Steaua Roşie, februarie 1957 (Anul 6, nr. 466-473)

1957-02-13 / nr. 469

CRONICA DRAMATICA­­ „BUDAI NAGY ANTAL" de KOS KÁROLY (Teatrul secuiesc de stat) Piesa „Budai Nagy Antal“ reia o problemă amplă şi tulburătoare din via­­a Transilvaniei. Procesul începe mult înaintea lui 1437 prin creşterea cata­strofală a datoriilor faţă de s­at şi rege, conjugate singeros cu dările ex­traordinare faţă de biserica catolică şi cler- Acest jug duce la nemulţumiri şi la refuzuri îndrijite din partea ţă­ranilor Rezistenţa acestora creşte sub influenţa ecourilor răscoalei conduse de Ion Hus in Boemia- In dorinţa de aşi menţine poziţiile economice amenin­ţate şi de­ teama ca mişcarea ţăranilor să nu ia un caracter de reformă, bise­rica catolică instituie măsuri dirijate spre reprimarea rezistenţei maselor oprimate. E momentul cînd, în Tran­silvania, lupta socială incepe să se împletească tot mai puternic cu cea religioasă. Măsurile nesăbuite ale bisericii lovesc deopotrivă în mica no­bilime şi tu păturile orăşeneşti, făcînd ca mişcarea ţărănească să le cuprindă şi pe acestea. Pornită în primăvara lui 1437 din Alba de Jos, răscoala se întinde cu iuţeală înspre nord, spre Satu Mare, spre văile Mureşului şi So­meşului, cuprinzînd aproape toată Transilvania. Luptele dintre armata ţărănească şi oastea feudalilor con­dusă de Voevodul Csáki durează mai bine de doi ani, înregistrînd momente de eroism legate de localităţile Bobîl­­na, Cluj, Dej şi altele, şi se încheie în prima lor fază, prin victoria îm­potriva exploatatorilor. Acestei mişcări uriaşe Kós Károly i-a închinat o dra­mă puternică. Eroii dramei sunt oameni simpli, pa­sionaţi, capabili de sacrificii nelimita­te, supreme. Ei se comportă la un moment dat ca nişte fascinaţi de avintul luptei pentru adevărata liber­tate, pentru eliberarea de sub jugul însîngerat al exploatării. Meritele lui Kós Károly se vădesc pe măsură ce această pasiune îşi identifică sen­sur­ile adînc omeneşti. Iubindu-şi cu pasiune eroii şi mai cu seamă pe cel titular, autorul porneşte de la faptul istoric căruia îi împrumută semni­ficaţii şi valori ideologice nebănuite. Budai Nagy Antal, este unul din străluciţii eroi ai istoriei noastre, este un organizator, un soldat zelos care îndeplineşte consemnul poporului cu o dîrzenie impresionantă. In lupta pentru apărarea celui îngenunchiat, eroul piesei rostește cu simplitate cu­vinte exprimînd gînduri adevărate, sincere, salvatoare- Nu se simte ni­căieri curajul ostentativ, violența cal­culată. Poate că multe din replicile sale sînt spuse pentru prima oară pe scenă — ele sînt însă replicile poporu­lui încătuşat din Transilvania anilor 1437. Aceste replici au îngrozit, au cutremurat, fie chiar şi pentru o cli­pă, conştiinţa voevodului Csáki şi a celor de o seamă cu el, doborîndu-le-o cu o stăruinţă rar întîlnită. A da glas epocilor istorice şi oamenilor acestor epoci, a da răspuns întrebări­lor acestora, a scoate la lumină sem­nificaţiile înalte, omeneşti, ale istoriei neamului tău, — aceasta este, desigur, însăşi condiţia artei, a artei partinice. Iată de ce piesa lui Kós este cu ade­vărat cea mai puternică creaţie dra­matică a literaturii maghiare din ţara noastră, dintre cele două războaie mondiale Aparent, piesa lui Kós este conce­pută ca o aventură eroică de inspira­ţie epopeică, este un excelent portret dramatic, este, dacă vrem, o minuna­tă biografie dramatizată în genul tu­turor dramelor istorice închinate cite unui erou. In realitate, e o piesă is­torică zguduitoare în care eroul răs­punde prin cuvintele şi acţiunile sale cîtorva din întrebările mari pe care şi le-a pus epoca respectivă. Nici ce­lelalte personaje nu sunt şterse dar, pentru a străluci, au nevoie de re­flexe şi atribute împrumutate din te­zaurul sufletesc al eroului principal. La o analiză sumară chiar, observăm că toate personajele piesei trăiesc pentru a i se opune lui Budai Nagy Antal (Csáki, Lépes, Tamási, Gotfrid etc.), ori pentru a îndeplini sarcini concrete în înlănţuirea faptelor pe care le conduce cu el în acelaşi Budai. Observaţia este valabilă şi pentru per­sonajele mai însemnate ca Újlaki Bá­lint, Kardos Jákob, Márton şi mai cu seamă Anna — la fel ca pentru toa­te celelalte care se regăsesc în sufle­tul lui Budai pentru simplul motiv că într-însul se popularizează trăsăturile cele mai pozitive. ★ Pentr­u punerea în scenă piesa „Bu­dai Nagy An­tal“ pretindea o serie de elemente absolut obligatorii: o regie care să nuanţeze cu subtilitate semni­ficaţiile textului, să se apropie cu emo­ţie de sufletele interpreţilor şi să tăl­măcească reacţiile acestora în ciocni­rile învolburate ale piesei; un inter­pret inteligent al rolului titular, ca­pabil să treacă uşor de la tonul sen­timental la cel al uri Incisive, de la atitudinea de linişte la deslănţuire pasionată ; un grup de actori capabili de realizarea ritmului unei acţiuni n­minse, dar stăpânit continuu de imaginea ţelului final. In general aceste „revendicări“ au fost satisfăcute. Direcţia de scenă a descoperit şi a valorificat calităţile textului, a reuşit să închege unitatea şi armonia ansamblului, în ciuda unor defecte parţiale (scenele cu figuraţie mare). Toată bogăţia textului a fost transformată in imagine scenică cu acel simţ teatral ascuţit, pe care il apreciem mult în realizările regizora­le ale maestrului Tompa Nicolae. Nu sîntem încă de acord cu tonalitatea imprimată spectacolului care, greşit, ne dirijează spre aparenţele dramei medievale cavalereşti şi nicidecum spre drama unei ţărănimi iobage în­­genunchiate. Pentru că, în fond, „Bu­dai Nagy Antal“ este drama ţărănimii transilvănene şi nu a ciocnirii dintre eroul titular cu voevodul Csáki. Ori, regia, şi-a dirijat atenţia şi interesul înspre spectacularul pe care-l oferea mai cu seamă actul al treilea al con­fruntării celor două căpetenii. Fără îndoială, e un tablou măreţ, cu multe şi valoroase subtilităţi spectacologice însă, estompează tocmai reversul mo­nedei : ideea de luptă a maselor e mult diminuată. La fel, nu se face simţită prezenţa elementului româ­­nesc în masa ţăranilor răsculaţi, deşi textul dramatic are indicaţii certe în acest sens, fixînd chiar şi o figură destul de centrală, în persoana ne­meşului român Kardos Iacob. Ori, documentele istoriei vorbesc despre o răscoală comună, a românilor şi a ungurilor din Transilvania. Acest lucru n-a primit însă suficient cu­­vlnt deşi, probabil, ar fi împrumutat spectacolului o nuanţă mult mai lu­minoasă. Facem aceste observaţii în convin­gerea că prin reexaminarea probleme­lor, spectacolele cu „Budai Nagy An­tal“ ar cîştiga încă ceva în balanţa multelor plusuri pe care le are. Csorba András, interpretul lui Bu­dai Nagy Antal, ne-a îngăduit să des­cifrăm uneori nuanţe pe care textul le bănuia doar. Actorul s-a dăruit personajului arătlndu-ne că îl iubeş­te şi îl înţelege. Elanul lui Budai îl cutremură, iar emoţiile acestuia îl farmecă. Actorul nu ne-a arătat sen­timentele personajului, ci le-a trăit; la el totul se petrece „înăuntru“. Pentru faptul că a ştiut să ridice idealurile şi lumea personajului său la acel înalt nivel de umanitate care le caracterizează, Csorba a făcut o creaţie inspirată. Interpretarea sa se bazează pe pătrunderea procesului sufletesc mistuitor al personajului. Tocmai pentru aceasta, gesturile, mimica, mişcarea sa, s-au realizat în consecinţă. Din grupul de actori interpreţi, re­ţinem pe Lantos Béla, interpretul per­sonajului Apát. In interpretarea sobră a actorului nu am descifrat, din pă­cate, forţa puternicului sentiment de umanitarism al personajului său; pe Borovszki Oszkár (Csáky), subtil, ma­siv şi profund ; pe Jenei Ottó (Lépes György), irizat cu pricepere pină la deslănţuiri refulate; pe Andrási Már­­ton (Besse Tamás), cu contur savuros însă uneori sumar şi repetat; pe Nagy Imre (Ferenc), sincer, spontan şi parcă anume destinat pentru drama ţărănească şi, în sfîrşit, pe Erdős Ir­ma (Besse Anna), care, după două acte bune, rămîne. In final, parcă pe dinafara textului, datorită injustei în­ţelegeri a personajului prin intuirea greşită a universului psihic al aces­tuia. Irizările patetice cu aer medi­tativ şi fals intelectualizate ale tine­rei ţărăncuţe, sînt surprinzătoare din partea unei actriţe atât de înzestrate. Redescoperind în Lohinszky Lórend (Újlaki Bálint) un actor de rară sensibilitate, am văzut, în rest, inter­preţi (Kiss László în Budai Nagy Já­nos, Bányai Mária In mama eroului, Szabó Duci în soţia lui Besse, Fa­luvégi Lajos In Márton, Tarr László ín Kardos Jákob, Varga József In Is­tók, Tamás Ferenc In Vajdaházi Pál) care au dovedit, în general, certe afi­nităţi cu rolurile distribuite. Trebuie spus că reuşita spectacolului se bazează în bună parte şi pe linia fină, sobră, proprie, a decorului (Há­ry Lajos) ca şi pe linia şi coloritul adecvat al costumaţiei istorice (Husz­­ty György şi Bordi Ilona). Mulţimea pozitivelor subliniate, pre­cum şi o rediscutare a celor sugerate de noi, ne dau convingerea că specta­colul va mai prinde cheag prin rularea treptată a reprezentaţiilor. In acest fel, spectatorii tirgumureșeni vor gusta din plin, mesajul pe care ni-1 trimite din negura secolelor Budai Nagy Antal, martirul sfînt al io­­băgimii noastre. I. CHEREJ1 Să ne aciuim puţin, pe aici, prin părţile de sus ale regiunii, pe ţărmul mureşan, unde a fost odată spun bătrînii, şi cît poveştile or fi, a fost, şi sperăm că iar va fi — formaţie de cor, brigăzi artistice de agitaţie, echipe de dansuri populare, echipe de teatru etc. etc. — la Gălăuţaş. Da, cu vreo 3-4 ani în urmă, în fru­moasa comună amintită ce se în­tinde ca un şir de mărgele la dreap­ta şi la stingă Mureşului, zice-se (cum spune povestea) că ar fi exis­tat o bogată activitate culturală. Acest lucru a stîrnit pe atunci admi­raţia regiunii noastre, apoi a altor regiuni (Cluj, Oradea etc.) ba, chiar a Bucureştiului, unde cu ocazia di­feritelor concursuri cei din Gălăuţaş — muncitori de la U.I.L. şi ţărani din comună — au ocupat locuri de frunte şi au obţinut o mulţime de premii dintre cele mai frumoase: apa­rat de radio, diferite diplome, instru­mente muzicale, jocuri, un aparat de proiecţie cinematografică şi altele. După cum spun „gurile“ aceasta s-a putut face pină cînd „mărul discor­­tiv­­au a fost aruncat printre cei ce reprezintă de fapt această comună — fabrica, şcoala şi căminul cultural al satului; aceasta se putea face pe vre­mea unui dascăl de treabă pe nume Popescu Păun, care odată avansat în alte munci a trebuit să părăsească Gă­­lăuţaşul, lăsînd astfel „mărul“ zeiţei să umble de colocolo. Cînd de la fabrică (nici azi nu are responsabil cultural) către căminul cultural, — nimenea nu ştie a cui este această frumoasă clădire ce a rămas astfel fără nume şi fără director — tov. Cîntea Marcel încă nu are „decizia“ sfatului popular Topliţa, — cînd de la şcoala romina (director tov. Jugariu) către cea maghiară (director tov. Weisz Carol), care pe temeiul că dascălii romîni din Gălăuţaş n-au fă­cut nimic pentru activitatea artistică şi culturală din comună, a spus că nici el nu se bagă. Răspunsul, de alt­fel, este cît se poate de comprehen­sibil. Judecata însă nu este dintre cele mai sănătoase. Cei 18 (optsprezece­) dascăli ro­mîni şi maghiari cîţi are Gălăuţaşul, niciodată nu şi-au pus problema: dacă noi nu facem activitatea cultu­rală, dacă voi nu faceţi, dacă fabrica nu face — de ce nu ne-am strînge cu toţii la un loc ? Cum trăim împreu­nă, lucrăm împreună, mîncăm îm­preună — de ce n-am cînta şi am juca împreună... ? Tot mărul cu pricina o să spuneţi că este de vină. Nu-i aşa? (!) Intr-o ultimă şedinţă ţinută la sfa­tul popular cu tema „problema cul­turală“ (şedinţe pe această temă se ţin foarte multe, dar vorba lui Ma­iakovszki. .. „şed şi tot şed la şe­dinţă...“), vorbind despre dascălii din comună, bătrînul Rugină Ioan spunea cam aşa: „Apoi activitate culturală nu avem, dar dascăli şi dăscăliţe care în loc de alte „preo­cupări“ iau în primire fiecare tren ce trece prin gara noastră, avem destui“. Ba, la această şedinţă tov. Weisz Carol, preşedintele comisiei perma­nente de cultură, invăţământ, sport şi sănătate, prezentînd raportul arăta: „înainte cu citiva ani în comuna noastră a existat o activitate cultu­rală foarte bogată, avind o echipă de cor, teatru şi dansuri, care la toate concursurile au fost clasate pe primele locuri. Insă de un timp în­coace activitatea culturală a devenit sezonieră, echipele pregătindu se nu­mai în preajma vreunui concurs (ca­re? —n. n.), sau nepregătindu-se de loc.“ De aici lipsesc soluţii de îndrep­tare, planuri de viitor şi multe alte probleme. Aşa stînd lucrurile, în comuna Gă­lăuţaş problemele culturale continuă să meargă rău. Pe lingă fabrică, şcoală, sat, a trecut cel de al IVTea concurs cultural cu toate fazele lui, fără ca „activiştii" culturali din Gă­lăuţaş să fi mobilizat tineri şi virst­nici la această manifestare culturală. Pe lingă ei trec în continuu, Aurel Truţa — bun cintăreţ din frunză — Nistor Colceriu — om cu dragoste de cultură — jucăuşii satului şi atîţi alţi tineri şi vîrstnici care aşteaptă odată şi odată, ca viaţa culturală din Gălăuţaş să intre in normal. Şi vina nu este numai a celor amintiţi; este şi a sfatului popular raional şi comunal, a conducerii fabri­­cii, a organizaţiei de partid, a orga­nizaţiei U.T.M. — secretarul organiza­ţiei de tineret, tov. Ciubucă Petru ne­­dînd nici un sprijin activităţii cultu­rale. ATANASIE POPA CINE ESTE VINOVAT? Pe marginea scrisorii „Voi chemăm alături de no­ii Colectiviştii din Păpăuţi pot obţine rezultate şi mai frumoase Situată nu departe de oraşul Co­­vasna, comuna Păpăuţi are o aşezare frumoasă. Dealurile Lakó, Börke, Gyertyános şi vîrful Csere formează un zid împădurit pe aproape trei la­turi ale hotarului comunei. De la Pă­­păuţi nu mai e departe marea exploa­tare forestieră din Comandău, iar mă­noasele cîmpii „bîrsene“ se întind pină în vatra comunei. Populaţia comunei, secui şi romîni, se ocupă deopotrivă cu creşterea ani­malelor, cultivarea pâmîntului şi nu în mică măsură cu exploatarea lemnu­lui, înainte cu 6 ani. 46 familii de ţă­rani muncitori au format în această comună gospodăria colectivă „Pionie­rul“. An de an, gospodăria a făcut noi paşi pe drumul consolidării ei economico-organizatorice Astăzi, gos­podăria cuprinde 57 familii de ţărani muncitori, care cultivă în comun 292 ha teren. Prin muncă sirguincioasă colectiviştii au dovedit consătenilor lor că omul poate să smulgă de la natură mai mult decît vrea ea să dea. Atîta timp cît înainte vreme pe acele meleaguri nu se pomenise de cultiva­rea legumelor sau zarzavaturilor, co­lectiviştii din Păpăuţi au obţinut păt­lăgele, vinete, varză, morcovi de toa­tă frumuseţea. Săpînd canale şi şan­ţuri de scurgere, ei au redat agricul­turii suprafeţe însemnate. Cu toată vitregia timpului din anul trecut ei au obţinut la grîu 1.343 kg la ha, la secară 1.701 kg, (pe unele tarlale fe­ I­rite de calamităţi 2.300 kg), la mac­­ 862 kg faţă de 500 kg planificat I ş.a.m.d. Venituri însemnate au obţinut şi prin creşterea animalelor, în special a oilor. De la ferma zootehnică (389 oi şi 7 vaci) au obţinut un venit de­­ peste 130.000 lei. Ca urmare a acestor venituri, ziua­­muncă a fost retribuită cu 5,29 kg cereale, 6,40 kg fîn, 3,70 kg cartofi, 5,39 lei etc., Reman Iosif, Şandru Maria, Bogoly Iosif şi alţi colectivişti au primit pentru munca depusă în anul trecut pină la 2.500 kg cereale, de la 800 la 2.500 lei . a. Gospodăria colectivă are acum autocamion pro­priu, anul acesta îşi va mări efecti­vul de bovine şi ovine­Toate aceste rezultate aduc laudă colectiviştilor din Păpăuţi. Intr-adevăr ei au realizat multe lucruri frumoase care înainte vreme nici măcar nu le-ar fi visat. Totuşi trebuie să spunem că n-au făcut încă totul, că n-au folosit din plin posibilităţile existente pentru dezvoltarea gospodăriei colective. Să vedem deci cîteva din posibilităţile nefolosite. Colectiviştii din Păpăuţi sunt oameni harnici, le place să lucreze. Aceasta e un fapt îmbucurător. Dar nu tot­deauna lucrează cu destulă iniţiativa. Iată un exemplu: pe malul piriului Păpăuţi există un teren foarte bun pentru cultivarea irigată a legume­lor şi zarzavaturilor. Irigarea se poate face prin gravitate, fără să se foloseas­că pompă, prin simple şănţuleţe să­pate de-a lungul şi de-a latul terenul­lui. Apa intră singură în şănţuleţe dat fiind aşezarea terenului. înainte cu 2 ani aici s-au cultivat legume şi s-au obţinut rezultate frumoase, dar colec­tiviştii au abandonat apoi această ra­mură de producţie rentabilă (chiar foarte rentabilă după cum spun mulţi colectivişti de aici) pe motivul că nu au un grădinar specializat. Mai depar­te. La sediul gospodăriei se află o seră încălzită, care înainte vreme era fo­losită pentru flori. Aici, cu mici ame­najări, colectiviştii din Păpăuţi ar putea cultiva trufandale în tot timpul iernii şi şi-ar putea asigura şi răsa­durile necesare pentru grădina de le­gume şi zarzavat. Sera nu este folo­sită tot din acelaşi motiv : lipsa unui specialist. E adevărat că acum condu­cerea gospodăriei şi-a propus să anga­­jeze un grădinar salariat. Şi asta e ceva faţă de anul trecut. Dar pro­blema putea fi rezolvată prin mijloa­ce locale. In gospodărie se găsea, dacă se căuta, un om care să meargă la un curs de legumicultură şi care apoi să introducă la rindul lui pe alţii In tainele acestei specialităţi. Nimeni însă nu s-a preocupat de această pro­blemă. Mai trist e faptul că de doi ani de zile şcolarizarea colectiviştilor a fost neglijată complet. Nici cursurile agro­tehnice de masă nu se ţin. Aceasta es­te deci adevărata cauză a faptului că în mijlocul colectiviştilor nu se găseş­te un grădinar. Cursuri de acest gen­ au fost suficiente, dar nimeni din gos­podărie (cu toate că în bugetul gos­podăriei se alocă fonduri în acest scop) n-a fost îndrumat spre şcoli de calificare. Pentru ca in viitor realizările colec­tiviştilor din Păpăuţi să fie şi mai frumoase, e necesar ca atît conduce­rea gospodăriei cît şi organizaţia de bază să se ocupe mult mai temeinic de problema ridicării nivelului politic şi profesional al colectiviştilor. V. OLTEANU Rezu­latele concursului „Pentru cea mai bună corespondenţă“ Trecînd la analiza rezultatelor obţi­­­­nute de corespondenţi în perioada concursului, „Pentru cea mai bună corespondenţă“ (10 iulie—30 d­cem­­brie 1956) şi ţinînd cont de scopul concursului, redacţia a pus accentul principal pe călit­­ea articolilor­­In lumina acestui criteriu au fost acor­­date următoarele premii şi men­iuni: Premiul I a fost cîştigat de tovară­şii : Ioan Păuş, linotipist la întreprin­derea poligrafică Tg. Mureş, Iosif Huszár activist al sfatului popular ra­ional Tg. Mureş şi Vultur Simion muncitor la Întreprinderea „Ludovic Minszki“ din Tg. Mureş. Premiul II a fost cîştigat de to­varăşii: Dumitru Farcaş, director al şcolii elementare din comuna Toaca raionul Reghin, Teodor Medveşan dispecer la S. M. T. din Reghin şi Hurdugaciu Macedon, salariat al sta­ţiei de radioficare Reghin. Menţiuni au fost acordate corespon­denţilor : Petru Kiss din comuna Gur­­ghiu, raionul Reghin, Alexandrina Ga­nea din comuna Corbu, raionul Topli­­ţa şi lui Dumitru Grama din satul So­­lovăstru, raionul Reghin. In urma consultării cu o parte din corespondenţii noştri voluntari, s-a ajuns la concluzia ca premierile să nu se facă in bani, ci în diferite obiecte. De aceea din suma de bani stabilită pentru premiere s-au procurat pentru a se înmîna corespondenţlor fruntaşi următoarele obiecte: un patefon şi plăci, două truse cu stilou şi creion, 3 stilouri, una cutie pentru şah şi tabie cu piesele necesare şi una nu­mai cu piese pentru şah. In afară de aceste obiecte redacţia mai stimulează corespondenţii: Vasile Bogdan din Sigeorgiu de Pădure, Şte­fan Czvikker şi Gheorghe Turcu din Tg. Mureş şi Vasile Pop din comuna Mier­curea Niraj, cu diferite cărţi, iar pe ov.­răşii Nagy Adám şi Petru Gheorg ,hită din Tg. Mureş, Petru Ignat şi Ioan Jugaru din raionul Reghin, Du­­mitr­u Urzică din raionul Topliţa, Gheorgh­e Todea din raionul G...or­­gh­ieni şi Soo Ana din raionul Odor­­­ei, cu cite un abonament gratuit pe trim. II 1957. Analiza articolelor pentru care au fost premiaţi ciştigătorii se va face in buletinul special „In ajutorul co­respondenţilor voluntari“, buletin ce va apare în curind, cit şi la consfă­tuirile organizate de redacţie.

Next