Viaţa Capitalei, ianuarie 1950 (Anul 2, nr. 202-225)

1950-01-15 / nr. 214

Eminescu-poetul celor mulţi . O judecată unitară asupra valorii poeziei emines­ciene nu exista în trecut. Dimpotrivă, te izbeşti de con­tradicţii la tot pasul. Unii ve­deau­ în opera sa pesimismul metafizic rupt de contingen­ţele istorico-soci­ale, alţii na­ţionalismul şovin şi, după îm­prejurări, făceau din el steag al estetismului pur sau al reacţionarismului huliganic — două arme de luptă ale bur­gheziei şi moşierimii. Frumu­seţea limbii eminesciene era unicul punct comun de înţe­legere între toţi judecătorii poetului. In ceea ce priveşte opera, precum şi în ceea ce priveşte viaţa sa, punctul co­mun de înţelegere l.a consti­tuit opinia că Eminesc, prin ereditate, era predestinat să fie aşa cum a fost şi să sfâr­şească aşa cum a sfârşit. Cel care n’a mers pe acest drum bătătorit al criticei bur­gheze a fost C. Dobrogeanu- Gherca şi în parte G. Ibrăi­­leanul. Gherea a încercat să realizeze o apropiere de opera poetului, aprofundând condi­ţiile istorico-sociale în care s-a devoltat Eminescu şi a re­­dat note esenţiale din tâlcul poeziei eminesciene. „El a ex­primat — spune Gherea des­pre Eminescu — gândirile, du­rerile, dorinţele, pasiunile, ne­mulţumirile ce s’au produs în­­tr’o anumită epocă istorică”. Iar „pentru a exprima atâtea idei, atâtea gândiri noi, lui Eminescu îi trebuia şi o formă nouă, şi a creiat-o”. Şi mai departe: „dacă poezia lui E­­minescu nu ar fi scoasă din rărunchii vieţii sociale stabi­lite după epoca de tranziţie 1848—1855, atunci Eminescu ar fi raman izolat, el n’ar avea nici tovarăşi, nici discipoli”. Este vădit, chiar din aceste scurte citate, că Dobrogeanu- Gherea, în cosideraţiunile sale asupra lui Eminescu, nu mer­gea pe calea „biografiei sub­ţiri” a acelora ce s’au înţeles de mai înainte să laude pe poet în cuvinte, cum se ex­primă însuşi Eminescu în „Scrisoarea I”. Dar, pe dru­­­mul deschis de Gherea al a­profundării marxiste a operei de artă, critica burgheză nu a­­vea nici un interes să meargă. Cum a luptat cu poetul in cursul vieţii lui, fie atacân­­du-l duşmănos pentru tot ce adu ea el nou, fie sugrumân­­du-i protectu­al năzuinţele de a spune adevărul aşa cum îl simţea, critica burgheză, după moartea lui, a căutat să clă­dească în jurul operei şi vieţii lui Eminescu un zid uriaş de „pete multe, răutăţi şi mici scanda­le”, de după care să răzbată, oarecum nepămân­­tesc, răsunetul stihului emi­nescian. Titu Maiorescu, cu teamă parcă să nu fie descoperit că face parte din rândul celor cu „biografia subţire”, sare peste cal şi spune: „chiar acolo, unde în poezia lui (Eminescu) străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţământ estetic... De fapt, de MI­HAI BENIUC se dă de gol ca făcând ace­iaşi treabă cu ingrămăditorii de „mici scandale”, anume de a-1 izola din ambianţa isto­­rico-socială şi a-1 răstălmăci, pentru a denatura atitudinea de revoltă socială a poetului împotriva unei orânduiri de tot mai cruntă împilare şi ex­ploatare a poporului. Obiecti­vul, deci, al criticilor burghezi, fie că atrag atenţia cititorului asupra amănuntului, semnifi­cativ ori nesemnificativ cum­­ o fi zicând, fie că fac ab­stracţie de viaţa poetului, în­­făţişându-l „nepăsător pentru întâmplările vieţii externe”, cum se complace a declara Maiorescu, rămâne acelaş: nu cumva să reiasă că opera li­terară este strâns legată de realitatea socială în care poetul trăieşte şi că ea reo­­glindeşte această realitate. Că Eminescu a ajuns cel mai popular poet al nostru, se explică, întâi, prin faptul că el vorbeşte limba poporului. O cunoa­ştea cum n’o cunoştea nimeni din contemporanii săi. Dacă în primii ani ai copilă­riei rătăcise prin împrejurimile Ipoteştilor, îndrăgind na­tura, oamenii, graiul, cânte­cele, poveştile şi datinele lor, dacă la şcoala primară, apoi la gimnaziu se îndeletnicea cu limba română şi cu istoria îndeosebi, dacă de pe atunci se descurca uşor în textele vechi, cunoscând de acasă li­terele slavone — apoi, în anii ce-au urmat, între 18­55 şi 1869, aproximativ, a peregri­nat în toate părţile, prin Transilvania, prin Moldova, prin Muntenia. Eminescu, însă, în această perioadă a tinereţei sale, până prin anul 1869, când pleacă la Viena, mai dobândeşte ceva in afară de dragostea pentru popor şi literatura sa, orală sau scrisă. El studiază adânc, printr’o nem­ai­pomenit de sârguincioasă lectură, istoria poporului nostru şi literatura lui, atât cât se înfiripase în secolul al XVII-lea şi al XIX- lea. O înţelegere a procesului de formare a operei poetului nu e cu putinţă fără o cu­noaştere temeinică, fără toţi aceşti factori — contactul lui Eminescu cu­ poporul, cu fol­klorul, cu trecutul istoric al poporului, cu literatura ro­mână până la el — care cu toţii au contribuit la forma­rea personalităţii sale poetice. Plecarea în străinătate, la Viena, la Berlin, contactul mai intens decât în ţară cu litera­tura universală, cu problemele de filosofie, drept, economie politică, urmărirea zilnică şi atentă a presei, pasiunea pen­tru problemele politice inter­naţionale corat­ribue la forma­rea personalităţii poetului şi putem spune că Emilicicu, la vârsta de 20 de ani, este un om cu foarte largi vederi des­pre lume şi cu o bogată ex­perienţă a vieţii, precum şi cu multiple şi ample infor­maţii culturale. „Deşi tânăr de abea 20 de ani — scrie Slavici care l-a cunoscut pe atunci — el avuse până a­­tunci o viaţă sbuciumată, um­blase ani de zile de-a­ rândul răsleţ ca un copil pierdut, se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş şi ca sufleur la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoştea in toate amănuntele ei partea urîtă a vieţii omeneşti şi era oarecum copt înainte de vre­me. Nu,­şi urmase în mod re­gulat studiile secundare, dar citise mult. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor po­poarelor, istoria universală şi cea română în deosebi, filo­­sofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română, încep să se cristalizeze în acest timp opere unghiulare în activitatea sa poetei. A­­cestei epoci aparţin poemele „Junii corupţi”, „Epigonii”, „înger şi Demon”, şi „Proleta­rul” anterior Comunei din Paris. Deasemenea reies din manuscrise preocupări pentm „Călin”. Din aceste titluri ve­dem, nu numai schiţate, dar şi fundamentate în mare, di­mensiunile poeziei eminesci­ene: patriotism, revoltă so­cială, legătura cu litratura populară şi cu trecutul nostru cultural. Demne sunt de reţinut ur­mătoarele fapte: că „Proleta­rul”, prima versiune a mare­lui poem „împărat şi prole­tar”, este realizat înaintea­­io­mniei din Paris şi exprimă idei revoluţionare, caracteris­tice a epocii. Această formă primă a poemului acopere, cu anumite adausuri, numai par­tea întâi a versiunii oficiali­zate, aceea până la începerea descrierii revoluţiei din Paris, realizată mai târziu şi defini­tivată după căderea Comunei. Idei de revoltă Eminescu a avut, fără ca el însuşi să fie un revoluţionar în înţelesul propriu al cuvântului. Contac­tul cu filosofia lui Schopen­hauer şi, în general, cu idea­lismul german, mai ales în perioada şederii la Berlin şi mai ales legătura cu „Juni­mea” de la Iaşi, toarnă amă­răciunea desamăgirii peste ideile „Proletarului”. Acelaş vânt al decepţiei suflă şi peste marele poem, de o grandioasă imaginaţie, lucrat în aceiaşi vreme, „Panorama deşertă­ciunilor”, din care, în ediţiile curente, se tipăreşte, de obicei, „Egip­tu­l”, în fragment. Dar mai dăunătoare asupra con­cepţiei de viaţă a poetului, de­cât amărăciunile propriei existenţe şi decât filosofia reacţionară germană, vor fi legăturile cu ,,Junimea” de la Iaşi stabilite încă din epoca de la Viena, întors în ţară, Eminescu se pomeneşte între Seilla şi Ca­­ribda. De o parte atacurile veninoase ale liberaţilor ruşi *) Fragmente din prefaţa la volumul „Poezii“ de Mihai Eminescu, editat de Editura de Stat. EMINESCU Desen de Adrian Luca ei La clubul „Griviţa Roşie" oamenii muncii redau vieţii opera marelui poet D­e mai multă vreme, munci­torii de la Griviţa Roşie se pregătesc să sărbătorească după cum se cuvine, centenarul naşterii celui mai mare poet al poporului nostru, Mihai Emi­nescu. Sala de lectură a clubului Gri­viţa Roşie este plină, până târ­ziu, de toţi aceia cari studiază viaţa şi opera genialului poet. Dintre aceşti cititori, unii şi-au lust angajamentul să pregătească o conferinţă despre Eminescu, să recite poezii ale marelui bard, alţii fac parte din corul care va cânta pe versuri eminesciene. Cei mai mulţi însă au venit să se pătrundă cât mai bine de semni­ficaţia aceluia care a iubit cu ardoare poporul muncitor, dar pe care regimurile burghezo-moşie­­reşti l-au constrâns să trăiască o viaţă de mizerie. Nu lipsesc nici acei tineri care simt pentru în­tâia oară răsărind în sufletul lor fiorul poeziei şi care, întorcând filele ce povestesc suferinţele u­­nui creator exploatat, freamătă de bucurie că le-a fost dat să tră­iască liber în scumpa lor Repu­blică Populară. Petru este feciorul lui Boboc, muncitor la C.F.R. Şi ei stă până târziu în sala de lectură, consul­tând nenumărate volume, scoţând note în caiet. Are o sarcină im­portantă. I-a făgăduit tovarăşului Paleologu, responsabilul cultural al clubului, că, pentru serbarea de duminica, va face o confe­rinţă cu subiectul „Eminescu şi timpul său“. !?­tu-l şi pe tovarăşul respon­sabil­­ Petru aleargă la el şi-i a­­rată lucrarea care începe astfel: „Se împlineşte astăzi un veac de când, pe meleagurile Botoşanilor, din vremea întunecată şi aspră a nedreptăţii, s’a ridicat, din mij­locul ’ mult apăsatului popor, un vlăstar care avea să devină ma­rele Eminescu cântăreţul bucu­riilor şi al durerilor celor mulţi“. Pe alocuri ,tovarăşul modifică frazele, li corectează greşelile. Apoi zâmbindu-i, îi spune : „Bine Petre! Caută însă s’o citeşti de mai m ui­lte ori ca să nu te potic­neşti­­la serbare. In sala de teatru a clubului „Griviţa Roşie“, tovarăşa Nicu­­lescu învaţă o poezie. Mecanicul Simion Eneric, de la Griviţa-Va­­goane, citeşte din „Lupta de clasă“ un articol referitor la cen­tenarul naşterii lui Eminescu. Tovarăşa Zamfira Niculescu a­­nalizează şi caută să pătrundă înţelesul fiecărei strofe şi ai fie­cărui vers din poezia „Viaţa“. Tovarăşul Eneric citeşte prezen­tarea operei poetului din Nr. 5 al „Luptei de clasă“. Pentru mecanicul Eneric, fie­care cuvânt al poeziei lui Emi­nescu sună în adevăratul său în­ţeles. Ştie, de pildă, că poezia „Viaţa“ a fost scrisă în epoca maturităţii poetului şi că ea în­fierează şi demască exploatarea capitalistă, înfîrţişându-ne traiul chinuit al unei croitorese. La rugămintea mecanicului, to­varăşa Nîculescu, reluă prima parte a poeziei cu şi mai multă căldură. Tovarăşul Eneric asculta versurile poetului care sunau a­­semenea unor acte de acuzare : „Colo, lângă lampă intr’un mic iatac, Vezi o fată care pune aţă’n ac ; Faţa ei s slabă, de­ o paloare crudă, Ochii ei sunt turburi, genele asudă, Vânătă e faţa, lipsită de sânge, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge. Câte-un zâm­bet rece rătăcea pe buză... Cine o s’o vază, cine s’o auză?” Versurile acestea sunt expri­mate cu atâta emoţie încât ai im­presia că zăreşti aevea figura palidă şi slabă a croitoresei, re­prezentând o întreagă armată de muncitori pe spinarea cărora o mână de exploatatori se îmbui­bau m­­­ontenit. In versurile lui Eminescu, muncitorul de la Gri­viţa unde scrâşnetul de năpraz­­nică ameninţare al milioanelor de muncitori care, întocmai chi­nuitei croitoresc, sufereau şi ei din plin apăsarea soţului capi­talist din acel timp. „Viaţa“ lui Eminescu, îi aduce aminte mecanicului dela Griviţa- Vagoane de viaţa lui şi a atâtor alţi ca dânsul, din regimurile re­acţionare de odinioară. Îşi mai a­­duce aminte că, până la instau­rarea Republicii, locuia împreună cu soţia şi copilul, într’o casă fără duşumea, igrasioasă şi prop­tită în scânduri. Ultima strofă interpretată de tovarăşa Nicu­­lescu cu un ton sarcastic, adecvat textului, îl trezi pe tovarăşul E­­neric din înlănţuirea amintirilor. „Când aud vreodată un ro­tund egumen Cu foalele ’ncinse şi obrazul rumen Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plă­cerii . Mă întreb : Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum trebui să fie!” Adresându-se tovarăşei Nicu­­lescu, care tocmai terminase re­petiţia, mecanicul ceferist îi spuse : — „Ştii tu, Zamfiro, de ce-mi­­ plac aceste versuri ? In primul rând, pentru că Eminescu în poe­zia „Viaţa“ cântă lumea celor a­­supriţi, lumea oamenilor muncii cari au salahorit ca şi dânsul o viaţă întreagă şi amară pentru o existenţă de­ mizerie. Mi-au mai plăcut apoi aceste versuri pentru­că Ie-a rostit o tovarăşă care a trăit şi a suferit ca şi fata din poemă, dar căreia i-a fost dat să supravieţuiască triumful cauzei imporului muncitor“. Deschizând apoi Nr. 5­­al „Lup­­tei de clasă“ tovarăşul Encric işi complectă spusele cu următoarele sublinieri, făcute în timpii stu­dierii articolului „La centenarul naşterii lui Eminescu“ : „Cel care a evocat pentru prima dată, în ncezia noastră lupt« proletariatu­lui în creştere, fără a înțelege însă marele rol isteric pe car' ••cesta îl va îndeplini, ste­rcour in drepturile sale de prolîteric4^’ victorios al Patriei lui“ A» Si­mov­ici ' Ca? , dela Ipotastl, în care s'a născut Mihai Emynescu vyyrw \r­x E­MI­NE­S­C­U de OLGA BRATEŞ Eu ţi-am zărit cândva statuia de lângă salcia despletită, din deal, de unde cărăruia căta în apa liniştită... purtai pe umeri albă haină şi parcă te gândeai departe... sau, poate mi-ascundeai o taină ce-a dat-o vremea la o parte! ...Şi iar te-am întâlnit. La şcoală, pe-o filă, într'un manual... scria că te-ai sfârşit de boală „nefericit" şi „genial"... Ştiam puţine despre tine din ora de literatură. Azi adevăru-i ştiu. Prea bine... şi-s coaptă de venin şi ură gândind la viaţa ta amară când pana îşi striga durerea, în mica, umeda cămară, cu bucurie... nicăierea ! Sărac te-au vrut asupritorii, flămând, umil şi sdrenţeros... ziceau c'aşa pot creatorii să facă viersul... „mai frumos" ! Te-au vrut stăpânii o unealtă să-ţi sece­ ai inimii izvor când tu cercai cu pana-daltă şi rădăcină în popor, să-i strigi prin slovă răzvrătirea în anii grei şi 'ntunecaţi,, încătuşat de rânduirea cu „lumi de mizeri şi bogaţi”— Bătut de valuri şi de vânturi — corabie cu zări de ceaţă — tu n'ai ştiut din ce pământuri va cret­e malul de viaţă... şi poate c'aşteptai să vi­nă o zi, să desluşeşti cărarea dar... peste gândul de lumină se aşternuse 'ntunecarea... ..Dar vremea — ornic — nu trecuse greoiu, prin filele închise, nici colbul nu se aşternuse pe vraful tău de manuscrise, c'au ştiut mişeii de comoară şi-au pângărit-o fără milă şi peste noaptea ce-ţi lăsară te-au stăpânit, fila cu filă... şi ca să-ţi frângă răzvrătirea cu care ai lovit în ei ţi-au dat în viaţă umilirea, în moarte, umbra unui tei, ca apoi în semn de „preţuire" pentru poet şi pana lui, să-ţi mai ridice 'n amintire prin parcuri, câteva... statui! Azi, soclul de răstălmăcire, de viclenii şi nepăsare, clădit de cei care-ţi făcură din viaţă, tristă închisoare îşi surpă 'n noapte bolovanii rostogolindu-i hăt, departe, strivind minciuna şi tiranii ce ţi-au furat a vieţii parte... Din crengi bătute de urgie aşa cum tu ne-ai întâlnit, suntem azi ramuri ce se 'mbie spre rodul plin, ca'n Răsărit, ca'n ţara ce-a sdrobit robia şi­­ braţul ei ni l-a întins purtând pe dânsu' bucuria şi străluciri de neînvins. Din „Eri" de neguri şi ruine te-am scos în razele de soare, să te purtăm spre zi de „Mâine" pe braţ de lume muncitoare, prin clocotul de viaţă nouă din inimile noastre, pline, prin dimineţile cu rouă, pe lan de aur şi -n uzine şi peste tot unde poporul şi-a spus unit şi tare vrerea, de-a frânt pe veci asupritorul şi-a luat pe veci, în mâini, puterea! Părtaş ne eşti, iubit. Şi frate, c'atunci, în vremi de vijelie... din rodul strâns în libertate, o parte, îţi aducem ţie... şi-ţi ţesem albă străluci­rea ca 'n albul iernilor, nămeţii şi pururi trainică iubirea ce ţi-o aduc în dar. PROLETARUL de MIHAI EMINESCU Spuneţi-mi ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră Cu averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra acelor ce dânşii la lucru-i osândiră Şi te subjugă munca vieţii lor întregii Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Zilele trec voioase şi orele surâd. In cupe vin de ambră — iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de ghiaţă — Ei fac din noapte ziuă, ş’a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii ea nu există. Insă s’o predică, căci trebue să fie braţe tari, A statelor greoaie cară trebue ’mpinse Şi trebuesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternice, ş’armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş’acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Cu umbre cari nu sunt, v’a’ntunecat vederea Şi v’au făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...• Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea — Cel ce în astă lume a dus numai durerea, Nimic n’are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni, fraze-s toate ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin. Averea să le aperi, mărirea ş’a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti in tine, Şi pe voi contra voastră în luptă ei ră­mân. Dece să fiţi voi scalvii milioanelor nefaste, Voi ce din munca voastră abia puteţi trăi ? Dece boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n’au timp nici de-a muri? Dece uitaţi că’n voi e număr şi putere ? Când vreţi puteţi prea lesne pământul să ’mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să ’nchid-avere, Pe voi unde să ’nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c’aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug. Ei chiamă voluptatea orgiei sgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase; Frumseţile-ne tineri, bătrânii lor distrug... Şi de’ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?... Munca, din care dânşii se ’mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate, miseria ’n ruşine... Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri. m m • • • • • • 5 • Sdrobiiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte în miseri şi bogaţi. Atunci, când după moarte răsplata nu v’aşteaptă Faceţi ca’n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare... şi să trăim ca fraţi!________________] EXPOZIŢIA EMINESCU va înfăşa oamenilor muncii aspecte semnificative din vi­a­ţa şi opera marelui poet S­ălile din bul. Magheru, care vor adăposti expoziţia închi­nată vieţii şi operei lui Mi-­­hail Eminescu, sunt un şantier fre­­mătător. Zeci de oameni lucrează zi şi noapte la amenajarea şi îm­podobirea acestei expoziţii, prin care oamenii muncii vor putea face cunoştinţă cu cele mai de seamă momente din viaţa sbuciu­mată a marelui nostru poet. Vom avea prilejul să vedem o expoziţie deosebit de interesantă, nu numai prin sutele de documente şi fotografii (cele mai multe ine­dite­ despre Eminescu, ci şi dato­rită faptului că vom înţelege pe deoparte modul odios în care erau trataţi de regimurile burghezo-mo­­şiereşti creatorii noştri legaţi de popor, iar pe de altă parte, ne­ţărmurita dragoste cu care sunt ei astăzi înconjuraţi în tânăra Repu­blică Populară Română. Pătrunzând în sălile care au a­­dăpostit expoziţia ..U.R.S.S. în fruntea luptei pentru pace” este cu neputinţă ca focul muncii de care te izbeşti chiar de la intrare, să nu-ţi învăluie inima cu căldura bucuriei de a vedea atâţia oa­meni, întrecându-se să facă din expoziţia Eminescu o adevărată operă de artă. Pe schele vezi pictori zugrăvind de zor fresce care vor înfăţişa copilăria, peregrinările şi alte as­pecte ale vieţii poetului. Alţi ar­tişti transpun plastic cele mai re­prezentative poeme ale marelui nostru bard de la Ipoteşti. Se vede limpede că toţi sunt stăpâniţi de dorinţa să exprime în lucrările lor valoarea înaltei poezii emi­nesciene. Pictoriţa, care povesteşte prin intermediul desenului şi al culorii copilăria poetului, s'a ins-,­pirat în munca ei din poezia ine­dită. ..Copii eram noi amândoi". In alte colţuri ale expoziţiei, ră­sar picturi murale închinate ge­nialelor plăzmuiri: „Junii corpaţi", Epigonii" „împărat şi Proletar", primele trei Scrisori... In mijlocul primei săli, alături de soclul de marmură pe care se va ridica un mare bust al lui Emi­nescu, tâmplari harnici trag o re­țea de sârmă peste un stelar, de lemn. Nu după mult timp ipsosarii vor îmbrăca în alb acest stejar, iar colectivul de sculptori va aplica pe el basorelieful care va sintetiza epoca lui Eminescu. Aspectul trepidant al acestei munci este departe de a fi com­plect dacă nu vom aminti pe mo­zaicarii, tapiţerii, electricienii, fo­tografii care se frământă cu nenu­i maratele probleme de detaliu ce­rute de organizarea expoziţiei îin bune condiţiuni. Caşeretorii aplică pe pereţi marile fotografii repre­zentând chipurile acelora care au jucat un rol în viaţa poetului, prea­cum şi diferite imagini legate da epoca în care a trăit Eminescu. Red­­useri ai atelierului fotografic al Ministerului Artelor şi ai Sindica­tului Fotografilor migălesc acesta fotogr­afii, petuşându-le toate im-. perfecţiunile provenite prin mări­rea lor considerabilă. In altă sală, lângă peretele pa care în curând va apărea o fru­­­oasă pictură pe cristal, înfăţi­şând poezia „Nunta în cadru", goneşte o maşină de cusut, în faţa căreia fac coadă câţiva ta­­piţeri. Studente ale Facultăţii de Belle-Arte aşteaptă sosirea celor aproape 30.000 de litere decupate pentru textele ce vor însoţi dife­ritele panouri, fotografii şi vitrina cu documente şi manuscrise. Prin­tre aceste manuscrise sunt unele deosebit de interesante ca de pildă caietele originale cu culegerile de poezii făcute de Eminescu în cursul peregrinărilor sale, sau cele trei variante ale poeziei „împărat şi proletar” cu versurile cenzurate d­e Maiorescu. Dacă ţinem seama ca expoziţia Eminescu va avea nu numai o excepţională valoare documentară şi istorică la realizarea căreia au contribuit Perahim, Ligia Macovei, Sabin, Mac Constantinescu, Onofrei, Florica şi Marcela Cordescu, Vai­silîu Falci, putem lesne prevedea calda primire pe care publicul nostru i-o va face, profundul ecou pe care expoziţia Eminescu îl va stârni în oamenii muncii care o vor vizita. A. Rh

Next