Steaua Roşie, ianuarie 1965 (Anul 17, nr. 1-25)
1965-01-16 / nr. 12
Murmurată sfielnic de buzele îndrăgostiţilor, citită cu înţelegere la vîrsta împlinirilor, trezind nostalgia neastîmpărului tinereţii la anii părului cărunt, poezia de dragoste a lui Eminescu este sectorul din opera sa devenit cel mai popular şi mai iubit, şi datorită faptului că — poate — aici poetul s-a manifestat mai în deplinătatea simţirii sale. Ecou al iubirilor trăite, poezia eminesciană este inspirată cînd de o copilă din Ipoteşti sfîrşită curînd din viaţă, cînd de o actriţă admirată din cuşca sufletului — Eufrosina Popescu sau Carlotta Patti — cînd de o iubită uitată la Berlin sau în altă parte, nu este străină nici de înzestrata* în ale spiritului Cleopatra Poenaru sau de publicista germană și cumnată a lui Maiorescu, Mite Kremitz. Peste toate aceste muze vremelnice se ridică însă figura frumoasei și sensibilei poete Veronica Micle, adevărata eroină a romanului erotic eminescian, devenită legendar legată de poet şi prin moartea ei survenită — sub zodia unei coincidenţe semnificative — la puţine luni după sfîrşitul tragic al iubitului. Dragostea este pentru Eminescu o condiţie esenţială a existenţei, iubirea identificîndu -se de fapt cu dragostea de viaţă şi presupunînd — nu o dată — cugetări filozofice. Prin excelenţă sensuală şi nicidecum platonică — chiar cînd e cazul unei adoraţii maxime — dragostea lui Eminescu se vrea liberă, desfăcută de orice convenienţe sociale. Locul ei nu poate fi un salon asaltat de „un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşă"; ungherul pentru iubit „este de găsit numai în mijlocul naturii, în singurătatea şi feeria ei". Măria-Sa codrul, împăratul slăvit, le dă îndrăgostiţilor adăpost, ferindu-i de privirile indiscrete, oferindu-le melodia izvoarelor, oglinda lacului albastru, lumina de argint a lunii, încuviinţarea tăcută a teiului sfînt, ce-şi scutură asupră-le binecuvîntător floarea. De cele mai multe ori Eminescu nu cîntă fericirea clipei prezente. Momentele de incintare sunt trăite retrospectiv, după ce idila s-a consumat, primind astfel — prin prisma timpului care s-a scurs — un văl de nouă frumuseţe, o uşoară patină de vis şi multă nostalgie. Sfîrşitul trecutei bucurii poate avea cauze diferite. Mai adesea nu e o simplă îndepărtare spaţială de moment a iubitei, ci o ruptură definitivă. Ea poate fi provocată de moartea acesteia — fapt care dă cugetului poetului adîncimi shakespeariene. înşelat in iluziile sale, cel care iubeşte nu reacţionează egal, atitudinea sa cuprinzînd game întregi, în tonalităţi minore sau majore. Orice s-ar fi intimplat, iubita rămîne adesea pe piedestalu-i ridicat de poet. Uneori insă de la adorarea supremă, de la idolatrizarea femeii (comparată cu Venera antică — simbolul frumuseţii fizice şi Madona lui Rafael — expresie a purităţii morale), poetul ajunge la o condamnare virulentă, în aquaforte, care se converteşte însă în penitenţă la cea dinţii lacrimă a iubitei („Venere şi Madonă"). Abia în urma unui şir Întreg de experienţe tragice, poetul va ajunge la concluzia „ ... că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia" şi va avea astfel curajul să rămînă pe poziţia acuzatoare, sfătuindu-l pe „tînărul plin de vise" să se ferească din calea trădătoarei Dalila. ■Asemeni poetului popular, Eminescu îşi alintă iubita, dîndu-i nume de floare, dar nu una aleasă la întîmplare, ci „Floare albastră" adică „Nu mă uita", un adevărat „gaj de iubire nestinsă" (D. Popovici). Fetei, concretă şi dornică de iubire, îi aparţine iniţiativa. Ea-i reproşează, bărbatului îndepărtarea sa de pămînt, atitudinea contemplativă şi II atrage în pădure, încîntîndu-l cu perspectiva unei iubiri ocrotite de natură: — „Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale • X In prăpastia măreaţă. Acolo-n ochiu de pădure, Lingă trestia cea lină $i sub bolta cea senină Vom şedea în foi de mure. Abia la sfîrşit ne dăm seama că idila a avut loc în trecut, că acum ea este reactualizată doar de amintirea încărcată de regret a poetului: „Şi te-ai dus, dulce minune, Şi-a murit iubirea noastră — Floare-albastră! Floarea-albastră!.. . Totuşi este trist în lume!" Uneori conţinutul iubirii se modelează în tipare ce amintesc creaţia populară — basmul: „Crăiasa din poveşti", „Povestea codrului" sau balada: „Făt-Frumos din tei" şi „Povestea teiului ce se aude tot „mai încet, tot mai încet. Mai departe... mai departe..." — aici ca un imn de bucurie, de slăvire a iubirii şi a fugii celor doi. Acelaşi sunet de corn, melancolic şi gata să se stingă, va accentua în alte cazuri nota elegiacă, de tristeţe, amintind astfel de „Mioriţa" sau de tulnicul fetelor din Apuseni şi subliniind — şi pe această cale — una din tonalităţile de bază ale poeziei de iubire a lui Eminescu, farmecul dureros, jale a a aflat mai întotdeauna în strînsă legătură cu sentimentul voluptăţii. Aşa se intîmplă în poezia „Peste vîrfuri", expresie a unei maxime condensări artistice, inegalabile în literatura noastră. După o contemplare a unui cadru de natură foarte larg şi nedeterminat iniţial, restrîns apoi treptat, atenţia poetului se concentrează asupra motivului cornului. Nu înseamnă insă că orizontul s-a îngustat în acest fel, deoarece stingerea treptată a sunetului melancolic îl determină să-şi pună problema existenţei şi a sfirşitului ei inevitabil prin moarte. In domeniul eroticului sintem abia în partea finală a poeziei prin întrebarea adresată iubitei sau poate iubirii, fericirii în general: „De ce taci, cînd fermecată Inima-mi spre tine-ntorn?" şi continuată pe linia aceleiaşi meditaţii despre viaţă şi moarte: „Mai suna-vei dulce corn Pentru mine vreodată?" Nota de tristeţe devine tot mai acută pe măsură ce, rod al unor nefericite şi repetate experienţe, poetul ajunge la o definire a amorului drept: „.. .un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere". („Ce e amorul"?) Şi cu toate acestea, va regreta mereu amorul dus şi faptul că nu mai poate cuprinde iubita din „valurile vremii", iar titlul unei poezii — „De ce nu-mi vii"? — se identifică cu o întrebare care-l frămîntă continuu şi ca o chemare desperată. Zbuciumarea sufletească nu cunoaşte acalmii, zadarnic doreşte poetul revenirea „nepăsării triste" (Odă, în metru antic). Liniştea căutată va fi găsită abia dincolo de mormînt, acolo se va realiza contopirea deplină a îndrăgostiţilor. De aceea în „O, mamă", creaţie în care imaginile celor două fiinţe dragi — mama şi iubita — se suprapun, (D. Popovici), poetul mai are o singură doleanţă: „Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu" ... Un ultim popas — pe înălţimea cea mai mare a poeziei eminesciene: Luceafărul — sinteză tematică, artistică şi de experienţă biografică a autorului. Gata să răspundă prompt chemărilor preafrumoasei fete de împărat, în stare de orice sacrificiu în postularea sa spre umanitate, Hyperion se izbeşte de nimicnicia, de posibilităţile reduse ale fiinţei umane, care nu e capabilă să se ridice pînă la el: „Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte ... in veci îl voi iubi şi-n veci Va rămînea departe". Din izolarea-i rece, geniul dezamăgit le va adresa muritorilor o ultimă expresie a superiorităţii sale: „Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece". Aşa cum afirmă Arghezi: „Dezamăgirea a dat limbii romîneşti o capodoperă de amărăciune glacială, care se cheamă „Luceafărul". (Tablete de cronicar, 1960, E.S.P.L.A., pag. 179). Gingăşie şi blesteme, penitenţă şi izolare orgolioasă, binecuvîntări şi visuri grele de regrete, dorinţe şi mai puţine împliniri, hîrjoneli naive şi pasiune puternică, revoltă şi renunţare — acestea sînt suprafeţele strălucitoare,din care se înnoadă cristalul unic și limpede, făurit din adîncă durere, al eroticii eminesciene. SANDA ODAIE VERIS asistent universitar STEAUA ROȘIE UNIVERSALITATEA LUI EMINESCU An de an rememorarea zilei de naştere a poetului capătă semnificaţii multiple şi rezonanţe adinei în conştiinţa poporului. Neînţeles şi compătimit cînd trăia, s-a conturat în timpul nostru ca cea mai reprezentativă fizionomie a literaturii. Prezenţa numeroaselor traduceri la care s-au adăugat articolele comemorative şi lucrările de specialitate din ţară şi străinătate, marchează aprecierea unanimă de care se bucură opera marelui nostru poet. Orizontul universului, asstăzi, îi învăluie ca într-o horbotă străvezie, miracolul de frumuseţi şi armonii. Postmortem, brăzdînd fulgerările din postume, l-am descoperit mai întreg, l-am simţit mai profund, l-am intuit mai clar în laboratorul studiilor. Eminescu rămîne fără hotar pe treptele valorilor pretutindeni recunoscute, pentru că din opera lui se degajă căldura simţămintelor umane pe care le distingem în rezonanţa de cristal a versurilor. Pasiunile nu sînt redate, ci trăite, răscolite din adîncuri, exteriorizate în forma lapidară şi accesibilă fiecăruia. In policromia sentimentelor şi gîndurilor care concentrează creaţia eminesciană, descoperim ceva care ne aparţine sau cu care ne identificăm, deşi trăim şi pricepem diferit. Această substanţă comună provine din marele potenţial de intensitate, generalizare şi varietate care se stoarce în esenţa operei sale. De la ecourile unei adolescente înfrigurate (De-aş avea), la tulburătoarea voluptate" a durerii (Mort la est); de la antiteza problematicii sociale (împărat şi proletar) la perspectiva panoramică a istoriei (Memento mori); de la elanuri epice-filozofice cu rădăcini în folclor (Călin, Luceafărul), la erotica senzitivă, pasionată şi amară, părtaşă naturii (Povestea codrului, S-a dus amorul), de la vibraţiile interioare, pătimaşe de viaţă (Sara de deal, Copii eram noi amîndoi...), la tonalităţile de lirism elegiac (O, mamă..., Melancolie, Mai am un singur dor) etc., fiorul poeziei eminesciene parcurge spaţiul asemeni valurilor, din adînc spre maluri. Si pentru că „în fiecare om Universul se opinteşte", cum notează Eminescu într-un Inc (manuscrisul nr. 2.262), e firesc să-i descoperim acelaşi avînt cuceritor. ■ Poetul insă a devenit creato-rul unei lumi aparte, catifelată de lumina lunii şi cu priivirea pierdută departe. Universalitatea lui Eminescu rezultă şi din felul cum a depăşit limitele epocii sale. Poetul, observă G. Călinescu într-o cronică, „ţipînd de speranţă ori de dezamăgire, aruncînd fulgere şi trăsnete, a pătruns cu privirea aşa tip adînc în contradicţiile epocii, " îneît a atins etern-omenescul şi azi se roteşte în jurul întregului glob, auzit şi înţeles de toţi". Mesajul său, ivit pe ţărmul de baştină al existenţei noastre, depăşeşte graniţele convenţionale, obişnuite, limitate. Şi încă iată de ce la noi nu se poate scrie artistic , fără a sorbi din izvorul pururea întineritor al poeziei lui Eminescu. In ritmul versuri-lor sale recunoaştem incantaţia limbă delicat modelată, particularităţile ei stilistice, cu greu si uneori de loc transmisibile altor limbi. Coborîtor din sfere siderale, Luceafărul poeziei noastre zvîrie un drum de lumină în literatura timpurilor şi ne aduce bucuria tainică a deplinei desăvârşiri. VAL. CERNEA 115 ani de la naşterea (1850) marelui nostru poet Mihai Eminescu CARNET MUZICAL Săptămîna trecută a marcat două evenimente muzicale deosebite: Recitalul de pian Schubert din ziua de 10 ianuarie și concertul simfonic extraordinar din ziua de 13 ianuarie, la care şi-a dat concursul renumitul pianist Gheorghe Halmos, artist emerit. Cunoscut şi apreciat de publicul oraşului nostru pentru înalta sa măiestrie interpretativă, artistul clujean ne-a obişnuit cu recitaluri de acelaşi compozitor. In recentul recital, Haimos ne-a prezentat două sonate, 4 impromtuuri şi fantezia „Călătorul" a compozitorului vienez Franz Schubert — cîntăreţul gîndurilor simple şi fireşti, compozitor însufleţit de un profund umanism — cel mai spontan geniu al romantismului. Această concisă caracterizare a stat la baza interpretării pianistului care ni l-a redat pe Schubert aşa cum era în realitate: emotiv, sensibil, candid şi impresionabil. Puţini artişti s-ar fi încumetat să accepte o schimbare de program de ultimă oră totuşi. Gheorghe Halmos a interpretat concertul nr. 1 în Mi bemol major de Liszt — din ziua de 13 ianuarie — cu măiestria proprie plină de ritmuri combative, alternînd cu meditaţia lirică şi cu melodii cantabile. La ovaţiile repetate ale unei săli arhipline pianistul a mai oferit andante şi un vals de Brahm, şi un lied de Schubert în transcripţia pentru pian de Liszt. Conducerea muzicală a concertului a avut-o dirijorul iugoslav Dusan Skovran, dirijor al filarmonicii şi orchestrei Radioteleviziunii din Belgrad. Artist cu o bogată cultură muzicală, avînd studiile făcute la Belgrad, Zagreb, Leningrad şi Salzburg, dirijorul a condus cu competenţă orchestra atît în acompaniamentul concertului de pian, în interpretarea Uverturii Oberon de Weber cît şi în modul cum a înţeles să scoată în evidenţă dramatismul profund al luptei pentru viaţă din simfonia a IV-a de Brahms. Comportarea demnă şi răspunsurile prompte din partea orchestrei la indicaţiile dirijorului au contribuit la succesul întregului concert. C BARCEANU Scenă din piesa „O poveste din pădure" Expoziţia regională de artă plastică Tradiţionala expoziţie de artă plastică regională dechisă la numai cîteva luni după expoziţia închinată Marii aniversări, a pus la încercare puterile plasticienilor. Intr-un timp relativ scurt, ei au trebuit să pregătească lucrări care să satisfacă receptivitatea şi gustul estetic al publicului care, de la an la an, se dezvoltă şi devine mai exigent. Dacă aruncăm o privire în trecutul nu prea îndepărtat al expoziţiilor regionale, mergînd cu gîndul la cele de acum 7—8 ani şi urmărindu-le an de an constatăm o serioasă dezvoltare şi o reală creştere a exigenţei în problema conţinutului, care se îmbină în mod armonios cu forma de expresie. Dacă acum 7—8 ani, expoziţiile cuprindeau în majoritate peisaje sau naturi moarte, făcute parcă de aceeaşi mînă şi doar ici-colo se mai zăreau lucrări tematice,astăzi se poate constata o substanţială îmbunătăţire în ceea ce priveşte conţinutul lucrărilor, iar limbajul artistic e bogat şi diferă de la artist la artist. Un fapt interesant e, că diversitatea de stiluri nu dă un caracter pestriţ expoziţiei. Aceasta este o urmare a seriozităţii cu care creatorii caută semnificaţia socială a fiecărei teme şi a străduinţei de a sintetiza forma. Desigur, tendinţa de căutare a unei noi expresii aduce după sine o seamă de rezolvări formale sau de imitare a stilului unor maeştri. Din fericire, astfel de fenomene sunt puţine, întreaga expoziţie are o atmosferă proaspătă, tinerească, care se datorează spiritului înnoitor imprimat de tinerii artişti. Lucrările pictorilor, graficienilor, precum şi ale sculptorilor prezentate la această expoziţie, arată că majoritatea îşi situează opereta în miezul actualităţii şi că privesc lumea de pe platforma esteticii marxist-leniniste. Compoziţia tematică preocupa pe mai mulţi artişti. Astfel, Barabás Ştefan zugrăveşte într-o ţinută monumentală un grup de siderurgişti care, concentraţi asupra muncii, radiază căldură interioară ca şi metalul cu care lucrează, Jozsa Nemes Irina redă cu mult lirism munca combinerilor pe care îi surprinde în plină activitate şi de pe faţa cărora descifrezi bucuria muncii împlinite. Sunt interesante şi pline de poezie compoziţiile lui Pál Lajos în care elementul de basm se împleteşte cu cel real. Te surprinde limbajul sobru şi plin de rezonanţe adînci umane, din lucrarea lui Iosif Haller „Oameni şi copaci", sau compoziţiile tematice ale lui Gavril Piskolti. Compoziţia pictoriţei Porzsolt Borbála „Despărţire", prin figura unei singure persoane evocă emoţia unei adînci trăiri subliniată de o cromatică plină de forţă. Sükösd Francisc compune folosindu-se de tehnica colajului, fără ca aceasta să devină un scop în sine şi tocmai de aceea lucrarea lui degajă un sentiment de linişte şi reculegere. Compoziţii pline de calităţi are tînărul Márton Árpád, prezent pentru prima oară la expoziţia regională. Picturile lui dovedesc o bună cunoaştere a legilor compoziţiei. Problema peisajului în general cîştigă în această expoziţie o nouă interpretare, ea oglindind transformarea radicală atît în centrale industriale nou ridicate cît şi pe ariile cooperativelor agricole de producţie. A dispărut atitudinea contemplativă faţă de natură. Locul acesteia îi ia căutarea unei semnificaţii legate de activitatea creatoare a omului. In locul idilismului apare tendinţa de a reda aspecte tinice ale naturii în transformare. Exemple în acest sens constituie peisajele lui Szécsi Andrei, Simon Endre, Siklodi Tiberiu, Gál Andrei şi Pittner Oliver. Portretele prezentate la expoziţie urmăresc să înfăţişeze mai aprofundat figura omului nou. Lucrarea „In grădină" a lui Bordi Andrei, prin armonia fină a culorilor care amintesc de sensibilitatea acuarelelor sale — redă optimismul care caracterizează viaţa noii generaţii. „Portretul soţiei" de Simon Endre şi „Portret de femeie" de Szécsi Andrei, primul realizat într-o gamă de culori contrastante, celălalt într-o gamă reţinută, dovedesc reale calităţi de pătrundere a psihicului uman. Prezentarea picturală din portretul actorului Borovski Oskár de Zoicsák Alexandru, dovedeşte deosebite calităţi de tipizare. Portrete remarcabile expun Péterfi László şi Ambrus Imre; primul simplifică într-o manieră şi cu o sensibilitate care are afinităţi cu arta lui Modigliani, iar al doilea foloseşte un decorativism însoţit de tendinţe constructiviste. Natura moartă apare şi ea schimbată. Alegerea obiectelor care compun aceste lucrări dezvăluie urn gust rafinat, care oferă privitorului sub formă artistică cele mai modeste daruri pe care natura le face omului. Unii aleg spre reprezentare flori în care domină armonii puternice, exemplu: Balázs Imre, Nagy Pál, Székely Elisabeta ş. a. Alţii preferă obiecte sau motive care sugerează diferite preocupări, exemplu: Victor Dădu. Grafica din acest an s-a îmbogăţit în mod substanţial atît în conţinut cît şi în ceea ce priveşte genurile abordate. Pe lîngă monotipii, desene, acuarele, apar în număr, mare şi afişe care sugerează diferite probleme sau evenimente de actualitate. In acest sens pot fi amintite afişele „A XVII-a aniversare a Republicii" de Schnedarek Adam, „Made in Rumania" de Nagy Pál, „8 Martie, ziua femeii", de Balázs Imre sau afişul sugestiv legat de problemele de circulaţie, al lui Vajda Ioan. Szotyori Ana expune şi în acest an o seamă de lucrări inspirate din actualitate. Exemplu „La concursul cultural", „In faţa televizorului" unde se exprimă într-un limbaj mult simplificat, care împrumută lucrărilor sale forţă expresivă. Ambrus Imre prezintă o serie de desene în tuş ca: „Primăvara", „Maternitate", care dovedesc reale calităţi grafice, in acest sector mai remarcăm lucrările lui Bencsik Ioan, a cărui primă participare este promiţătoare. Sculptura din acest an rămîne tributară, nu pentru că nu prezintă lucrări cu reale calităţi artistice, ci pentru faptul că ne-am obişnuit să vedem mai mult din partea sculptorilor. Decalajul dintre pictură şi grafică pe de o parte, şi sculptură pe de altă parte, din punct de vedere al participării e prea evident. Remarcăm statuile lui Izsák Martin, care, printre altele, prezintă cu drept de monument bustul lui Eminescu. Se remarcă de asemenea „Torsul de femeie", sculptură în marmură de Hunyadi László, , Maternitate" de Bálint Carol sau „Portarul de fotbal" de Nagy Iosif. Concluzia care se desprinde vizitând expoziţia e aceea că activitatea creatoare a plasticienilor e în continuă îmbunătăţire şi că ea constituie un serios aport adus de plasticienii regiunii noastre la formarea tabloului de ansamblu al artei noastre contemporane. GHEORGHE OLARIU pictor Două lucrări din expoziţia regională de artă plastică: „Iubire" de Bálint Károly (stingă) și „Fata cu floare"de Emeric Ambrus. „O poveste din pădure" ... si năravurile celor mici In sfîrşit! O poveste pentru cei mai mici spectatori ai Teatrului de stat de păpuşi, căci, de ce să nu mărturisim, copiii de vîrstă preşcolară au cam fost vitregiţi în ultimul timp. Premiera secţiei maghiare a Teatrului de păpuşi a marcat totodată afirmarea a încă unui autor din localitate, Olga Bede, care, dînd dovadă de aptitudini de povestitor şi în acelaşi timp de psiholog, a reuşit prin această creaţie, să ataşeze de teatru şi mai mult, cea mai tînără generaţie. De altfel, acţiunea piesei nu e de loc complexă, ceea ce în cazul de faţă nu poate constitui un impediment, dar nici prea originală. Pe tema năravurilor odraslelor noastre, şi anume, a „rezervelor" lor în privinţa obligaţiei cotidiene de a-şi menţine curăţenia corporală, s-au editat numeroase poveşti, diafilme etc., ai căror eroi principali au fost, nu o singură dată, ursuleţii (de unde această desconsiderare faţă de simpaticii patrupezi?). "■ Cu toate acestea, spectacolul de la teatrul de păpuşi se înscrie printre cele reuşite, un aport însemnat avînd la aceasta regia (Antal Pál, asistat de Zsigmond József), care, îmbinînd cu pricepere acţiunea cu cadrul şi dîndu-i un curs firesc, a reuşit să valorifice textul, imprimînd pregnanţa cuvenită secvenţelor majore. Asistăm, aşadar, la calvarul celor doi ursuleţi care, întovărăşiţi de purceluşul de mistreţ, evadează din comodul lor lăcaş, spre a nu fi sîcîiţi mereu de „cei maturi" din cauza obstrucţiunii lor faţă de normele de igienă. „Baba cioară", broasca din lacul circular, tot anturajul micilor rebeli reprezintă pe „adulţii moralişti", care re par, la început, de nesuportat. In peregrinările lor însă,natura însufleţită, luna, stejarul, pîrîiaşul, cucul, precum şi căsuţa din pădure şi sperietoarea de ciori, le devin cînd ostili, cînd prieteni, în funcţie de raportul lor faţă de deprinderea de a se spăla. La convingerea lor mai contribuie şi greutăţile întîmpinate pe parcurs, ca oboseala, foamea şi mustrările de conştiinţă. Iată pe scurt, esenţa acţiunii, în măsură să-i pună pe gînduri pe micii spectatori, care şi ei sînt frămîntaţi de asemenea „probleme" şi care, poate, după spectacol, îşi vor întreba părinţii, cu aparentă îngrijorare: „Unde mi-e peria de dinţi?". Menţionăm, înainte de toate, decorurile şi păpuşile, executate sugestiv de Iosif Haller, respectiv Eliza David, care, după cum se vede, au cîştigat o deprindere lăudabilă în sensul îmbinării stilului modern cu noţiunile de „inteligibil" şi „expresiv", în special în prezentarea elementelor naturii înconjurătoare. Dintre interpreţi consemnăm pe realizatorii celor trei mici „rebeli": A. Adorján, C. Olysei şi G. Illyés, precum şi pe B. Lukács şi A. Krausz. Acompaniamentul muzical (Z. Borbély) este întru totul adecvat, contribuind la reuşita spectacolului. STEFAN IZSÁK 3