Steaua Roşie, iulie 1970 (Anul 21, nr. 152-178)
1970-07-11 / nr. 161
î Scurt dialog cu Sütő András. In librării, se bucură de o mare afluenţă de cititori noul roman al reputatului scriitor tîrgumureşean Sütő András, MAMA PROMITE SOMN UŞOR. Lucrarea este tradusă şi in limba română de către poetul Romulus Cuga, urmînd să apară in curind de sub tipar. In legătură cu acest eveniment am avut un scurt dialog cu scriitorul Sütő András. —■ Cum priviţi dumneavoastră ultima lucrare? — Mărturie şi destăinuire despre prezent, despre trecutul apropiat, despre visurile rămase neatinse ca şi cele rănite, despre oamenii care vor să-şi hotărască şi să-şi învingă destinul. — Roman? — Subtitlu: jurnal de zi. O parte din critici il consideră roman, o altă parte, document sociologic. — Şi dumneavoastră cum l-aţi numit? — In criza epocii actuale a speciilor literare, aş numi simplu, scriere, cu alte cuvinte: experiment. — Experiment, de ce natură? — O fluturare a voalului aparenţei, chiar dacă numai pentru un moment este vizibil ceea ce se încreţeşte sub unda vieţii. Sau ceea ce — din trepidaţia zilnică — conţine un adincuri, sufletul. — Ce relaţii sunt în scrierile dumneavoastră între fictiv şi concret, între imaginar şi faptic? — In această carte nu este nimic fictiv, nimic din ceea ce imaginaţia scriitoricească ar putea pretinde că ii aparţine. Interpreţii: numeroşii membri ai familiei mele. Locul scenei — cum este scris — satul meu natal — Cămăraşii de Cimpie. Am avut un lucru lesne: chiar şi cele mai mărunte materiale faptice sînt purtătoarele evenimentelor concrete. — Această optică nu a legat cumva mina scriitorului? — Amintiţi-vă ce a spus Balzac: faptele vieţii deseori depăşesc fantezia scriitorului. — Vă dorim succes şi cît mai multe asemenea lucrări literare. .. A. P. din nou acasă (Retrospectivă Brâncuşi la Muzeul de artă din Bucureşti) Metropola patriei noastre, Bucureşti, găzduieşte de mai bine de o lună una dintre cele mai importante manifestări spirituale pe plan european, şi chiar universal — Retrospectiva Brâncuşi. Evenimentul in sine a produs şi produce o mare bucurie nu numai in Capitală ci in toată ţara, la Muzeul de artă al Republicii fiind un adevărat pelerinaj estival. Nouă, românilor, care l-am dat lumii şi nemuririi pe cel mai mare dăltuitor modern al secolului XX, pe cel care spunea cu modestie despre el. . . „Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii“ — alăturindu-ni-se alţi pasionaţi ai sculpturii din Europa, Americi, Orientul îndepărtat sau Africa. Organizatorii au dispus Retrospectivă brâncuşiană în chiar inima muzeului, la confluenţa artelor, tocmai pentru a se putea puncta şi mai evident că Brâncuşi este pentru arta modernă nu numai un fondator, dar un adevărat, deschizător de drumuri. Această definiţie a celui mai perfect artist — exemplu de ,,mult nu puţin", cum bine se exprima cineva — poate fi lesne (dar cu emoţie) urmărită în Retrospectivă, cele mai re numite muzee din Paris, New- York, Washington, Philadelphia, Londra, Stockholm, Hamburg, Zürich, Chicago, Bucureşti sau Craiova dindu-şi concursul la buna reuşită. Selecţia, cu adevărat reprezentativă a artei şi travaliului de Sisif a lui Brincuşi, ne pune faţă in faţă, pentru prima oară la noi acasă, cu o serie de lucrări pe care n-am avut posibilitatea să le trăim cu propriile noastre simţăminte, decit fie din fotografii sau prin intermediul exegeţilor brâncuşilor. Aflaţi astfel faţă în faţă cu sculpturile in lemn Adam şi Eva sau Regele regilor — pentru prima oară expuse in România — eşti literalmente subjugat de puterea de evocare a titanului care a instituit in sculptură o existenţă nouă in ceea ce priveşte calitatea gîndirii plastice, Brâncuşi, prin răsturnarea logicii plastice dovedind că figurativul nu şi-a epuizat posibilităţile de reprezentare fidelă a realităţilor înconjurătoare, creindu-ne acea mare bucurie pe care ţi-o poate rezerva numai arta autentică. Aici, limbajul sculpturii brâncuşiene ne face să inţelegem că dâltuitorul din Hobiţa gorjana a pus in lucrările sale nu numai arta geniului, dar şi ceva din sufletul poporului nostru, Adam şi Eva sugerind această comuniune — artistul, truditor la coarnele plugului (Adam), alături de o femeie numită Eva, idee genială a contopirii, a împerecherii in celula de bază a societăţii care este familia. De fapt această lucrare a fost concepută iniţial în mod cu totul independent. Abia ulterior Brâncuşi a dispus reaşezarea Evei peste soclul lui Adam, creind un tot inegalabil. Este tulburătoare această lucrare de o simplitate de-a dreptul rustică. Aceeaşi Retrospectivă prezintă şi o serie de alte lucrări, la fel de vestite în lumea întreagă, cum ar fi: Cocoşul salutînd soarele, Broasca ţestoasă — acest bloc de marmură prevăzut cu aripi pentru zbor, simbol al desprinderii vieţuitoarelor de pămint, al avintului spre astre — începutul lumii (Oul sau Sculptura pentru un orb). Noul născut, Prinţesa X, Cuminţenia pămîntului, Sărutul şi altele, pe care, dacă le-ai văzut o dată pe viu nu le mai poţi uita pinâ la moarte. Brâncuşi — din nou acasă. Este cel mai de preţ dar făcut nouă şi plaiurilor sale natale, cel mai superb omagiu adus sculpturii şi artei în general căci posibilitatea stringerii într-un tot a artei brăncuşiene este un privilegiu care se poate realiza doar o dată la 100 de ani. atanasie popa Adam şi Eva — lemn. Broasca ţestoasă — marmură. Regele regilor — lemn. Cuminţenia pămîntului marmură. JUDEŢUL MUREŞ Compendiu turistic — ghid găţia ral la A ieşit de sub tipar unul dintre ghidurile turistice cele mai complete ale judeţului nostru. Prin ţinuta grafică, prin bode date de interes gene- T, prin ilustraţia remarcariicompendiul turistic reprezintă o reuşită. Autorii lui : Onisie Hosu, Ştefan Izsák, împreună cu graficianul Ioan Pop şi fotoreporterul Haragos Zoltán, înmănunchează în această lucrare, în urma unei riguroase selecţii, cele mai reprezentative date despre economia, istoria, cultura, pitorescul şi obiceiurile acestor străvechi locuri ale patriei noastre. Amatorii de drumeţii sosiţi pe aceste plaiuri vor găsi în compendiul turistic interesante date despre vestigiile arheologice scoase la iveală în aşezările dacice de la Corunca, Mereşti, etc., despre castrele romane din Brîncoveneşti, Gurghiu, Sînpaul şi altele. Răsfoind în continuare ghidul, turiştii îşi pot face o imagine de ansamblu asupra înfloririi municipiilor Tg.-Mureş şi Sighişoara, precum şi a oraşelor Reghin, Tîrnăveni, Sovata şi Luduş. În acelaşi timp, amatorii de drumeţii găsesc aici o succintă prezentare a muzeelor, a monumentelor istorice, a instituţiilor de artă, precum şi a punctelor de popas, a hotelurilor, campingurilor, a staţiunilor balneare şi a monumentelor naturii. Fiecare turist, consultind compendiul îşi va întregi cunoştinţele despre aceste meleaguri străbune. S Is *\ Is Is Is I s I\ Is Is I Is II Is IN IS Is IN IS I\ Is Is I s Is I\ IN I Is Is Is Is Is I Is Is Is I Is I\ IN Is Is I I Is I IN I Is Is Iv Is Is Is Is In dimineaţa asta ne-am chinuit mult — mai bine de o jumătate de oră — pînă am reuşit să aprindem focul, să fierbem mămăliga, şi asta nu pentru că ne-ar fi lipsit o jumătate de gură şi n-am fi putut sufla în cuptor, ci datorită unui nenorocit de butuc noduros, pe care ne-am căznit îndelung, să-l facem bucăţele. Astfel intră în circulaţie timpul — acest material scump — din care se compune viaţa noastră; aici ne parvine neambalat şi la un preţ de nimic, pentru ceva, ce numai la zece kilometri mai încolo — în Sărmaşul industrializat — sînt necesare cîteva minute, la noi se petrec ore, nesfîrşite ore, în care să-ţi prepari micul dejun sau să-ţi faci cumpărăturile zilnice. E destul să mă gîndesc la faptul, că pînă în ziua în care se va termina noul magazin, va trebui să străbatem uneori pe jos, drum de zece kilometri, după o amărîtă de cutie cu pioneze. Aud de o mie de ori pe zi: „mă grăbesc!" — Unde și mai ales pentru cit? întreabă invariabil micul meseriaș de odinioară. Lăsînd la o parte așa-zisele munci moderne, ce preocupă o cincime din populaţia adultă, graba— adică timpul — se întîlneşte arareori cu corespunzătoarea sa valoare materială. Astfel, cred că anecdota, după care femeia din Cămăraş, cînd a fost poftită în tren să ocupe loc, a răspuns: „nu stau, maică, mă grăbesc", trebuie să se fi născut pe aici, pe undeva, prin împrejurimi. Inutilitatea grabei: „înţelepciunea" formei de viaţă semiioloage, de pînă la reforma agrară. Să’l privim în jur. D^ipp pe sfîrşesc lucrările de vara şi toamnă, azi în mare parte mecanizate, şi după ce ^ nu mai poate fi nici zilien fratele meu priveşte munţii, aşteptînd vinătorii care tocmesc hăitaşi. Aşa s-a făcut că azi dimineaţă, şi-a luat pe umeri rucsacul unui medic primar şi a pornit-o la gonit iepuri. S-a reîntors acasă seara, după cincizeci de kilometri de umblat pe jos, complet răguşit de atîta urlat. — Ei, cîţi ţi-a dat? întreabă mama. — Cinci lei şi o duzină de cartuşe goale. Tuburile sînt atrăgătoare şi colorate. Băiatul se bucură de parcă ar fi un ajutor de vînător din Uganda, şi nu ne permite să-i desconsiderăm cîştigul său zilnic. Dacă stau să mă gîndesc, în ultimă instanţă, are dreptate, banii gîştigaţi sînt a opta parte din venitul în bani de colectivistă al mamei, şi mai adăugaţi la aceasta splendorile şi încîntarea, pe care le produce vînătoarea. Realitatea e însă că degetul mare îi iese din bocanc, iar reparatul botinei ne va costa mai mult de cinci lei. Tata în schimb, rezolvă problema în stilul său şi pentru o treabă de zece lei, porneşte pe jos, drum de trei sate, pînă la ruda noastră, pantofarul. Ei ce, acolo, cincisprezece kilometrii Ţin minte, că pe vremea cînd avea bicicletă şi boala nu-şi făcuse încă apariţia, pedala pînă la Cluj, după puţină albăstreală, necesară la spălatul rufelor, dus şi întors o sută de kilometri. In 1943, soldat bătrîn fiind, a venit pe jos, cale de şaptezeci de kilometri, de la Turda, într-o permisie. Ţin minte că a prînzit cu noi, a reparat burlanul sobei, şi a pornit înapoi prin ploaie, asemeni unei broaşte ţestoase, care ştie, ori unde s-ar afla, să se întoarcă întotdeauna spre mare. Dar în comparaţie cu umblatul pe jos al tatii, cursele zilnice ale fratelui meu, Jóska, pot fi omologate drept recorduri. Mama îi spune: — „Ia dă tu o fugă pînă la unchiul tău Gergely şi vezi de nu-i trebuie carne de viţel". Jóska îşi ia şapca şi fluierînd se pierde în ceaţă. Drumul e numai de patru kilometri. Pe la prînz e înapoi, în schimb nu mai fluieră şi e frînt de oboseală. Socotiţi la cei opt kilometri şi munţii. — „Ei, pe unde ai hoinărit?" îl întreabă mama. Și astfel aflăm că l-a rugat cineva, că dacă tot a pornit-o intr-acolo, să facă bine să tragă și o fugă peste muntele celălalt, pină la lac, și să ducă un cîrlig pescarului. Ce mai tura-vura, o nimica toată plusul ăsta — trei kilometri. .. — „Ce-a zis, vrea carne?" — „Vrea, cum să nu vrea, dar de la cine?" — „Păi, nu ţi-am spus că de la Ion Ispas?“ — „Nu, că de asta n-a fost vorba" se obrăzniceşte băiatul. — „Atunci, ia-ţi şapca, du-tenapoi, şi spune-i". In timp ce fratele meu porneşte la drum, de o jumătate de zi, să repare greşeala comisă, eu mă cufund, cu totul, în lectura cărţii unui vestit savant, ce mă informează despre o ciudată legătură dintre viaţă, vis şi timp, de parcă tocmai, ar fi tras cu urechea la meditaţiile mele, transcriindu-şi însemnările, sub forma unui jurnal, ce relevă o zi tipică din viaţa lui, edificatoare pentru ritmul secolului. Aflu astfel că se scoală în zori, şi se culcă la zece seara; ziua este împărţită aproape pe minute: o melodie de jazz cu pauze de cite o răsuflare. Suntem o mică societate: omul de serviciu de la sfat, un paznic de cimp şi tata, cărora le prezint faptele. Se îngrozesc. Nici în vis nu şi-au imaginat măcar că şi savanţii se scoală în zori, precum îngrijitorii de animale. Pe feţele lor citesc în schimb şi o oarecare îngrijorare: oare acest mod de viaţă, parcelată în minute — sfertul de ore în care ne aniversăm ziua de naştere, etc. — nu ameninţă să ne supună şi pe noi, cum a supus o bună parte din omenire?M „Şi taică-tău ar putea să scrie aşa ceva, spune mama, ba cred că at fitşr mai interesant". — „Ce-ar fi să facem a com-Ij paraţie? — propun ei — ia s-auzim ce spune savantul?" SAVANTUL: Deşteptarea la patru şi jumătate dimineaţa. Stare de semiconştienţă. Conversaţii de treizeci de minute între eul meu conştient şi cel inconştient. TATA: N-am nevoie de deşteptător. In zori simt cum mi se aşează frigul pe spate. Urmează apoi o conversaţie de treizeci de minute între eul meu conştient şi cel inconştient avînd ca temă diferenţa dintre rumeguşul uscat şi cel umed. Am avea nevoie de combustibil. SAVANTUL: Fix la cinci sar din pat. Extensie respiratorie, genoflexiuni, cîteva pedalări uşoare pe o bicicletă fixă. Pe urmă rasul, baia rece ca gheaţa şi, în fine la bucătărie, îmi pregătesc şi-mi consum micul dejun. TATA: Tot aşa sar şi eu din pat. Gimnastica: aduc o găleată cu apă rece din fundul grădinii. Alunec, cad pe burtă. Ridicarea de jos echivalează cu genoflexiune, cu extensia toracică (ce-i aia o extensie?) Aprind focul, beau un pahar de lapte bătut. SAVANTUL: E ora şase. Traversez zăpada mare şi poticnindu-mă scot maşina din garaj, apoi plec spre institut. Brusc îmi amintesc că azi e ziua mea de naştere, mai precis a cincizeci şi şasea. TATA: De asemenea, traversez zăpada mare, poticnindumă, pînă la capătul satului, să-l caut pe careva din şoferii noştri, da de are vre-un drum la oraş. Aş vrea să-mi aduc ceva rumeguş pentru foc. Mi se răspunde: „n-are nici unul, nici un drum". Atunci îmi aduc aminte că azi e a treia săptămînă de cînd tot caut o ocazie, dar n-are nimeni niciodată vre-un drum, din care să trag şi eu un folos, cît de cît. SAVANTUL: Şase douăzeci dimineaţa. Conversaţia de două minute (despre politică, vreme, etc.) cu paznicul de noapte în cuşca portarului. Apoi intru în cabinetul meu de lucru. Imi aprind prima pipă. Şase treizeci, încep să dictez la magnetofon noua mea carte în pregătire. TATA: In tot timpul ăsta, poticnindu-mă, ajung la celălalt șofer. De data asta mă cuprinde bucuria: merge. Il întreb dacă nu m-ar lua cu el. Imi răspunde că o face cu plăcere, dar adaugă că nu poate aduce rumeguș, pentru că la întoarcere transportă marfă. Așa stînd lucrurile nu mai are nici un rost să plec cu el, întrucît sensul întregii tocmeli e rumeguşul. Şi iată-mă la al treilea şofer, mister Jani, care primeşte să mă ia cu el şi să-mi aducă rumeguşul. Se pare că am o zi norocoasă. Alerg acasă şi mă pregătesc de drum. Apoi un scurt taifas de două minute cu nevastă-mea, despre politică, în general despre perspectivele noastre economice. Se pare că după părerile care au circulat azi dimineaţă în sat, vicepreședintele nostru, G. G. va fi schimbat. Se zice că a pus ochii pe nevasta lui M., iar M. l-ar fi însemnat de patru ori cu bîta. Ţinînd seama că G. G. e o persoană importantă, el ar fi pretins o despăgubire de două mii lei. Autorităţile legale, în schimb, l-au amendat pe făptaş doar cu o sută de lei, iar cît priveşte soarta banilor, pe aceştia M. nu i-a achitat lui G. G., ci statului. Totul face ca situaţia lui G. G. să se înrăutăţească în continuare, mai ales că el se plinge în gura mare, unde trebuie şi unde nu trebuie, cum că ar fi fost cotonogit în folosul statului şi că dacă ar fi ştiut ce dandana iese din toată tărăşenia, nu s-ar fi lăsat nici mort, ci pur şi simplu ar fi luat-o la sănătoasa. Asta, cu politica. In ceea ce priveşte domeniul nostru economic, ne-a murit o familie de albine. SAVANTUL: Opt treizeci. II primesc pe şeful secretariatului, să discutăm treburile zilei. Organizarea circuitului european, completarea cecurilor necescrie reparării maşinii şi achitării taxei şcolare a copiilor. TATA: Discut şi eu cu nevasta treburile zilei. Curăţ grajdul, pentru depozitarea rumeguşului, apoi trasez circuitul meu în Luduş, şi în direcţia Rondului de cîmpie, unde, după cît se pare, pot fi cumpărate căpuţe vechi. Completarea cecurilor: trei lei pentru drojdie şi zece lei pentru prune uscate. SAVANTUL: Nouă treizeci. Un scurt raid prin laboratoare. Pentru mine e partea cea mai importantă a zilei. Pe urmă cu asistenţii revăd rezultatele experienţelor. TATA: Mister Jani claxonează. Plecăm după rumeguş. Din cauza contabilului, nu mai am loc în cabină, la căldura plăcută a motorului. Nu-mi rămîne decit să mă caţăr sus în vîrful sacilor. Aici îmi găsesc şi asistenţii: nevasta lui B. Mihai care vine după pîine şi ţiganul contrabasist care vrea să-şi cumpere sacîz, atît de necesar acum, în apropierea sărbătorilor. E frig, mă ghemuiesc cît pot mai bine, îmi suflu în palme. Pînă să ajungem la destinaţie, înţepenesc. De cîte ori călătoresc aşa, mi-aduc aminte de accidentul nostru. Atunci duceam copiilor la internatul din Cluj, caş, cămăşi curate şi o cană cu magiun de prune. Pe Feleac maşina s-a întors pe dos. Pe mine remorca m-a trimis împreună cu butoaiele goale drept pe o arătură. Am zăcut acolo mult timp pe spate, simţindu-mi coastele frînte şi tot bătîndu-mi capul unde s-o fi putut rostogoli blestemata de cană cu silvoizul de prune. Se vede treaba că atunci cînd moartea e foarte aproape de om, ea îşi pierde din importanţă. SAVANTUL: Doisprezece treizeci. După prînz dezbrăcat pină la brîu, fac plajă. Am însă grijă ca tot restul corpului să mi-l înfășor într-o cuvertură electrică, căci frigul încă muşcă zdravăn. , TATA: Ajuns la oraş îmi caut cunoştinţa, care mi-a promis rumeguşul. Cum nu-i acasă, aştept în faţa porţii. Pentru a-mi trece timpul cu folos, însăilez, la modul teoretic, schiţa unei noi invenţii. Pornesc de la faptul că ori de cite ori car în casă coşul sau sacul cu rumeguş, nevastă-mea mă ceartă că, doamne sfinte, aş murdări totul. Imi spun că cilindrul interior ar trebui construit altfel, în aşa fel ca să fie mobil. Nu-mi rămîne, pe urmă, decit să-l umplu cu rumeguş afară în grajd, iar coşul să-l scot complet din circulaţie. Atît de tare mă bucură această idee ca mi s-a aşezat în cap, incit uit de frig şi nu-l mai simt. (Omul de serviciu de la sfat şi paznicul de cîmp mă tot sîcîie să le spun cum o fi învelitoarea aceea electrică şi dacă nu care cumva curentează, etc...) Pe cît mă pricep, le explic esenţa păturii fermecate. SAVANTUL: După o pauză de prînz, de aproximativ o jumătate de oră, savantul se reîntoarce in cabinetul său de lucru: citeşte, răsfoieşte textul dictat pe bandă de magnetofon şi reprodus între timp la maşina de scris. Se urcă apoi în automobilul său şi pleacă acasă, acolo din nou cîteva mişcări de gimnastică, pe urmă cina şi în fine, timpul acordat educaţiei copiilor. Mama vine pe urmă cu prăjiturile şi în cele din urmă savantul se culcă. In pat cîteva clipe în compania romanului preferat, şi stingerea. A doua zi totul începe de la capăt, şi aşa mereu pînă la moarte. TATA: Cunoscutul meu telefonează unui alt cunoscut. Acesta la rîndul lui îl caută pe careva de unde se pare că voi putea ridica rumeguşul. Intre timp insă, cînd cu telefoanele astea, îl pierd din vedere pe mister Jani şi ţine-te apoi, ore în şir, de-l caută. Dacă mă gîndesc de vîrsta mea de aproape șaptezeci de ani, alerg încă destul de iute, dintr-o stradă într-alta. In sfîrșit dau de el. Plecăm la locul indicat. O poartă de fier, geamuri cu zăbrele, și o santinelă înarmată în dreptul intrării. Ne aflăm în poarta închisorii. Mă furişez și trag un pic cu ochiul, înăuntru — munţi de rumeguş, ca în poveşti. Materialul e excelent şi mai ales uscat. Mă gîndesc că ăsta pur şi simplu are să facă explozie în sobă. Mi se spune că eu trebuie să rămîn afară, că n-are voie înăuntru decît şoferul. II văd pe mister Jani cum de spaimă face feţe-feţe. Mă întreabă dacă scoaterea rumeguşului ăsta e o treabă legală, n-ar vrea, bîiguie, să-l ţină şi pe el în aceeaşi oală cu mine. II asigur că pînă s-ajungă acolo ar trebui să fie prins cu miţa în sac, dus la miliţie, pe urmă procesul şi sentinţa şi numai la capăt de tot s-ar muta aici la închisoare. Nu văd nici măcar un deţinut. Cu toţii lucrează în ateliere. De sub mîna lor iese grămada asta de rumeguş. O să-mi aduc aminte de ei în seara de Crăciun, cînd oi aprinde focul în sobă. Niciodată nu mi-aş fi închipuit să stabilesc prin ei o relaţie atît de valoroasă. Cînd sîntem gata cu urcatul rumeguşului în camion, santinela ne face prietenos semn cu mîna, şi pornim. Eu şed cocoţat, sus pe vîrful rumeguşului. Gonim în mare viteză. Ţiganul cu răşina şi femeia cu pîinea au rămas pe undeva. Mă tot gîndesc de pe acum ce bucuroasă o fi nevastă-mea cînd m-o vedea sosind acasă, sus, cocoţat în vîrful rumeguşului. Acum cu toate că suflă vîntul nu mă mai ghemuiesc, ci mă tot uit peste hotarele înzăpezite, şi mi-aduc aminte cum în tinereţe, din iniţiativa domnului dascăl, am înfiinţat şi noi în sat un cor. Ne adunam pe atunci, la şcoală, în serile de iarnă şi cîntam: „Şed pe munte şi privesc în jos cu boală, Precum barza din căpiţa de otavă". A fost un cor pe mai multe voci, un cor ce se lărgea permanent, ca un ciubăr vechi, stricat ce se tot ogloja mărindu-se. In al doilea an am ajuns şi noi la strofa a cincia care începea cam aşa: „După moarte oare ce-am să fiu?" Nu-mi amintesc să fi terminat cîntarea asta vreodată. Ii întreb şi acum pe alţii, oare le-am cîntat noi pînă la capăt? Nu ştiu. Am avansat foarte încet cu el, încît pe parcurs membrii corului s-au făcut mari, fetele s-au măritat, băieţii s-au însurat, iar unii chiar au murit înainte ca noi să apucăm a începe şi ultima strofă, aia în care poetul se vroia un pom sălbatic din adîncurile codrului. Uite aşa la paisprezece şi douăzeci de minute începem să descărcăm, apoi pînă seara la opt, cărăm sobiţa, aprindem focul şi aşteptăm căldura. Şi astfel constatăm că ziua a fost norocoasă şi nu mai avem nici un motiv de supărare. Fii româneşte de ROMULUS GUGA * *mr - a CUMPĂRAT! TIMP (Fragment din romanul „Mama promite de SÜTÖ somn uşor“) ANDRAS STEAUA ROSIE PAGINA .■