Steaua Roşie, ianuarie 1965 (Anul 17, nr. 1-25)

1965-01-16 / nr. 12

Murmurată sfielnic de buzele îndrăgosti­ţilor, citită cu înţelegere la vîrsta împlinirilor, trezind nostalgia neastîmpărului tinereţii la anii părului cărunt, poezia de dragoste a lui Eminescu este sectorul din opera sa devenit cel mai popular şi mai iubit, şi datorită fap­tului că — poate — aici poetul s-a manifes­tat mai în deplinătatea simţirii sale. Ecou al iubirilor trăite, poezia eminescia­nă este inspirată cînd de o copilă din Ipoteşti sfîrşită curînd din viaţă, cînd de o actriţă ad­mirată din cuşca sufletului — Eufrosina Po­­pescu sau Carlotta Patti — cînd de o iubită uitată la Berlin sau în altă parte, nu este străi­nă nici de înzestrata* în ale spiritului Cleopa­tra Poenaru sau de publicista germană și cum­nată a lui Maiorescu, Mite Kremitz. Peste toate aceste muze vremelnice se ridică însă figura frumoasei și sensibilei poete Veronica Micle, adevărata eroină a romanului erotic emines­cian, devenită legendar legată de poet şi prin moartea ei survenită — sub zodia unei coinci­denţe semnificative — la puţine luni după sfîr­­şitul tragic al iubitului. Dragostea este pentru Eminescu o condi­ţie esenţială a existenţei, iubirea identificîndu­ -­­se de fapt cu dragostea de viaţă şi presupu­­nînd — nu o dată — cugetări filozofice. Prin excelenţă sensuală şi nicidecum pla­tonică — chiar cînd e cazul unei adoraţii ma­xime — dragostea lui Eminescu se vrea liberă, desfăcută de orice convenienţe sociale. Locul ei nu poate fi un salon asaltat de „un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşă"; un­gherul pentru iubit „este de găsit numai în mijlocul naturii, în singurătatea şi feeria ei". Măria-Sa codrul, împăratul slăvit, le dă îndră­gostiţilor adăpost, ferindu-i de privirile indis­crete, oferindu-le melodia izvoarelor, oglinda lacului albastru, lumina de argint a lunii, încu­viinţarea tăcută a teiului sfînt, ce-şi scutură a­­supră-le binecuvîntător floarea. De cele mai multe ori Eminescu nu cîntă fericirea clipei prezente. Momentele de incin­­tare sunt trăite retrospectiv, după ce idila s-a consumat, primind astfel — prin prisma timpu­lui care s-a scurs — un văl de nouă frumuse­ţe, o uşoară patină de vis şi multă nostalgie. Sfîrşitul trecutei bucurii poate avea cauze dife­rite. Mai adesea nu e o simplă îndepărtare spa­ţială de moment a iubitei, ci o ruptură defini­tivă. Ea poate fi provocată de moartea acesteia — fapt care dă cugetului poetului adîncimi shakespeariene. înşelat in iluziile sale, cel care iubeşte nu reacţionează egal, atitudinea sa cuprinzînd ga­me întregi, în tonalităţi minore sau majore. Orice s-ar fi intimplat, iubita rămîne adesea pe piedestalu-i ridicat de poet. Uneori insă de la adorarea supremă, de la idolatrizarea femeii (comparată cu Venera anti­că — simbolul frumuseţii fizice şi Madona lui Rafael — expresie a purităţii morale), poetul ajunge la o condamnare virulentă, în aqua­­forte, care se converteşte însă în penitenţă la cea dinţii lacrimă a iubitei („Venere şi Mado­nă"). Abia în urma unui şir Întreg de experien­ţe tragice, poetul va ajunge la concluzia „ ... că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia" şi va avea astfel curajul să rămînă pe poziţia acuzatoare, sfătuindu-l pe „tînărul plin de vise" să se ferească din calea trădătoarei Dalila. ■Asemeni poetului popular, Eminescu îşi alintă iubita, dîndu-i nume de floare, dar nu una aleasă la întîmplare, ci „Floare albastră" adică „Nu mă uita", un adevărat „gaj de iubi­re nestinsă" (D. Popovici). Fetei, concretă şi dornică de iubire, îi aparţine iniţiativa. Ea-i re­proşează­, bărbatului îndepărtarea sa de pămînt, atitudinea contemplativă şi II atrage în pădure, încîntîndu-l cu perspectiva unei iubiri ocrotite de natură: — „Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale • X In prăpastia măreaţă. Acolo-n ochiu de pădure, Lingă trestia cea lină $i sub bolta cea senină Vom şedea în foi de mure. Abia la sfîrşit ne dăm seama că idila a avut loc în trecut, că acum ea este reactualiza­tă doar de amintirea încărcată de regret a poe­tului: „Şi te-ai dus, dulce minune, Şi-a murit iubirea noastră — Floare-albastră! Floarea-albastră!.. . Totuşi este trist în lume!" Uneori conţinutul iubirii se modelează în tipare ce amintesc creaţia populară — basmul: „Crăiasa din poveşti", „Povestea codrului" sau balada: „Făt-Frumos din tei" şi „Povestea teiu­lui ce se aude tot „mai încet, tot mai încet. Mai departe... mai departe..." — aici ca un imn de bucurie, de slăvire a iubirii şi a fugii celor doi. Acelaşi sunet de corn, melancolic şi gata să se stingă, va accentua în alte cazuri nota elegiacă, de tristeţe, amintind astfel de „Mio­riţa" sau de tulnicul fetelor din Apuseni şi sub­liniind — şi pe această cale — una din tonali­tăţile de bază ale poeziei de iubire a lui Emi­nescu, farmecul dureros, jale a a aflat mai în­totdeauna în strînsă legătură cu sentimentul voluptăţii. Aşa se intîmplă în poezia „Peste vîrfuri", expresie a unei maxime condensări artistice, inegalabile în literatura noastră. După o con­templare a unui cadru de natură foarte larg şi nedeterminat iniţial, restrîns apoi treptat, atenţ­­ia poetului se concentrează asupra motivului cornului. Nu înseamnă insă că orizontul s-a îngustat în acest fel, deoarece stingerea trep­tată a sunetului melancolic îl determină să-şi pună problema existenţei şi a sfirşitului ei ine­vitabil prin moarte. In domeniul eroticului sin­tem­ abia în partea finală a poeziei prin între­barea adresată iubitei sau poate iubirii, fericirii în general: „De ce taci, cînd fermecată Inima-mi spre tine-ntorn?" şi continuată pe linia aceleiaşi meditaţii des­pre viaţă şi moarte: „Mai suna-vei dulce corn Pentru mine vre­odată?" Nota de tristeţe devine tot mai acută pe măsură ce, rod al unor nefericite şi repetate experienţe, poetul ajunge la o definire a amo­rului drept: „.. .un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere". („Ce e amorul"?) Şi cu toate acestea, va regreta mereu amo­rul dus şi faptul că nu mai poate cuprinde iubita din „valurile vremii", iar titlul unei poe­zii — „De ce nu-mi vii"? — se identifică cu o întrebare care-l frămîntă continuu şi ca o chemare desperată. Zbuciumarea sufletească nu cunoaşte acal­mii, zadarnic doreşte poetul revenirea „nepăsă­rii triste" (Odă, în metru antic). Liniştea cău­tată va fi găsită abia dincolo de mormînt, a­­colo se va realiza contopirea deplină a îndră­gostiţilor. De aceea în „O, mamă", creaţie în­ care imaginile celor două fiinţe dragi — mama şi iubita — se suprapun, (D. Popovici), poetul mai are o singură doleanţă: „Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu" ... Un ultim popas — pe înălţimea cea mai mare a poeziei eminesciene: Luceafărul — sin­teză tematică, artistică şi de experienţă biogra­fică a autorului. Gata să răspundă prompt chemărilor prea­frumoasei fete de împărat, în stare de orice sacrificiu în postularea sa spre umanitate, Hy­perion se izbeşte de nimicnicia, de posibilită­ţile reduse ale fiinţei umane, care nu e capa­bilă să se ridice pînă la el: „Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte ... in veci îl voi iubi şi-n veci Va rămînea departe". Din izolarea-i rece, geniul dezamăgit le va adresa muritorilor o ultimă expresie a superio­rităţii sale: „Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece". Aşa cum afirmă Arghezi: „Dezamăgirea a dat limbii romîneşti o ca­podoperă de amărăciune glacială, care se chea­mă „Luceafărul". (Tablete de cronicar, 1960, E.S.P.L.A., pag. 179). Gingăşie şi blesteme, penitenţă şi izolare orgolioasă, binecuvîntări şi visuri grele de re­grete, dorinţe şi mai puţine împliniri, hîrjoneli naive şi pasiune puternică, revoltă şi renun­ţare — acestea sînt suprafeţele strălucitoare,din care se înnoadă cristalul unic și limpede, făurit din adîncă durere, al eroticii eminesciene. SANDA ODAIE VERIS asistent universitar STEAUA ROȘIE UNIVERSALITATEA LUI EMINESCU An de an rememorarea zi­lei de naştere a poetului ca­pătă semnificaţii multiple şi rezonanţe adinei în conştiinţa poporului. Neînţeles şi com­pătimit cînd trăia, s-a contu­rat în timpul nostru ca cea mai reprezentativă fiziono­mie a literaturii. Prezenţa nu­meroaselor traduceri la care s-au adăugat articolele co­memorative şi lucrările de specialitate din ţară şi străi­nătate, marchează aprecierea unanimă de care se bucură opera marelui nostru poet. Orizontul universului, as­­stăzi, îi învăluie ca într-o horbotă străvezie, miracolul de frumuseţi şi armonii. Post­mortem, brăzdînd fulgerările din postume, l-am descoperit mai întreg, l-am simţit mai profund, l-am intuit mai clar în laboratorul studiilor. Emi­­nescu rămîne fără hotar pe treptele valorilor pretutindeni recunoscute, pentru că din opera lui se degajă căldura simţămintelor umane pe care le distingem în rezonanţa de cristal a versurilor. Pasiunile nu sînt redate, ci trăite, răs­colite din adîncuri, exteriori­zate în forma lapidară şi ac­cesibilă fiecăruia. In policro­mia sentimentelor şi gîndu­rilor care concentrează crea­ţia eminesciană, descoperim ceva care ne aparţine sau cu care ne identificăm, deşi trăim şi pricepem diferit. A­­ceastă substanţă comună pro­vine din marele potenţial de intensitate, generalizare şi varietate care se stoarce în esenţa operei sale. De la e­­courile unei adolescente în­frigurate (De-aş avea), la tulburătoarea voluptate" a du­rerii (Mort la est); de la anti­teza problematicii sociale (împărat şi proletar) la pers­pectiva panoramică a istoriei (Memento mori); de la ela­nuri epice-filozofice cu rădă­cini în folclor (Călin, Lucea­fărul), la erotica senzitivă, pa­sionată şi amară,­ părtaşă na­turii (Povestea codrului, S-a dus amorul), de la vibraţiile interioare, pătimaşe de viaţă (Sara de deal, Copii eram noi amîndoi...), la tonalităţile de lirism elegiac (O, mamă..., Melancolie, Mai am un sin­gur dor) etc., fiorul poeziei eminesciene parcurge spaţiul asemeni valurilor, din adînc spre maluri. Si pentru că „în fiecare om Universul se­ opin­­teşte", cum notează Emines­cu într-un Inc (manuscrisul nr. 2.262), e firesc să-i desco­perim acelaşi avînt cuceritor. ■ Poetul insă a devenit creato-­­­rul unei lumi aparte, catifela­­­­tă de lumina lunii şi cu pri­­i­virea pierdută departe. Universalitatea lui Emines­­­­cu rezultă şi din felul cum a­­ depăşit limitele epocii sale.­­ Poetul, observă G. Călinescu­­ într-o cronică, „ţipînd de speranţă ori de dezamăgire, aruncînd fulgere şi trăsnete,­­ a pătruns cu privirea aşa tip adînc în contradicţiile epocii, " îneît a atins etern-omenescul­­ şi azi se roteşte în jurul în­­­­tregului glob, auzit şi înţeles­­ de toţi". Mesajul său, ivit pe ţărmul de baştină al existen­ţei noastre, depăşeşte grani­ţele convenţionale, obişnuite, limitate. Şi încă iată de ce la noi nu se poate scrie artistic , fără a sorbi din izvorul puru­­­­rea întineritor al poeziei lui Eminescu. In ritmul versuri-­­­lor sale recunoaştem incanta­ţia limbă delicat modelată, particularităţile ei stilistice, cu greu si uneori de loc transmisibile altor limbi. Coborîtor din sfere sidera­le, Luceafărul poeziei noastre zvîrie un drum de lumină în literatura timpurilor şi ne a­­duce bucuria tainică a depli­nei desăvârşiri. VAL. CERNEA 115 ani de la naşterea (1850) marelui nostru poet Mihai Eminescu CARNET MUZICAL Săptămîna trecută a marcat două evenimente muzicale deosebite: Recitalul de pian Schubert din ziua de 10 ia­nuarie și concertul simfonic extraordinar din ziua de 13 ianuarie, la care şi-a dat con­cursul renumitul pianist Gheorghe Halmos, artist eme­rit. Cunoscut şi apreciat de publicul oraşului nostru pen­tru înalta sa măiestrie inter­pretativă, artistul clujean ne-a obişnuit cu recitaluri de ace­laşi compozitor. In recentul recital, Haimos ne-a prezen­tat două sonate, 4 impromtu­­uri şi fantezia „Călătorul" a compozitorului vienez Franz Schubert — cîntăreţul gîndu­­rilor simple şi fireşti, compo­zitor însufleţit de un profund umanism — cel mai spontan geniu al romantismului. A­­ceastă concisă caracterizare a stat la baza interpretării pia­nistului care ni l-a redat pe Schubert aşa cum era în rea­litate: emotiv, sensibil, can­did şi impresionabil. Puţini artişti s-ar fi încu­metat să accepte o schimba­re de program de ultimă oră totuşi. Gheorghe Halmos a interpretat concertul nr. 1 în Mi bemol major de Liszt — din ziua de 13 ianuarie — cu măiestria proprie plină de ritmuri combative, alternînd cu meditaţia lirică şi cu me­lodii cantabile. La ovaţiile re­petate ale unei săli arhipline pianistul a mai oferit an­dante şi un vals de Brahm, şi un lied de Schubert în transcripţia pentru pian de Liszt. Conducerea muzicală a concertului a avut-o dirijorul iugoslav Dusan Skovran, diri­jor al filarmonicii şi orches­trei Radioteleviziunii din Bel­grad. Artist cu o bogată cul­tură muzicală, avînd studiile făcute la Belgrad, Zagreb, Le­ningrad şi Salzburg, dirijorul a condus cu competenţă or­chestra atît în acompania­mentul concertului de pian, în interpretarea Uverturii O­­beron de Weber cît şi în mo­dul cum a înţeles să scoată în evidenţă dramatismul pro­fund al luptei pentru viaţă din simfonia a IV-a de Brahms. Comportarea demnă şi răspunsurile prompte din partea orchestrei la indicaţii­le dirijorului au contribuit la succesul întregului concert. C BARCEANU Scenă din piesa „O poveste din pădure" Expoziţia regională de artă plastică Tradiţionala expoziţie de artă plastică regională dechisă la numai cîteva luni după expoziţia închina­tă Marii aniversări, a pus la încer­care puterile plasticienilor. Intr-un timp relativ scurt, ei au trebuit să pregătească lucrări care să satisfacă receptivitatea şi gustul estetic al publicului care, de la an la an, se dezvoltă şi devine mai exigent. Dacă aruncăm o privire în tre­cutul nu prea îndepărtat al expo­ziţiilor regionale, mergînd cu gîndul la cele de acum 7—8 ani şi urmă­­rindu-le an de an constatăm o se­rioasă dezvoltare şi o reală creş­tere a exigenţei în problema conţi­nutului, care se îmbină în mod ar­monios cu forma de expresie. Da­că acum 7—8 ani, expoziţiile cu­prindeau în majoritate peisaje sau naturi moarte, făcute parcă de ace­eaşi mînă şi doar ici-colo se mai ză­reau lucrări tematice,­­astăzi se poa­te constata o substanţială îmbună­tăţire în ceea ce priveşte conţinu­tul lucrărilor, iar limbajul artistic e bogat şi diferă de la artist la artist. Un fapt interesant e, că di­versitatea de stiluri nu dă un ca­racter pestriţ expoziţiei. Aceasta este o urmare a seriozităţii cu care creatorii caută semnificaţia socială a fiecărei teme şi a străduinţei de a sintetiza forma. Desigur, tendinţa de căutare a unei noi expresii adu­ce după sine o seamă de rezolvări formale sau de imitare a stilului unor maeştri. Din fericire, astfel de fenomene sunt puţine, întreaga expoziţie are o atmosfe­ră proaspătă, tinerească, care se datorează spiritului înnoitor impri­mat de tinerii artişti. Lucrările pictorilor, graficienilor, precum şi ale sculptorilor prezen­tate la această expoziţie, arată că majoritatea îşi situează opereta în miezul actualităţii şi că privesc lu­mea de pe platforma esteticii mar­­xist-leniniste. Compoziţia tematică preocupa pe mai mulţi artişti. Astfel, Barabás Ştefan­ zugrăveşte într-o ţinută mo­numentală un grup de siderurgişti care, concentraţi asupra muncii, ra­diază căldură interioară ca şi me­talul cu care lucrează, Jozsa Nemes Irina redă cu mult lirism munca combinerilor pe care îi surprinde în plină activitate şi de pe faţa cărora descifrezi bucuria muncii împlinite. Sunt interesante şi pline de poezie compoziţiile lui Pál La­jos în care elementul de basm se împleteşte cu cel real. Te surprin­de limbajul sobru şi plin de rezo­nanţe adînci umane, din lucrarea lui Iosif Haller „Oameni şi copaci", sau compoziţiile tematice ale lui Gavril Piskolti. Compoziţia pictoriţei Porzsolt Borbála „Despărţire", prin figura unei singure persoane evocă emo­ţia unei adînci trăiri subliniată de o cromatică plină de forţă. Sükösd Francisc compune folosindu-se de tehnica colajului, fără ca aceasta să devină un scop în sine şi toc­mai de aceea lucrarea lui degajă un sentiment de linişte şi recule­gere. Compoziţii pline de calităţi are tînărul Márton Árpád, prezent pentru prima oară la expoziţia re­gională. Picturile lui dovedesc o bună cunoaştere a legilor com­poziţiei. Problema peisajului în general cîştigă în această expoziţie o nouă interpretare, ea oglindind transfor­marea radicală atît în centrale in­dustriale nou ridicate cît şi pe arii­le cooperativelor agricole de pro­ducţie. A dispărut atitudinea con­templativă faţă de natură. Locul acesteia îi ia căutarea unei semni­ficaţii legate de activitatea crea­toare a omului. In locul idilismu­lui apare tendinţa de a reda as­pecte tinice ale naturii în transfor­mare. Exemple în acest sens con­stituie peisajele lui Szécsi Andrei, Simon Endre, Siklodi Tiberiu, Gál Andrei şi Pittner Oliver. Portretele prezentate la expoziţie urmăresc să înfăţişeze mai apro­fundat figura omului nou. Lucrarea „In grădină" a lui Bordi Andrei, prin armonia fină a culorilor care amintesc de sensibilitatea acuare­lelor sale — redă optimismul care caracterizează viaţa noii generaţii. „Portretul soţiei" de Simon Endre şi „Po­rtret de femeie" de Szécsi Andrei, primul realizat într-o gamă de culori contrastante, celălalt într-o gamă reţinută, dovedesc rea­le calităţi de pătrundere a psihicu­lui uman. Prezentarea picturală din portretul actorului Borovski Oskár de Zoicsák Alexandru, dovedeşte deosebite calităţi de tipizare. Por­trete remarcabile expun Péterfi László şi Ambrus Imre; primul sim­plifică într-o manieră şi cu o sen­sibilitate care are afinităţi cu arta lui Modigliani, iar al doilea folo­seşte un decorativism însoţit de tendinţe constructiviste. Natura moartă apare şi ea schim­bată. Alegerea obiectelor care com­pun aceste lucrări dezvăluie urn gust rafinat, care oferă privitorului sub formă artistică cele mai mo­deste daruri pe care natura le face omului. Unii aleg spre reprezentare flori în care domină armonii puter­nice, exemplu: Balázs Imre, Nagy Pál, Székely Elisabeta ş. a. Alţii preferă obiecte sau motive care su­gerează diferite preocupări, exem­plu: Victor Dădu. Grafica din acest an s-a îmbo­găţit în mod substanţial atît în con­ţinut cît şi în ceea ce priveşte ge­nurile abordate. Pe lîngă monoti­pii, desene, acuarele, apar în nu­măr, mare şi afişe care sugerează diferite probleme sau evenimente de actualitate. In acest sens pot fi amintite afişele „A XVII-a aniversa­re a Republicii" de Schnedarek A­­dam, „Made in Rumania" de Nagy Pál, „8 Martie, ziua femeii", de Balázs Imre sau afişul sugestiv le­gat de problemele de circulaţie, al lui Vajda Ioan. Szotyori Ana expune şi în acest an o seamă de lucrări inspirate din actualitate. Exemplu „La concursul cultural", „In faţa televizorului" unde se exprimă într-un limbaj mult simplificat, care împrumută lucrărilor sale forţă expresivă. Am­brus Imre prezintă o serie de de­sene în tuş ca: „Primăvara", „Ma­ternitate", care dovedesc reale ca­lităţi grafice, in acest sector mai remarcăm lucrările lui Bencsik Ioan, a cărui primă participare este pro­miţătoare. Sculptura din acest an rămîne tributară, nu pentru că nu prezintă lucrări cu reale calităţi artistice, ci pentru faptul că ne-am obişnuit să vedem mai mult din partea sculp­torilor. Decalajul dintre pictură şi grafică pe de o parte, şi sculptură pe de altă parte, din punct de ve­dere al participării e prea evident. Remarcăm statuile lui Izsák Martin, care, printre altele, prezintă cu drept de monument bustul lui Emi­nescu. Se remarcă de asemenea „Torsul de femeie", sculptură în marmură de Hunyadi László, , Ma­­ternitate" de Bálint Carol sau „Por­tarul de fotbal" de Nagy Iosif. Concluzia care se desprinde vi­­zitând expoziţia e aceea că activi­tatea creatoare a plasticienilor e în continuă îmbunătăţire şi că ea con­stituie un serios aport adus de plas­­ticienii regiunii noastre la formarea tabloului de ansamblu al artei noastre contemporane. GHEORGHE OLARIU pictor Două lucrări din expoziţia regională de artă plastică: „Iubire" de Bálint Károly (stingă) și „Fata cu floare"­de Emeric Ambrus. „O poveste din pădure" ... si năravurile celor mici In sfîrşit! O poveste pentru cei mai mici spectatori ai Teatrului de stat de păpuşi, căci, de ce să nu mărturisim, copiii de vîrstă preşco­lară au cam fost vitregiţi în ultimul timp. Premiera secţiei maghiare a Tea­trului de păpuşi a marcat totodată afirmarea a încă unui autor din lo­calitate, Olga Bede, care, dînd do­vadă de aptitudini de povestitor şi în acelaşi timp de psiholog, a reu­şit prin această creaţie, să ataşeze de teatru şi mai mult, cea mai tî­­nără generaţie. De altfel, acţiunea piesei nu e de loc complexă, ceea ce în cazul de faţă nu poate constitui un im­pediment, dar nici prea originală. Pe tema năravurilor odraslelor noas­tre, şi anume, a „rezervelor" lor în privinţa obligaţiei cotidiene de a-şi menţine curăţenia corporală, s-au editat numeroase poveşti, diafilme etc., ai căror eroi principali au fost, nu o singură dată, ursuleţii (de unde această desconsiderare faţă de simpaticii patrupezi?). "■ Cu toate acestea, spectacolul de la teatrul de păpuşi se înscrie prin­tre cele reuşite, un aport însemnat avînd la aceasta regia (Antal Pál, asistat de Zsigmond József), care, îmbinînd cu pricepere acţiunea cu cadrul şi dîndu-i un curs firesc, a reuşit să valorifice textul, impri­­mînd pregnanţa cuvenită secvenţe­lor majore. Asistăm, aşadar, la calvarul celor doi ursuleţi care, întovărăşiţi de purceluşul de mistreţ, evadează din comodul lor lăcaş, spre a nu fi sî­­cîiţi mereu de „cei maturi" din cauza obstrucţiunii lor faţă de nor­mele de igienă. „Baba cioară", broasca din lacul circular, tot anturajul micilor rebeli reprezintă pe „adulţii moralişti", care re par, la început, de nesu­portat. In peregrinările lor însă,­­natura însufleţită, luna, stejarul, pîrîiaşul, cucul, precum şi căsuţa din pădure şi sperietoarea de ciori, le devin cînd ostili, cînd prieteni, în funcţie de raportul lor faţă de deprinderea de a se spăla. La convingerea lor mai contribuie şi greutăţile întîmpi­­nate pe parcurs, ca oboseala, foa­mea şi mustrările de conştiinţă. Iată pe scurt, esenţa acţiunii, în măsură să-i pună pe gînduri pe micii spectatori, care şi ei sînt fră­­mîntaţi de asemenea „probleme" şi care, poate, după spectacol, îşi vor întreba părinţii, cu aparentă în­grijorare: „Unde mi-e peria de dinţi?". Menţionăm, înainte de toate, de­corurile şi păpuşile, executate su­gestiv de Iosif Haller, respectiv Eliza David, care, după cum se ve­de, au cîştigat o deprindere lău­dabilă în sensul îmbinării stilului modern cu noţiunile de „inteligibil" şi „expresiv", în special în prezen­tarea elementelor naturii înconjură­toare. Dintre interpreţi consemnăm pe realizatorii celor trei mici „rebeli": A. Adorján, C. Olysei şi G. Illyés, precum şi pe B. Lukács şi A. Krausz. Acompaniamentul muzical (Z. Borbély) este întru totul adecvat, contribuind la reuşita spectacolu­lui. STEFAN IZSÁK 3

Next