Ştiința şi Tehnică, 1957 (Anul 9, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 3 - 32
Mulţi îşi închipuie că iepurele domestic sau cum i se mai spune iepurele de casă provine din iepurele sălbatic de cîmp, atît de cunoscut ca un vînat obişnuit. Această credinţă greşită este explicabilă întrucît puţini ştiu că se găsesc două specii sălbatice de iepuri (una de pădure şi alta de cîmp) şi că între acestea sînt deosebiri însemnate. Dacă iepurele sălbatic de cîmp (Lepus timiaus), care trăieşte numai în zona de cîmpie, este cunoscut de toată lumea, iepurele sălbatic de pădure (Lepus cuniculus), din care provine iepurele de casă, aproape că este necunoscut la noi în ţară, cu toate că trăieşte şi în pădurile Carpaţilor, ce-i drept în număr mult mai restrîns decit în cele din Alpi. Deosebirea între cele două specii nu se referă doar la zona lor de răspîndire,ci priveşte şi modul lor de viaţă, structura şi mai ales fiziologia. De exemplu, iepurele sălbatic de pădure este mai mic şi mai zvelt şi, în timp ce iepurele de cîmp atinge lungimea de 75 cm şi greutatea de 5-6 kg, el nu depăşeşte 40 cm lungime şi 2-3 kg în greutate. Apoi, iepurele de pădure are capul mai scurt, iar urechile nu întrec lungimea capului, aşa cum se întîmplă la cel de cîmp. Diferenţe mari sînt şi în conformaţia scheletului, în special la craniu şi la oasele membrelor anterioare. Blana iepurelui sălbatic de pădure■ste de culoare cenuşie, cu o nuanţă ruginie, mai accentuată pe piept, gît şi cap şi mai deschisă pe spinare şi părţile laterale ale membrelor. Coada este neagră în partea de sus şi albă pe cea de jos. De culoare albă murdară sunt şi părţile interioare ale membrelor, gîtlejului şi abdomenului. In totalitatea lui, acest colorit numit, ,.culoare sălbatică“ este specific tuturor iepurilor sălbatici. O diferenţă marcantă se constată în ceea ce priveşte modul de viaţă al celor două specii sălbatice. Iepurele de pădure trăieşte în vizuini săpate printre tufişurile din locurile stîncoase, vizuini care servesc drept cuib puilor şi din care iese mai mult noaptea pentru a-şi căuta hrana. Iepurele de cîmp nu sapă vizuini şi nu-şi face cuib special în care să nască puii. Gestaţia la iepurele de pădure durează 30 de zile, pe cînd la cel de cîmp 50-52 de zile. La iepurele de pădure, ca şi la cel de casă, puii la naştere sînt golaşi şi nu văd, ochii lor deschizîndu-se abia după 10 zile, pe cînd la iepurele de cîmp ei sînt la naştere îmbrăcaţi cu păr şi cu ochii deschişi. Alăptarea puilor la iepurele de cîmp nu durează decît cîteva zile, pe cînd la cel de pădure, ca şi la cel de casă, durează 28-30 de zile. Că iepurii de casă nu se trag din iepurele de cîmp, o dovedeşte şi faptul că între aceste două specii nu există nici o atracţie sexuală, şi cu atît mai puţin posibilitatea de împreunare şi fecundare. Toate rasele de iepuri de casă existente astăzi, în număr de peste 100, au provenit din iepurele sălbatic de pădure (Lepus cuniculus), fiind create de om prin domesticire, selecţie, încrucişări etc. Domesticirea iepurelui de casă a avut loc cu circa 1.000 de ani în urmă, în regiunile de pe litoralul Mării Mediterane şi în ţările învecinate. Aceasta s-a făcut şi se face şi astăzi relativ uşor. Cu aceeaşi uşurinţă se întîmplă şi faptul invers, adică sălbăticirea sau revenirea la stare sălbatică a iepurelui de casă. Exemplul cel mai bun în această privinţă îl avem în Australia, la descoperirea acestui continent, nu exista acolo niei una din actualele specii ale animalelor noastre domestice. Acestea, între care şi iepurele de casă, au fost introduse abia în secolul al XVIII-lea. Sub influenţa climatului şi a condiţiilor naturale favorabile, iepurele de casă s-a înmulţit în scurt timp atît de mult, sălbăticindu-se în acelaşi timp, încît a ajuns o adevărată pacoste. * Creşterea iepurilor de casă oferă o serie de foloase, între care amintim, în primul rînd, producţia de carne, piei, blăniţe, păr şi lînă. După gustul şi aspectul său, carnea iepurelui de casă se aseamănă mult cu aceea a curcanului, iar ca valoare nutritivă nu este cu nimic inferioară cărnurilor obişnuite de consum. Fiind uşor digestibilă, ea este folosită în spitale pentru hrana bolnavilor şi n-ar trebui să lipsească din gospodăriile oamenilor muncii, în special acolo unde nu există posibilitatea de a creşte alte animale pentru carne, cu atît mai mult cu cît creşterea iepurilor necesită cheltuieli foarte reduse. Puii de iepure cresc foarte repede şi greutatea de la naştere, care este în medie de 60-70 gr, într-o săptămînă se dublează. In mod obişnuit o iepuroaică fată de 3-4 ori pe an cîte 5-6 pui de fiecare dată, aşa că numărul produşilor ce se pot obţine de la o iepuroaică se ridică la 20-25 bucăţi într-un an, ceea ce echivalează cu 60-70 kg carne, dacă sacrificarea iepuraşilor se face la vîrsta de 4 luni, cînd ajung să cîntărească 3-3,5 kg. iepuri iepurii de cată, cu producţiile lor atît da felurite, pot constitui o curcă permanentă de mărire a ctştigului fi de îmbunătăţire a condiţiilor de hrană ale oamenilor. Cu toate că ţara noastră prezintă condiţii favorabile pentru creşterea iepurilor de cată, aceastâ îndeletnicire este mai puţin cunoscutâ. De aceea şi numărul lor este insuficient faţă de pecicultâţile gospodăriilor agricole de stat, colective sau ţărăneşti, precum şi a celor de la periferia oraşelor. Dr. A. MAUCH Institutul de cercetări zootehnice Iepurele sălbatic de pădure (lepus cuniculus) 32