Steaua Roşie, martie 1986 (Anul 37, nr. 50-75)
1986-03-01 / nr. 50
l -am sărbătorit pe Petru “ Maior la împlinirea a două soroace de vîrstă: 225 de ani de la naştere şi 165 de ani de la moarte. El face parte din splendida generaţie a Şcolii ardelene şi este (trebuie să fie) mai aproape sufletului nostru fiindcă este legat prin naştere, prin copilărie, prin primii ani de şcoală şi prin alţi 25 de ani de strădanii, deci mai bine de jumătate din viaţă, de meleagurile mureşene. Mai mult decit ceilalţi conmilitani de gînd şi faptă, Petru Maior este al nostru. Născut la Tirgu-Mureş, cu o copilărie petrecută la Căpuşul de Cîmpie, cu studii la Tîrgu- Mureş, Blaj, Roma şi Viena, cu o scurtă perioadă de profesorat la Blaj şi cu o lungă perioadă de luminător şi apărător al maselor româneşti la Reghin, Petru Maior se propune atenţiei generaţiilor următoare prin exemplaritatea operei şi destinului său. El a dat, cum se spune, vieţii o operă şi operei viaţă. Fiindcă a fost singurul dintre reprezentanţii Şcolii ardelene care şi-a văzut opera tipărită în timpul vieţii, a văzut-o lucrînd asupra conştiinţelor contemporanilor. A scris opere istorice, filologice, lingvistice, polemice şi de gîndire filosofică. Toate acestea au fost animate de o idee mare. In Istoria pentru începutul românilor in Dachia a demonstrat originea romană a poporului român, latinitatea limbii române, continuitatea neîntreruptă a noastră pe teritoriul moştenit de veacuri şi unitatea tuturor românilor indiferent de locurile în care se află; în Procanon a demonstrat, cu un patos polemic nomaintimit, falsitatea ideii infailibilităţii pontifului roman; în Protopopadichia a militat pentru drepturile protopopilor, faţă de tentativele de limitare a lor; în Istoria bisericii romanilor a demonstrat vechimea vieţii noastre spirituale etc. Petru Maior n-a făcut nimic fără un ţel precis. Fiecare ocazie, fiecare moment au fost transformate de el în tribune pentru afirmarea unui ideal, fie politic, fie moral, fie pedagogic, fie ştiinţific. Chiar opera lui omiletică, în aparenţă „nevinovată“, (Didahii, Propovedanii, Predici) este încărcată de idei noi, practice, izvorîte din nevoile vieţii şi ale timpului, privitoare la luminarea naţiei, la educarea tineretului, la combaterea superstiţiilor etc. Şi nu mai pun la socoteală lucrările traduse din scriitori străini, în special germani, lucrări de „povăţuire“ în domeniile agriculturii, pomiculturii, zootehniei şi industriei casnice. A fost un intelectual profund angajat, profund luptător. Cînd nu lupta pe tărîmul ideilor, împotriva detractorilor neamului românesc (Sulzer, Engel, Eder, Tökölyi), lupta pentru apărarea unei şcoli modeste de sat sau a dascălului ei; cînd nu lupta împotriva papei, lupta pentru luminarea sătenilor români din părţile Reghinului şi Gurghiului; cînd nu lupta cu superiorul său de la Blaj, care se străduia să-l distrugă, lupta pentru bucata de pîine, cu sapa în mină. Omul acesta n-a avut o clipă de linişte, o permanentă nelinişte, pusă exclusiv în slujba neamului său oropsit, lipsit de drepturi politice, sociale şi naţionale, intr-un veac luminat. De aceea, se cade să-l iubim pe Petru Maior şi să ne întîlnim maides intru spiritul lui Petru Maior. Generaţia de la 1848 a recunoscut frumos că Istoria ... lui Maior stă la baza spiritului ei revoluţionar şi patriotic, la baza iniţiativelor ei pe tărîmul luptei naţionale şi al conştiinţei naţionale. Nici noi, cei de astăzi, deşi ne dăm mai puţin seama, nu suntem străini de acest fluid. Şi asupra noastră, a celor de azi, spiritul lui Petru Maior a lucrat benefic. Şi lucrează. Cea mai mare parte a operei lui a fost gîndită, muncită şi scrisă la Reghin. De aici, de la Reghin, unde ţinea pana într-o mină şi sapa în alta, el a demonstrat că se poate: se poate scrie înalt, distins, erudit, incitant, frumos, se poate gîndi la cele mai înalte cote ale gindirii veacului, se poate da o operă trainică, în stare oricine să meargă in competiţie cu altele create in marile capitale europene. Petru Maior n-a avut complexul autorităţii şi tocmai de aceea ni se propune ca un exemplu strălucit de libertate de glndire. Exemplul pe care-l descoperim astăzi la Reghin şi la reghineni, în lipsa complexului Cremona sau a complexului Stradivarius. SERAFIM DUICU IN MEMORIAM PETRU MAIOR (1761-1821) FILOLOGUL Petru Maior este un deschizător de drumuri care a tratat probleme capitale privind limba română, introducînd în lingvistică principiul critic. Studiile sale de limbă sunt argumente forte în lupta pentru demonstrarea originii strălucite a neamului românesc, a continuităţii neîntrerupte în spaţiul dacic, precum şi a unităţii sale naţionale. Necruţător cu detractorii care negau latinitatea limbii române a folosit, în combaterea acestora, argumente puternice, un spirit polemic şi o ironie ascuţită, stabilind adevărul că limba română este continuatoarea limbii latine vorbite, populare, nu a celei clasice. Fondul vechi latinesc este mai fidel conservat în limba română decit in limbile romanice apusene, ceea ce îl conduce la teza că: „cel ce vrea să judece despre limba cea de demult a poporului roman trebuie să ceară ajutor de la limba română“. Ca originea nobilă a poporului nostru să transpară şi prin limbă, Petru Maior va sugera îndepărtarea elementelor nelatine. Nu este o poziţie riguroasă, ci doar o eventualitate „de s-ar învoi romînii spre aceea“. In ce priveşte neologismele, are o concepţie modernă, susţinînd necesitatea acestora în dezvoltarea unei culturi temeinice. In domeniul iesicografiei, are o contribuţie substanţială la elaborarea Dicţionarului de la Buda (1825). A stabilit etimologia unor cuvinte româneşti, peste o mie din acestea fiind considerate exacte de lingvistica actuală. Românii, susţine Petru Maior, au avut o cultură naţională veche scrisă cu alfabet latin. El susţine reintroducerea alfabetului latin, căci „scriind cu slove latineşti româneşte, limpede se vede că limba românească e limba cea vechie a poporului preastrăluciţilor romani“. Sistemul său ortografic, deşi etimologic, prin simplitate şi caracterul sistematic, a avut mare autoritate. Ortografia actuală a limbii române păstrează din prevederile sistemului său scrierea unor consoane prin grupurile: re, ci, ge, gi, ehe, chi, ghe, ghi precum şi literele cu sedilă „ţ, ş‘ A avut un rol deosebit în cultivarea limbii naţionale, denonstrînd că la baza acesteia trebuie să stea limba vorbită de întregul popor. Am schiţat doar cîteva aspecte din bogata sa activitate filologică. Subscriem la concluzia formulată de Maria Protase, în monografia consacrată marelui cărturar, anume că: „graţie ideilor sale de o frapantă modernitate, dar e cel care apare ca adevăratul fondator al crezului lingvistic al Şcolii ardelene“. T. A. ENACHESCU Mai fericit decît iluştrii săi contemporani, Samuil Micu, Gh. Şincai, J. Budai Deleanu, şi ei autori ai unor remarcabile opere luministe şi patriotice, rămase insă în manuscris din cauza vitregiei vremilor. Petru Maior devine reprezentantul şi purtătorul de cuvînt al Şcolii ardelene, în epocă şi pentru posteritate prin operele sale pe care le va tipări în tipografia Universităţii din Buda, unde din 1309 va funcţiona ca cenzor al cărţilor româneşti. Atmosfera luministă a epocii va favoriza circulaţia operelor sale şi a ideilor înnoitoare pe care acestea le propuneau ,şi le propagau pentru popor. Mai pregnant însă, decît toate operele sale, cartea care va trezi un interes deosebit în rîndurile contemporanilor săi, cartea care va avea puternice reverberaţii patriotice asupra generaţiei de la 1848, care va înflăcăra spiritele şi va forma o pleiadă de luptători în numele idealului său vizionar — unitatea politică a poporului român — a fost Istoria pentru începutul românilor în Dacia. Autorul, pedagog în sens luminist, precizează scopul pentru care a scris Istoria „ca văzînd Românii din ce viţă strălucită sunt prăsiţi, toţi să se îndemne strămoşilor săi întru omenie şi in bună cuviinţă a le urma... “ Petru Maior se apleacă asupra izvoarelor istoriei poporului român şi din alt motiv. Ca şi Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, prin Petru Maior, Şcoala ardeleană răspunde atacurilor răuvoitoare la adresa neamului românesc. El va demonstra cu argumente ştiinţifice originea romană a poporului român, continuitatea elementului, roman şi românesc în Dacia şi unitatea etnică a românilor de pretutindeni. Tipărită în 1812 la Buda, cartea va fi difuzată imediat în Transilvania şi în Principate, trezind un interes deosebit dar mai ales puternice şi violente reacţii împotriva autorului, a cărţii şi a luptei poporului român pentru drepturi naţionale şi politice Răspunsurile nu întîrzie. Petru Maior însuşi la o elocventă atitudine, în apărarea lui Petru Maior şi a ideilor care stăteau la baza crezului său istorie, vor da riposte energice: I. Budai Deleanu, Teodor Aaron, Damas „Cartea neamului“ chin Bojincă, Eftimie Murgu, Impunînd opinia că „prea învăţatul şi al naţiei nemuritorul Maior“ a răsturnat „bîrfele, secile argumente şi necuviincioasele batjocuri“ proferate de cîţiva „cîrtitori“ străini (Sulzer, Engel, Eder, Kopitar şi Tökölyi) la adresa „măritului neam românesc“. Ideile sale sunt propagate în această perioadă în rîndurile tineretului de către Gh. Lazăr, Gh. Asachi, I. Maiorescu, A. Troboniu Farian, Aaron Florian şi alţii, avind un rol deosebit în cristalizarea ideologiei naţionale în ţările române, începind cu anul 1829 Istoria pentru începutul romanilor în Dacia are un nou destin. Pentru studenţii români din Cluj, in frunte cu G. Bariţiu, descoperirea acestei cărţi reprezintă o adevărată revelaţie, în anul 1834, boierul moldovean Iordache Măiinescu va scoate la tipografia din Buda pe cheltuiala sa proprie o nouă ediţie a Istoriei. Descifrîndu-i sensurile profunde, Istoria devine acum „Cartea neamului“ pentru întreaga generaţie de la 1318, conştientă de marele rol pe care il îndeplinea în lupta pentru aspiraţiile sale naţionale. Cartea este citită cu patos şi cu adincă vibraţie patriotică de către Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, I. Eliade Rădulescu, de către studenţii români aflaţi la Paris sau la Pesta, de către studenţii români de la Cluj, care ,,nu se mai puteau despărţi de Istoria lui Petru Maior, umblînd tot cu ca subsoară". Deschizînd, în 1843, cursul la Academia Mihăileană, Mihail Kogălniceanu sublinia, şi cu această ocazie, rolul pe care Istoria lui Petru Maior îl avea pentru deşteptarea spiritului naţional. Istoria pentru începutul românilor în Dacia a intrat în patrimoniul spiritual al generaţiei de la 1848, a înflăcărat şi a pregătit conştiinţa naţională pentru marile evenimente ale secolului al XIX-lea, care au prefigurat, ca şi vizionarul Petru Maior, împlinirea dezideratului de veacuri al poporului român — Unirea cea Mare. MARIANA PLOEŞTEANU ROȘIE:-PAGINA- 3 Concepţia social-politică Referindu-se la generaţia Supplexului, marele savant român, istoricul David Prodan arăta: „Trezirea la conştiinţă a noii naţiuni se făcuse un spirit istoric. Originile descoperite îi stimulează minciria, ele dau curajul luptei, nădejdea de înălţare. Trecutul devine forţa ei morală. Numai mirajul măririi strămoşilor i-a putut împrumuta atîta îndrăzneală: într-o lume ierarhizată calitativ, noua naţiune îşi descoperă în trecut drepturile pe care prezentul i le refuza“. Această splendidă „contextualizare“ a semnificaţiei şi fostului explicit naţional al activităţii corifeilor Şcolii ardelene i se aplică deopotrivă şi doctrinei social-politice a lui Petru Maior. Spiritul laic ce ni se dezvăluie în PROCANON (1783) relevă deschiderea raţiunii spre lumea reală. Judecata sa categorică după care „puterea bisericii“ este „deschilinită“ (separată) dar şi „osebită“ (diferită) de puterea statului merge mai departe „restrîngînd“ amestecul bisericii în viaţa societăţii organizate ca stat. Desigur, concepţia sa sociologică despre stat şi biserică are în vedere, în primul rînd, instituţia papală şi agresivitatea catolicismului, lucru explicabil, dacă ne gîndim la suferinţele morale şi naţionale, la dramele românilor transilvăneni care, deposedaţi şi asupriţi în viaţa politică şi economică, erau supuşi uneia dintre cele mai brutale forme de deznaţionalizare, încercarea de catolicizare ameninţa însăşi fiinţa noastră naţională. Acesta este motivul principal pentru care, în larga mişcare antipapală, Petru Maior aduce o notă profund inedită, prin apărarea credinţei întru „legea strămoşească“. Şi acest lucru trebuie să-l apreciem în toată pozitivitatea sa, desigur, prin prisma vremii la care a creat Petru Maior doctrina sa politică. Importanţa deosebită pe care el o acordă bisericii ortodoxe române transilvane are o motivaţie prin faptul că, aici lipsind instituţiile statale româneşti, speranţa se îndrepta în cel mai firesc chip spre „legea românească“, în care se puneau aspiraţiile de conservare a integrităţii naţionale, de apărare a neamului şi conştiinţa de neam, a identităţii şi personalităţii etnoculturale a românilor în faţa ofensivei rapace şi agresive a asupritorilor străini de a-i deposeda de singurul lucru care le mai rămăsese — credinţa. Petru Maior, prin gîndirea şi acţiunea sa, redescoperind trecutul neamului românesc, a preluat şi transmis, mai departe, pentru eternitate, o ,,ştafetă“ a conştiinţei naţionale in istorie, „ştafetă“ care-şi va sărbători „desăvîrşirea“ misiei prin Marea Unire a neantului românesc de la 1 decembrie 1918, cînd „imaginea proiectată a noii Dacii“ pe care generaţia de revoluţionari români de la 1848 o căutau în „Cartea neamului“ (Istoria lui Maior) va deveni pentru totdeauna fapt împlinit întru dreptate și adevăr. FLORIN CIOTEA Fiul Reghinului Printre fiii Reghinului, cu care ne mîndrim, se înscrie la loc de cinste numele lui Petru Maior, ilustru cărturar care aproape o jumătate de viaţă s-a dăruit cu trup şi suflet pentru oamenii acestor meleaguri. Pentru vîrstă lui (29 de ani), numirea ca paroh al Reghinului şi protopop al Gurghiului s-a înscris ca un eveniment în istoria Bisericii unite Preocupat de binele obştii, el se angajează în cele mai diverse acţiuni, în cele mai îndrăzneţe iniţiative, răspunde celor mai imperioase chemări. Este în acelaşi timp educator, instructor, cărturar, gospodar şi-n foarte multe ocazii mandatar al celor mulţi şi asupriţi. Prestigiul şi autoritatea i se fac simţite şi in faţa mai marilor zilei. Intervine prompt şi drastic la Tabla regească, în favoarea fiului preotului unit Vasile din Hudac sau al cantorului Teodor Mărginean din Milășel (acestea nefiind cazuri izolate), prinși la oaste cu funia. 3mul categoric, imperativ dezvăluie nu numai revolta lui Ma- DUMITRU HUSAR (Continuare în pag. a 4-a) Pagină organizată de OLGA IVANCESCU