Steaua Roşie, iulie 1970 (Anul 21, nr. 152-178)

1970-07-11 / nr. 161

î Scurt dialog cu Sütő András. In librării, se bucură de o mare afluenţă de cititori noul roman al reputatului scriitor tîr­­gumureşean Sütő András, MAMA PROMITE SOMN UŞOR. Lucrarea este tradusă şi in limba română de către poetul Romulus Cuga, urmînd să apa­ră in curind de sub tipar. In legătură cu acest eveni­ment am avut un scurt dialog cu scriitorul Sütő András. —■ Cum priviţi dumneavoastră ultima lucrare? — Mărturie şi destăinuire despre prezent, despre trecutul apropiat, despre visurile răma­se neatinse ca şi cele rănite, despre oamenii care vor să-şi hotărască şi să-şi învingă des­tinul. — Roman? — Subtitlu: jurnal de zi. O parte din critici il consideră roman, o altă parte, document sociologic. — Şi dumneavoastră cum l-aţi numit? — In criza epocii actuale a speciilor literare, aş numi sim­plu, scriere, cu alte cuvinte: experiment. — Experiment, de ce natură? — O fluturare a voalului a­­parenţei, chiar dacă numai pen­tru un moment este vizibil ceea ce se încreţeşte sub unda vieţii. Sau ceea ce — din trepidaţia zilnică — conţine un adincuri, sufletul. — Ce relaţii sunt în scrierile dumneavoastră între fictiv şi concret, între imaginar şi faptic? — In această carte nu este nimic fictiv, nimic din ceea ce imaginaţia scriitoricească ar putea pretinde că ii aparţine. Interpreţii: numeroşii membri ai familiei mele. Locul scenei — cum este scris — satul meu natal — Cămăraşii de Cimpie. Am avut un lucru lesne: chiar şi cele mai mărunte materiale faptice sînt purtătoarele eveni­mentelor concrete. — Această optică nu a legat cumva mina scriitorului? — Amintiţi-vă ce a spus Balzac: faptele vieţii deseori depăşesc fantezia scriitorului. — Vă dorim succes şi cît mai multe asemenea lucrări lite­rare. .. A. P. din nou acasă (Retrospectivă Brâncuşi la Muzeul de artă din Bucureşti) Metropola patriei noastre, Bucureşti, găzduieşte de mai bine de o lună una dintre cele mai importante manifestări spi­rituale pe plan european, şi chiar universal — Retrospectiva Brâncuşi. Evenimentul in sine a produs şi produce o mare bucu­rie nu numai in Capitală ci in toată ţara, la Muzeul de artă al Republicii fiind un adevărat pelerinaj estival. Nouă, româ­nilor, care l-am dat lumii şi nemuririi pe cel mai mare dăl­­tuitor modern al secolului XX, pe cel care spunea cu modestie despre el. . . „Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii“ — alăturindu-ni-se alţi pasionaţi ai sculpturii din Europa, Ame­­rici, Orientul îndepărtat sau Africa. Organizatorii au dispus Re­trospectivă brâncuşiană în chiar inima muzeului, la confluenţa artelor, tocmai pentru a se pu­tea puncta şi mai evident că Brâncuşi este pentru arta mo­dernă nu numai un fondator, dar un adevărat, deschizător de drumuri. Această definiţie a ce­lui mai perfect artist — exemplu de ,,mult nu puţin", cum bine se exprima cineva — poate fi lesne (dar cu emoţie) urmărită în Retrospectivă, cele mai re­­ numite muzee din Paris, New- York, Washington, Philadelphia, Londra, Stockholm, Hamburg, Zürich, Chicago, Bucureşti sau Craiova dindu-şi concursul la buna reuşită. Selecţia, cu adevărat repre­zentativă a artei şi travaliului de Sisif a lui Brincuşi, ne pune faţă in faţă, pentru prima oară la noi acasă, cu o serie de lu­crări pe care n-am avut posi­bilitatea să le trăim cu propriile noastre simţăminte, decit fie din fotografii sau prin interme­diul exegeţilor brâncuşilor. Aflaţi astfel faţă în­ faţă­ cu sculpturile in lemn Adam şi Eva sau Regele regilor — pen­tru prima oară expuse in Româ­nia — eşti literalmente subju­gat de puterea de evocare a titanului care a instituit in sculptură o existenţă nouă in ceea ce priveşte calitatea gîn­­dirii plastice, Brâncuşi, prin răs­turnarea logicii plastice dove­dind că figurativul nu şi-a epui­zat posibilităţile de reprezentare fidelă a realităţilor înconjură­toare, creindu-ne acea mare bucurie pe care ţi-o poate re­zerva numai arta autentică. Aici, limbajul sculpturii brâncu­­şiene ne face să inţelegem că dâltuitorul din Hobiţa gorjana a pus in lucrările sale nu nu­mai arta geniului, dar şi ceva din sufletul poporului nostru, Adam şi Eva sugerind această comuniune — artistul, truditor la coarnele plugului (Adam), alături de o femeie numită Eva, idee genială a contopirii, a împerecherii in celula de bază a societăţii care este familia. De fapt această lucrare a fost concepută iniţial în mod cu to­tul independent. Abia ulte­rior Brâncuşi a dispus re­aşezarea Evei peste soclul lui Adam, creind un tot inegalabil. Este tulburătoare această lu­crare de o simplitate de-a dreptul rustică. Aceeaşi Retrospectivă prezin­tă şi o serie de alte lucrări, la fel de vestite în lumea întreagă, cum ar fi: Cocoşul salutînd soarele, Broasca ţestoasă — acest bloc de marmură prevă­zut cu aripi pentru zbor, sim­bol al desprinderii vieţuitoare­lor de pămint, al avintului spre astre — începutul lumii (Oul sau Sculptura pentru un orb). Noul născut, Prinţesa X, Cu­minţenia pămîntului, Sărutul şi altele, pe care, dacă le-ai văzut o dată pe viu nu le mai poţi uita pinâ la moarte. Brâncuşi — din nou acasă. Este cel mai de preţ dar făcut nouă şi plaiurilor sale natale, cel mai superb omagiu adus sculpturii şi artei în general căci posibilitatea stringerii în­­tr-un tot a artei brăncuşiene este un privilegiu care se poate rea­liza doar o dată la 100 de ani. atanasie popa Adam şi Eva — lemn. Broasca ţestoasă — marmură.­ ­ Regele regilor — lemn. Cuminţenia pămîntului marmură. JUDEŢUL MUREŞ Compendiu turistic — ghid găţia ral la A ieşit de sub tipar unul din­tre ghidurile turistice cele mai complete ale judeţului nostru. Prin ţinuta grafică, prin bo­de date de interes gene- T, prin ilustraţia remarcarii­­compendiul turistic reprezin­tă o reuşită. Autorii lui : Onisie Hosu, Ştefan Izsák, împreună cu graficianul Ioan Pop şi fo­toreporterul Haragos Zoltán, în­mănunchează în această lucra­re, în urma unei riguroase se­lecţii, cele mai reprezentative date despre economia, istoria, cultura, pitorescul şi obiceiurile acestor străvechi locuri ale pa­triei noastre. Amatorii de drumeţii sosiţi pe aceste plaiuri vor găsi în com­pendiul turistic interesante date despre vestigiile arheologice scoase la iveală în aşezările dacice de la Corunca, Mereşti, etc., despre castrele romane din Brîncoveneşti, Gurghiu, Sînpaul şi altele. Răsfoind în continuare ghi­dul, turiştii îşi pot face o imagi­ne de ansamblu asupra înflori­rii municipiilor Tg.-Mureş şi Si­ghişoara, precum şi a oraşelor Reghin, Tîrnăveni, Sovata şi Lu­duş. În acelaşi timp, amatorii de drumeţii găsesc aici o suc­cintă prezentare a muzeelor, a monumentelor istorice, a insti­tuţiilor de artă, precum şi a punctelor de popas, a hoteluri­lor, campingurilor, a staţiunilor balneare şi a monumentelor naturii. Fiecare turist, consultind com­pendiul îşi va întregi cunoştin­ţele despre aceste meleaguri străbune. S Is *\ Is Is Is I s I\ Is Is I Is II Is IN IS Is IN IS I\ Is Is I s Is I\ IN I Is Is Is Is Is I Is Is Is I Is I\ IN Is Is I­ I Is I IN I Is Is Iv Is Is Is Is In dimineaţa asta ne-am chi­nuit mult — mai bine de o ju­mătate de oră — pînă am reu­şit să aprindem focul, să fier­bem mămăliga, şi asta nu pen­tru că ne-ar fi lipsit o jumătate de gură şi n-am fi putut sufla în cuptor, ci datorită unui ne­norocit de butuc noduros, pe care ne-am căznit îndelung, să-l facem bucăţele. Astfel intră în circulaţie timpul — acest ma­terial scump — din care se compune viaţa noastră; aici ne parvine neambalat şi la un preţ de nimic, pentru ceva, ce numai la zece kilometri mai în­colo — în Sărmaşul industriali­zat — sînt necesare cîteva mi­nute, la noi se petrec ore, ne­­sfîrşite ore, în care să-ţi prepari micul dejun sau să-ţi faci cum­părăturile zilnice. E destul să mă gîndesc la faptul, că pînă în ziua în care se va termina noul magazin, va trebui să străbatem uneori pe jos, drum de zece kilometri, du­pă o amărîtă de cutie cu pio­neze. Aud de o mie de ori pe zi: „mă grăbesc!" — Unde și mai ales pentru cit? întreabă invariabil micul meseriaș de odinioară. Lăsînd la o parte așa-zisele munci moderne, ce preocupă o cincime din populaţia adultă, graba— adică timpul — se în­­tîlneşte arareori cu corespunză­­toarea sa valoare materială. Astfel, cred că anecdota, du­pă care femeia din Cămăraş, cînd a fost poftită în tren să ocupe loc, a răspuns: „nu stau, maică, mă grăbesc", trebuie să se fi născut pe aici, pe unde­va, prin împrejurimi. Inutilitatea grabei: „înţelep­ciunea" formei de viaţă semiio­­loage, de pînă la reforma agra­ră. Să’l privim în jur. D^ipp pe sfîrşesc lucrările de vara şi toamnă, azi în mare parte mecanizate, şi după ce ^ nu mai poate fi nici zilien fratele meu priveşte munţii, aşteptînd vinătorii care tocmesc hăitaşi. Aşa s-a făcut că azi dimineaţă, şi-a luat pe umeri rucsacul unui medic primar şi a pornit-o la gonit iepuri. S-a reîntors acasă seara, după cincizeci de kilo­metri de umblat pe jos, complet răguşit de atîta urlat. — Ei, cîţi ţi-a dat? întreabă mama. — Cinci lei şi o duzină de cartuşe goale. Tuburile sînt atrăgătoare şi colorate. Băiatul se bucură de parcă ar fi un ajutor de vînă­­tor din Uganda, şi nu ne per­mite să-i desconsiderăm cîşti­­gul său zilnic. Dacă stau să mă gîndesc, în ultimă instanţă, are dreptate, banii gîştigaţi sînt a opta parte din venitul în bani de colectivistă al mamei, şi mai adăugaţi la aceasta splendorile şi încîntarea, pe care le produ­ce vînătoarea. Realitatea e în­să că degetul mare îi iese din bocanc, iar reparatul botinei ne va costa mai mult de cinci lei. Tata în schimb, rezolvă pro­blema în stilul său şi pentru o treabă de zece lei, porneşte pe jos, drum de trei sate, pînă la ruda noastră, pantofarul. Ei ce, acolo, cincisprezece kilometrii Ţin minte, că pe vremea cînd avea bicicletă şi boala nu-şi făcuse încă apariţia, pedala pînă la Cluj, după puţină albă­­streală, necesară la spălatul rufelor, dus şi întors o sută de kilometri. In 1943, soldat bătrîn fiind, a venit pe jos, cale de şaptezeci de kilometri, de la Turda, într-o permisie. Ţin minte că a prînzit cu noi, a reparat burlanul so­bei, şi a pornit înapoi prin ploaie, asemeni unei broaşte ţestoase, care ştie, ori unde s-ar afla, să se întoarcă întot­deauna spre mare. Dar în comparaţie cu umbla­tul pe jos al tatii, cursele zil­nice ale fratelui meu, Jóska, pot fi omologate drept recorduri. Mama îi spune: — „Ia dă tu o fugă pînă la unchiul tău Gergely şi vezi de nu-i trebuie carne de viţel". Jóska îşi ia şapca şi fluierînd se pierde în ceaţă. Drumul e numai de patru kilometri. Pe la prînz e înapoi, în schimb nu mai fluieră şi e frînt de oboseală. Socotiţi la cei opt kilometri şi munţii. — „Ei, pe unde ai hoinărit?" îl întreabă mama. Și astfel aflăm că l-a rugat cineva, că dacă tot a pornit-o intr-acolo, să facă bine să tragă și o fugă peste muntele celălalt, pină la lac, și să ducă un cîrlig pesca­rului. Ce mai tura-vura, o nimi­ca toată plusul ăsta — trei kilometri. .. — „Ce-a zis, vrea carne?" — „Vrea, cum să nu vrea, dar de la cine?" — „Păi, nu ţi-am spus că de la Ion Ispas?“ — „Nu, că de asta n-a fost vorba" se obrăzniceşte băiatul. — „Atunci, ia-ţi şapca, du-te­­napoi, şi spune-i". In timp ce fratele meu por­neşte la drum, de o jumătate de zi, să repare greşeala co­misă, eu mă cufund, cu totul, în lectura cărţii unui vestit sa­vant, ce mă informează despre o ciudată legătură dintre viaţă, vis şi timp, de parcă tocmai, ar fi tras cu urechea la meditaţiile mele, transcriindu-şi însemnări­le, sub forma unui jurnal, ce relevă o zi tipică din viaţa lui, edificatoare pentru ritmul se­colului. Aflu astfel că se scoală în zori, şi se culcă la zece seara; ziua este împărţită a­­proape pe minute: o melodie de jazz cu pauze de cite o ră­suflare. Suntem­ o mică socie­tate: omul de serviciu de la sfat, un paznic de cimp şi tata, cărora le prezint faptele. Se îngrozesc. Nici în vis nu şi-au imaginat măcar că şi savanţii se scoală în zori, precum în­grijitorii de animale. Pe feţele lor citesc în schimb şi o oare­care îngrijorare: oare acest mod de viaţă, parcelată în minute — sfertul de ore în care ne ani­versăm ziua de naştere, etc. — nu ameninţă să ne supună şi pe noi, cum a supus o bună parte din omenire?­­M „Şi taică-tău ar putea să scrie aşa ceva, spune mama, ba cred că at fitşr mai intere­sant". — „Ce-ar fi să facem a com-Ij paraţie? — propun ei — i­a s-auzim ce spune savantul?" SAVANTUL: Deşteptarea la patru şi jumătate dimineaţa. Stare de semiconştienţă. Con­versaţii de treizeci de minute între eul meu conştient şi cel inconştient. TATA: N-am nevoie de deş­teptător. In zori simt cum mi se aşează frigul pe spate. Urmează apoi o conversaţie de treizeci de minute între eul meu con­ştient şi cel inconştient avînd ca temă diferenţa dintre rume­guşul uscat şi cel umed. Am avea nevoie de combustibil. SAVANTUL: Fix la cinci sar din pat. Extensie respiratorie, genoflexiuni, cîteva pedalări uşoare pe o bicicletă fixă. Pe urmă rasul, baia rece ca gheaţa şi, în fine la bucătărie, îmi pre­gătesc şi-mi consum micul de­jun. TATA: Tot aşa sar şi eu din pat. Gimnastica: aduc o gă­leată cu apă rece din fundul grădinii. Alunec, cad pe burtă. Ridicarea de jos echivalează cu genoflexiune, cu extensia tora­cică (ce-i aia o extensie?) Aprind focul, beau un pahar de lapte bătut. SAVANTUL: E ora şase. Tra­versez zăpada mare şi potic­­nindu-mă scot maşina din ga­raj, apoi plec spre institut. Brusc îmi amintesc că azi e ziua mea de naştere, mai precis a cinci­zeci şi şasea. TATA: De asemenea, traver­sez zăpada mare, poticnindu­­mă, pînă la capătul satului, să-l caut pe careva din şoferii noştri, da de are vre-un drum la oraş. Aş vrea să-mi aduc ceva rumegu­ş pentru foc. Mi se răspunde: „n-are nici unul, nici un drum". Atunci îmi aduc aminte că azi e a treia săptă­­mînă de cînd tot caut o ocazie, dar n-are nimeni niciodată vre-un drum, din care să trag şi eu un folos, cît de cît. SAVANTUL: Şase douăzeci dimineaţa. Conversaţia de două minute (despre politică, vreme, etc.) cu paznicul de noapte în cuşca portarului. Apoi intru în cabinetul meu de lucru. Imi aprind prima pipă. Şase treizeci, încep să dictez la magnetofon noua mea carte în pregătire. TATA: In tot timpul ăsta, po­­ticnindu-mă, ajung la celălalt șofer. De data asta mă cuprin­de bucuria: merge. Il întreb dacă nu m-ar lua cu el. Imi răspunde că o face cu plăcere, dar adaugă că nu poate aduce rumeguș, pentru că la întoar­cere transportă marfă. Așa stînd lucrurile nu mai are nici un rost să plec cu el, întrucît sensul întregii tocmeli e rumeguşul. Şi iată-mă la al treilea şo­fer, mister Jani, care pri­meşte să mă ia cu el şi să-mi aducă rumeguşul. Se pare că am o zi norocoasă. Alerg acasă şi mă pregătesc de drum. Apoi un scurt taifas de două mi­nute cu nevastă-mea, despre politică, în general despre per­spectivele noastre economice. Se pare că după părerile care au circulat azi dimineaţă în sat, vicepreședintele nostru, G. G. va fi schimbat. Se zice că a pus ochii pe nevasta lui M., iar M. l-ar fi însemnat de patru ori cu bîta. Ţinînd seama că G. G. e o persoană impor­tantă, el ar fi pretins o despă­gubire de două mii lei. Autori­tăţile legale, în schimb, l-au amendat pe făptaş doar cu o sută de lei, iar cît priveşte soarta banilor, pe aceştia M. nu i-a achitat lui G. G., ci sta­tului. Totul face ca situaţia lui G. G. să se înrăutăţească în continuare, mai ales că el se plinge în gura mare, unde tre­buie şi unde nu trebuie, cum că ar fi fost cotonogit în folosul statului şi că dacă ar fi ştiut ce dandana iese din toată tără­şenia, nu s-ar fi lăsat nici mort, ci pur şi simplu ar fi luat-o la sănătoasa. Asta, cu politica. In ceea ce priveşte domeniul nostru eco­nomic, ne-a murit o familie de albine. SAVANTUL: Opt treizeci. II primesc pe şeful secretariatu­lui, să discutăm treburile zilei. Organizarea circuitului euro­pean, completarea cecurilor ne­­­cescrie reparării maşinii şi achi­tării taxei şcolare a copiilor. TATA: Discut şi eu cu nevasta treburile zilei. Curăţ grajdul, pentru depozitarea rumeguşu­lui, apoi trasez circuitul meu în Luduş, şi în direcţia Rondului de cîmpie, unde, după cît se pare, pot fi cumpărate căpuţe vechi. Completarea cecurilor: trei lei pentru drojdie şi zece lei pentru prune uscate. SAVANTUL: Nouă treizeci. Un scurt raid prin laboratoare. Pentru mine e partea cea mai importantă a zilei. Pe urmă cu asistenţii revăd rezultatele expe­rienţelor. TATA: Mister Jani claxonea­ză. Plecăm după rumeguş. Din cauza contabilului, nu mai am loc în cabină, la căldura plă­cută a motorului. Nu-mi rămîne decit să mă caţăr sus în vîrful sacilor. Aici îmi găsesc şi asis­tenţii: nevasta lui B. Mihai care vine după pîine şi ţiganul con­­trabasist care vrea să-şi cum­pere sacîz, atît de necesar acum, în apropierea sărbători­lor. E frig, mă ghemuiesc cît pot mai bine, îmi suflu în palme. Pînă să ajungem la destinaţie, înţepenesc. De cîte ori călăto­resc aşa, mi-aduc aminte de accidentul nostru. Atunci du­ceam copiilor la internatul din Cluj, caş, cămăşi curate şi o cană cu magiun de prune. Pe Feleac maşina s-a întors pe dos. Pe mine remorca m-a tri­mis împreună cu butoaiele goale drept pe o arătură. Am zăcut acolo mult timp pe spate, simţindu-mi coastele frînte şi tot bătîndu-mi capul unde s-o fi putut rostogoli blestemata de cană cu silvoizul de prune. Se vede treaba că atunci cînd moartea e foarte aproape de om, ea îşi pierde din impor­tanţă. SAVANTUL: Doisprezece trei­zeci. După prînz dezbrăcat pi­nă la brîu, fac plajă. Am însă grijă ca tot restul corpului să mi-l înfășor într-o cuvertură electrică, căci frigul încă muşcă zdravăn. , TATA: Ajuns la oraş îmi caut cunoştinţa, care mi-a promis rumeguşul. Cum nu-i acasă, aştept în faţa porţii. Pentru a-mi trece timpul cu folos, în­săilez, la modul teoretic, schiţa unei noi invenţii. Pornesc de la faptul că ori de cite ori car în casă coşul sau sacul cu rume­guş, nevastă-mea mă ceartă că, doamne sfinte, aş murdări totul. Imi spun că cilindrul interior ar trebui construit altfel, în aşa fel ca să fie mobil. Nu-mi ră­mîne, pe urmă, decit să-l umplu cu rumeguş afară în grajd, iar coşul să-l scot complet din cir­culaţie. Atît de tare mă bucură această idee ca mi s-a aşezat în cap, incit uit de frig şi nu-l mai simt. (Omul de serviciu de la sfat şi paznicul de cîmp mă tot sîcîie să le spun cum o fi învelitoarea aceea electrică şi dacă nu care cumva curentea­ză, etc...) Pe cît mă pricep, le explic esenţa păturii fermecate. SAVANTUL: După o pauză de prînz, de aproximativ o jumătate de oră, savantul se reîntoarce in cabinetul său de lucru: ci­teşte, răsfoieşte textul dictat pe bandă de magnetofon şi repro­dus între timp la maşina de scris. Se urcă apoi în automo­bilul său şi pleacă acasă, acolo din nou cîteva mişcări de gim­nastică, pe urmă cina şi în fine, timpul acordat educaţiei copii­lor. Mama vine pe urmă cu prăjiturile şi în cele din urmă savantul se culcă. In pat cîteva clipe în compania romanului preferat, şi stingerea. A doua zi totul începe de la capăt, şi aşa mereu pînă la moarte. TATA: Cunoscutul meu telefo­nează unui alt cunoscut. Aces­ta la rîndul lui îl caută pe ca­reva de unde se pare că voi putea ridica rumeguşul. Intre timp insă, cînd cu telefoanele astea, îl pierd din vedere pe mister Jani şi ţine-te apoi, ore în şir, de-l caută. Dacă mă gîn­desc de vîrsta mea de aproape șaptezeci de ani, alerg încă destul de iute, dintr-o stradă într-alta. In sfîrșit dau de el. Plecăm la locul indicat. O poar­tă de fier, geamuri cu zăbrele, și o santinelă înarmată în drep­tul intrării. Ne aflăm în poarta închisorii. Mă furişez și trag un pic cu ochiul, înăuntru — munţi de rumeguş, ca în poveşti. Ma­terialul e excelent şi mai ales uscat. Mă gîndesc că ăsta pur şi simplu­ are să facă explozie în sobă. Mi se spune că eu trebuie să rămîn afară, că n-are voie înăuntru decît şoferul. II văd pe mister Jani cum de spaimă face feţe-feţe. Mă în­treabă dacă scoaterea rume­guşului ăsta e o treabă legală, n-ar vrea, bîiguie, să-l ţină şi pe el în aceeaşi oală cu mine. II asigur că pînă s-ajungă acolo ar trebui să fie prins cu miţa în sac, dus la miliţie, pe urmă procesul şi sentinţa şi nu­mai la capăt de tot s-ar muta aici la închisoare. Nu văd nici măcar un deţinut. Cu toţii lu­crează în ateliere. De sub mîna lor iese grămada asta de rume­guş. O să-mi aduc aminte de ei în seara de Crăciun, cînd oi aprinde focul în sobă. Niciodată nu mi-aş fi închipuit să stabi­lesc prin ei o relaţie atît de valoroasă. Cînd sîntem gata cu urcatul rumeguşului în camion, santi­nela ne face prietenos semn cu mîna, şi pornim. Eu şed coco­ţat, sus pe vîrful rumeguşului. Gonim în mare viteză. Ţiganul cu răşina şi femeia cu pîinea au rămas pe undeva. Mă tot gîndesc de pe acum ce bucu­roasă o fi nevastă-mea cînd m-o vedea sosind acasă, sus, cocoţat în vîrful rumeguşului. Acum cu toate că suflă vîntul nu mă mai ghemuiesc, ci mă tot uit peste hotarele înzăpezite, şi mi-aduc aminte cum în tine­reţe, din iniţiativa domnului dascăl, am înfiinţat şi noi în sat un cor. Ne adunam pe atunci, la şcoală, în serile de iarnă şi cîntam: „Şed pe munte şi privesc în jos cu boală, Pre­cum barza din căpiţa de otavă". A fost un cor pe mai multe voci, un cor ce se lărgea permanent, ca un ciubăr vechi, stricat ce se tot ogloja mărindu-se. In al doilea an am ajuns şi noi la strofa a cincia care începea cam aşa: „După moarte oare ce-am să fiu?" Nu-mi amintesc să fi terminat cîntarea asta vreodată. Ii în­treb şi acum pe alţii, oare le-am cîntat noi pînă la capăt? Nu ştiu. Am avansat foarte încet cu el, încît pe parcurs membrii corului s-au făcut mari, fetele s-au măritat, băieţii s-au însu­rat, iar unii chiar au murit înainte ca noi să apucăm a începe şi ultima strofă, aia în care poetul se vroia un pom sălbatic din adîncurile codrului. Uite aşa la paisprezece şi două­zeci de minute începem să des­cărcăm, apoi pînă seara la opt, cărăm sobiţa, aprindem focul şi aşteptăm căldura. Şi astfel con­statăm că ziua a fost norocoasă şi nu mai avem nici un motiv de supărare. Fii româneşte de ROMULUS GUGA * *mr - a CUMPĂRAT! TIMP (Fragment din romanul „Mama promite de SÜTÖ somn uşor“) ANDRAS STEAUA ROSIE PAGINA .■

Next