Steaua, 1987 (Anul 38, nr. 1-12)

1987-06-01 / nr. 6

Sadoveanu în ediţie critică Literatura traducerilor Sadoveanu în ediţie critică? Cine ar fi putut concepe această per­formanţă editorială doar numai cu un deceniu în urmă! Şi iată, acum ea este posibilă şi de câţiva ani a devenit o realitate palpabilă, concretizată în volume ce ne stau deja la dispoziţie. Prin grija diriguitoare a editurii Minerva şi entuziasmul nelimitat al celor doi realizatori, istoricul literar Fănuş Băileşteanu şi editorul Cornel Simionescu, ea a­juns în numai patru ani la volumul al II-­lea, ceea ce ne dă mari speranţe şi încredere în munca de viitor. Dacă ne gîndim că editorii au în faţă o activitate literară dintre cele mai fecunde şi mai prodigioase, finalizată în nu mai puţin de 140 de titluri şi peste 500 de ediţii, întreprinderea inaugurată de ei în 1981 trebuie salutată cu imensă căldură şi tratată cu tot respec­tul cuvenit. Iată de ce ne-am propus şi noi în cele ce urmează să stăruim asu­pra primelor lor performanţe pentru a ne da seama dacă efortul învestit s-a întors cu beneficiu asupra cititorului şi asupra culturii române în ge­neral, dacă ea răspunde unei necesităţi culturale prioritate sau este doar un act de narcisism literar, de elefantiazis spiritual. Fără doar şi poate Sadoveanu este unul dintre scriitorii cei mai re­prezentativi ai spiritualităţii româneşti aflată la confluenţa dintre arhaic şi modern, o operă în care peisajul natural şi uman, etosul şi ethosul nostru specific îşi găsesc una dintre expresiile cele mai alese. A urmări devenirea interioară a acestei extraordinare dezlănţuiri de vitalitate şi de pulsaţii a mentalului colectiv este o întreprindere tot atît de temerară şi fascinantă precum descoperirea şi explorarea noilor continente, de pildă: Legende şi mituri, obiceiuri şi port, etnografie şi folclor, istorie şi ju­risdicţie, artă şi moravuri, geografie şi economie agrară etc., totul poate fi regăsit, cîntărit şi evoluat în funcţie de legile de evoluţie proprii ale societăţii româneşti de la Dunăre şi Carpaţi şi în acest sens opera lui Sadoveanu reprezintă o mărturie unică de o valoare cu totul ieşită din comun. Dăm în acest sens cuvîntul de specialist profesorului Constantin Ciopraga, prefaţatorul ediţiei: „De o mare rotunjime, edificiul sado­­venian e în fond un instrument de aprofundare în patria sufletului, alt­fel spus în tainele comunităţii, de la geto-daci pînă la Vitoria Lipan. Realităţi şi suprarealităţi se interferează ca la cei vechi, [...], vocea po­vestitorului confundîndu-se cu aceea a mulţimilor. [...] Tendinţa parti­­cularistă purtînd însemnele autohtoniei se întîlneşte cu o altă universa­listă; elogiul omului de la Carpaţi nu exclude elogiul înţelepciunii orien­tale nici mesajele culturii occidentale. Gravitatea nu exclude nici surîsul ironic, nici umorul, ideea de statornicie nu neagă metamorfozele. Ade­văratul Sadoveanu, cel care produce capodopere de rezonanţă universală, trebuie căutat pe traiectele unor astfel de orizonturi complementare.“ Dintr-o asemenea perspectivă aducerea în actualitate a întregii opere sadovenine cu numeroasele ei variante posibile, cu traducerile, prelucră­rile, publicistica şi corespondenţa scriitorului, corespunde unui plan vast şi de perspectivă de o mare actualitate, pe care cei doi editori l-au în­ţeles şi gîndit în întreaga sa complexitate. Astfel ei au hotărît să ne ofere într-o primă serie opera originală apărută în volum a scriitorului, urmînd ca ea să fie îmbogăţită cu opera rămasă în manuscrise şi în pe­riodice. Ca urmare a acestei judicioase soluţii, volumul dintîi al ediţiei lor cuprinde volumul Povestiri din 1904, însoţit de materia bogată şi in­formă a începuturilor din anii 1897—1904, cuprinzînd versuri, proză li­terară, recenzii, traduceri şi o Addendă de scrieri adiacente, toate înso­ţite de note, comentarii şi indici. Volumul al doilea conţine Şoimii, Du­reri înăbuşite şi Crîşma lui moş Precu, toate trei aparţinînd constelaţiei debutului său editorial din 1904. Cu aceasta, întreaga configuraţie a de­butului este pusă mai clar în lumină prin cunoaşterea amănunţită a în­tregii producţii scriitoriceşti anterioare, cu care se leagă şi se relaţio­­nează printr-o infinită reţea de semne şi corespondente. Se pot urmări astfel cu imens profit versurile de liceean ale scriitorului, inclusiv un poem eroic-comico-satiric intitulat Tragediile Galatei, cu avatarurile de­butului de la revistele Dracu (1897), Vieaţa nouă (1898), Carmen (1898) sau Opinia (1899), Pagini literare (1899—1900), Stindardul, Revista mo­dernă, Arta etc. Semnalăm cu acest prilej că a încercat să publice versuri şi la Floare albastră, revistă apărută la Bucureşti în 1897 sub conducerea lui C. Constantinescu-Stans şi Al. Antemireanu, unde a fost refuzat la Poşta redacţiei, cum rezultă din următorul răspuns din nr. 2/1898, p. 8: „M. Sadov­, Iaşi. Defecte de ritm. Poate alta". Dacă producţia poetică rămîne nesemnificativă, lectura primelor crea­ţii în proză ale viitorului scriitor este cît se poate de profitabilă. Micile schiţe Duşmanul, Binecrescută, Prin streini, La pîndă, Tatăl, Dorinţa din urmă, Întoarcere, ca şi povestirile vînătoreşti ce dovedesc o atentă uce­nicie la şcoala realismului rus, în special a lui Turgheniev, ni se par re­velatoare pentru drumul creaţiei lui viitoare, pentru stabilirea ariei te­matice, a stilului, a temelor şi motivelor abordate. Ele dovedesc o anume maturitate stilistică, o rigoare a construcţiei care anunţă pe marele po­vestitor de mai tîrziu. Criticul şi istoricul literar se poate declara de asemenea pe deplin satisfăcut, atunci cînd urmăreşte notele şi comentariile istorico-literare ale volumelor, schiţele biografice sau numeroşii indici de locuri, persoane şi personaje ale creaţiei sadovenine, pe baza cărora se pot redacta diferite studii de specialitate, în esenţă ediţia anunţîndu-se de pe acum de foarte bună calitate. Mircea Popa Despre traducerile literare din ungureşte în româneşte, fond extrem de bogat şi semnificativ, am scris cu diverse ocazii. O carte apărută nu de mult, pe care am comentat-o la vreme, bi­bliografia Magyar irodalom románul — Literatura maghiară în limba română (autori Réthi Andor şi Váczi Leona, studiul introductiv şi controlul ştiinţific al materialului bibliografic Köllő Károly, Bucureşti, editura Kriterior, 1983), aduce în acest sens exemple elocvente. Bibliografia amintită urmăreşte cro­nologic receptarea românească a valorilor literare maghiare pe parcursul a 140 de ani (1830—1970). In cele două capitole mai ample, Literatura maghiară și Literatura maghiară din Româ­nia, sunt cuprinse date bibliografice despre 553 de scriitori, respectiv 334 autori maghiari din România, traduşi ori co­mentaţi în româneşte în acest interval. Lista periodicelor ro­mâneşti conspectate numără 240 de titluri. în fruntea scriitorilor unguri reţinuţi de spiritualitatea ro­mânească se situează, pentru moment, poetul, prozatorul şi publicistul Ady Endre, cu 1374 de poziţii. Urmează poeţii Pe­tőfi Sándor (1328), prezent şi ca prozator, József Attila (511), Arany János (276), prozatorii Jókai Mór, Móricz Zsigmond, Ka­rinthy Frigyes, Mikszáth Kálmán, unii poeţi interbelici. în rîndurile scriitorillor maghiari din România, pe primul loc se află Horváth Imre, cu 526 de poziţii. în total, bibilografia Literatura maghiară în limba română însumează 17.140 de poziţii şi nu cuprinde, cum precizează Váczi Leona, scrierile religioase traduse din maghiară în ro­mână începînd cu secolul al XVI-lea. Studiul introductiv relevă şi o iniţiativă române­ască ieşită din comun. Prin cele 30 de volume, publicate de 21 de traducă­tori doar în perioada 1900—1960, România se situează în frun­tea receptării lui Ady Endre în limbi străine. Din discuţiile purtate în jurul acestei bibliografii am aflat, apoi, că marele poet Petőfi Sándor a fost tradus integral în româneşte, de că­tre Avram P. Todor (1899—1974), apreciat cercetător al re­laţiilor româno-maghiare (a se vedea, în acest sens, şi biblio­grafia critică a Dorotheei Sasu — Zimmermann, Petőfi în li­teratura română (1849—1973), Kriterion, 1980, ca şi volumul lui Avram P. Todor, Confluenţe literare româno-maghiare, eseuri, îngrijirea ediţiei, note şi prefaţă de Dávid Gyula, Kri­­terion, 1983). Şi acum cîteva observaţii sumare despre munca de tradu­cere ca atare. Am avut ocazia, mai întîi în revista Steaua, apoi în Tribuna, Utunk, România liberă etc. să mă pronunţ, pe larg, asupra unor volume de poezie şi proză din clasici ma­ghiari traduşi în româneşte. Remarcam atunci excelenţa unor transpuneri, bunăoară traducerile lui Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Lucian Blaga (din Petőfi, Ady sau Madács); Eugen Jebeleanu (din Petőfi şi Ady); Ion Chinezu (traducător strălucit îndeosebi din Móriczi Zsigmond). Bibliografia amintită reţine, la loc de cinste, numele unor traducători de clasă înaltă (Emil Giurgica, Teodor Murăşanu, Octavian Şireagu, Mihai Breniuc, Veronica Porumbacu, Francisc Păcurariu, Haralambie Grămescu, Constan­tin Olariu, Petre Pascu, Gelu Păteanu, Petre Saitis, Paul Dru­­maru), ca şi al altora, cu mari merite în munca de transpu­nere a valorilor expresive maghiare (Al. Andriţoiu, A. E. Ba­­consky, Axente Banciu, Ion Brad, Aurel Buteanu, Costa Că­rei, Al. Căprariu, Gabriel Georgescu, Vasile Grunea, Aurel Gur­­ghianu, Ion Horea, Ilie Haşeganu, Octavian Hodîrnău, Iustin Ilieşiu, Remus Luca, Ioanichie Olteanu, George A. Petre, Aurel Rău, Nicolae Străvoiu, Virgil Teodorescu, Avram P. Todor etc.). Privită apoi în desfăşurarea ei cronologică, munca de transpunere a literaturii maghiare în româneşte a cunoscut diferite etape, marcate fie de iniţiative individuale (Şt. O. Io­sif, Octavian Goga, Iustin Ilieşu, Costa Cărei, Gabriel Georgescu etc.), fie purtînd girul unor reviste sau instituţii de stat (edituri etc.) Apropierea spirituală româno-maghiară a fost tulburată, nu o dată, de grave fricţiuni politice, în secolul trecut, ca şi în p­erioada interbelică. Să reţinem însă faptul, extrem de semnificativ, că şi în momentele de cumpănă schimbul de valori estetice n-a cunoscut întreruperi sau deturnări de sen­suri. întrepătrunderile, interferenţele, comunicările mijlocite de imagini n-au încetat niciodată. întotdeauna s-au găsit spirite luminate şi integre, care, prin propriul efort creator, făceau posibilă şi stringent necesară apropierea dintre cele două po­poare vecine. Traducerile româneşti din literatura maghiară au stat de la începuturile lor sub semnul cunoaşterii şi al apropierii sufleteşti, devenind repede „o necesitate pentru toţi care vor să pătrundă fibrele intime ale sufletului din vecini“, cum se exprima pe vremuri Octavian Goga (Andrei Ady, „Cul­tura“, 1924, nr. 4.). Ion Oarcăsu

Next