gospodăriei colective, la viitorul co­piilor săi, îi­ crește inima de bucurie. Știe că alături de ceilalți colectiviști care au intrat de curând în colectivă, printre care Enache Gh., Gh. Stanciu, Zamfir Hangariu, vor veni nu peste mult timp, cu zecile, cu sutele. Privind țintă la cei aleși să conducă gospodăria în anul acesta, Goagă Vasile spus : „Drum nou“ —i-am pus numele gos­­­podăriei noastre atunci când am întemeiat-o. „Drum Nou*4 întâlnești în satul acesta oameni voinici, flăcăi, care se poartă sprinteni, fete ,îmbujo­rate la față. Mai cu seamă în zilele de săr­bătoare, la horă, la cămin pe ulița șerpuindă, străjuită de o parte și alta de case joase, dar bine gospodărite, sau la sediul colectivei, întâlnești tot satul. De cele mai multe ori discuțiile sunt aprinse. .Obiectivăm­ bună — zic unii către co­lectiviști.. Vedem cu ochii noștri că-i de folos­ . Sunt însă la voi în colectivă unii care vă fac de râs... de batjocură, nu alt­ceva. Vasile Goagă, colectivistul fruntaș, nu poate spune că în colectivă ..treburile merg tocmai bine. Mai sunt unii care trag îna­poi­, la vechile obiceiuri. Muncesc pe apu­cate. Fac treaba de mântuială. Știe că se întâmplă uneori ca în­ colectivă unii oa­meni să se -nvârtească de pomană, fără nici un rost. ..Nu e organizare. .. ne lipsește acest lucru“ —își zice Goagă. — Să zicem că așa e cum spuneți voi. Dar eu vă întreb: așa era colectiva când am tnjghebâtro, cum e azi ? Aveam atunci păsări, oi și vite de care să-ți fie drag a le privi ? Nu dragii mei,­ nu le­ aveam pe toate­­astea. La drept vorbind, ce am avut când ne-au? apucat de treabă ? Câteva pluguri ho­dorogite și căruțe, care când pom­eam la drum cu­ ele, lăsau dâră de spițe în urmă. — cu­ astea am început munca ! Oamenii prind să râdă cu hohote. Se o­­presc din mers și alți oameni, tineri și bătrâni. Unii-s colectiviști, alții țărani mun­citori din sat. Pe Goagă colectivistul îl cu­nosc toți. Neam de neamul lui a argăsit la RÂPENII Dar anii s’au scurs rând pe rând. Nevoile, necazurile, au lăsat urme adânci în inimile râpenilor. De aceea, atunci când întreg po­porul nostru a pășit pe calea unei vieți noi, nădejdea de mai bine le-a încolțit puternic în inimi. Oameni de nădejde au fost puși să câr­muiască treburile comunei, oameni devotați partidului, cauzei noi. Mai crâcneau unii că au fost puși în frunte cei care­ au robit pe la chiaburi, pe la boieri, dar n’aveau încotro. Nu le-o fi fost lor pe plac, chiaburanilor, treaba asta nouă, dar râpenilor cinstiți le-a parte! Petecul de pământ apucat dela pă­crescut inima de bucurie când în fruntea nunți, rămâneau ei să-l muncească, să-i comunei au fost aleși Cobzaru Vasile ca pre­ședinte al sfatului, Gogea Gheorghe ca vicepreședinte. Veneau oamenii la sfat cu nădejdea ’n inimi, că păsurile le-or fi ascultate cu aten­ție, că vorba lor o să cântărească greu. — Acu-i timpul să ne gospodărim cât mai bine satul, comuna, oameni buni — le-a spus Verdeș Ioan, secretarul organizației de bază într-una din seri, când râpenii se adu­­naseră la cămin să chibzuiască asupra bu­nului mers al muncilor agricole, să chibzu­­iască cum să gospodărească mai bine co­muna. Cu munca noastră, <-a< sfa­­tului, o să reușim, smulgă roadele. Azi, mulți dintre fiii țăra­nilor săraci și mijlocași din Râpile, datorită ajutorului dat de stat învață în școli supe­rioare, au munci de răspundere. Se mân­dresc râpenii cu feciorul lui Vasile I. Brumă, care-i acum locotenent, cu tinerii Bogea Ștefan și Burghelea Vasile care-s tot ofițeri, cu Asavei Nicolae, Ciociu Sandu și Lazăr Ion, care-s elevi la școala metalurgică din Păltiniș, se mândresc cu toți tinerii care învață să-și lumineze mintea, care mâine vor fi și ei constructori ai vieții noi. „Muncind alături de ei, parcă întinerești’’, spun dese­ori râpenii. Tot atâta inimă, tot • a visu“ Vre pun­em­ii și atun­ci când — Atunci ? întreabă Goagă. La noi în colectivă au fost la început unii care au intrat cu apucături vechi, moștenite din tre­cut. Ce-și ziceau ei ? Și dacă oi munci, și dacă nu, tot trebue să­ ne deie colectiva. Au venit în mijlocul nostru însă tovarăși de la partid. Ei ne-au arătat că drumul nu este acesta. Și vorbele lor s-au adeverit mai cu seamă, toamna, la împărțirea veniturilor. Cei care au muncit tine și nu au stat vara cu burta la soare, au primit bucate din bel­șug. Ceilalți însă, nu. Eu de pildă știți câte mii de kilograme de bucate am luat pentru zilele-muncă. Colectiva schimbă și viața noastră, schimbă și oamenii. Pentru asta luptăm noi. Ca să facem pe fiecare să în­țeleagă rostul muncii, al vieții noi. O adunare neobișnuită Peste sat se așterne pânza înserării. La sediul gospodăriei agricole colective e for-,­fotă mare. Pe poarta colectivei intră, rând pe rând, femei și bărbați. Intr-o încăpere lu­minată se adună comuniștii. Gheorghe An­­dronic, secretarul organizației de bază, face apelul. Se anunță ordinea de­ zi a adunării, când ne-am hotărît s-o rupem cu sărăcia și exploatarea și eu zic la fel acum: trebue să mergem pe drumul cel nou, drum victo­rios pe care ni-1 arată colhoznicii sovietici. Vestiri despre belșugul colhozurilor Melodia străbate până departe în hudiță. E un cântec vesel, sovietic, de pe întinsele și mănoasele câmpii ale Cubanului. — Cântă iar la Maria Apostol — zic dru­meții. — De ce n-ar fi veselie, bade , în vară, a muncit bine în colectivă, hambarul și podul s’au umplut de bucate.. A fost printre pri­mele.... Răsplata a primit-o pentru cele 180 zile de muncă în colectivă.. Și-apoi, nu-i multă vreme de când bădița Vasile Ciociu și-a adus-o în casă, nevastă. — Ce mândru mai era în ziua nunții, ți-amintești ? . Luase de nevastă doar o co­lectivistă și nu printre cele din urmă, Maria Apostol îi și vrednică, îi și frumoasă. — Dar bine-i mai zice, frate, cât ai fi de grăbit și tot parc’ai sta s’asculți, patefonul ăsta-i zice cu foc. — L-a primit în dar dela colhoznicii so­vietici când a fost ast’vară cu delegația. Ehei, câte a mai povestit de acolo, cum se muncește pământul, cum își gospodăresc colhoznicii averea lor colectivă, cum și în casele lor și câte și mai câte lucruri des­pre viața lor pașnica și fericită * E‘n mijlocul lui Februarie. Țăranii mun­citori n‘au uitat niciun cuvânt din cele ce le-a povestit Maria Apostol când s’a Întors din Uniunea Sovietică. Au ascultat-o și cei care au găsit de cuviință s-o aleagă pe Maria Apostol, vrednica brigadieră a co­lectivei, să meargă să viziteze vestitele col­hozuri din Cuban, au ascultat-o cu atenție și cei care s’au mai lăsat prodă svorturilor chiaburilor care ziceau ca Maria n’o să se mai întoarcă inapoi, sau câte și mai câte Înecuri de izbava. A vorb­t cu tot focul inimii Maria Apostol Ciootu despre minunatele bogății ale colho­zurilor Stalin, Budîonâi, Kirov, Pobeda și Kalinin. — Roadele lor îs bogate — le-a spus ea— pentru că colhoznicii muncesc chibzuit, pen­­tru că aplică cele mai înaintate metode ale agrotehnicii sovietice. A scos apoi caietul pe care și-a notat cu grijă toate impresiile, toate sfaturile colhoz­nicilor, brigadierilor, agronomilor, atunci când se oprea minunându-se de frumusețea și bogăția spicelor, de atenția cu care erau încriiite vitele, cu care era păstr­ată averea colhozurilor și pe toate le-a împărtășit cu răbdare țăranilor muncitori care-o ascultau. Vorbele Măriei Apostol au prins roade colectiviștii au ascultat-o cu atenție, la fel și țăranii muncitori cu gospodării indivi­duale. Au luat aminte la tot ce le-a spus ea și parcă de atunci munca nu-i mai cu spor.­­ Toate să­ le faci la timpul lor, le-a spus Maria Apostol, și atunci negreșit că vom putea obține roade îmbelșugate, așa cum le obțin colhoznici". Gospodărire, nu șagă De câte ori venea Trotușu’nspumat, vijelios, rupea nodul­­ și­ z­­e întregi rioenii nu pu­teau să mai treacă de cealaltă parte, spre Onești. Oamenii se ’ntristau, suduiau și cu cazmalele încercau s’abată apa din nou în albie. Le era greu și tăieau mereu drumul la primărie rugând să dureze un pod mai­­ trainic, așa ca să nu-i ia ana la fiecare opinteală mai puternică a Trotușului. — N'aveți grijă, că v-om face —răspundea Nicolae Pruteanu, primarul comunei. Statul o să ne simte și v om construi. Râpenilor le era lehamite de pod, le era lehamite să se mai ducă la primărie. Și-apoi parcă de podul ăsta se lega toată viața și fericirea râpenilor ! Până să-l aleagă primar pe Nicolae Pruteanu, unde nu se batea cu pumnii în piept, spunând că o să facă, c'o , să dreagă, numai să-l aleagă pe el. Că lî­­beralii-s oameni de treabă, că vor binele țărănimii și câte și mai câte. Și tot îi tră­gea cu podul înainte, știa că ăsta-i năduful râpenilor. Le mai spunea c‘o să facă școală nouă’n sat. dispensar.. Asta, pân'ce s’a vă­zut primar. — Ehei, o fi el Pruteanu cu conu Vasiliu din Bogdănești, dar uite că nu v’ascultă păsurile, oameni buni —spunea chiaburul Vasile Buftea. Dați-ne nouă votul, țărăniști­­ților, și n’o să aveți numai nod în sat, ci și școală mândră ; drumurile le-om repara pe ’ toate vezi, ca viața s’o trăim în frăție și belșug. Așa trăgeau cu cruza și Nicolae Pruteanu, Vasile Buftea și Ilie Bontaș, care au fost rând ne rând primari în Râpile’n vremea liberalilor, fie’n­ vremea țărăniștilor. Râtenii s‘au săturat curând de atâta vorbă de clacă, de atâtea minciuni și iar îi mai ascultau ne chiaburi, care voiau sâ se cocoțeze în postul de primar al comunei. Parcă numai necazul cu podul le-a dat țăranilor muncitori din Pâpile să’nteleaga că primăria era doar un rim’om de a asupri mai aman țărănimea, de a-i face pe cei săraci sa se plece fără a crâcni în fata ririaburanilor, a moșierilor! Obida le aminea inimile ori de câte ori veneau la primărie să-și caute drep­tatea, să împiedice vreo oouă. samavolnicie. T­omarul cu mâna î-n mâne cu jandarmul și greu era de scos la iveală adevărul curat. Ge mai încolo, încoace. Primarilor —chia­buri de-atunci le era greu să țină seama de păsurile țăranilor săraci; nici vorbă să se mai gândească să facă intr’adevăr­­at mo­del, așa cum trăncăneau în preajma alegeri­lor. — Ai dreptate, tovarășe secretar, îi întări vorba unul dintre țărani. Atunci au chibzuit râpenii cum să con­struiască podul peste Trotuș; ajutor le-au fă­găduit și colectiviștii, cum să se folosească energia apei, ca să electrifice comuna, atunci au chibzuit asupra multor treburi gospodă­rești din sat. Tot în acel an au ridicat și podul peste Trotuș. Gheorghe D. Verdeș, Cobzaru Vasile, Goagă Gheorghe, au muncit pentru construi­rea podului. Intr’o lună a fost gata. — Nu prea le vine la socoteală chiabura­­nilor; praf și pulbere s’a ales de­ vorbele lor, de uneltirile lor. Uite, oamenii cinstiți nu se dau înlături când e vorba să-și gospo­dărească satul. Președintele comitetului de electrificare, secretarul organizației de bază Ion D. Ver­deș, deputatul colectivist Gh. Andronic I, vicepreședintele sfatului Gogea Gh., n’au găsit odihnă până ce n’au adunat tot satul, toți țăranii muncitori, ca să dea o mână de ajutor la electrificare. Oamenii au avut încredere în comuniști, în derutați și au por­nit cu bucurie la muncă. Vasile Hanganu, Ion Asavei, Vasile Gogea, au transportat lemnul pentru stâlpi; lemnarii Cozm­a Tinei, Nicolae și Ion Andronache, Vasile Palade, i-au fa­sonat. Bătrâni și tineri au dat ajutor. Și în cân­tece de veselie firul s’a întins în tot satul La casa lui Vasile Puțingher, țăran sărac, la pădurarul Vasile Pavel, la colectiviștii Ion Ciociu II, Vasile Cojocaru, în casa deputa­tului Petrică Dimofte și a altor țărani să­raci și mijlocași din sat a pătruns lumina electrică și odată cu ea și bucuria visului împlinit, încrederea în Partid și în statul nostru nou, nădejdea de mai bine în viitor. Cu gândul la viitor — Noi credem că-i tine să ne ridicăm școală nouă’n sat și greu s’o tot ții cu chi­rie an de an. Vom contribui cu bani, cu munca noastră, și-om izbuti. Propunerea deputatului Nicolae Luca fost susținută de mulți țărani muncitori din a Patrașcani. Cei din Râpi și Motocești înțeles că pătrășcănenii aveau dreptate au și împreună au hotărît ca prin autoimpunere să se construiască școală nouă’n Patraș­­cani. Nu-s de atunci decât câteva luni, fundația școlii îi ridicată, a fost procurată toată cantitatea de material lemnos necesară con­strucției și țigla. [ . . . — L-ai văzut cu câtă o tragere de inima muncește Vasile Buruiană la construcția școlii . A fost primul la căratul nisipului, a pietrei. — Destul s’a chinuit el să învețe boaba de carte. De aceea muncește cu drag, ca fiii și nepoții lui să nu se mai chinuiască ca el, să învețe în școală nouă și frumoasă ca și fiii râpenilor din satul învecinat, de­aceea muncesc cu drag și Gheorghe Tanase și comunistul colectivist Ioni Florea. Dorința de a schimba viața satului, de a-l face să înflorească, arde’n inimile râpenilor, așa cum dogorește’n miez de vară soarele. Tot prin autoimpunere au hotărît râpenii să construiască un staționar pentru copii, să dureze­ un dig pe malul Trotușului, ca să-i zăgăzuiască apele năvalnice. Socoteli în zori r­e zi N’a prins a se lumina încă bine de ziuă. Moș Costea, cum îi zic râpenii și cu tov. Vasile Popa, președintele cooperativei, întoc­meau cu grijă darea de seamă. Anul trecut eram 1700 membri’n cooperativă, astăzi sun­tem 1837. Asta-i bun...! Uite cât a crescut și fondul social ! Moș Costea își potrivește ochelarii și cercetează cu atenție foaia pe care se’nșirue în ordine coloane de cifre, și date. Ochii-i râd de bucurie. — Ai dreptate, tovarășe președinte, oame­nii au tot mai multă încredere în coopera­tivă. Ehei, ți-amintești cum mai turbau de mânie alde Nicolae Pruteanu, Vasile Pru­teanu și Maria Cornea, când i-au­­ scos oa­menii din cooperativă ? Bine-au făcut de i-au scos. Chiaburanii ăștia vroiau să­­ ne încurce socotelile și credeau că pot să-și facă de can tot, ca pe-atunci când se băgau fn consiliile de administrație ale cooperati­velor și-i jecmăneau cât puteau pe bietul om cinstit. — Parcă acu­m­ tot turbează de mânie, bade Costea. Ațu ne urăsc și mai aman. Parcă pe Co­­ma și Vasile Tinei, ține-au căutat, alții decât ei, să-i împiedice să­ se înscrie cu partea sociala în cooperativă și le-au îm­­puiat capul cu câte și mai câte minciuni. — Trebue să ținem mereu seama de învă­țătura partidului: cu cât avem mai mari succese, cu atât chiaburii ne urăsc mai mult; trebue să fim cu ochii’n patru, să nu ne scape din mâini. Moș Costea a început apoi să răsfoiască in dosare. — Scrie, tovarășe președinte, planul la achiziții l-am îndeplinit în proporție de 107 la sută. Gh Gh. Diaconu, care nu de multă vreme a luat de nevastă o vrednică colecti­vistă, a valorificat prin cooperativă 1.400 kg. grâu, și-a luat în­ schimb țiglă pentru casă. Gh. Andronic a valorificat grâu și floarea soarelui. Datele se înșiră una după alta­­uite, anul ăsta s’au vândut la cooperativă mult mai multe lucruri ca în anul trecut. Banul cân­tărește mai greu și acopere mai multe nevoi. In casele colectiviștilor și într’ale ță­ranilor muncitori, pătrunde mai lesne bu­curia, veselia. Partidul i-a învățat și-i învață pe râpenii cinstiți cum să lupte împotriva dușmanului. Astă vară i-au scos din cooperativă pe­­ cei 15 chi­aburi, care-și îmbrăcaseră cu dibăcie haină de mijlocaș; râpenii vor veghia în viitor cu și mai multă strășnicie, ca drumul lor spre o viață mai bună să nu fie împie­decat. „Nădejdea noastră de azi și de mâine, sunt tinerii“ — obișnuiesc să spună țăranii muncitori din Râpile. Puțini puteau să meargă la școli mai de- câteva vorbe scrise într’un carnet Vara anului 1950, a fost cu adevărat fur­tunoasă pentru râpeni. Adunări, muncă de lămurire. In dreapta și’n stânga, spinii ve­ninoși ai chiaburilor, șoaptele învrăjbirii . „Nu se face colectiva“ — se încrâncenau ei. „Se face!“ — răspundeau săracii și mijlocașii, întăreau cu hotărîre comuniștii,... Unul care făcuse cerere și care vroia să afle cât mai multe de la trimisul Comitetului Central îl tot trăgea de mânecă pe directorul școlii : — Mă rog matale, lasă acuma treaba cu școala, ca o să-i faci tovarășului capul că­­lindar. Directorul școlii, nu și nu. Să-i spuie, să-i explice. Organizația de bază, comitetul de inițiativă cărora el le-a vorbit, l-au înțeles doar, l-au încurajat. Trimisul Comitetului Central al partidului observă frământarea. —Ai vrut să spui ceva, tovarășe învățător? — Nu de azi și nu de ori, le-am spus tovarășilor că o școală mai mare’n sat, în care să învețe cât mai mulți copii, va ajuta la luminarea țărănimii muncitoare, va fi un sprijin colectivei și va fi o mândrie a satului nostru atunci când toți țăranii muncitori vor fi în mareă familie a colectivei. — Drept,e foarte drept... Cei adunați în camera mică ascultau cu atenție. — Și.... cum credeți că puteți rezolva a­­ceastă treabă importantă ? — Suntem de părere, spuse directorul școlii­, privind în dreapta și stânga, cerând parcă întărirea celor din jur, să facem un memoriu către Comitetul Central, să-l iscă­lim învățătorii, viitorii colectiviști, să expli­căm necesitatea școlii în satul nostru... Trimisul Comitetului Central ascultă răb­dător până la urmă, zâmbi cald, se apropie de grupul celor­­ prezenți și spuse : — Cred, tovarăși că nu fe nevoe de me­moriu. Să nu zăbovim. Scoase un carnet­ și un creion,­ își notă câteva date și spuse doar atât:: — Voi spune la­ București, acolo , unde tre­­bue, despre cerința voastră. A trecut numai o lună. Dela minister veni hârtie să întrebe ce loc este pentru școală... Sbsiră apoi materiale, meșteri și în primă­vara lui 51 fu gata. Nu-i vorbă Că o vară au mai întârziat tovarășii dela întreprinde­rea Regională de Construcții cu acoperitul. Dar în toamna lui 52 școala nouă își primi elevii­ — încă un ghimpe tn inima chiaburilor— spuneau țărani­ muncitori. Asta-i Partidul nostru. Vorba și fapta, m­a.i. Domnu Vucea44 Gheorghe Turturică deschise bucuros ușa casei și începu cu o ploaie de vorbe să po­vestească maică­ și ce-a mai fost pe la școală, ce noutăți a învățat, câte s’au mai întâmplat. „Stai să vezi mămucă, cei din­­tr’a cincea ne-au povestit că azi au învățat la română o bucată nouă, tare frumoasă : „Domnu Vucea“ de Barbu Delavrancea. Mi-a dat unul cartea s’o citesc și eu acasă, ca­­ să râdem, de cum era în școală altădată“. Nici nu mai așteptă răspunsul maică-și și Gheorghiță începu să citească . ..„Lecțiile mergeau strună. Nu învăța ni­meni nimic. Clasa avea șaisprezece banci; băncile a­­veau șaisprezece „primi“ și șaisprezece „mo­rmon"; peste monitori erau trei ()monitori generali“; doi de învățătură și unul de „or­dine“. „Generalii" as­cultau pe monitori monitorii ascultau pe primi; primii ascultau­­ pe școlarii fără grad. Școlarii dau „interes“ primilor, primii monitorilor; monitorii un­geau pe general; iar generalul da ordine, care nu punea note la învățătură, ci numai însemna, cu o cruce, cu două și cu trei,, pe cei ce nu stau smirnă când îi venea lui poftă „să se audă musca în tavan“, lua ce putea de la monitori, primi și școlari. Gene­ralii bateau pe toți: monitorii, dela primi in jos; primii, pe școlari; școlarii se tâmnuiau între dânșii. Pentru nota „rău" nu dădeai nimic; pen­tru „binișor“: pâine, brânză, măsline; pentru „bine“ făceau bogaciul, simitul și plăcinte, pe din două: pentru „prea bine", pe lângă celelalte, mai dăruiau arșice și­ condeie de fier noi: pentru „foarte bine“ ceva gologani, mai ales din banii noi care tocmai pe atunci ieșiseră: „eminențele“, „eminența mică fe) și „eminența mare" faț. cu ajutorul băn­cuțelor și a jumătăților de sfanț". Urmau apoi povestiri despre bătăi din școala veche, despre cuvântul de ordine : „Ochii pe carte, gândul la lecție, liniște profundă și faț’de mișcare. Cinci dintr’o­­dată și oprit!“ — ceea ce însemna că cine va mișca cât de puțin, mănâncă bătaie și va fi închis peste noapte la arest. O adevă­rată „amorțire, tâmpită“, ca și procedeele din școala veche, așa cum subliniază marele scriitor al țării noastre. — Și când spui tu Gheorghiță, că s’au în­tâmplat toate astea scrise’n carte ? — Ei, mamă..., asta cu mulți zeci de ani înainte, a povestit profesoara. — Par­că a fost mai­eri — rosti cu jumă­tate de glas mama lui Gheorghe­ Turturică.... Astăzi când copilul ei, orfan de război, învață la școala cea nouă, are cărți și re­chizite gratuite, capătă o educație aleasă, își aduce aminte cu multă obidă de cum se învăța pe vremea ei. Așa cum au învățat și alți țărani muncitori din comună ca Vasile Cojocaru, azi colectivist, Ciociu Vasile. Pe vremea lor și mai încoace, înainte de război, învățători înapoiați ca Ion Butucelea, Bur­­ducea și alții, nu se îngrijeau de sutele de neștiutori de către din comună, nici de edu­cație. Otravă în suflet, treabă pe la gos­hind o încăpătoare, e luminoasă, “T ‘nca,lzita’ Primitoare. Săli de clasă cu tra Ldn ‘fra­ C0tta,’, rn mobilier nou, săli pri­­n“ “ e ana cînectorului și a profesorilor, nenumărate a­pa­ra­te de fizică, de chimie, anatomie, pentru ca studiul să fie mai rodim­, du­ copii bursieri ai colectiviștilor­ din sat și u muncitori din împrejurimi, evite T“U“7“ cicla­de­­ 9 profesori se ocupă de instruirea școlarilor. Iată-ne îi­ una din săli. La clasa a Vii a, de pilda. Copiii stau cuminți, atenți O beCie oarecare de istorie. Pe pereți lucruri noi, care au aparut pentru prima dată în școala nouă, Pianul îngrijire, o bibliotecă, planșe colo­­rate. Rand pe rând, copiii care răspund, vor­­besc, întrun chip cum nu s’a vorbit nicio­­data despre istoria contemporană a omenirii ■Războiul burilor.... exploatarea colonială din­ imperiul britanic.... Situația clasei munci­­­toare in Anglia după cucerirea Transvaniu" im și războiul împotriva Irlandei.... Cununia­ din Paris.... și câte alte și alte evenimente istorice pe care copiii le învață pe înțelesul lor,­ în lumina celei mai înaintate învăță­turi despre lume și istorie a societăți:i materialismul. Professoara vorbește cu el prietenește și­ î apropie. La clasa VI-a, dră de limba rusă Băia­tul muncitorului­ de pădure Papuc Neculai, purtând cu grijă la gât cravata de pionier, urmărește cu degetul pe carte lectura Ma­damei Ciociu despre „povestea țapului și a vulpii“. In glasurile micilor elevi, , limba lui Lenin și Stalin rostită cu ușurință, capătă atâtea tâlcuri, care se strâng buchet în ma­rea dragoste și recunoștință pentru limba eliberatorilor noștri, pentru limba in care Stalin arată omenirii drumul către pace, iátra fericire. Prind viață vorbele lui I­ici In clasa puternic luminată de becul elec­tric, cercetam pentru a nu știu câta oară lozincile, tablourile, gazetele de perete, ceam legătura între ele și cele văzute Fă­rn Camera Pionierului, ne reveneau în minte, versurile unui prieten poet : „Spre case din munte va porni­­ In nopțile albastre bucuria iar numele lui Lenin, veșnicia Câtă-i de lungă, o va birui!" Gândeam că vorbele lui Lenin: „Școala în afară de politică, în afară­ de via­ță este o ipocrizie și o minciună“, trăesc în toate cele văzute aici. Tablourile lui Bălcescu­, Doja, Horia, și Crișan, Tudor Vla­dimirescu, Ana Ipătescu , cele" ala luptătorilor Filimon Sârbu, Vasile Roaită, Olga Bancic, citatele din Lenin și Stalin, gazetele de perete cu probleme vii, cu „în­trebări și răspunsuri“, sărbătorirea și școală a evenimentelor de la Grivița din 1933, sărbătorirea lui Bălcescu, pregătirea unei piese de teatru închinată aniversării nașterii lui Creangă, tabloul iubitului n­ostru conducător Gheorghe Gheorghiu-Dej pus la loc de cinste cu dragoste de școlari­ și în­vățători — întăresc cele de mai sus. ....Școala trimite lumină tot mai departe. Partidul a chemat școala și­­ slujitorii, la lu­ptă. Aproape 500 de neștiutori de carte au lăsat aici burghezii și moșierii. Azi, doar­­­ o cincime au mai rămas, cu care seara la școală, sau în case mai îndepărtate, învă­țătorii și profesorii învață. Că școala e le­gată de viață și că transformarea socialistă a satului înseamnă lichidarea înapoierii culturale, lichidarea analfabetismului, o simt și colectiviștii Ion Ganea, Gheorghe Barbu, gospodina Maria Nițu, colectivistele Profira­­Răileanu și Marița Butucelea, și atâția alții ce au învățat carte în acești ani. Așa cum ne spunea președintele cooperative, cadrele didactice din sat, răspund chemării partidului și guvernului care le răsplătește și le înțelege munca. De aceea colectiviștii și țăranii muncitori, vin degrabă la sfatul popular când află că se poate întâmpla ca învățătorii, școala, să rămână fără , lemnie, fără gaz. Un mic panou cu fotografii Cât de mult s’a bucurat Petrică Dimofte, actualul director al căminului cultural, când au sosit de la București fotografiile corului echipei de dansuri și a soliștilor căminului cultural, când au fost la București în 1950. Ce-or să se mai bucure țăranii muncitori, tineretul, când vor privi fotografiile ce vor fi extinse pe un panou la cămin ! ....In 1950 nu plecase la București decât echipa de dansuri. Dar așa de frumos au cântat tinerii până ce au fost chemați pe scenă, că au fost invitați de Comitetul pentru Artă să execute câteva coruri, iar doinele, sârbele lui moș Vasile care le zice din fluier ..ți­nut cu o singură mână“ au fost ascultate de nenumărate ori. Serile lungi de iarnă sunt­­ folosite p­entr­u lectură, pentru joc și cântec. ’ Iorgu Papuc, Stanciu Elena, Traian Fecioru, au învățat multe din zecile de cărți citite. Volumul „Varenca Ol­eșova“ de pe măsura colecti­vistei Maria Apostol, dovedește că îi place să citească din ce în ce mai mult. Mulți au ascultat-o când a vorbit la cămin la în­toarcerea de la Congresul Național al păcii. ...Mai mare dragul să privești trecând pe uliță la braț tineri ca Sandu Mihalcea­, Răi­­leanu Iordache, Maria Diaconu, Puiu , Ne­culai și alții, cântând cântecele învățate la cămin. Și când se întâlnesc cu moș Vasile Pricop fluierarul, apoi țin­te de glume,­­ de cântece și amintiri.... Nu-i vorbă, că mai sunt mulți pe care ră­mășițele vechi, traiul greu dinainte cu ani, îi mai împiedică să înțeleagă rostul unei cărți, a unei conferințe. Dar încet­, cu răb­dare, cu stăruința directorului căminului, a învățătorilor, entuziasmul tineretului ii va aduce din ce înn ce pe mai mulți să citească cărțile bibliotecii, să vadă f­imele proiectate cu aparatul propriu, să exprime în cântec și joc dragostea și bucuria pentru viața nouă a satului. ★ Viața cea nouă de mâine a satului o vă mai prinde desigur și moș Ghiță Dănăilă, din plin o va trăi comunistul Ion D. Verdeș. Vor trăi zilele când pe aceste meleaguri vor fumega zeci de coșuri, când pe malurile Tro­tușului, ale cărui toane vor fi stăvilite, se vor ridica cartiere muncitorești, grădini și case de cultură, vor apuca vremurile când râpile nu vor mai „fugi“ și nu vor mai pricinui necazuri țăranilor muncitori. „Dru­mul nou“ al colectivei va fi larg, luminos și pe ei vor păși toți cei cinstiți și muncitori. Și, mic cu mare, se vor bucura din plin. Reportaj colectiv de­­ I.UCRETIA ZAVATE GH. 7 IO­AN LIVIU MOLDOVANU Tineretul satului podăria personală, înfricoșarea școlarilor — la asta se pricepeau. O prăpastie desparte școala veche de cea nouă, căreia partidul i-a pus temelie trainică. Carte nouă în școală nouă învârt hora la căminul cultural, ori sboară cu schiurile pe coastele dealurilor, ca și a­­tunci când fac vreo treabă gospodărească pentru comună, sau dau o mână de ajutor sfatului popular. Ei au fost printre cei dintâi care au ascul­tat îndemnul comuniștilor și­ au ajutat la s­­­­­­electrificarea satului; tot printre primii, se „„„ . .Dogar‘ La internat stau peste 40 află și’n munca de pregătire a campaniei j? a' J!- -­­ însămânțărilor de primăvară. Răileanu lor- ------ 1 »­­­dache, Mihalcea Sandu și mulți alți ute­­miști din sat, au mers din casă­ în casă și i-au îndemnat pe țăranii muncitori să-și re­pare din timp uneltele, astfel ca să scoată roade îmbelșugate. „Să le cerem o mână de ajutor și tine­rilor“ —­ se sfătuiesc de multe ori cei de la sfat, atunci când îi vorba de­ vreo treabă gospodărească. „Fac treabă de nădejde, îi vrednici tinerii noștri“. De curând s’au în­zăpezit drumurile. Utemiștii au fost primii la desfundarea lor. Hanganu Iordache, Gogea Dumitru și Păduraru Vasile au muncit cu râvnă.

Next