Steaua Roşie, aprilie 1967 (Anul 18, nr. 77-102)

1967-04-01 / nr. 77

L­aboratorul experimental al Teatrului de stat din Tg.­­Mureş a prezentat, recent, în premieră pe ţară, versiunea maghiară a piesei lui Reginald Rose — 12 oameni furioşi. Piesa, ispititoare şi bogată în substanţă scenică, pledează — după cum indică Şi caietul de sală „pentru umanism, pentru sentimentul res­ponsabilităţii omului faţă de se­menii săi, pentru respectul ade­vărului şi dreptăţii” şi condam­nă „indiferenţa, superficialitatea şi rutina“. Colectivul artistic al secţiei maghiare, în regia lui George Teodorescu şi „cadrul plastic“ al lui Romulus Peneş s-a angajat, pentru prima oară la Tg.-Mureş, într-un „spectacol­­lectură“, antrenant graţie acţiunii dramatice interesante, tematicii captivante pe care o pune în dis­cuţie. Meritul principal al regiei constă tocmai în ştiinţa de a al­cătui o densitate masivă, de a compune scenic situaţii de ten­siune închisă, într-un ritm alert, de a contura pregnant caractere puternice în ascensiune pe mă­sura evoluţiei atitudinilor proprii faţă de „caz“, faţă de societate şi viaţă. De aici apoi efortul ac­torilor de a-şi demonstra profe­sionalismul şi puterea dozării e­­fectelor scenice care să le justi­fice acţiunea din economia con­flictului dramatic. Spectacolul ar ciştiga efectiv în valoare dacă s-ar renunţa tocmai la experi­mentul „spectacolului-lectură“ — dacă s-ar merge pe ideea nedi­­simulării actului scenic creator. Aceasta cu atît mai mult cu cît însăşi substanţa textului refuză să fie prezentat în lectură — pre­tinde creaţie scenică, pretinde ar­tă a actorului şi nu parodia ora­toriului; aceasta, chiar şi în „ca­drul plastic“ actual — total im­propriu tonalităţii grave, tragice a problemei dezbătute; cenuşiul murdar e totuşi în contradicţie cu sobrietatea şi laconismul tex­tului care prin idee, replici, me­saj amplifică sentimentele pînă la limita tragismului care sub­jugă. Şi totuşi, spectacolul place — e gustat. De la primele re­plici ale actorilor — ale juraţi­lor, convenţia scenică — chiar dacă e degradată prin rostirea CRONICA DRAMATICA instrucţiunilor dramatice (păcat de lansarea într-o astfel de postură a talentatei actriţe Tanai Bella) — începe să-şi facă efec­tul, să captiveze, să solicite tul­­burînd conştiinţa spectatorilor. A­­ceasta e însă, în parte, meritul lui Reginald Rose care a ştiut să recreeze o lume, un univers so­­cial-psihologic mişcat pe un fun­dal tragic desenat dincolo de a­­parenţele imediate; pe de altă parte, şi colectivul artistic îşi are partea sa de merit, graţie cîtorva creaţii de mare ţinută artistică. Poposind poate mai îndelung la aprofundarea dimensiunilor psi­hologice fixate, ori sugerate nu- PRIM­AVA­RA ŞĂGALNICA Eu n-am chemat-o. N-am dorit să vină Am întîlnit-o ca din întîmplare, Pe cind trăiam în linişti şi visare Un episod de stranie lumină, Iar sufletul tăcut părea o apă, Ce­­şi-a oprit vremelnic unda lină. Dar uite-o c-a venit. Nestăpînită, A izbucnit rizînd triumfătoare, A risipit mireasma ei de floare, Surpînd în mine tihna-mi liniştită; Peste tăceri zvîrli necruţătoare, învălmăşeli de cîntec şi ispită. Năvalnică în iureş şi barbară, Stăpînă şi pe suflet şi pe fire, Turnă în singe seva ei amară şi mă luă cu ea-n nemărginire. In mine simt cum creşte infinitul Şi-n piept mă arde o crudă fericire. Şi iată plec cu ea să caut cîntec. Pe culmi de chihlimbar cu păpădie, Neastîmpăr în privire şi descintec Şi dragoste-n crîmpei de poezie. Pulsează viaţa-n fiecare frunză Şi sunt cuprins de-o tainică beţie. I-am dat în dar tot sufletul din mine, Dar ea a rîs şi fără să regrete, A răsturnat un coş cu violete, Cu nepăsarea crudelor regine. Şi a plecat. Plesneau rîzînd bobocii, Sălbatec rumeniţi pe ramuri fine. Şi-am alergat nebun prin mărăcine, Prin ierburi răsucite şi viclene, Şi prin păduri, prin crînguri şi poiene, S-o prind, s-o-ntreb de-şi bate joc de mine? ... Şi auzeam pe-aproape rîs şăgalnic, O căutam şi ea rîdea în mine. ION AUG. DAMIAN DESTĂINUIRE Cind văd că-n ţara mea lumina încarcă cu polen de aur Străbunul sufletesc tezaur Avid să-şi crească-n zări tulpina, Cind aşteptările de veacuri Spre comunism locomotive, S-au prefăcut în ofensive, Trecînd peste-abisale lacuri, Simt cum o rază mă inundă Cu prospeţime şi viaţă, . "Hotarele-mi sînt fără ceaţă Pe a speranţei caldă Undă~ Şi-un dor nebiruit de fapte Răzbeşte din adîncu-mi reavăn, Cu zburătoarele e geamăn Ţişnind peste păduri in şoapte. CĂUTĂRI­ I Viaţa-ntreagă rătăcise Cu încredere de fragă­­ Să-şi găsească o chilie Grindinile să n-o spargă. Prin oraşe cu putere Tălmăcită-n propilee, Pe sub arcuri învrăjbite De ţîşniri de curcubee, Printre vechile arcane Zăvorite în bazalte, Suprapuse de milenii Peste spaimele înalte, Prin tufişuri dezgolite De trufia primăverii, Pe drumeaguri de răstrişte De la marginile serii.. . Căută în cint şi-n cifre Şi în zbor, spre sud, de visuri, Căută în încercarea Trecerile peste abisuri. Şi cînd noaptea deodată Se lăsă ca o mustrare, El văzu că nu sînt grindin. Ci-i cad stelele în cale. ZENO GHIȚULESCU Retrospectiva ION VLASIU „Am plecat din sat“ ... Cu aceste cuvinte intrăm in cartea vieţii lui Ion Vla­­siu Şi ele rămîn prezente în arta sculptorului. Retrospec­tiva deschisă recent în sala Dalles din Bucureşti e un prilej binevenit nu numai pentru aprecierea unui crea­­tor autentic, dar şi o de­monstrare a modului cum originalitatea unui artist s-a conturat într-o viaţă trăită intens, dramatică, agitată, printre oamenii simpli, cu fel lor de a fi şi de a sim­ţi sincer. Născut la 6 mai 1908 în Lechinţa (raionul Luduş), orfan de ambii părinţi la 10 ani, fiul de plugar şi-a petrecut copilăria sub oblă­duirea „moşului" din Ogra. Spre a-şi face un rost in viaţă, a urmat în continua­re secţia de tîmplărie la Şcoala de arte şi meserii din Tg.-Mureş apoi, înfrun­­tînd calamităţile unei lumi care nu i-a înţeles chema­rea, şi-a croit un drum al său. Iată de ce, nu întâm­plător, cu primele sale pre­zenţe în expoziţii a fost con­siderat „un poet al pietrei şi al lemnului, cu o sen­sibilitate prin care vorbeşte materia şi prin care îşi cau­tă Şi-Şi pipăie prin clipă, ritmul vieţii şi al morţii“. (T. Bugnariu, 1935). A ple­cat din sat dar a plecat cu o întreagă lume pe care o transpune, o evocă, o re­prezintă, prin modelarea materiei în forme simple, robuste, echilibrat­ moderne. Se arată a fi printre fe­cunzii artişti plastici pe ca­re i-a dat pină acum Tran­silvania. Intre 1936—1966 a participat la 42 expoziţii co­lective, printre care şi în străinătate: Paris (1938), Berna (1943), Stockholm (1943), Budapesta (1947), Moscova (1958), Belgrad (1959), Varşovia (1959). Re­trospectiva deschisă recent la Bucureşti confirmă fap­tul, aşa cum s-a mai sem­nalat, că în puternicele şi expresivele modelaje aduse de Vlasiu „ ... recunoaştem ceva din energia şi dîrze­­nia caracterului ardelenesc“ (T. Vianu 1942). Episoade şi personaje din anii copi­lăriei apar şi de astă dată în ipostaza autenticului, concretizate prin cîteva lu­crări care surprind specifi­cul satului ardelean: „Fete din Oaş“ (lemn), „Mireasă din Oaş“ (marmură), „Muze­­le din Valea Bistrei“ (pia­tră), „Ţărani dormind“ (piatră), „La portiţă” (lut ars) etc. Dar a plecat din sat şi cu acel suflu reinti­­neritor al artei populare, inspirat de primitivismul icoanelor pe sticlă, in pic­tură, izbutind „să prelu­creze în chip personal un motiv împrumutat artei populare“. (G. Oprescu, 1942). Cele cîteva motive folclorice concretizate prin „Tom­a Alimos“ (lemn), „Ma­sa lui Pintea“ (piatră), „Lungilă“ (lemn), „Pasărea suflet“ (lemn) etc., aduc o „viziune folclorică adîncită pină la esenţă, pină la ele­mentele prototipice, mituri­le“. (E. Giurgiuca, 1942). Recenta retrospectivă rele­vă pregnant, ca şi cu ani in urmă, „poziţia luptătoa­re a feciorului de iobag, înălţat la o conştiinţă ce tinde spre unitatea concep­tului istoric, protestatar şi demn în fibra lui cea mai străfundă“. (M. R. Paraschi­­vescu 1942). Folosind in­tr-un mod ingenios elemen­tul arhitectonic, Vlasiu a conceput ca un obelisc, pen­tru una din pieţele Cluju­lui, monumentul eroilor răs­coalei din 1784, Horia, Cloş­ca şi Crişan sau, într-o lu­crare proaspătă, un „1907” (ghips) care sugerează ten­siunea dramatică a răscoa­lei ţărăneşti. Dar Vlasiu se distinge printre cei mai vi­­guroşi portretişti, căci a ştiut „să accentueze adîr­­­cimea privirii pline de do­ruri, încruntarea frunţii, vi­sarea buzelor, robusteţea volumului, articulaţiile şi încordările esenţiale“. (P. Comarnescu, 1942). O ade­vărată galerie de portrete care au intrat în istorie se perindă şi acum: „Decebal“ (piatră), „N. Bălcescu“ (ghips), „Povestitorul Ion Creangă“ (ghips), ,,G. Coş­­buc“ (ghips), ,,M. Sadovea­­nu“ (bronz), „Luchian” (lemn) etc. Retrospectiva ne oferă posibilitatea de a cu­noaşte sentimentul rodniciei umane de care s-a pătruns artistul şi care s-a pronun­ţat sensibil în „Mama cu fata“ (alabastru), „Mamă cu gement“ (ghips), „Mamă cu copil“ (marmură) etc. Des­pre „Maternitatea“ (ghips) lui Vlasiu, această tipic de frumoasă ţărancă cu copii pe braţe, s-a menţionat că „este la fel de echilibrată ca o troiţă populară din margine de drum, şi aceas­ta, la rindul ei, stilizare schematică a arborelui, deci cu puternice aluzii la orga­nicul viu, nu la mineralul împietrit“. (I. Frunzetti, 1958). A plecat dintr-un sat de pe Mureş, cu poezia seni­nă şi dureroasă a oameni­lor, iar opera lui rămîne un dialog intim între artist şi oameni căci „în creaţia sa plastică este poate cel mai profund liric dintre artiştii noştri contemporani“. (I. Horea, 1957). Iată de ce l-am dori prezent într-o retrospec­tivă la Tg.-Mureş şi Reghin, ceea ce ar fi nu numai o reîntîlnire a oamenilor cu arta care vorbeşte inimii lor, ci şi un omagiu cuvenit ar­tistului care a plecat de pe meleagurile noastre. VALERIU NIŢU Un mare artist­­popular Vass In anul 1921, la expoziţia de mostre din Bucureşti, s-a afirmat un talent original şi viguros: Vass Aron. Lucră­rile ce l-au reprezentat la expoziţie s-au remarcat prin calitate artistică, dovedită şi de acordarea diplomei cu medalie de aur. Artistul s-a remarcat şi la alte expoziţii, organizate la Bucu­reşti, Cluj, Arad, Tîrgu-Mureş... E vor­ba deci de o prezenţă constantă în viaţa artistică a ţării. Activitatea sa este încununată de 8 diplome cu me­dalie de aur, de alte preţioase dis­tincţii. Despre acest mare artist popular, care dovedeşte pasiune mereu tînără pentru „meseria“ sa, despre creaţia lui Vass Aron, s-a vorbit întotdeauna cu admiraţie. In anul 1927, „Albumul de artă populară din Transilvania“ scria: „Privesc exponatele şi admir înalta măiestrie a executării lor... Sunt adevă­rate obiecte de artă... Artistul n-a „fu­rat" meseria de la profesionişti. Şcoala artei sale este natura, iar măiestria — talentul înnăscut. Ce păcat că un aseme­nea mare artist nu e preţuit pe măsura talentului său...". Născut la Ghindari, în ziua de 19 ia­nuarie 1891, Vass Aron aparţine unei familii de ţărani. Prin lucrările sale, el se manifestă concret şi surprinzător încă de la vîrsta de 14 ani. De atunci, Vass Aron, receptiv la frumuseţea lu­mii înconjurătoare, a închinat artei o viaţă entuziastă. Lutul, maleabil în stare umedă, a trădat dibăcia mîinilor sale. Modelat cu iscusinţă, lutul s-a transformat în minunate obiecte de artă: „Păstorul cu oile", „Copiii", „Fotbaliştii" ..., a do­­bîndit prin ardere rezistenţă la agenţi externi întocmai ca şi cărămida. Prin intermediul turiştilor care ne-au vizitat ţara, lucrări ale artistului popular din Ghindari au ajuns în Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Ca­nada, Norvegia... Este o nouă expresie grăitoare a uriaşului zăcămînt de sen­sibilitate şi artă care sălăşluieşte în popor. AUREL LUPU Nicolae Ciobanu Nuvela şi povestirea contemporană Aplicată unei activităţi creatoa­re, aflată în plin proces de dez­voltare, analiza consacrată de N. Ciobanu prozei scurte con­temporane reprezintă o între­prindere interesantă şi utilă. Lu­crarea va stimula neîndoielnic, discuţii creatoare. Studiul îşi propune să dezbată fenomenul literar în cauză, mai ales din trei laturi: I — teore­tică, II — direcţii tematice, III — profiluri, raportate la o serie de autori reprezentativi, dintre care Eusebiu Camilar, Marin Pre­da, V. Em. Galan, Eugen Barbu. Editura pentru literatură, 376 pagini — 10,50 lei „BIVOLIŢA" 1t12 oameni tăiaşi’ de REGINALD ROSE' mai­ de textul dramatic, regizo­rul şi colectivul său ar fi putut aduce servicii şi mai reale cauzei pentru care militează­­ umanis­mul, sentimentul responsabilităţii, respectul adevărului şi dreptăţii. 12 caractere dramatice, perso­nalităţi vii, puternice, sunt che­mate să dezbată o problemă de viaţă şi de moarte: să condamne, ori să achite pe un tînăr care-şi ucisese propriul tată. Condamna­rea e valabilă numai dacă se a­­duce în unanimitate. Unul însă are dubii, se abţine, se porneş­te deci de la raportul de 11 la 1; dezbaterea continuă, atmosfe­ra se încinge treptat, pînă la in­candescenţă; raportul se schimbă treptat — 10 la 2, 9 la 3, 8 la 4 ... 1 la 12. Unul din juraţi re­zistă. E pentru condamnare. Se pune în discuţie cazul, realitatea, elementele de bază ale realităţii; se discută pînă şi logica realităţii , o logică dubie, contrazisă, răs­turnată în antilogică. Juraţii, cu toţii, sunt oameni simpli, mici, de diferite profesii, cu locuri, mai mult sau mai puţin fixate în ie­rarhia socială, adepţi sau nu ai unei anumite concepţii capitaliste de viaţă — fără să fie însă re­prezentanţii ei, vor demonstra, unanim, un anumit interes social, o atitudine declarată împotriva condamnării tînărului în cauză. Chiar dacă unul sau altul dintre juraţi este aparent insensibil, re­fractar la problemă, chiar dacă e influenţabil, plictisit, superfi­cial, uşuratic etc. — au însă cu toţii conştiinţă, care nu aşteaptă decît să fie trezită. Ori, tocmai această trezire a conştiinţei omu­lui este scopul pe care şi l-a pro­pus autorul — de pe poziţiile conştiinţei trezite îşi lansează me­sajul „pentru umanism, pentru sentimentul responsabilităţii omu­lui faţă de semenii săi, pentru respectul adevărului şi dreptăţii“. Numai această trezire face ca ra­portul voturilor să descrească treptat — pînă la unanima achi­tare a inculpatului. Prin aceasta „inculpatul” devine, vrînd-ne­­vrînd, doar un pretext scenic, un mobil, care-i permite lui Regi­nald Rose să răstoarne, ingenios întreaga perspectivă interioară a dramei. Punîndu-i pe juraţi să dezbată problema crimei,­­ au­torul îşi urmăreşte personajele pînă la esenţă, amplificînd dra­matismul interior al fiecăruia în parte, punîndu-i ca o dată cu ju­decarea crimei inculpatului să se judece sever pe ei înşişi. Aceas­tă introspecţie spirituală, de con­ştiinţă, face ca piesa lui Reginald Rose să devină nu numai dramă psihologică, ci, mai mult, dra­mă socială. Deşi „furia“ celor 12 este amplificată de motive psiholo­gice dominante, totuşi profilul social devine determinant. Regizorul şi actorii au căutat să-şi apropie substanţa dramati­că, esenţa personajelor, îndru­maţi intelig­nt, majoritatea acto­rilor distribuiţi au contribuit la crearea unui spectacol meritoriu. Se impune Lohinszky Loránd prin­­tr-un joc scenic inteligent, fin, nuanţat, uneori elegant şi stilat chiar în situaţii de reală fisiu­ne dramatică. Ferenczi B.lstván care dezvăluie sub îndărătUlrim­ăş­­tii impuse pe omul cinstit,« corect, pasionat pentru dreptate' şi d’ade­­văr — totul printr-o interfectare simplă, de reală valoare artistică; Varga József prin cîteva nte enem­­e de notaţii artistice şi atitudini dozate cu mult tact; Czikéli Lász­ló prin expresii de sinceritate cuceritoare; Kiss László prin re­liefarea pregnantă a unei simţiri, păstrate inteligent la un grad înalt de tensiune; Csorba András prin izbucniri temperamentale in­teligent gradate — chiar dacă uneori diminuate valoric prin lec­tura insistentă a textului; Ta­más Ferenc, Tarr László,­­Tóth Tamás, Gyarmati István, Bács Ferenc, Nemes Levente — prin atitudine undeva în zona exte­rioară a atmosferei generale a spectacolului. Privită în ansamblu, premiera cu cei „12 oameni furioşi“ are toate şansele să devină un spec­tacol major. Aşteptăm totuşi de la acest colectiv artistic valoros să respecte mai cu stricteţe re­pertoriul anunţat, cu atît mai mult cu cît această piesă nici nu figura pe generic. Premiera stu­dioului experimental este salu­tară, dar aceasta nu trebuie­­să meargă în detrimentul unor spectacole de­ţinută din drama­turgia originală sau universală. ION CHEREJI

Next