Viaţa Capitalei, ianuarie 1950 (Anul 2, nr. 202-225)
1950-01-15 / nr. 214
Eminescu-poetul celor mulţi . O judecată unitară asupra valorii poeziei eminesciene nu exista în trecut. Dimpotrivă, te izbeşti de contradicţii la tot pasul. Unii vedeau în opera sa pesimismul metafizic rupt de contingenţele istorico-sociale, alţii naţionalismul şovin şi, după împrejurări, făceau din el steag al estetismului pur sau al reacţionarismului huliganic — două arme de luptă ale burgheziei şi moşierimii. Frumuseţea limbii eminesciene era unicul punct comun de înţelegere între toţi judecătorii poetului. In ceea ce priveşte opera, precum şi în ceea ce priveşte viaţa sa, punctul comun de înţelegere l.a constituit opinia că Eminesc, prin ereditate, era predestinat să fie aşa cum a fost şi să sfârşească aşa cum a sfârşit. Cel care n’a mers pe acest drum bătătorit al criticei burgheze a fost C. Dobrogeanu- Gherca şi în parte G. Ibrăileanul. Gherea a încercat să realizeze o apropiere de opera poetului, aprofundând condiţiile istorico-sociale în care s-a devoltat Eminescu şi a redat note esenţiale din tâlcul poeziei eminesciene. „El a exprimat — spune Gherea despre Eminescu — gândirile, durerile, dorinţele, pasiunile, nemulţumirile ce s’au produs într’o anumită epocă istorică”. Iar „pentru a exprima atâtea idei, atâtea gândiri noi, lui Eminescu îi trebuia şi o formă nouă, şi a creiat-o”. Şi mai departe: „dacă poezia lui Eminescu nu ar fi scoasă din rărunchii vieţii sociale stabilite după epoca de tranziţie 1848—1855, atunci Eminescu ar fi raman izolat, el n’ar avea nici tovarăşi, nici discipoli”. Este vădit, chiar din aceste scurte citate, că Dobrogeanu- Gherea, în cosideraţiunile sale asupra lui Eminescu, nu mergea pe calea „biografiei subţiri” a acelora ce s’au înţeles de mai înainte să laude pe poet în cuvinte, cum se exprimă însuşi Eminescu în „Scrisoarea I”. Dar, pe drumul deschis de Gherea al aprofundării marxiste a operei de artă, critica burgheză nu avea nici un interes să meargă. Cum a luptat cu poetul in cursul vieţii lui, fie atacându-l duşmănos pentru tot ce adu ea el nou, fie sugrumându-i protectual năzuinţele de a spune adevărul aşa cum îl simţea, critica burgheză, după moartea lui, a căutat să clădească în jurul operei şi vieţii lui Eminescu un zid uriaş de „pete multe, răutăţi şi mici scandale”, de după care să răzbată, oarecum nepământesc, răsunetul stihului eminescian. Titu Maiorescu, cu teamă parcă să nu fie descoperit că face parte din rândul celor cu „biografia subţire”, sare peste cal şi spune: „chiar acolo, unde în poezia lui (Eminescu) străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţământ estetic... De fapt, de MIHAI BENIUC se dă de gol ca făcând aceiaşi treabă cu ingrămăditorii de „mici scandale”, anume de a-1 izola din ambianţa istorico-socială şi a-1 răstălmăci, pentru a denatura atitudinea de revoltă socială a poetului împotriva unei orânduiri de tot mai cruntă împilare şi exploatare a poporului. Obiectivul, deci, al criticilor burghezi, fie că atrag atenţia cititorului asupra amănuntului, semnificativ ori nesemnificativ cum o fi zicând, fie că fac abstracţie de viaţa poetului, înfăţişându-l „nepăsător pentru întâmplările vieţii externe”, cum se complace a declara Maiorescu, rămâne acelaş: nu cumva să reiasă că opera literară este strâns legată de realitatea socială în care poetul trăieşte şi că ea reoglindeşte această realitate. Că Eminescu a ajuns cel mai popular poet al nostru, se explică, întâi, prin faptul că el vorbeşte limba poporului. O cunoaştea cum n’o cunoştea nimeni din contemporanii săi. Dacă în primii ani ai copilăriei rătăcise prin împrejurimile Ipoteştilor, îndrăgind natura, oamenii, graiul, cântecele, poveştile şi datinele lor, dacă la şcoala primară, apoi la gimnaziu se îndeletnicea cu limba română şi cu istoria îndeosebi, dacă de pe atunci se descurca uşor în textele vechi, cunoscând de acasă literele slavone — apoi, în anii ce-au urmat, între 1855 şi 1869, aproximativ, a peregrinat în toate părţile, prin Transilvania, prin Moldova, prin Muntenia. Eminescu, însă, în această perioadă a tinereţei sale, până prin anul 1869, când pleacă la Viena, mai dobândeşte ceva in afară de dragostea pentru popor şi literatura sa, orală sau scrisă. El studiază adânc, printr’o nemaipomenit de sârguincioasă lectură, istoria poporului nostru şi literatura lui, atât cât se înfiripase în secolul al XVII-lea şi al XIX- lea. O înţelegere a procesului de formare a operei poetului nu e cu putinţă fără o cunoaştere temeinică, fără toţi aceşti factori — contactul lui Eminescu cu poporul, cu folklorul, cu trecutul istoric al poporului, cu literatura română până la el — care cu toţii au contribuit la formarea personalităţii sale poetice. Plecarea în străinătate, la Viena, la Berlin, contactul mai intens decât în ţară cu literatura universală, cu problemele de filosofie, drept, economie politică, urmărirea zilnică şi atentă a presei, pasiunea pentru problemele politice internaţionale coratribue la formarea personalităţii poetului şi putem spune că Emilicicu, la vârsta de 20 de ani, este un om cu foarte largi vederi despre lume şi cu o bogată experienţă a vieţii, precum şi cu multiple şi ample informaţii culturale. „Deşi tânăr de abea 20 de ani — scrie Slavici care l-a cunoscut pe atunci — el avuse până atunci o viaţă sbuciumată, umblase ani de zile de-a rândul răsleţ ca un copil pierdut, se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş şi ca sufleur la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoştea in toate amănuntele ei partea urîtă a vieţii omeneşti şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu,şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română în deosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română, încep să se cristalizeze în acest timp opere unghiulare în activitatea sa poetei. Acestei epoci aparţin poemele „Junii corupţi”, „Epigonii”, „înger şi Demon”, şi „Proletarul” anterior Comunei din Paris. Deasemenea reies din manuscrise preocupări pentm „Călin”. Din aceste titluri vedem, nu numai schiţate, dar şi fundamentate în mare, dimensiunile poeziei eminesciene: patriotism, revoltă socială, legătura cu litratura populară şi cu trecutul nostru cultural. Demne sunt de reţinut următoarele fapte: că „Proletarul”, prima versiune a marelui poem „împărat şi proletar”, este realizat înainteaiomniei din Paris şi exprimă idei revoluţionare, caracteristice a epocii. Această formă primă a poemului acopere, cu anumite adausuri, numai partea întâi a versiunii oficializate, aceea până la începerea descrierii revoluţiei din Paris, realizată mai târziu şi definitivată după căderea Comunei. Idei de revoltă Eminescu a avut, fără ca el însuşi să fie un revoluţionar în înţelesul propriu al cuvântului. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer şi, în general, cu idealismul german, mai ales în perioada şederii la Berlin şi mai ales legătura cu „Junimea” de la Iaşi, toarnă amărăciunea desamăgirii peste ideile „Proletarului”. Acelaş vânt al decepţiei suflă şi peste marele poem, de o grandioasă imaginaţie, lucrat în aceiaşi vreme, „Panorama deşertăciunilor”, din care, în ediţiile curente, se tipăreşte, de obicei, „Egiptul”, în fragment. Dar mai dăunătoare asupra concepţiei de viaţă a poetului, decât amărăciunile propriei existenţe şi decât filosofia reacţionară germană, vor fi legăturile cu ,,Junimea” de la Iaşi stabilite încă din epoca de la Viena, întors în ţară, Eminescu se pomeneşte între Seilla şi Caribda. De o parte atacurile veninoase ale liberaţilor ruşi *) Fragmente din prefaţa la volumul „Poezii“ de Mihai Eminescu, editat de Editura de Stat. EMINESCU Desen de Adrian Luca ei La clubul „Griviţa Roşie" oamenii muncii redau vieţii opera marelui poet De mai multă vreme, muncitorii de la Griviţa Roşie se pregătesc să sărbătorească după cum se cuvine, centenarul naşterii celui mai mare poet al poporului nostru, Mihai Eminescu. Sala de lectură a clubului Griviţa Roşie este plină, până târziu, de toţi aceia cari studiază viaţa şi opera genialului poet. Dintre aceşti cititori, unii şi-au lust angajamentul să pregătească o conferinţă despre Eminescu, să recite poezii ale marelui bard, alţii fac parte din corul care va cânta pe versuri eminesciene. Cei mai mulţi însă au venit să se pătrundă cât mai bine de semnificaţia aceluia care a iubit cu ardoare poporul muncitor, dar pe care regimurile burghezo-moşiereşti l-au constrâns să trăiască o viaţă de mizerie. Nu lipsesc nici acei tineri care simt pentru întâia oară răsărind în sufletul lor fiorul poeziei şi care, întorcând filele ce povestesc suferinţele unui creator exploatat, freamătă de bucurie că le-a fost dat să trăiască liber în scumpa lor Republică Populară. Petru este feciorul lui Boboc, muncitor la C.F.R. Şi ei stă până târziu în sala de lectură, consultând nenumărate volume, scoţând note în caiet. Are o sarcină importantă. I-a făgăduit tovarăşului Paleologu, responsabilul cultural al clubului, că, pentru serbarea de duminica, va face o conferinţă cu subiectul „Eminescu şi timpul său“. !?tu-l şi pe tovarăşul responsabil Petru aleargă la el şi-i arată lucrarea care începe astfel: „Se împlineşte astăzi un veac de când, pe meleagurile Botoşanilor, din vremea întunecată şi aspră a nedreptăţii, s’a ridicat, din mijlocul ’ mult apăsatului popor, un vlăstar care avea să devină marele Eminescu cântăreţul bucuriilor şi al durerilor celor mulţi“. Pe alocuri ,tovarăşul modifică frazele, li corectează greşelile. Apoi zâmbindu-i, îi spune : „Bine Petre! Caută însă s’o citeşti de mai m uilte ori ca să nu te poticneştila serbare. In sala de teatru a clubului „Griviţa Roşie“, tovarăşa Niculescu învaţă o poezie. Mecanicul Simion Eneric, de la Griviţa-Vagoane, citeşte din „Lupta de clasă“ un articol referitor la centenarul naşterii lui Eminescu. Tovarăşa Zamfira Niculescu analizează şi caută să pătrundă înţelesul fiecărei strofe şi ai fiecărui vers din poezia „Viaţa“. Tovarăşul Eneric citeşte prezentarea operei poetului din Nr. 5 al „Luptei de clasă“. Pentru mecanicul Eneric, fiecare cuvânt al poeziei lui Eminescu sună în adevăratul său înţeles. Ştie, de pildă, că poezia „Viaţa“ a fost scrisă în epoca maturităţii poetului şi că ea înfierează şi demască exploatarea capitalistă, înfîrţişându-ne traiul chinuit al unei croitorese. La rugămintea mecanicului, tovarăşa Nîculescu, reluă prima parte a poeziei cu şi mai multă căldură. Tovarăşul Eneric asculta versurile poetului care sunau asemenea unor acte de acuzare : „Colo, lângă lampă intr’un mic iatac, Vezi o fată care pune aţă’n ac ; Faţa ei s slabă, de o paloare crudă, Ochii ei sunt turburi, genele asudă, Vânătă e faţa, lipsită de sânge, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge. Câte-un zâmbet rece rătăcea pe buză... Cine o s’o vază, cine s’o auză?” Versurile acestea sunt exprimate cu atâta emoţie încât ai impresia că zăreşti aevea figura palidă şi slabă a croitoresei, reprezentând o întreagă armată de muncitori pe spinarea cărora o mână de exploatatori se îmbuibau montenit. In versurile lui Eminescu, muncitorul de la Griviţa unde scrâşnetul de năpraznică ameninţare al milioanelor de muncitori care, întocmai chinuitei croitoresc, sufereau şi ei din plin apăsarea soţului capitalist din acel timp. „Viaţa“ lui Eminescu, îi aduce aminte mecanicului dela Griviţa- Vagoane de viaţa lui şi a atâtor alţi ca dânsul, din regimurile reacţionare de odinioară. Îşi mai aduce aminte că, până la instaurarea Republicii, locuia împreună cu soţia şi copilul, într’o casă fără duşumea, igrasioasă şi proptită în scânduri. Ultima strofă interpretată de tovarăşa Niculescu cu un ton sarcastic, adecvat textului, îl trezi pe tovarăşul Eneric din înlănţuirea amintirilor. „Când aud vreodată un rotund egumen Cu foalele ’ncinse şi obrazul rumen Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plăcerii . Mă întreb : Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum trebui să fie!” Adresându-se tovarăşei Niculescu, care tocmai terminase repetiţia, mecanicul ceferist îi spuse : — „Ştii tu, Zamfiro, de ce-mi plac aceste versuri ? In primul rând, pentru că Eminescu în poezia „Viaţa“ cântă lumea celor asupriţi, lumea oamenilor muncii cari au salahorit ca şi dânsul o viaţă întreagă şi amară pentru o existenţă de mizerie. Mi-au mai plăcut apoi aceste versuri pentrucă Ie-a rostit o tovarăşă care a trăit şi a suferit ca şi fata din poemă, dar căreia i-a fost dat să supravieţuiască triumful cauzei imporului muncitor“. Deschizând apoi Nr. 5al „Luptei de clasă“ tovarăşul Encric işi complectă spusele cu următoarele sublinieri, făcute în timpii studierii articolului „La centenarul naşterii lui Eminescu“ : „Cel care a evocat pentru prima dată, în ncezia noastră lupt« proletariatului în creştere, fără a înțelege însă marele rol isteric pe car' ••cesta îl va îndeplini, stercour in drepturile sale de prolîteric4^’ victorios al Patriei lui“ A» Simovici ' Ca? , dela Ipotastl, în care s'a născut Mihai Emynescu vyyrw \rx EMINESCU de OLGA BRATEŞ Eu ţi-am zărit cândva statuia de lângă salcia despletită, din deal, de unde cărăruia căta în apa liniştită... purtai pe umeri albă haină şi parcă te gândeai departe... sau, poate mi-ascundeai o taină ce-a dat-o vremea la o parte! ...Şi iar te-am întâlnit. La şcoală, pe-o filă, într'un manual... scria că te-ai sfârşit de boală „nefericit" şi „genial"... Ştiam puţine despre tine din ora de literatură. Azi adevăru-i ştiu. Prea bine... şi-s coaptă de venin şi ură gândind la viaţa ta amară când pana îşi striga durerea, în mica, umeda cămară, cu bucurie... nicăierea ! Sărac te-au vrut asupritorii, flămând, umil şi sdrenţeros... ziceau c'aşa pot creatorii să facă viersul... „mai frumos" ! Te-au vrut stăpânii o unealtă să-ţi sece ai inimii izvor când tu cercai cu pana-daltă şi rădăcină în popor, să-i strigi prin slovă răzvrătirea în anii grei şi 'ntunecaţi,, încătuşat de rânduirea cu „lumi de mizeri şi bogaţi”— Bătut de valuri şi de vânturi — corabie cu zări de ceaţă — tu n'ai ştiut din ce pământuri va crete malul de viaţă... şi poate c'aşteptai să vină o zi, să desluşeşti cărarea dar... peste gândul de lumină se aşternuse 'ntunecarea... ..Dar vremea — ornic — nu trecuse greoiu, prin filele închise, nici colbul nu se aşternuse pe vraful tău de manuscrise, c'au ştiut mişeii de comoară şi-au pângărit-o fără milă şi peste noaptea ce-ţi lăsară te-au stăpânit, fila cu filă... şi ca să-ţi frângă răzvrătirea cu care ai lovit în ei ţi-au dat în viaţă umilirea, în moarte, umbra unui tei, ca apoi în semn de „preţuire" pentru poet şi pana lui, să-ţi mai ridice 'n amintire prin parcuri, câteva... statui! Azi, soclul de răstălmăcire, de viclenii şi nepăsare, clădit de cei care-ţi făcură din viaţă, tristă închisoare îşi surpă 'n noapte bolovanii rostogolindu-i hăt, departe, strivind minciuna şi tiranii ce ţi-au furat a vieţii parte... Din crengi bătute de urgie aşa cum tu ne-ai întâlnit, suntem azi ramuri ce se 'mbie spre rodul plin, ca'n Răsărit, ca'n ţara ce-a sdrobit robia şi braţul ei ni l-a întins purtând pe dânsu' bucuria şi străluciri de neînvins. Din „Eri" de neguri şi ruine te-am scos în razele de soare, să te purtăm spre zi de „Mâine" pe braţ de lume muncitoare, prin clocotul de viaţă nouă din inimile noastre, pline, prin dimineţile cu rouă, pe lan de aur şi -n uzine şi peste tot unde poporul şi-a spus unit şi tare vrerea, de-a frânt pe veci asupritorul şi-a luat pe veci, în mâini, puterea! Părtaş ne eşti, iubit. Şi frate, c'atunci, în vremi de vijelie... din rodul strâns în libertate, o parte, îţi aducem ţie... şi-ţi ţesem albă strălucirea ca 'n albul iernilor, nămeţii şi pururi trainică iubirea ce ţi-o aduc în dar. PROLETARUL de MIHAI EMINESCU Spuneţi-mi ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră Cu averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra acelor ce dânşii la lucru-i osândiră Şi te subjugă munca vieţii lor întregii Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Zilele trec voioase şi orele surâd. In cupe vin de ambră — iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de ghiaţă — Ei fac din noapte ziuă, ş’a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii ea nu există. Insă s’o predică, căci trebue să fie braţe tari, A statelor greoaie cară trebue ’mpinse Şi trebuesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternice, ş’armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş’acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Cu umbre cari nu sunt, v’a’ntunecat vederea Şi v’au făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...• Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea — Cel ce în astă lume a dus numai durerea, Nimic n’are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni, fraze-s toate ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin. Averea să le aperi, mărirea ş’a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti in tine, Şi pe voi contra voastră în luptă ei rămân. Dece să fiţi voi scalvii milioanelor nefaste, Voi ce din munca voastră abia puteţi trăi ? Dece boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n’au timp nici de-a muri? Dece uitaţi că’n voi e număr şi putere ? Când vreţi puteţi prea lesne pământul să ’mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să ’nchid-avere, Pe voi unde să ’nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c’aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug. Ei chiamă voluptatea orgiei sgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase; Frumseţile-ne tineri, bătrânii lor distrug... Şi de’ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?... Munca, din care dânşii se ’mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate, miseria ’n ruşine... Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri. m m • • • • • • 5 • Sdrobiiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte în miseri şi bogaţi. Atunci, când după moarte răsplata nu v’aşteaptă Faceţi ca’n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare... şi să trăim ca fraţi!________________] EXPOZIŢIA EMINESCU va înfăşa oamenilor muncii aspecte semnificative din viaţa şi opera marelui poet Sălile din bul. Magheru, care vor adăposti expoziţia închinată vieţii şi operei lui Mi-hail Eminescu, sunt un şantier fremătător. Zeci de oameni lucrează zi şi noapte la amenajarea şi împodobirea acestei expoziţii, prin care oamenii muncii vor putea face cunoştinţă cu cele mai de seamă momente din viaţa sbuciumată a marelui nostru poet. Vom avea prilejul să vedem o expoziţie deosebit de interesantă, nu numai prin sutele de documente şi fotografii (cele mai multe inedite despre Eminescu, ci şi datorită faptului că vom înţelege pe deoparte modul odios în care erau trataţi de regimurile burghezo-moşiereşti creatorii noştri legaţi de popor, iar pe de altă parte, neţărmurita dragoste cu care sunt ei astăzi înconjuraţi în tânăra Republică Populară Română. Pătrunzând în sălile care au adăpostit expoziţia ..U.R.S.S. în fruntea luptei pentru pace” este cu neputinţă ca focul muncii de care te izbeşti chiar de la intrare, să nu-ţi învăluie inima cu căldura bucuriei de a vedea atâţia oameni, întrecându-se să facă din expoziţia Eminescu o adevărată operă de artă. Pe schele vezi pictori zugrăvind de zor fresce care vor înfăţişa copilăria, peregrinările şi alte aspecte ale vieţii poetului. Alţi artişti transpun plastic cele mai reprezentative poeme ale marelui nostru bard de la Ipoteşti. Se vede limpede că toţi sunt stăpâniţi de dorinţa să exprime în lucrările lor valoarea înaltei poezii eminesciene. Pictoriţa, care povesteşte prin intermediul desenului şi al culorii copilăria poetului, s'a ins-,pirat în munca ei din poezia inedită. ..Copii eram noi amândoi". In alte colţuri ale expoziţiei, răsar picturi murale închinate genialelor plăzmuiri: „Junii corpaţi", Epigonii" „împărat şi Proletar", primele trei Scrisori... In mijlocul primei săli, alături de soclul de marmură pe care se va ridica un mare bust al lui Eminescu, tâmplari harnici trag o rețea de sârmă peste un stelar, de lemn. Nu după mult timp ipsosarii vor îmbrăca în alb acest stejar, iar colectivul de sculptori va aplica pe el basorelieful care va sintetiza epoca lui Eminescu. Aspectul trepidant al acestei munci este departe de a fi complect dacă nu vom aminti pe mozaicarii, tapiţerii, electricienii, fotografii care se frământă cu nenui maratele probleme de detaliu cerute de organizarea expoziţiei îin bune condiţiuni. Caşeretorii aplică pe pereţi marile fotografii reprezentând chipurile acelora care au jucat un rol în viaţa poetului, preacum şi diferite imagini legate da epoca în care a trăit Eminescu. Reduseri ai atelierului fotografic al Ministerului Artelor şi ai Sindicatului Fotografilor migălesc acesta fotografii, petuşându-le toate im-. perfecţiunile provenite prin mărirea lor considerabilă. In altă sală, lângă peretele pa care în curând va apărea o fruoasă pictură pe cristal, înfăţişând poezia „Nunta în cadru", goneşte o maşină de cusut, în faţa căreia fac coadă câţiva tapiţeri. Studente ale Facultăţii de Belle-Arte aşteaptă sosirea celor aproape 30.000 de litere decupate pentru textele ce vor însoţi diferitele panouri, fotografii şi vitrina cu documente şi manuscrise. Printre aceste manuscrise sunt unele deosebit de interesante ca de pildă caietele originale cu culegerile de poezii făcute de Eminescu în cursul peregrinărilor sale, sau cele trei variante ale poeziei „împărat şi proletar” cu versurile cenzurate de Maiorescu. Dacă ţinem seama ca expoziţia Eminescu va avea nu numai o excepţională valoare documentară şi istorică la realizarea căreia au contribuit Perahim, Ligia Macovei, Sabin, Mac Constantinescu, Onofrei, Florica şi Marcela Cordescu, Vaisilîu Falci, putem lesne prevedea calda primire pe care publicul nostru i-o va face, profundul ecou pe care expoziţia Eminescu îl va stârni în oamenii muncii care o vor vizita. A. Rh