Ţara Noastră, august 1934 (Anul 12, nr. 652-675)

1934-08-01 / nr. 652

Singură salvare: îdeia națională /! Mărturisirile și mai ales nemărturisirile în legătură cu panamaua „Skoda“, nu numai că au surescitat toate conștiințele fiilor neaoși din țară, dar au pus, sguduitor, o serie de întrebări, de chestiuni și soluțiuni. întrebările se pot rezuma în jurul aceleiași idei: Cum se face că neamul nostru în cea mai splendidă perioadă a existenței sale, după realizarea visului milenar, a putut să cadă în așa hal de demoralizare? Cum se face că organismul său viguros, după marele examen de sânge, care ar fi trebuit să constitue garanția de fier a unei vieți sobre, a îngăduit pătrunderea germenului de disoluție și anarhie ? In istorie, s’au văzut destule popoare cari după o perioadă de ascensiuni spirituale, de cuceriri teritoriale, printr’o vinovată decădere morală, au alunecat pe panta decadenții a sleirii și a morții. Nu s’au construit, ’în acest sens, teorii întregi cu privire la creșterea și descreșterea cutărui popor, la mărirea și decadența anumitor neamuri? Constatările acestea, izvorâte din adânci realități sociale, au dus la formularea unei teorii filosofice, că: orice popor, cu tot ce există în lume, are naștere, evoluție și moarte. Este, deci, o lege a firii de la care nimic nu se poate sustrage. Nici chiar națiunile. Teoria aceasta, desigur, are o parte de adevăr, dar nu poate fi luată drept literă de Evanghelie. Mai întâi, tăria unei națiuni nu este în funcție numai de legile biologice, ci este, mai ales în funcție de legea morală, care o stăpânește, de credințele care o animează, de elanul pe care-l stârnește și de idealul pe care-l servește. Nu s’a spus, bunăoară, de Franța, înainte de război, bazată pe teoria de mai sus, că este în declin, că și-a dat măsura capacității sale, că și-a istovit vlaga geniului său. Totuși, războiul a desmințit-o cu prisosință. Căci, niciodată geniul francez nu s’a afirmat cu mai multă vigoare, și deci cu mai nedezmințită victorie. De ce? Fiindcă reprezintă o solidaritate de conștiințe morale, de crezuri vii,’de entuziasm pentru idealul lor național. Socotim din acest punct de vedere, că nici neamului nostru nu i s’ar putea atribui o situație de absolută decadență. Vestigiile de această natură ne pot mâhni, ne pot alarma și revolta, dar nu decepționa. Există în fondul sufletesc al acestui popor suficiente energii, sănătoase credințe și destulă tinerețe ca să nădăjduim într’un reviriment moral, social și național. Așa fiind, căror cauze se datorește marasmul de astăzi? Am mai spus-o de nenumărate ori în acest organ de intransigență națională. Ele se datoresc unor mentalități greșite, înscăunate în viața publică de după război, unor elemente demagogice cari s’au substituit în conducători — nu-i mai numim, fiindcă toată lumea îi cunoște — unor devieri dela credințele străbune, bata imperativele morale, de la puterile ideii naționale. Aci rezidă cheia deslegării situației nenorocite de astăzi. Și tot aci găsim și remediul de salvare. N’avem decât să înlăturăm cauzele, pentru ca efectele să cadă de la sine. Se impune, în chip poruncitor, întoarcerea la zeii și credințele cari ne-au dezășuit căile de izbândă. Să purificăm din nou altarele vechi, de stratul infect care s’a așezat — dela un timp încoace — pe ele. Să refacem ierarhia valorilor. Să circumscriem valul de străinism. Să aplicăm sancțiuni fără reticență tuturor escrocilor. Să se introducă legea pedepsei cu moartea! Să supunem, într’un cuvânt, pactul nostru fundamental unor corective, dictate de ideea națională, pârghia vitalității unui popor conștient de menirea sa. Sângeroasele evenimente petrecute in timpul din urmă atât in Austria cât și în Germania, au fost la noi și în lumea civilizată prilejul celor mai largi și mai felurite comentarii. Este greu, desigur, ca în vălmășagul de interese și de pasiuni să pretindem obiectivitate, mai ales în discuțiuni care privesc regimurile atât de diferite, mărginindu-ne chiar și numai la Europa Dar însăși această lipsă de obiectivitate și unitate de vederi constituie punctul de plecare pentru deslușirea adevărului. Este verificat că de-a lungul celor aproape douăzeci de ani, câți s’au scurs dela război până azi, Europa n’a trăit nici o clipă de liniște. Regimurile politice au fost — în fiecare stat — într’o permanentă fricțiune cu doctrine și curente, mereu înalte, cari căutau să ajung fă la conducerea masselor. S’ar putea afirma, fără greșeală, că diferitele aspecte ale crizei economice și-au avut sorgintea în lipsa liniștei necesare preocupărilor de viață gospodărească națională și internațională. Este limpede, deci, că lumea civilizată nu și-a aflat încă echilibrul. După fericita experiență de zece ani de fascism italian, o mare parte a lumii germanice, cu energiile măcinate de dezastrele războiului și de speculațiile comuniste și democratice, și-a îndreptat speranțele către regimul dictatorial și naționalist al cărui exponent a fost și este Hitler. Un început de normalizare a vieții de stat, un început de cimentare a străvechii discipline și solidarizări germane a atras către nouăle metode politice statul vecin, Austria. Au fost însă interese cari nu îngăduiau o consolidare a lumii germane, pe fundamentul ideii de naționalism. Atunci au început atacurile străinătății și sprijinul efectiv dat discret adversarilor hitlerismului, pentru ca azi adversitatea să ia aspectul unui atac furibund împotriva actualei stăpâniri. Se reproșează regimului din Germania valurile de sânge care au curs recent în cuprinsul Reichului, tot astfel cum statul german este învinuit de cele petrecute în Austria. Au căzut în Germania Roehm și tovarășii săi. Străinătatea și-a repezit cu violență atacurile spre Hitler. Dar putea să cadă însuși Hitler. Aceasta nu interesează în cumpăna dreptei judecăți ? In Austria a căzut răpus de național-socialiștii austriaci însuși Dollfuss, după ce străzile Vienei au fost scăldate în primăvara trecută de sângele social-democraților. Firul evenimentelor după toate probabilitățile nu este încă rupt. Cine știe ce se va mai petrece în Austria ? Este cert însă că nici comentariile pătimașe și nici atacurile interesate nu vor devia evenimentele din desfășurarea lor firească. Fiindcă un singur lucru este adevărat și mai puternic decât orice intervenții străine, lumea germană își caută un echilibru pe care încă nu l-a găsit. Acest echilibru trebuie stabilit pe chipul spiritului german și nu pe dorințele și interesele străinătății, fiindcă astfel statele Europei Centrale vor fi într’o permanentă neliniște, ceea ce nu poate ferici nici pe vecini. Gr. Diaconu Mutul, care vorbește. Câteva reflexii pe marginea mărturiei d-lui Iuliu Maniu Să va ferească Dumnezeu» prieteni, de mutul care începe să vorbească ! Am înaintea mea, pe masa de scris, depoziția d-lui Iuliu Maniu în afacerea „Skoda”. Notele stenografice, multiplicate pe coli mari și strânse în chingi cu agrafe metalice, alcătuiesc un adevărat volum, cel mai respectabil — ca număr de pagini — dintre toate operile fecundului bărbat politic de la Rădăcini, care a mai rodit până acum multe discursuri și vreo patru articole de gazetă. (Scrieri ocazionale). Cei cari, în culegerea anului din urmă, de la arestarea faimosului Bruno Seletzki, au cerut ca și noi să iasă la iveală unchiului d-lui Romulus Bojilă și să spună tot ceea ce știe în legătură cu problema înarmării și cu finanțarea minei fără aur dela Arieș, nu pot să se mai plângă acum, că d. Iuliu Maniu tace. Dimpotrivă, nu se știe cum se face, dar a devenit, brusc, foarte locvace ••• Văzând aceste valuri de cerneală, cari au trebuit să curgă pentru a tipări în ziarele amice chilometri ca depoziție a fostului președinte de Consiliu (consiliu de familie), ne-am gândit fără să vrem la sepia, cum tulbură apa în jurul ei cu o bogată secrețiune, ca să nu fie recunoscută și să scape de urmăritori. D. Iuliu Maniu, pentru a evita împunsătura unor întrebări sfredelitoare, a procedat, prin instinct, ca și mousca cefalopoidă, ținând între tentaculele sale cele 60 milioane ale nepotului procurist, și secretând cea mai copioasă depoziție dintre câre s’au revărsat cândva în fața unei comisiuni de anchetă. Vom încerca, totuș, să facem puțină lumină în această bomboană de ape murdare. începem, și, mai ales, vom continua. Vom sublinia din capul locului îndrăzneala acestui important martor, care simte prea bine că în realitate, se găsește într’o postură de acuzat. D. Iuliu Maniu, nu numai că apără contractul de 15 miliarde, încheiat cu uzinele de la Pilsen în împrejurări cari au necesitat instituirea unei anchete parlamentare, dar printr’o întorsătură sinuoasă de cinism amabil, ne invită să-i ridicăm osanale pentru că, vedeți dumneavoastră, trecând prin proba de foc a comisioanelor, la rubrica cifrurilor secrete, guvernul naționalțărănist dela 1928—1950 s’a ocupat cu neostenită atenție de problema, într’adevăr importantă, a înarmării noastre. Asemenea patrioți, mai rar!... Va să zică, de unde opinia publică așteaptă sancțiuni aspre împotriva celor cari au cumpărat, cu bani grei din visteria secătuită a țării, tunuri și chesoane DOVEDITE MAI TÂRZIU INUTILIZABILE, se pomenește fără veste, că va trebui să-i ridice dlui Iuliu Maniu o statuie călare, iar pe d. Romulus Borilă să-l poleiască pe de-a ’ntregul cu aur, ca răsplată pentru grija pe care au purtat-o, ca foști combatanți austriaci, armatei române. Cu alte cuvinte, nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să cerem printr’un referendum“ popular eliberarea cu onoruri a lui Bruno Seletzki de la Jilava, respectarea unei furnituri pentru care s’au împărțit formidabile sperturi și achitarea integrală, din buzunarul generosului contribuabil român, a tuturor gurilor de foc, pe cari comisiile militare de recepție le-au refuzat... Așa ar fi să ne pocăiim, dacă am vrea să-i facem plăcere pustnicului de la Bădăcini, care a devenit atât de limbut. Mărturisim însă, cu toată sinceritatea, că alte gânduri ne preocupă. Ținem, de pildă, mai de grabă să scoatem la iveală câteva grave contraziceri ale d-lui Iuliu Maniu, cari ni se par esențiale. Mai întâi, dacă vă duceți aminte, chiar din ziua în care, cu o impetuozitate de tribun indignat, d. dr. N. Lupu a interpelat în chestiunea descinderii della ,.Skoda“ și a pretins arestarea imediată a lui Bruno Seletzki în întreita lui calitate de spion, corupător și distrugător de sigilii, banca ministerială de atunci, prin glasul autorizat al d-lui Virgil Madgearu a luat pe ,,nu știu“ în brațe, replicând: — „E vorba de un contract de armament ? Pe noi nu ne privește. Nu ne-am amestecat niciodată în asemenea chestiuni, le-am lăsat pe seama militarilor“. (Vezi desbaterile Camerei din ziua de 26 Martie 1955). Tot pentru acest motiv, desigur, n’a găsit cu cale nici d. Iuliu Maniu să dea vreo explicație timp de mai bine de 16 luni de la izbucnirea scandalului, deși prezidase guvernul care a hotărît învoiala cu uzinele della Pilsen, deși întreaga lume românească a fost agitată de peripețiile procesului lui Bruno Seletzki, deși invitația de a lua cuvântul i s-a trimis în mai multe rânduri. Fostul prim-ministru, care nici măcar n’a apărut în Parlament când s’a ridicat acolo chestiunea „Skodei“, a lăsat mereu să se înțeleagă, că n’a avut nici un amestec și nu poate oferi nici o lămurire. Iar acum, dintr’odată, pentru că lucrurile au început să ia o întorsătură displăcută, mai ales după ascultarea d-lui Romulus Boilă, iată-l pe d. Iuliu Maniu cerând singur să fie ascultat, insistând, revenind, și apoi mărturisind, nu numai că a cunoscut fazele tratativelor, dar a participat la toate pregătirile, s’a amesecat în discuții, a examinat condițiile tehnice, a intervenit și a luat dispoziții, urmărind pas cu pas perfectarea contractului oneros, care a rămas până astăzi neexecutat. Ceea ce însemnează, că d. Iuliu Maniu nu numai că ,„SE PRICEPE“ în afaceri de armament, dar a avut „partea leului“ în comanda de la ,,Skoda“! Cum rămâne, deci cu amestecul exclusiv al militarilor ? Nu constatați aici o flagrantă contrazicere ? Apoi, alta, D. Iuliu Maniu a susținut că n’a văzut pe Bruno Seletzki, că nu s’a întâlnit cu el, că n’a auzit de existența lui. Mai mult decât atât, a afirmat că acea parte din interogatorul lui Bruno Seletzki în care se fac unele aluzii la întrevederile mituitorului cu fostul prim-ministru de la 1928—1950 constituie UN FALS. Toată presa a fost alarmată de această gravă acuzație. Și când colo, însuș d. Iului Maniu mărturisește că a primit într’adevăr la prezidenția Consiliului pe Bruno Seletzki, adăugând o singură scuză: AU FOST VIZITE DE CURTUOAZIE, iar dumnealui, d. Iuliu Maniu, a refuzat totdeauna să discute despre armament, despre contract și despre ,Skoda“. Dar, ca să refuze, însemnează că Bruno Seletzki A ÎNCERCAT„ să pună chestiunea, deci vizitele n’au mai fost de curtuoazie. Nu! Insă d. Iuliu Maniu, feciorelnic cum îl știți, când a înțeles că reprezentantul „Skodei“ vrea să aducă vorba despre tunuri și chesoane, s’a eschivat, și n’a deschis gura, cu toate că problema îl preocupa nespus, cu toate că se hotărâse sa cumpere de la „Skoda“, cu toate că era pe cale să semneze alături de acelaș Bruno Seletzki, pe care îl primea în audiență... Atunci, vă dați foarte bine seama, că în răstimpul acestor întrevederi, d. Iuliu Maniu, care A ÎNCHEIAT totuș contractul cu Skoda” și Bruno Seletzki, care era ÎMPUTERNICITUL „Skodei' au conversat despre vremea de-afară, despre berea de Pilsen, despre reumatisme, numai despre armament nu s’a pomenit nimic... Cine crede povestea aceasta, să-i fie de bine! Noi subliniem faptul, că în privința convorbirilor sale cu Bruno Seletzki, mutul care a început să vorbească, are cel puțin trei versiuni, ca împricinatul cu oala spartă : — „Mai întâi, nici n’a știut de existența lui Bruno Seletzki; pe urmă, chiar dacă l’a primit, a fost o vizită de curtuoazie, iar la urma urmelor, când Bruno Seletzki a început să-i spună verzi și uscate despre comanda de la ,Skoda“ nici măcar nu i-a răspuns“, •*. D. Iuliu Maniu a fost prins în lațul propriilor sale abilități. Simțind fragilitatea pledoariei sale, a trecut la lamentări sentimentale, rugându-se să nu se încerce compromiterea unui fost prim-ministru, fiindcă țara n’are de-aici nimic de câștigat. Nu suntem de aceiaș părere. Țara n’are nimic de pierdut dând pe față răspunderile unui guvern nevrednic, care, sub pretextul unui pericol de război, dovedit imaginar, ba poate născocit „ed ho o“, a transformat problema apărării naționale într’un vast câmp de afaceri veroase, cu sporturi și cu comisioane. Iar șeful de echipă a acestor candidați la o rapidă îmbogățire, are el însus de explicat dedesupturiloi unor speculațiuni mai mult decât suspecte, îndeplinite IN NUMELE SAU, și, nu mai încape nicio îndoială, CU ȘTIREA SA. In fața comisiunii de anchetă, d. Romulus Boilă a mărturisit că a primit din străinătate pentru așa zisa mină de la Arieș, PROPRIETATEA D-LUI IULIU MANIU, suma de 60 milioane, fără să poată preciza prea bine de la cine și în temeiul căror garanții. Atâta bănet, sosit de peste graniță de la niște anonimi binefăcători, pentru câteva galerii subterane CARI NU PRODUC NIMIC (fiindcă asupra acestui punct nu mai există niciun dubiu), iată o taină în care d. Iuliu Maniu a jucat din umbră rolul principal și pe care va trebui s-o limpezească. Mâine, audierea sa va continua. Să nădăjduim că i se vor pune întrebările cuvenite. Așteptăm să vedem, dacă mutul de la Rădăcini va deveni din nou tot atât de guraliv... Alex. Hodoș Citiți In pag. IV-a: Răspunderea d-lui Iuliu Maniu pentru contractul „Skoda“ ă StaT XIII *0. 652, Miercuri 1 august 1934 . Fondator: OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : București: Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419—33 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățătorii studenți și săteni: 400 lei anual 200 pe 6 luni , 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. răspuns unei diversiuni în afacerea „Skoda“" — 0 scrisoare a d-lnl I. Valjan — D. I. Valjan a trimis următoarea scrisoare d-lui președinte al comisiunii de anchetă, parlamentară în afacerea „Skoda“ :i DOMNULE PREȘEDINTE. Vă rog să binevoiți a lua act de următoarea declarație : Cu prilejul diversiunilor ce se încearcă în fața comisiunei de anchetă parlamentară, unii adversari politici și-au permis să citeze și numele meu, în legătură cu onorarii de avocat acordate pentru consultații juridice. Sunt dator o lămurire. Atât eu, cât și mulți din colegii mei, pledăm și suntem în permanență consultați de numeroase societăți din țară și din străinătate, fără să ne preocupăm de ceea ce se petrece în administrația societaței. Angajamentul meu ca avocat la societatea „Skoda“, FĂCUT IN SCRIS, și pe care o pot înfățișa oricui, este DIN OCTOMBRIE 1930, deci posterior contractului și într’o epocă când nu făceam parte nici din Parlament. N‘AM AVUT NICI UN FEL DE CUNOSTIINȚA DESPRE CONTRACTUL IN DISCUȚIE și N‘AM FOST NICIODATĂ CONSULTAT ASUPRA LUI. In ce privește viața mea publică — îndeobște cunoscută — ea este un șir de neîntrerupte și grele sacrificii. Am jertfit aproape toate interesele și rezultatele profesiunei mele pentru acțiunea pe care o susțin. Voi continua cu aceiași dârzenie lupta, fără să mă las nici atras de făgăduințe, nici intimidat de insinuațiuni. Binevoiți vă rog, domnule Președinte, a primi asigurarea distinsei mele considerațiuni. j I. VALJAN avocat mm Tezaurul de la Moscova ._______ — O avuție de 300 miliarde între zidurile Kremlinului =* Reluarea raporturilor noastre diplomatice cu Rusia, despre oportunitatea căreia d. N. Titulescu a vorbit în comisiunea afacerilor străine la. Carieră, a readus la ordinea zilei chestiunea tezaurului Băncii Naționale depozitat spre sfârșitul anului 1916 în meterezele Kremlinului din Moscova. Anii zboară repede peste frământările oamenilor. Uităm ușor, fiindcă alte nevoi de fiecare zi se aștern peste amărăciunile trecutului. A fost o vreme, când avuția dată spre păstrare foștilor noștri aliați de peste Nistru ne stătea greu pe inimă. Ne gândeam la miliardele, cari zace în galeriile subterane din cetatea Țarilor de odinioară, și ne părea rău când socoteam, ce bine ne-ar fi prins, în mijlocul crizei de după război, propriul nostru aur rămas peste hotare. Apoi, încetul cu încetul, nu s’a mai vorbit despre tezaurul de la Moscova. Alte griji ne-au prins în cleștele lor. Iată, însă, că acum intervine un fapt nou. Conducătorii politicei noastre externe nutresc speranța că vom intra în mod efectiv în legături de bună vecinătate cu Sovietele. S’ar putea, deci, să aranjăm și acest diferend vechi, care datează din epoca țaristă. Care-i valoarea stocului metalic aflător (dacă se mai află) la Moscova ? In privința aceasta, d. I. C. Băicoianu, administrator al Băncii Naționale, a dat ziarului „Dimineața“ următoarele deslușiri. In luna Decembrie 1916, armatele inamice amenințând tot mai mult frontul românesc, guvernul dela Iași in înțelegere cu Banca Națională au hotărît evacuarea întregului stoc de aur, reprezentând acoperirea metalică a monedei noastre. La 16 Februarie 1917, aceste valori, sosite la Moscova, au fost depozitate în cetatea Kremlin. Al doilea transport s-a efectuat în timpul bătăliei de la Mărășești (Iulie 1917). Guvernul revoluționar rus de atunci a garantat în scris restituirea îndată a ambelor depozite. Primul transport expediat in Rusia, conținea : 1738 casete cu stocul metalic aur al Băncii Naționale, în val. de 314.580.456,84 lei aur, și două casete cu bijuterii în valoare de 7 milioane lei aur. Iar al doilea transport, cuprindea :1 ■ 1 Aur efectiv, din stocul metalic al Băncii Naționale, în valoare de 574.523,57 lei aur , 18 casete conținând arhiva Băncii Naționale în valoare de 500 mii tei aur și titluri, efecte, depozite și alte valori proprietatea Băncii, în valoare de 1.593.762.197,52 lei aur, cum și 1621 casete conținând numerar, bijuterii, tablouri și alte diferite depozite făcute Casei de depuneri, de către particulari, instituțiuni publice și private, etc., în valoare de lei 7.500.000.000 aur. In total dar, 3549 casete conținând aulori în sumă de lei aur 9.416.417.177,93 In valuta de astăzi, toate aceste bogății (printre care comoara găsită la Pietroasa-Buzău și denumită „cloșca cu puii de aur), valorează peste 300 miliarde lei. Cifra, după cum se vede, egalează întreaga datorie publică a României. Rămâne de văzut, cum va putea ajunge ca guvernul din Moscova, cu care am reluat raporturile, diplomatice, să recunoască drepturile noastre asupra unor bunuri cari ne aparțin. Dim. Bogdan % Limit și puncte. . ■""r1 Abțineri . Nu prea vor alegătorii să se prezinte la vot pe aceste călduri caniculare... La Giurgiu, unde au fost Duminică alegeri comunale, din 6000 alegători, abia au votat 4000, cu toate ademenirile opoziției și cu toate opinielile guvernamentale. E o decadnță vădită a formulei electorale, oamenii s’au plictisit, tot punând buletinul în urnă, scoțând deputați, senatori și consilieri comunali, fără să se aleagă, la urma urmelor, cu nimic. Românul știe un proverb : „Boiiară și caii mănâncă“... Cetățenii, adică, votează asudând, și candidații încasează diurnele. Impățirea muncii, nu-i așa ?, Ideia religioasă Ideia religioasă a început să cucerească tot mai mult spiritele marilor gânditori contimporani. Ea depășește granițele strâmte ale specialiștilor eclesiastici și se încadrează în fluviul larg al vieții spirituale, încât, în ondulația ideilor universale, această idee, prezintă, astăzi, o mai mare importanță. Pe alocurea se semnalează o adevărată efervescență religioasă. Este și acesta unul din semnele vremii. După materialismul veacului al XIX-lea, cu tot cortegiul de manifestări: ateiste, fracmasonice, idolatre, omul veacului al XX-lea, după amare ideziluzii în forțele omenești, se întoarce umilit spre ființa supremă, spre Dumnezeu. Această nouă Întorsătură spiritualistă se observă, in special, în domeniul filosofiei. Cel puțin două treimi din marii gânditori de astăzi subliniază în concepțiile lor, valoarea incomensurabilă a ideii religioase pentru armonia gândurilor, echilibrul social și uman. Așa fiind, ea intră in patrimo nie I. LĂNCRĂNJAN anul cuceririlor sufletești ale omenirii, în marea problemă a culturii umane. Nici un om cu mintea sănătoasă nu mai vede în religie un impediment pentru cultură. Dimpotrivă. Poate nici o altă idee nu alimentează cu mai multă prisosință această problemă, dacă, într’adevăr, prin cultură se înțelege tendința de mobilare a sufletului omenesc. S’ar ptueia susține chiar, într’o formă axiomatică, că religia se desăvârșește prin cultură, după cum cultura se spiritualizează prin religie. Așadar, departe de a vedea o antinomie între aceste două entități, din contră există o strânsă corelație, o indisolubilă legătură. Este aproape inimaginabil o cultură veritabilă lipsită de o atitudine în fața divinității și a sfințeniei, prin care se sugerează liniile tainice ale lumii și vieții. Totuși, s’ar putea trasa și unele puncte de demarcațiune între aceste două entități. Cultura are ca mobil plăsmuirea minții noastre, iar ca obiect cercetarea realității fenomenelor vieții, religia transcede această realitate, ancorându-se în transcedent. Chiar și atunci când o anume oramură de activitate științifică își proectează o lume care trece pragul lumii acesteia, ele rămân totuși simple postulate ale minții, dincolo de care legătura nu se poate face decât prin elemntele revelate ale religiei, al cărei ideal suprem este legătura indisolubilă dintre om și Dumnezeu. Sub acest raport, religia nu este o simplă componentă a culturii — cum o pretind unii, — ci ea este un aluat care fermentează, care desăvârșește opera de mobilare sufletească, dându-i pecetea de veșnicie. In această lumină este privită ideea religioasă de marii dascăli și conducători de oameni. In ce ne privește pe noi Românii, putem spune că astfel am simțit-o și trăit-o în decursul istoriei. Căci — spune I. P. S. Mitropolit Bălan — „facem parte dintr’un popor ale cărui convingeri adânci religioase fac parte chiar de la originea lui din însăși ființa sufletului său și alcătuesc cea mai solidă temelie a întregei sale vieți“. Tot ea constitue factorul „celei mai luminoase, mai strălucite, și mai adevărate tradiții culturale, tradiții de viață trăită profund, chiar dacă formele ei de înfățișare au fost mai simple, mai modeste a neamului nostru, în sufletul căruia s’a închegat din adânci experiențe seculare, care aduc pe un popor în contact cu însăși temeliile vieții, și din aspirațiile către lumină, proprii minții clare și simțiri vii cu care a înzestrat Dumnezeu pe român, din aceste elemente — zic — s’a închegat organic în noi aceea superioară și imperturbabilă armonie între credința și cultura, care și-a pus pecetea ei dealungul veacurilor pe sufletul neamului nostru“... Și: „Tendința spre armonie, care este o esențială trăsătură a caracterului nostru de rassă și care se evidențiază în toate ramurile de activitate și de gândire ale țăranului nostru — în țesăturile lui, în crestăturile de pe lemn, în poezia lui populară, în felul cum își întocmește gospodăria, în felul cum își potrivește gândurile despre raporturile sale cu lumea și cu semenii săi — această tendință spre armonie s’a obiectat și legea românească și ca o binecuvântare a păcii s’a întrupat în acea minunată sinteză, care a exclus orice conflict între credință și cultura noastră națională“. De altă parte, „Neamul nostru — spune d. I. Gh. Savin — nu este prin structura lui sufletească, un neam de simple contemplații mistice. Activ, mobil și voluntar, el cere traducerea in fapte a credințelor interioare. De aci datinile și practicile,cari au populat munții și poenile cu mănăstiri, schituri și paraclise, răscrucile drumurilor cu troițe frumos înflorate, iar bărăganele cu darul fântânelor pentru drumeții însetați. Și tot de aici prasnicile și pomenirile, sărindarele și ofrandele aduse bisericilor. Iar când a lipsit dreapta călăuză a gândului evanghelic, această cerință a sufletului popular, s’a adăpostit în crezuri și practice păstrate încă din vremi păgâne“. In același sens militează și de Marin Ștefănescu. Și dânsul vede un caracter de armonie în structura intimă a sufletului poprului nostru. Această armonie nu este insă, „sub formă de compromis, ci spiritualistă, sau de un spiritualism, dar nu utopic, excluzând cu totul realitatea, ci armonia, interpretând materia prin ideal și idealizând-o“... D-sa devine liric când recomandă acest ideal de armonie ca țintă a vieții noastre. Căci, „prin el își vor împlini destinul lor de purtători ai steagului nobleței printre celelalte neamuri“... Iar împlinirea acestui destin constitue fericirea omului. Sau cu propriile sale cuvinte: „Omul ajunge să simtă cu adevărat fericirea, când s’a înălțat până la concepția că el are un destin care stă în puterea lui Dumnezeu. Și tot rostul său este de-a lua cunoștință de faptul că destinul său poate să devină mai bun, în măsura în care el și-l împlinește ca un umil lucrător care își face tot mai mult datoria și aspiră tot mai puternic spre divin“*)., ( Ne mărginim la aceste câteva confirmări categorice, neîngăduindu-ne deocamdată, limita acestor coloane, să aducem și alte mărturii prețioase cu privire la valoarea imensă pe care o are ideea religioasă în general și pentru noi în special. S’a putut vedea, totuși, i din cele spuse forța dinamică ce o reprezintă în viața culturală a omenirii, năzuința de mobilare a sufletului uman aici pe pământ, tendința de armonie și fraternitate socială. Paralel cu aceasta am văzut prin mărturia autorilor citați, ce incomensurabilă putere de viață a fost este și poate să mai fie religia, pentru imponderabilele sufletești ale neamului nostru. *) ^ Marin Ștefănescu, Filosofia Românească, București 1922, p. IX și 25.