Steaua Roşie, aprilie 1967 (Anul 18, nr. 77-102)
1967-04-01 / nr. 77
Laboratorul experimental al Teatrului de stat din Tg.Mureş a prezentat, recent, în premieră pe ţară, versiunea maghiară a piesei lui Reginald Rose — 12 oameni furioşi. Piesa, ispititoare şi bogată în substanţă scenică, pledează — după cum indică Şi caietul de sală „pentru umanism, pentru sentimentul responsabilităţii omului faţă de semenii săi, pentru respectul adevărului şi dreptăţii” şi condamnă „indiferenţa, superficialitatea şi rutina“. Colectivul artistic al secţiei maghiare, în regia lui George Teodorescu şi „cadrul plastic“ al lui Romulus Peneş s-a angajat, pentru prima oară la Tg.-Mureş, într-un „spectacollectură“, antrenant graţie acţiunii dramatice interesante, tematicii captivante pe care o pune în discuţie. Meritul principal al regiei constă tocmai în ştiinţa de a alcătui o densitate masivă, de a compune scenic situaţii de tensiune închisă, într-un ritm alert, de a contura pregnant caractere puternice în ascensiune pe măsura evoluţiei atitudinilor proprii faţă de „caz“, faţă de societate şi viaţă. De aici apoi efortul actorilor de a-şi demonstra profesionalismul şi puterea dozării efectelor scenice care să le justifice acţiunea din economia conflictului dramatic. Spectacolul ar ciştiga efectiv în valoare dacă s-ar renunţa tocmai la experimentul „spectacolului-lectură“ — dacă s-ar merge pe ideea nedisimulării actului scenic creator. Aceasta cu atît mai mult cu cît însăşi substanţa textului refuză să fie prezentat în lectură — pretinde creaţie scenică, pretinde artă a actorului şi nu parodia oratoriului; aceasta, chiar şi în „cadrul plastic“ actual — total impropriu tonalităţii grave, tragice a problemei dezbătute; cenuşiul murdar e totuşi în contradicţie cu sobrietatea şi laconismul textului care prin idee, replici, mesaj amplifică sentimentele pînă la limita tragismului care subjugă. Şi totuşi, spectacolul place — e gustat. De la primele replici ale actorilor — ale juraţilor, convenţia scenică — chiar dacă e degradată prin rostirea CRONICA DRAMATICA instrucţiunilor dramatice (păcat de lansarea într-o astfel de postură a talentatei actriţe Tanai Bella) — începe să-şi facă efectul, să captiveze, să solicite tulburînd conştiinţa spectatorilor. Aceasta e însă, în parte, meritul lui Reginald Rose care a ştiut să recreeze o lume, un univers social-psihologic mişcat pe un fundal tragic desenat dincolo de aparenţele imediate; pe de altă parte, şi colectivul artistic îşi are partea sa de merit, graţie cîtorva creaţii de mare ţinută artistică. Poposind poate mai îndelung la aprofundarea dimensiunilor psihologice fixate, ori sugerate nu- PRIMAVARA ŞĂGALNICA Eu n-am chemat-o. N-am dorit să vină Am întîlnit-o ca din întîmplare, Pe cind trăiam în linişti şi visare Un episod de stranie lumină, Iar sufletul tăcut părea o apă, Ceşi-a oprit vremelnic unda lină. Dar uite-o c-a venit. Nestăpînită, A izbucnit rizînd triumfătoare, A risipit mireasma ei de floare, Surpînd în mine tihna-mi liniştită; Peste tăceri zvîrli necruţătoare, învălmăşeli de cîntec şi ispită. Năvalnică în iureş şi barbară, Stăpînă şi pe suflet şi pe fire, Turnă în singe seva ei amară şi mă luă cu ea-n nemărginire. In mine simt cum creşte infinitul Şi-n piept mă arde o crudă fericire. Şi iată plec cu ea să caut cîntec. Pe culmi de chihlimbar cu păpădie, Neastîmpăr în privire şi descintec Şi dragoste-n crîmpei de poezie. Pulsează viaţa-n fiecare frunză Şi sunt cuprins de-o tainică beţie. I-am dat în dar tot sufletul din mine, Dar ea a rîs şi fără să regrete, A răsturnat un coş cu violete, Cu nepăsarea crudelor regine. Şi a plecat. Plesneau rîzînd bobocii, Sălbatec rumeniţi pe ramuri fine. Şi-am alergat nebun prin mărăcine, Prin ierburi răsucite şi viclene, Şi prin păduri, prin crînguri şi poiene, S-o prind, s-o-ntreb de-şi bate joc de mine? ... Şi auzeam pe-aproape rîs şăgalnic, O căutam şi ea rîdea în mine. ION AUG. DAMIAN DESTĂINUIRE Cind văd că-n ţara mea lumina încarcă cu polen de aur Străbunul sufletesc tezaur Avid să-şi crească-n zări tulpina, Cind aşteptările de veacuri Spre comunism locomotive, S-au prefăcut în ofensive, Trecînd peste-abisale lacuri, Simt cum o rază mă inundă Cu prospeţime şi viaţă, . "Hotarele-mi sînt fără ceaţă Pe a speranţei caldă Undă~ Şi-un dor nebiruit de fapte Răzbeşte din adîncu-mi reavăn, Cu zburătoarele e geamăn Ţişnind peste păduri in şoapte. CĂUTĂRI I Viaţa-ntreagă rătăcise Cu încredere de fragă Să-şi găsească o chilie Grindinile să n-o spargă. Prin oraşe cu putere Tălmăcită-n propilee, Pe sub arcuri învrăjbite De ţîşniri de curcubee, Printre vechile arcane Zăvorite în bazalte, Suprapuse de milenii Peste spaimele înalte, Prin tufişuri dezgolite De trufia primăverii, Pe drumeaguri de răstrişte De la marginile serii.. . Căută în cint şi-n cifre Şi în zbor, spre sud, de visuri, Căută în încercarea Trecerile peste abisuri. Şi cînd noaptea deodată Se lăsă ca o mustrare, El văzu că nu sînt grindin. Ci-i cad stelele în cale. ZENO GHIȚULESCU Retrospectiva ION VLASIU „Am plecat din sat“ ... Cu aceste cuvinte intrăm in cartea vieţii lui Ion Vlasiu Şi ele rămîn prezente în arta sculptorului. Retrospectiva deschisă recent în sala Dalles din Bucureşti e un prilej binevenit nu numai pentru aprecierea unui creator autentic, dar şi o demonstrare a modului cum originalitatea unui artist s-a conturat într-o viaţă trăită intens, dramatică, agitată, printre oamenii simpli, cu fel lor de a fi şi de a simţi sincer. Născut la 6 mai 1908 în Lechinţa (raionul Luduş), orfan de ambii părinţi la 10 ani, fiul de plugar şi-a petrecut copilăria sub oblăduirea „moşului" din Ogra. Spre a-şi face un rost in viaţă, a urmat în continuare secţia de tîmplărie la Şcoala de arte şi meserii din Tg.-Mureş apoi, înfruntînd calamităţile unei lumi care nu i-a înţeles chemarea, şi-a croit un drum al său. Iată de ce, nu întâmplător, cu primele sale prezenţe în expoziţii a fost considerat „un poet al pietrei şi al lemnului, cu o sensibilitate prin care vorbeşte materia şi prin care îşi caută Şi-Şi pipăie prin clipă, ritmul vieţii şi al morţii“. (T. Bugnariu, 1935). A plecat din sat dar a plecat cu o întreagă lume pe care o transpune, o evocă, o reprezintă, prin modelarea materiei în forme simple, robuste, echilibrat moderne. Se arată a fi printre fecunzii artişti plastici pe care i-a dat pină acum Transilvania. Intre 1936—1966 a participat la 42 expoziţii colective, printre care şi în străinătate: Paris (1938), Berna (1943), Stockholm (1943), Budapesta (1947), Moscova (1958), Belgrad (1959), Varşovia (1959). Retrospectiva deschisă recent la Bucureşti confirmă faptul, aşa cum s-a mai semnalat, că în puternicele şi expresivele modelaje aduse de Vlasiu „ ... recunoaştem ceva din energia şi dîrzenia caracterului ardelenesc“ (T. Vianu 1942). Episoade şi personaje din anii copilăriei apar şi de astă dată în ipostaza autenticului, concretizate prin cîteva lucrări care surprind specificul satului ardelean: „Fete din Oaş“ (lemn), „Mireasă din Oaş“ (marmură), „Muzele din Valea Bistrei“ (piatră), „Ţărani dormind“ (piatră), „La portiţă” (lut ars) etc. Dar a plecat din sat şi cu acel suflu reintineritor al artei populare, inspirat de primitivismul icoanelor pe sticlă, in pictură, izbutind „să prelucreze în chip personal un motiv împrumutat artei populare“. (G. Oprescu, 1942). Cele cîteva motive folclorice concretizate prin „Toma Alimos“ (lemn), „Masa lui Pintea“ (piatră), „Lungilă“ (lemn), „Pasărea suflet“ (lemn) etc., aduc o „viziune folclorică adîncită pină la esenţă, pină la elementele prototipice, miturile“. (E. Giurgiuca, 1942). Recenta retrospectivă relevă pregnant, ca şi cu ani in urmă, „poziţia luptătoare a feciorului de iobag, înălţat la o conştiinţă ce tinde spre unitatea conceptului istoric, protestatar şi demn în fibra lui cea mai străfundă“. (M. R. Paraschivescu 1942). Folosind intr-un mod ingenios elementul arhitectonic, Vlasiu a conceput ca un obelisc, pentru una din pieţele Clujului, monumentul eroilor răscoalei din 1784, Horia, Cloşca şi Crişan sau, într-o lucrare proaspătă, un „1907” (ghips) care sugerează tensiunea dramatică a răscoalei ţărăneşti. Dar Vlasiu se distinge printre cei mai viguroşi portretişti, căci a ştiut „să accentueze adîrcimea privirii pline de doruri, încruntarea frunţii, visarea buzelor, robusteţea volumului, articulaţiile şi încordările esenţiale“. (P. Comarnescu, 1942). O adevărată galerie de portrete care au intrat în istorie se perindă şi acum: „Decebal“ (piatră), „N. Bălcescu“ (ghips), „Povestitorul Ion Creangă“ (ghips), ,,G. Coşbuc“ (ghips), ,,M. Sadoveanu“ (bronz), „Luchian” (lemn) etc. Retrospectiva ne oferă posibilitatea de a cunoaşte sentimentul rodniciei umane de care s-a pătruns artistul şi care s-a pronunţat sensibil în „Mama cu fata“ (alabastru), „Mamă cu gement“ (ghips), „Mamă cu copil“ (marmură) etc. Despre „Maternitatea“ (ghips) lui Vlasiu, această tipic de frumoasă ţărancă cu copii pe braţe, s-a menţionat că „este la fel de echilibrată ca o troiţă populară din margine de drum, şi aceasta, la rindul ei, stilizare schematică a arborelui, deci cu puternice aluzii la organicul viu, nu la mineralul împietrit“. (I. Frunzetti, 1958). A plecat dintr-un sat de pe Mureş, cu poezia senină şi dureroasă a oamenilor, iar opera lui rămîne un dialog intim între artist şi oameni căci „în creaţia sa plastică este poate cel mai profund liric dintre artiştii noştri contemporani“. (I. Horea, 1957). Iată de ce l-am dori prezent într-o retrospectivă la Tg.-Mureş şi Reghin, ceea ce ar fi nu numai o reîntîlnire a oamenilor cu arta care vorbeşte inimii lor, ci şi un omagiu cuvenit artistului care a plecat de pe meleagurile noastre. VALERIU NIŢU Un mare artistpopular Vass In anul 1921, la expoziţia de mostre din Bucureşti, s-a afirmat un talent original şi viguros: Vass Aron. Lucrările ce l-au reprezentat la expoziţie s-au remarcat prin calitate artistică, dovedită şi de acordarea diplomei cu medalie de aur. Artistul s-a remarcat şi la alte expoziţii, organizate la Bucureşti, Cluj, Arad, Tîrgu-Mureş... E vorba deci de o prezenţă constantă în viaţa artistică a ţării. Activitatea sa este încununată de 8 diplome cu medalie de aur, de alte preţioase distincţii. Despre acest mare artist popular, care dovedeşte pasiune mereu tînără pentru „meseria“ sa, despre creaţia lui Vass Aron, s-a vorbit întotdeauna cu admiraţie. In anul 1927, „Albumul de artă populară din Transilvania“ scria: „Privesc exponatele şi admir înalta măiestrie a executării lor... Sunt adevărate obiecte de artă... Artistul n-a „furat" meseria de la profesionişti. Şcoala artei sale este natura, iar măiestria — talentul înnăscut. Ce păcat că un asemenea mare artist nu e preţuit pe măsura talentului său...". Născut la Ghindari, în ziua de 19 ianuarie 1891, Vass Aron aparţine unei familii de ţărani. Prin lucrările sale, el se manifestă concret şi surprinzător încă de la vîrsta de 14 ani. De atunci, Vass Aron, receptiv la frumuseţea lumii înconjurătoare, a închinat artei o viaţă entuziastă. Lutul, maleabil în stare umedă, a trădat dibăcia mîinilor sale. Modelat cu iscusinţă, lutul s-a transformat în minunate obiecte de artă: „Păstorul cu oile", „Copiii", „Fotbaliştii" ..., a dobîndit prin ardere rezistenţă la agenţi externi întocmai ca şi cărămida. Prin intermediul turiştilor care ne-au vizitat ţara, lucrări ale artistului popular din Ghindari au ajuns în Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Canada, Norvegia... Este o nouă expresie grăitoare a uriaşului zăcămînt de sensibilitate şi artă care sălăşluieşte în popor. AUREL LUPU Nicolae Ciobanu Nuvela şi povestirea contemporană Aplicată unei activităţi creatoare, aflată în plin proces de dezvoltare, analiza consacrată de N. Ciobanu prozei scurte contemporane reprezintă o întreprindere interesantă şi utilă. Lucrarea va stimula neîndoielnic, discuţii creatoare. Studiul îşi propune să dezbată fenomenul literar în cauză, mai ales din trei laturi: I — teoretică, II — direcţii tematice, III — profiluri, raportate la o serie de autori reprezentativi, dintre care Eusebiu Camilar, Marin Preda, V. Em. Galan, Eugen Barbu. Editura pentru literatură, 376 pagini — 10,50 lei „BIVOLIŢA" 1t12 oameni tăiaşi’ de REGINALD ROSE' mai de textul dramatic, regizorul şi colectivul său ar fi putut aduce servicii şi mai reale cauzei pentru care militează umanismul, sentimentul responsabilităţii, respectul adevărului şi dreptăţii. 12 caractere dramatice, personalităţi vii, puternice, sunt chemate să dezbată o problemă de viaţă şi de moarte: să condamne, ori să achite pe un tînăr care-şi ucisese propriul tată. Condamnarea e valabilă numai dacă se aduce în unanimitate. Unul însă are dubii, se abţine, se porneşte deci de la raportul de 11 la 1; dezbaterea continuă, atmosfera se încinge treptat, pînă la incandescenţă; raportul se schimbă treptat — 10 la 2, 9 la 3, 8 la 4 ... 1 la 12. Unul din juraţi rezistă. E pentru condamnare. Se pune în discuţie cazul, realitatea, elementele de bază ale realităţii; se discută pînă şi logica realităţii , o logică dubie, contrazisă, răsturnată în antilogică. Juraţii, cu toţii, sunt oameni simpli, mici, de diferite profesii, cu locuri, mai mult sau mai puţin fixate în ierarhia socială, adepţi sau nu ai unei anumite concepţii capitaliste de viaţă — fără să fie însă reprezentanţii ei, vor demonstra, unanim, un anumit interes social, o atitudine declarată împotriva condamnării tînărului în cauză. Chiar dacă unul sau altul dintre juraţi este aparent insensibil, refractar la problemă, chiar dacă e influenţabil, plictisit, superficial, uşuratic etc. — au însă cu toţii conştiinţă, care nu aşteaptă decît să fie trezită. Ori, tocmai această trezire a conştiinţei omului este scopul pe care şi l-a propus autorul — de pe poziţiile conştiinţei trezite îşi lansează mesajul „pentru umanism, pentru sentimentul responsabilităţii omului faţă de semenii săi, pentru respectul adevărului şi dreptăţii“. Numai această trezire face ca raportul voturilor să descrească treptat — pînă la unanima achitare a inculpatului. Prin aceasta „inculpatul” devine, vrînd-nevrînd, doar un pretext scenic, un mobil, care-i permite lui Reginald Rose să răstoarne, ingenios întreaga perspectivă interioară a dramei. Punîndu-i pe juraţi să dezbată problema crimei, autorul îşi urmăreşte personajele pînă la esenţă, amplificînd dramatismul interior al fiecăruia în parte, punîndu-i ca o dată cu judecarea crimei inculpatului să se judece sever pe ei înşişi. Această introspecţie spirituală, de conştiinţă, face ca piesa lui Reginald Rose să devină nu numai dramă psihologică, ci, mai mult, dramă socială. Deşi „furia“ celor 12 este amplificată de motive psihologice dominante, totuşi profilul social devine determinant. Regizorul şi actorii au căutat să-şi apropie substanţa dramatică, esenţa personajelor, îndrumaţi intelignt, majoritatea actorilor distribuiţi au contribuit la crearea unui spectacol meritoriu. Se impune Lohinszky Loránd printr-un joc scenic inteligent, fin, nuanţat, uneori elegant şi stilat chiar în situaţii de reală fisiune dramatică. Ferenczi B.lstván care dezvăluie sub îndărătUlrimăştii impuse pe omul cinstit,« corect, pasionat pentru dreptate' şi d’adevăr — totul printr-o interfectare simplă, de reală valoare artistică; Varga József prin cîteva nte eneme de notaţii artistice şi atitudini dozate cu mult tact; Czikéli László prin expresii de sinceritate cuceritoare; Kiss László prin reliefarea pregnantă a unei simţiri, păstrate inteligent la un grad înalt de tensiune; Csorba András prin izbucniri temperamentale inteligent gradate — chiar dacă uneori diminuate valoric prin lectura insistentă a textului; Tamás Ferenc, Tarr László,Tóth Tamás, Gyarmati István, Bács Ferenc, Nemes Levente — prin atitudine undeva în zona exterioară a atmosferei generale a spectacolului. Privită în ansamblu, premiera cu cei „12 oameni furioşi“ are toate şansele să devină un spectacol major. Aşteptăm totuşi de la acest colectiv artistic valoros să respecte mai cu stricteţe repertoriul anunţat, cu atît mai mult cu cît această piesă nici nu figura pe generic. Premiera studioului experimental este salutară, dar aceasta nu trebuiesă meargă în detrimentul unor spectacole deţinută din dramaturgia originală sau universală. ION CHEREJI