Steaua Roşie, martie 1986 (Anul 37, nr. 50-75)

1986-03-01 / nr. 50

l -am sărbătorit pe Petru “ Maior la împlinirea a două soroace de vîrstă: 225 de ani de la naştere şi 165 de ani de la moarte. El face parte din splendida generaţie a Şco­lii ardelene şi este (trebuie să fie) mai aproape sufletului nostru fiindcă este legat prin naştere, prin copilărie, prin primii ani de şcoală şi prin alţi 25 de ani de strădanii, deci mai bine de jumătate din viaţă, de meleagurile mu­reşene. Mai mult decit ceilalţi conmilitani de gînd şi faptă, Petru Maior este al nostru. Născut la Tirgu-Mureş, cu o copilărie petrecută la Căpuşul de Cîmpie, cu studii la Tîrgu- Mureş, Blaj, Roma şi Viena, cu o scurtă perioadă de pro­fesorat la Blaj şi cu o lungă perioadă de luminător şi apă­rător al maselor româneşti la Reghin, Petru Maior se pro­pune atenţiei generaţiilor ur­mătoare prin exemplaritatea operei şi destinului său. El a dat, cum se spune, vieţii o operă şi operei viaţă. Fiindcă a fost singurul dintre repre­zentanţii Şcolii ardelene care şi-a văzut opera tipărită în timpul vieţii, a văzut-o lu­­crînd asupra conştiinţelor contemporanilor. A scris opere istorice, filologice, lingvistice, polemice şi de gîndire filoso­fică. Toate acestea au fost animate de o idee mare. In Istoria pentru începutul ro­mânilor in Dachia a demon­strat originea romană a po­porului român, latinitatea limbii române, continuitatea neîntreruptă a noastră pe te­ritoriul moştenit de veacuri şi unitatea tuturor românilor indiferent de locurile în care se află; în Procanon a demon­strat, cu un patos polemic no­­maintim­it, falsitatea ideii in­failibilităţii pontifului roman; în Protopopadichia a militat pentru drepturile protopopi­lor, faţă de tentativele de li­mitare a lor; în Istoria biseri­cii romanilor a demonstrat vechimea vieţii noastre spiri­tuale etc. Petru Maior n-a fă­cut nimic fără un ţel precis. Fiecare ocazie, fiecare mo­ment au fost transformate de el în tribune pentru afirma­rea unui ideal, fie politic, fie moral, fie pedagogic, fie ştiin­ţific. Chiar opera lui omile­­tică, în aparenţă „nevinova­tă“, (Didahii, Propovedanii, Predici) este încărcată de idei noi, practice, izvorîte din ne­voile vieţii şi ale timpului, privitoare la luminarea naţiei, la educarea tineretului, la combaterea superstiţiilor etc. Şi nu mai pun la socoteală lucrările traduse din scriitori străini, în special germani, lucrări de „povăţuire“ în do­meniile agriculturii, pomicul­­turii, zootehniei şi industriei casnice. A fost un intelectual profund angajat, profund lup­tător. Cînd nu lupta pe tărî­­mul ideilor, împotriva detrac­torilor neamului românesc (Sulzer, Engel, Eder, Tökölyi), lupta pentru apărarea unei şcoli modeste de sat sau a dascălului ei; cînd nu lupta împotriva papei, lupta pentru luminarea sătenilor români din părţile Reghinului şi Gur­­ghiului; cînd nu lupta cu su­periorul său de la Blaj, care se străduia să-l distrugă, lup­ta pentru bucata de pîine, cu sapa în mină. Omul acesta n-a avut o clipă de linişte, o permanentă nelinişte, pusă exclusiv în slujba neamului său oropsit, lipsit de drepturi politice, sociale şi naţionale, intr-un veac luminat. De aceea, se cade să-l iubim pe Petru Maior şi să ne întîlnim mai­­des intru spiritul lui Pe­tru Maior. Generaţia de la 1848 a recunoscut frumos că Istoria ... lui Maior stă la baza spiritului ei revoluţionar şi patriotic, la baza iniţiative­lor ei pe tărîmul luptei naţio­nale şi al conştiinţei naţio­nale. Nici noi, cei de astăzi, deşi ne dăm mai puţin seama, nu suntem­ străini de acest fluid. Şi asupra noastră, a ce­lor de azi, spiritul lui Petru Maior a lucrat benefic. Şi lucrează. Cea mai mare parte a operei lui a fost gîndită, muncită şi scrisă la Reghin. De aici, de la Reghin, unde ţinea pana într-o mină şi sa­pa în alta, el a demonstrat că se poate: se poate scrie înalt, distins, erudit, incitant, fru­mos, se poate gîndi la cele mai înalte cote ale gindirii veacului, se poate da o operă trainică, în stare oricine­ să meargă in competiţie cu altele create in marile capitale eu­ropene. Petru Maior n-a avut complexul autorităţii şi toc­mai de aceea ni se propune ca un exemplu strălucit de li­bertate de glndire. Exemplul pe car­e-l descoperim astăzi la Reghin şi la reghineni, în lip­sa complexului Cremona sau a complexului Stradivarius. SERAFIM DUICU IN MEMORIAM PETRU MAIOR (1761-1821) FILOLOGUL Petru Maior este un deschiză­tor de drumuri care a tratat pro­bleme capitale privind limba ro­mână, introducînd în lingvistică principiul critic. Studiile sale de limbă sunt argumente forte în lupta pentru demonstrarea origi­nii strălucite a neamului româ­nesc, a continuităţii neîntrerupte în spaţiul dacic, precum şi a uni­tăţii sale naţionale. Necruţător cu detractorii care negau latinitatea limbii române a folosit, în com­baterea acestora, argumente pu­­­ternice, un spirit polemic şi o ironie ascuţită, stabilind adevă­rul că limba română este conti­nuatoarea limbii latine vorbite, populare, nu a celei clasice. Fon­dul vechi latinesc este mai fidel conservat în limba română decit in limbile romanice apusene, ceea ce îl conduce la teza că: „cel ce vrea să judece despre limba cea de demult a poporului roman trebuie să ceară ajutor de la lim­ba română“. Ca originea nobilă a poporului nostru să transpară şi prin limbă, Petru Maior va sugera îndepărtarea elementelor nelatine. Nu este o poziţie rigu­roasă, ci doar o eventualitate „de s-ar învoi romînii spre aceea“. In ce priveşte neologismele, are o concepţie modernă, susţinînd necesitatea acestora în dezvolta­rea unei culturi temeinice. In do­meniul iesicografiei, are o con­tribuţie substanţială la elabora­rea Dicţionarului de la Buda (1825). A stabilit etimologia unor cuvinte româneşti, peste o mie din acestea fiind considerate exacte de lingvistica actuală. Ro­mânii, susţine Petru Maior, au avut o cultură naţională veche scrisă cu alfabet latin. El susţine reintroducerea alfabetului latin, căci „scriind cu slove latineşti româneşte, limpede se vede că limba românească e limba cea vechie a poporului preastrăluciţi­­lor romani“. Sistemul său orto­grafic, deşi etimologic, prin sim­plitate şi caracterul sistematic, a avut mare autoritate. Ortografia actuală a limbii române păstrează din prevederile sistemului său scrierea unor consoane prin gru­purile: re, ci, ge, gi, ehe, chi, ghe, ghi precum şi literele cu sedilă „ţ, ş‘­ A avut un rol deosebit în cul­tivarea limbii naţionale, denon­­strînd că la baza acesteia trebuie să stea limba vorbită de întregul popor.­­ Am schiţat doar cîteva aspecte din bogata sa activitate filologi­că. Subscriem la concluzia for­mulată de Maria Protase, în mo­nografia consacrată marelui căr­turar, anume că: „graţie ideilor sale de o frapantă modernitate,­­ dar e cel care apare ca adevă­ratul fondator al crezului lingvis­tic al Şcolii ardelene“. T. A. ENACHESCU Mai fericit decît iluştrii săi contemporani, Samuil Micu, Gh. Şincai, J. Budai Deleanu, şi ei autori ai unor remarcabile opere luministe şi patriotice, rămase insă în manuscris din cauza vi­tregiei vremilor. Petru Maior de­vine reprezentantul şi purtătorul de cuvînt al Şcolii ardelene, în epocă şi pentru posteritate prin operele sale pe care le va tipări în tipografia Universităţii din Buda, unde din 1309 va funcţio­na ca cenzor al cărţilor româ­neşti. Atmosfera luministă a epo­cii va favoriza circulaţia operelor sale şi a ideilor înnoitoare pe ca­re acestea le propuneau ,şi le propagau pentru popor. Mai pregnant însă, decît toate ope­rele sale, cartea care va trezi un interes deosebit în rîndurile con­temporanilor săi, cartea care va avea puternice reverberaţii pa­triotice asupra generaţiei de la 1848, care va înflăcăra­ spiritele şi va forma o pleiadă de luptă­tori în numele idealului său vi­zionar — unitatea politică a po­porului român — a fost Istoria pentru începutul românilor în Dacia. Autorul, pedagog în sens luminist, precizează scopul pen­tru care a scris Istoria „ca vă­­zînd Românii din ce viţă stră­lucită sunt prăsiţi, toţi să se în­demne strămoşilor săi întru ome­nie şi in bună cuviinţă a le urma... “ Petru Maior se apleacă asupra izvoarelor istoriei poporului ro­mân şi din alt motiv. Ca şi Mi­ron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, prin Petru Maior, Şcoala arde­leană răspunde atacurilor rău­voitoare la adresa neamului ro­mânesc. El va demonstra cu ar­gumente ştiinţifice originea ro­mană a poporului român, conti­nuitatea elementului, roman şi românesc în Dacia şi unitatea et­nică a românilor de pretutindeni. Tipărită în 1812 la Buda, car­tea va fi difuzată imediat în Transilvania şi în Principate, trezind un interes deosebit dar mai ales puternice şi violente reacţii împotriva autorului, a cărţii şi a luptei poporului ro­mân pentru drepturi naţionale şi politice Răspunsurile nu întîr­­zie. Petru Maior însuşi la o eloc­ventă atitudine, în apărarea lui Petru Maior şi a ideilor care stă­teau la baza crezului său istorie, vor da riposte energice: I. Budai Deleanu, Teodor Aaron, Damas­ „Cartea neamului“ chin Bojincă, Eftimie Murgu, Im­­punînd opinia că „prea învăţatul şi al naţiei nemuritorul Maior“ a răsturnat „bîrfele, secile argu­mente şi necuviincioasele batjo­curi“ proferate de cîţiva „cîrti­­tori“ străini (Sulzer, Engel, Eder, Kopitar şi Tökölyi) la adresa „mă­ritului neam românesc“. Ideile sale sunt propagate în această perioadă în rîndurile tineretului de către Gh. Lazăr, Gh. Asachi, I. Maiorescu, A. Troboniu Far­ian, Aaron Florian şi alţii, a­­vind un rol deosebit în cristali­zarea ideologiei naţionale în ţă­rile române, începind cu anul 1829 Istoria pentru începutul ro­manilor în Dacia are un nou destin. Pentru studenţii români din Cluj, in frunte cu G. Bari­­ţiu, descoperirea acestei cărţi re­prezintă o adevărată revelaţie, în anul 1834, boierul moldovean Iordache Măi­ine­scu va scoate la tipografia din Buda pe cheltuiala sa proprie o nouă ediţie a Isto­riei. Descifrîndu-i sensurile profun­de, Istoria devine acum „Cartea neamului“ pentru întreaga gene­raţie de la 1318, conştientă de marele rol pe care il îndeplinea în lupta pentru aspiraţiile sale naţionale. Cartea este citită cu patos şi cu adincă vibraţie pa­triotică de către Costache Ne­gruzzi, Mihail Kogălniceanu, I. Eliade Rădulescu, de către stu­denţii români aflaţi la Paris sau la Pesta, de către studenţii ro­mâni de la Cluj, care ,,nu se mai puteau despărţi de Istoria lui Petru Maior, umblînd tot cu ca subsoară". Deschizînd, în 1843, cursul la Academia Mihăileană, Mihail Kogălniceanu sublinia, şi cu această ocazie, rolul pe care Istoria lui Petru Maior îl avea pentru deşteptarea spiritului na­ţional. Istoria pentru începutul româ­nilor în Dacia­ a intrat în patri­moniul spiritual al generaţiei de la 1848, a înflăcărat şi a pregă­tit conştiinţa naţională pentru marile evenimente ale secolului al XIX-lea, care au prefigurat, ca şi vizionarul Petru Maior, împli­nirea dezideratului de veacuri al poporului român — Unirea cea Mare. MARIANA PLOEŞTEANU ROȘIE:-­PAGINA- 3 Concepţia social-politică Referindu-se la generaţia Sup­­plexului, marele savant român, istoricul David Prodan arăta: „Trezirea la conştiinţă a noii naţiuni se făcuse un spirit isto­ric. Originile descoperite îi sti­mulează minciria, ele dau curajul luptei, nădejdea de înălţare. Tre­cutul devine forţa ei morală. Nu­mai mirajul măririi strămoşilor i-a putut împrumuta atîta în­drăzneală: într-o lume ierarhi­zată calitativ, noua naţiune îşi descoperă în trecut drepturile pe care prezentul i le refuza“. A­­ceastă splendidă „contextualiza­­re“ a semnificaţiei şi fostului ex­plicit naţional al activităţii cori­feilor Şcolii ardelene i se aplică deopotrivă şi doctrinei social-po­­litice a lui Petru Maior. Spiritul laic ce ni se dezvăluie în PRO­CANON (1783) relevă deschide­rea raţiunii spre lumea reală. Ju­decata sa categorică după care „puterea bisericii“ este „deschi­­linită“ (separată) dar şi „osebită“ (diferită) de puterea statului merge mai departe „restrîngînd“ amestecul bisericii în viaţa socie­tăţii organizate ca stat. Desigur, concepţia sa sociologică despre stat şi biserică are în vedere, în primul rînd, instituţia papală şi agresivitatea catolicismului, lu­cru explicabil, dacă ne gîndim la suferinţele morale şi naţiona­le, la dramele românilor transil­văneni care, deposedaţi şi asu­priţi în viaţa politică şi econo­mică, erau supuşi uneia dintre cele mai brutale forme de dezna­ţionalizare, încercarea de catoli­cizare ameninţa însăşi fiinţa noastră naţională. Acesta este motivul principal pentru care, în larga mişcare antipapală, Petru Maior aduce o notă profund ine­dită, prin apărarea credinţei în­tru „legea strămoşească“. Şi a­­cest lucru trebuie să-l apreciem în toată pozitiv­itatea sa, desigur, prin prisma vremii la care a creat Petru Maior doctrina sa politică. Importanţa deosebită pe care el o acordă bisericii orto­doxe române transilvane are o motivaţie prin faptul că, aici lip­sind instituţiile statale româ­­­neşti, speranţa se îndrepta în cel mai firesc chip spre „legea ro­mânească“, în care se puneau as­piraţiile de conservare a integri­tăţii naţionale, de apărare a neamului şi conştiinţa de neam, a identităţii şi personalităţii et­­noculturale a românilor în faţa ofensivei rapace şi agresive a asupritorilor străini de a-i de­poseda de singurul lucru care le mai rămăsese — credinţa. Petru Maior, prin gîndirea şi acţiunea sa, redescoperind trecutul nea­mului românesc, a preluat şi transmis, mai departe, pentru e­­ternitate, o ,,ştafetă“ a conştiinţei naţionale in istorie, „ştafetă“ ca­­re-şi va sărbători „desăvîrşirea“ misiei prin Marea Unire a nea­ntului românesc de la 1 decem­brie 1918, cînd „imaginea pro­iectată a noii Dacii“ pe care ge­neraţia de revoluţionari români de la 1848 o căutau în „Cartea neamului“ (Istoria lui Maior) va deveni pentru totdeauna fapt îm­plinit întru dreptate și adevăr. FLORIN CIOTEA Fiul Reghinului Printre fiii Reghinului, cu care ne mîndrim, se înscrie la loc de cinste numele lui Petru Maior, ilustru cărturar care aproape o jumătate de viaţă s-a dăruit cu trup şi suflet pentru oamenii a­­cestor meleaguri. Pentru vîrstă lui (29 de ani), numirea ca paroh al Reghinului şi protopop al Gurghiului s-a în­scris ca un eveniment în istoria Bisericii unite Preocupat de binele obştii, el se angajează în­ cele mai diverse acţiuni, în cele mai îndrăzneţe iniţiative, răspunde celor mai imperioase chemări. Este în ace­laşi timp educator, instructor, cărturar, gospodar şi-n foarte multe ocazii mandatar al celor mulţi şi asupriţi. Prestigiul şi autoritatea i se fac simţite şi in faţa mai marilor zilei. Intervine prompt şi drastic la Tabla re­gească, în favoarea fiului preotu­lui unit Vasile din Hud­ac sau al cantorului Teodor Mărginean din Milășel (acestea nefiind cazuri izolate), prinși la oaste cu funia. 3­mul categoric, imperativ dez­văluie nu numai revolta lui Ma- DUMITRU HUSAR (Continuare în pag. a 4-a) Pagină organizată de OLGA IVANCESCU

Next