Ştiința şi Tehnică, 1957 (Anul 9, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 3 - 32

M­ulţi îşi închipuie că iepurele domestic sau cum i se mai spune iepurele de casă provine din iepu­rele sălbatic de cîmp, atît de cunos­cut ca un vînat obişnuit. Această cre­dinţă greşită este explicabilă întrucît puţini ştiu că se găsesc două specii sălbatice de iepuri (una de pădure şi alta de cîmp) şi că între acestea sînt deosebiri însemnate. Dacă iepurele sălbatic de cîmp (Le­­pus timiaus), care trăieşte numai în zona de cîmpie, este cunoscut de toată lumea, iepurele sălbatic de pădure (Le­­pus cuniculus), din care provine ie­purele de casă, aproape că este ne­cunoscut la noi în ţară, cu toate că trăieşte şi în pădurile Carpaţilor, ce-i drept în număr mult mai restrîns decit în cele din Alpi. Deosebirea în­tre cele două specii nu se referă doar la zona lor de răspîndire,ci priveşte şi modul lor de viaţă, structura şi mai ales fiziologia. De exem­plu, iepurele sălbatic de pădure este mai mic şi mai zvelt şi, în timp ce iepurele de cîmp atinge lungimea de 75 cm şi greutatea de 5-6 kg, el nu depăşeşte 40 cm lungime şi 2-3 kg în greutate. Apoi, iepurele de pădure are capul mai scurt, iar urechile nu în­trec lungimea capului, aşa cum se întîmplă la cel de cîmp. Diferenţe mari sînt şi în conformaţia scheletului, în special la craniu şi la oasele mem­brelor anterioare. Blana iepurelui sălbatic de pădure­­■ste de culoare cenuşie, cu o nuanţă ruginie, mai accentuată pe piept, gît şi cap şi mai deschisă pe spinare şi părţile laterale ale membrelor. Coada este neagră în partea de sus şi albă pe cea de jos. De culoare albă murdară sunt şi părţile interioare ale membre­lor, gîtlejului şi abdomenului. In to­talitatea lui, acest colorit numit, ,.cu­loare sălbatică“ este specific tuturor iepurilor sălbatici. O diferenţă marcantă se constată în ceea ce priveşte modul de viaţă al celor două specii sălbatice. Iepurele de pădure trăieşte în vizuini săpate printre tufişurile d­­in locurile stîncoase, vizuini care servesc drept cuib pui­lor şi din care iese mai mult noaptea pentru a-şi căuta hrana. Iepurele de cîmp nu sapă vizuini şi nu-şi face cuib special în care să nască puii. Gestaţia la iepurele de pădure du­rează 30 de zile, pe cînd la cel de cîmp 50-52 de zile. La iepurele de pădure, ca şi la cel de casă, puii la naştere sînt golaşi şi nu văd, ochii lor des­­chiz­îndu-se abia după 10 zile, pe cînd la iepurele de cîmp ei sînt la naştere îmbrăcaţi cu păr şi cu ochii deschişi. Alăptarea puilor la iepurele de cîmp nu durează decît cîteva zile, pe cînd la cel de pădure, ca şi la cel de casă, durează 28-30 de zile. Că iepurii de casă nu se trag din iepurele de cîmp, o dovedeşte şi fap­tul că între aceste două specii nu există nici o atracţie sexuală, şi cu atît mai puţin posibilitatea de îm­preunare şi fecundare. Toate rasele de iepuri de casă existente astăzi, în număr de peste 100, au provenit din iepurele sălbatic de pădure (Lepus cuniculus), fiind create de om prin domesticire, selecţie, încrucişări etc. Domesticirea iepurelui de casă a avut loc cu circa 1.000 de ani în urmă, în regiunile de pe litoralul Mării Mediterane şi în ţările învecinate. Aceasta s-a făcut şi se face şi astăzi relativ uşor. Cu aceeaşi uşurinţă se întîmplă şi faptul invers, adică sălbăticirea sau revenirea la stare săl­batică a iepurelui de casă. Exemplul cel mai bun în această privinţă îl avem în Australia, la descoperirea acestui continent, nu exista acolo niei una din actualele specii ale animale­lor noastre domestice. Acestea, între care şi iepurele de casă, au fost in­troduse abia în secolul al XVIII-lea. Sub influenţa climatului şi a condiţii­lor naturale favorabile, iepurele de casă s-a înmulţit în scurt timp atît de mult, sălbăticindu-se în acelaşi timp, încît a ajuns o adevărată pacos­te. * C­reşterea iepurilor de casă oferă­ o serie de foloase, între care amin­tim, în primul rînd, producţia de carne, piei, blăniţe, păr şi lînă. După gustul şi aspectul său, carnea iepurelui de casă se aseamănă mult cu aceea a curcanului, iar ca valoare nutritivă nu este cu nimic inferioară cărnuri­­lor obişnuite de consum. Fiind uşor digestibilă, ea este folosită în spitale pentru hrana bolnavilor şi n-ar trebui să lipsească din gospodăriile oamenilor muncii, în special acolo unde nu există posibilitatea de a creşte alte animale pentru carne, cu atît mai mult cu cît creşterea iepurilor nece­sită cheltuieli foarte reduse. Puii de iepure cresc foarte repede şi greutatea de la naştere, care este în medie de 60-70 gr, într-o săptămînă se dublează. In mod obişnuit o ie­­puroaică fată de 3-4 ori pe an cîte 5-6 pui de fiecare dată, aşa că numărul produşilor ce se pot obţine de la o iepuroaică se ridică la 20-25 bucăţi într-un an, ceea ce echivalează cu 60-70 kg carne, dacă sacrificarea ie­puraşilor se face la vîrsta de 4 luni, cînd ajung să cîntărească 3-3,5 kg. iepuri iepurii de cată, cu producţiile lor atît da felurite, pot con­­stitui o curcă permanentă de mărire a ctştigului fi de îm­bunătăţire a condiţiilor de hrană ale oamenilor. Cu toate că ţara noastră prezintă condiţii favorabile pentru creşterea iepurilor de cată, aceastâ îndeletnicire este mai puţin cu­­noscutâ. De aceea şi numărul lor este insuficient faţă de pec­icu­ltâţile gospodăriilor agricole de stat, colective sau ţărăneşti, precum şi a celor de la periferia oraşelor. Dr. A. MAUCH Institutul de cercetări zootehnice Iepurele sălbatic de pădure (lepus cuniculus) 32

Next