Ţara Noastră, aprilie 1935 (Anul 13, nr. 841-863)
1935-04-01 / nr. 841
ȚARA NOASTRĂ LITERATIM IDEI COMENTĂRIÍ Plastică rurală - Portul din Valea Almăjului — Cercetările noastre, produsul lent al unei experimentări inițiale, îmbrățișând un program destul de laborios și prin aceasta înțelegem destul de greu, vor scoate în lumină țară nicio rezervă, lucruri asupra cărora, fie din simplă neglijență, pe din oportunism profesional, s’a trecut cu vederea de către exploratorii mai mult sau mai puțin ai masselor. Primul capitol al expunerilor noastre îl vom consacra portului din Valea Almăjului. Poate că, potrivit unei experiențe metodologice, ar trebui să vorbim despre etnografia acestui ținut, însă având în vedere scopul nostru de a scoate concluzii sociale, credem că portul, fiind partea decorativă de care te iubești mai înotăi, e mai nimerit de a-l studia la început, fără să căutăm însă de a ne pune pe picior de război cu metodologia. O călătorie cu mașina de la Ialomița, o gară în apropierea Băilor Herculane, după un parcurs de o oră te aduce ia Petcova, granița Almăjului cu Crasna, ținut care cuprinde partea de sud a județului Severin până în apropierea Caransebeșului. Deși nu m [UNK] fi locul aci, dat fiind faptul că vorbim despre portul locuitorilor din Almăj, ținem totuși să remarcăm faptul că ne-a iubit numele ținutului de Craina, asemenea acelui de Craina de pe Valea Timocului. La sfârșitul lucrării ne rezervăm dreptul că consacram un capitol ținutului Craina, pentru a remarca anumite lucruri, ce s’ar putea reliefa mai bine pe bază de contraste, presupunem, pe lângă afinități firești de altfel, și o întreagă serie de deosebiri, imprimate de transfigurarea ineditului temporar, acidul de descompunere al manifestărilor sociale. Pervova sau Pârvova, sat destul de mare, prezintă contaminarea firească a două influențe : almăjană și crăineană. De aceea îl vom studia, ca atare, și în ceea ce privește portul, când ne vom ocupa de Craina, întrucât ni se pare nouă, că are mai mult caracteristica acelui ținut. După o călătorie anevoioasă, din cauza drumurilor prost îngrijite, ajungi în prima comună cu adevărat almăjană. Borlovenii-noui, sau cum i se mai zice de către localnici: Breazova și Breazu. Ceea ce te isbește mai întâi la portul almăjean din această comună este apariția pentru prima dată a „oprogelor” la femei. Oprogul este făcut dintr’o pânză țesută din mătasă de către țărancele almăjene, brodată cu înflorituri artistic executate. Pânza oprogului este îngustă și de ea se prind, cu o deosebită măiestrie .Ciucurii, făcuți din fire de lână și de mătase, colorați întocmai ca un curcubeu. Există în ticluirea motivelor colorante, ca exprimare decorativă, atăta măiestrie artistică, încât nu-ți vine să crezi că a ieșit din mâna unei țărance. Țărancele almăjene pun în mișcare toată forța lor creatoare la facerea opregelor, mai ales, dând naștere unui adevărat proces de emulare artistică. De altfel această întrecere Icaborativă este una din cele mai fericite caracteristici a locuitorilor din Valea Almăjului. In acest ținut nu s’a cuibărit încă germenul parazitar al lenei și faptul constitue o bună chezășie pentru viitor. Opregul — acest minunat trofeu tradițional — îl poartă deopotrivă fetele și femeile, atât în zilele de lucru, căt și în cele de sărbătoare. Cele pentru sărbători sunt însă mai artistic executate. Astăzi „ciucurii” cari atârnă de pânza opregului, pe lângă materialul de „vrăsie", (cuvântul e de origine sârbă), din fire de lână, se mai fac și din mătase și „sârmă”, sau bomagic artificial. Almăjenii socot opregul pe un plan de superioritate artistică și în multe din chiuiturile și doinele lor vei întâlni preaslăvirea acestui minunat capitol de îmbrăcăminte feminină. Iată de exemplu: „Măi mândruță gî la Birăbu’ Cum îți flustură opriăga, Jumâtat’se roșior, Jumătat’se megrișor. Refren: Hai, zdrănga, zdrănga, zdra”. Am citat acest text poporan anume pentru a demonstra, pe date absolut sigure cetitorilor, importanța acestui însemnat element decorativ, în complexitatea portului din Almăj. Din informațiunile ce am obținut, în urma unor îndelungate cercetări, se poate ști, în mod cert, că în vremurile mai vechi, acum un secol și mai înainte chiar, se purtau oprege de către femei, atât în partea anterioară, cât și partea posterioară a părții inferioare a corpului. Astăzi, datorită unor împrejurări de justificare practică, opregul este înlocuit în partea anterioară cu așa numitele „corrente”. Un bătrân, pe care l-am întrebat despre înlocuirea aceasta mi-a răspuns desnădăjduit: ,,’Năint’se vremiă a fost mai multă bogăție în Almăj; acuma o ’nvint luxu, și sărăcia în țară și nu șciu ungie-o s’agiungem’. Iată cum se exprimă acest venerabil țăran din comuna Borloveniivechi, deși înlocuirea prin „catrențe” nu constitue o grea reformă a portului, fiindcă și aceste obiecte sunt construite pitoresc, având o atmosferă decorativă intimă și nicidecum improvizată de aiurea, pe pânza „cotrenței" care se cumpără de la „dochian” (prăvălie), cum zic țăranii, se execută înflorituri frumoase, sau cum li se zice în limba locului „mustre".. E locul aici să subliniez un fapt semnificativ: din regiunile cercetate până în prezent numai în Valea Almăjului m’a izbit foarte mult faptul că fetele și chiar nevestele se întovărășesc câte 2-3, maximum 4, numindu-se „ortace” (de origine ungurească). Ele lucrează împreună acelaș model și caută întotdeauna să scoată ceva mai bun decât celelalte partide. De obicei, „arteria” e condiționată de starea materială și de valoarea esteticei individuale a fizicului. 0. I. Teodor Scarlat: „Claviaturi“ — Editura „Bucovina44 “ . Cu volumul de poeme al d-lui Teodor Scarlat, tineretul scriitoricesc a cucerit o victorie în lupta sa pentru afirmare. Apărută într-o ireproșabilă ținută grafică, prim adânca înțelegere a d-lui I. E. Torouțiu, cartea acestui tânăr se plasează prin sentimentele ce o animă, prin virtuozitatea cu care aceste sentimente sunt turnate în tiparele expresiilor de o isbitoare noutate, alâturi de tot ce are mai autentic, în materie de artă, lirica noastră postbelică. La puțini dintre poeții tineri autohtoni, sensibilitatea cunoaște atăta expansiune spre lumea de dincolo de cotidianul grăbit. Și peste această gamă de emotivitate stărne vie atmosfera aristocrată a imaginei uneori de o înaltă simplitate. La frumusețea impecabilă a pastelului se alătură magia atât de evocatore a impresiei poetice, impresie pe care poetul se pare că o recepționează pe o undă de mare tensiune sufletească. Este în poezia d-lui Teodor Scarlat o particularitate specifică: acela de a-și reprezenta lumea, scăldată într’o infinită leae de culori și mvrezme. Câteodată poetul cântă trist, ■nostalgic, imaterial, balada unor eroi plăsmuiți poate din pasta insomniilor sale, împletind haoticul imaginilor cu realitatea dureroasă, neacomodată spiritului său de elită, poetul Teodor Scarlat isbutește să înscrie la răspântia poeziei noastre o curbă de scântei pentru azi și poate un nume pentru mâine. Justificatoare acestei afirmații stă ultima poezie întitulată „Răvaș”. Nu pricepem tăcerea atât de bine organizată în jurul unei cărți în care pulsează talentul cel mai autentic al acestei generații zăpăcite, dezorientate. Străină de orice influență la o respectabilă distanță de tot ce este banal, poezia confratelui închide în versul ei sobru sbuciumul unui suflet de elită, măcinat de pasiuni neprecise și de pietrele de moară ale unei vieți de mizerie și acută neliniște. Amatorul de poezie adevărată va găsi în volumul d-lui Teodor Scarlat, tot ceea ce noi, în spațiul rezervat acestei cronici, n’am putut să transpunem. Și desigur că în mare parte nici să discutăm. Silviu Lazăr f \ O carte a generației tinere — —ui -----— —„Convoiul Flămânzilor", roman, de George Acsinteanu — încep să scriu despre această carte cu o amintire tristă, care și azi îmi stătue în suflet, ca ceva amar. Când s’a terminat marele război și lucrurile omenești și-au reluat mersul firesc, toți oamenii vârstnici din această țară ne fericeau pe noi, generația tânără, că vom fi fericiți. Avem o țară mărită, cu toți frații laolaltă, bogăția ne surâde și își așteaptă să vină această generație, pentru a se ferici. Au trecut anii ca într’un vârtej amețitor. S’au sfărâmat visuri, s’au prăbușit idoli și din ochi au început să picure lacrămile suferinței ce mista la orizontul unui viitor vitreg. In aceste ceasuri de tristețe, de crudă amăgire, ne-am cunoscut cu Acsinteanu. Ne-am strâns mâna înghețată de frigul unei ierni rebelă și am murmurat simultan aceleași vorbe... tinerețe... visuri spulberate... mizeria. Ochii s’au înțeles și sufletul a închis în aceiași clipă două dureri, două tinereți nefericite. De unde va veni vre un sprijin, o mână de îndurare omenească? De nicăeri, era ecoul. Dar tinerețea învinge și treime să învingă. Insă victoria este deficitară pentru noi, acest tineret sbuciumat, căci rănile sufletești se pot vindeca, dar cele fizice stărite, ne ruinează. Nu ne lamentăm, dar regretăm doar suficienta noastră Putere de muncă, pentru Patrie și civilizație, din cauza acestui trecut. Și astăzi, după ce am trecut în suflet, toată arta cu care este scrisă această carte, a noastră, a voastră, a tuturor, numită „Convoiul Flămânzilor“, dați-mi voi, iubiți cititori, să o cercetăm, în lumina celor mai sincere sentimente critice. Subiectul acestei cărți, scrisă de sufletul unui om, care a suferit, a iubit, a fost urât și care totuși nu s’a dăruit morții, este luat din cadrul unei vieți, sbuciumată dar totuși frumoasă. E o împletire de vis și amăgire de pasiune și victorie, în care omul, amețit se învârtește năucit de acest haos pământesc. Un tânăr Traian Boeziu, băiat tăiat din brazda pământului românesc, îndură foame, pentru a putea să învețe. Chinuit, reușește să rămână doar un intelectual sărac, într’adevăr sărac. De nici ori nici o rază de soare, nici un zâmbet, nici o speranță. Atunci se hotărăște să termine cu viața aceasta nesuferită. Dar în cale se ivește Laura, o fată frumoasă, doritoare de viață. Optimismul acestui înger, îi dă puteri noi de viață, îi infuzează o doză de speranțe și de înălțare, peste nevrednicia cotidiană. O boală a lui Traian, strânge și mai mult legăturile între el și Laura. Dar când se întoarce din convalescența petrecută la țară, află două lucruri. Este numit asistent al profesorului de filologie Damian Storin. Dar nu mai găsește pe Laura. Și o Doamne, poate să viețuiască un tânăr, fără lumină, fără soare, fără zâmbete și râs cristalin? Calvarul e tot viață, dar nu trăită, ci risipită în suferințe și sbucium. Și într’o seară, la masă cu profesorul său, Traian își desvălue suferința. Iubește pe Laura. La auzul acestui nume Damian Storin rămâne năucit. O iubia și el, o păstra ca o ultimă mulțumire a unei vieți omenești. Insă vede că trebue să cedeze. E în fața lui o tinerețe, o viață, două inimi ce se iubesc. Și se aruncă în fața unui tren. Toată averea o lasă Laurei și lui Traian. Aici romanul se termină, își lasă ultima filă grea de atâta simțire, de atâta artă, peste un subiect. Ghiare D. Remus Dumitrescu, deși debutant, ne-a dat o carte bună în romanul său „Ghiare”, care a fost semnalat și remarcat de critică. Volumul, prezentabil din punct de vedere tehnic, a apărut în editura „Cartea Românească”. La rândul La Braid, în Munții Apuseni, acest săptămânal își cointiiuă cu îndârjire apariția dând prin slova lui tipărită hrana sufletească populației din jur. Teatrul Comoedia Intr’o montare senzațională și o distribuție de întâia linie, teatrul Comoedia reprezintă Luni 1 Aprilie crt., orele 9 seara,celebra piesă „Ploaie", trei acte de Sommerset Maugham, peste o Viață de oameni. Este în acest roman, o luptă dintre două generații, care se întâlnesc, se înlănțue în mersul vieții, pentru a învinge sau a fi învinse. Traian este un suflet înaripat, de om crescut în asperitatea unei vieți cinstită. Iubește cu pasiune, frumosul și dragostea, viața și oameni. Se străduește să respingă neagra mizerie, cu puterea tinereței și a spiritului ales. Iar Damian Storin este un înțelegător adânc al tainei sufletului omenesc. Când vede că nu poate să treacă prin viață cu aceeași mândrie de cuceritor, se lasă să fie învins, să piară. Dar fiecare pagină închide în ea un conținut ales, o muncă de artist al cuvântului și al unei simțiri de fină sensibilitate creatoare. George Acsinteanu a cucerit cu această carte, un loc de mare cinste în rândul fruntașilor scrisului românesc. Romanul „Convoiul Flămânzilor“ este o lucrare isbucnită dintr’o minte de artist. Pentru toată suferința îndurată de la viață, Acsinteanu își primește azi răsplata: are o carte, care îi va cinsti numele și literatura românească. C. Dan Pantazescu Idolii de lut Cartea d-lui Mihail Șeitan, intitulată — în timpurile acestea de frământări și prăbușiri de valori — atât de sugestiv . Idolii de lut a obținut un remarcabil succes și e o carte care merită să fie citită. Convoiul flămânzilor Romanul în care d. George Acsinteanu zugrăvește atât de frumos nevoile cu care luptă tineretul de azi a fost bine primit de critică și de opinia publică.. Editura „Cultura Națională” și-a făcut un merit din editarea lui.O Conferință Duminică, 31 Martie, ora 9 seara, va avea loc la Fundația Dalles, conferința d-lui Teodor Prumescu, fost societar al Teatrului Național din Cernăuți, care va vorbi despre: „Senzaționalul turnării unui film în CINEMA Cinematograful ca instrument de culturalizare a maselor, are un rol a cărui importanță, este îndeajuns de apreciată. Această importanță i se atribue mai ales prin putința, neegalată încă, de difuzare. Un film poate valora adesea și influența întotdeauna mulțimi impresionante prin numărul lor. Școala mai ales, are o inexorabilă nevoe de acest factor de instrucție și educare, care poate fi cinematograful. Dacă adesea, latura lui culturală, este cu desăvârșire absentă, faptul se datorește capitalului bănesc, care cere partea cea mai importantă în industria cinematografică. Printr-o decizie a Consiliului de miniștri, școlarii au fost puși în imposibilitate de a mai fregventa spectacolele rezervate adulților. Măsura a fost socotită de mulți ca utilă, mai ales că în ultimul timp, ecranele noastre au fost literalmente inundate de filme imorale sau obscene. Tot atunci, s-a luat o hotărîre, care a căpătat aprobarea unanimă, de a se organiza spectacole, anume alcătuite, pentru școlari. Din nefericire, spectacolele culturale nu au avut ecoul dorit mai ales față de autorități și ele au fost abandonate, prin însăși natura lucrurilor. De atunci, școlarii nu au spectacolele lor, ministerul Instrucțiunii le-a interzis să vadă filmele rezervate adulților. Frauda și-a făcut însă loc, tot mai accentuat, tot mai primejdios. Școlarii, de multe ori cu asentimentul părinților, fără numere la braț și cu o pălărie de fetru pe cap, vizitează cinematografele și atrași de reclamele deșănțate, ce se fac, tocmai filmelor submediocre sau imorale, prin temele criminale ce prezintă, se educă la această școală a crimei și a perdiției. Iată dar, o însemnată categorie, privată de hrana spectaculoasă și culturală. Casele de locație, au avut o însemnată contribuție în sabotarea spectacolelor culturale. Meschinăria lor este prea evidentă, spiritul mercantil le domina prea mult, ca să fi fost capabile de un gest, pe care nu l-au prețuit cum se cuvine. Au socotit că organizându-se matineim culturale duminicale, vor pierde prea mult, din cauză că la aceste programe, nu va veni „marele public“. Mai este tot atât de adevărat, că autoritățile noastre, nu au reacționat cum se cuvenea, la actul meschin de sabotare, al caselor de locație. In sfârșit cari au fost cauzele, mai mari sau mai mici, cari au contribuit ca spectacolele culturale, să fie abandonate, înainte de a lua ființă, spectacolele educative rezervate școlarilor trebue reeditate. Mijloacele sunt multe și organizate pe baze serioase ar putea da rezultate nesperat de bune. Matador-film recidivist Am scris la timp despre cazul firmei Matador-film, care a închiriat un film la două cinematografe, și despre scandalul rar, ivit cu aceasta ocazie în comerțul cinematografic. Acum aflăm, că Matadorfilm, oficina ungurească de propagandă a căzut în recidivă, întrebăm autoritățile și forurile cinematografice, dacă Matador-film este tabu, și dacă împotriva acestei unelte ungurești, nu se poate lua nici o măsură? .. . —— Spectacole pentru școlari Orar: teatru-cinema TEARUL NAȚIONAL: Făcliile. OPERA: Aida. REGINA MARIA : Simuinul. TEATRUL VESEL: Capitularea Titinei. TEATRUL COMOEDIA: Iacob. ARO: O noapte de dragoste. TRIANON: Divorțul vesel. VOX: Domnita Codrului. CAPITOL și ROXY : Văduva veselă A. R. P. A. a fost Corso, renovat. Nopți moscovite, jurnal și completare. CORSO: Umbra misterioasă. SELECT: Nu vă jucați cu dragostea. BULEVARD: Malec răpit de gangsteri. REGAL: Fata care spune un. RIO: Sorrel și Fiul. FEMINA: Datorie și iubire. LIDO: La fetița blondă și Ordonanța. OMNIA: Tony și Stan. și Bran în Bal la Hollywood. FORUM: Fecioarele din Wimpole street și Miracolul. PACHE: Contele Woronzeff și Ciulită. O revenire la literatura bună se încearcă. Prinde greu încercarea, dar — mărturisim — este cu atât mai necesară. Publicul îmbuibat cu scris prost (și aici o bună parte din vină cade și asupra editorilor) a început să se deprindă cu acest soiu de maculatură literară și nu-i vine să se desbare de el. Dar, atât scriitorii, cât și editorii nu trebue să țină cont de asta: ei au datoria de a scrie și tipări opere sănătoase, accesibile pentru toate timpurile, nu numai pentru momentul actual. Că există o modă literară e neîntoelnic. Modă există de-altfel în toate domeniile. Dar ea nu este dătătoare de ton decât pentru anumite cantități electorale, chiar dacă ar fi să ne înspăimânte procentul ridicat al aderenților de acest gen și mai are o notă de inferioară distincție: dispare tocmai când nu te aștepți. Pentru asta însă nu e nevoe să insistăm prea mult. Publicul este făcut să freamăte pentru orice mic și neînsemnat prilej. Altfel, e de crezut, el nici n’ar avea cu ce să-și împace curiozitatea banală. Opinia publică veritabilă nu o formează însă o anume cantitate numerică de oameni. Vulgul își are o opinie a lui, una lipsită de semnificație, fadă. Intelectualii constituesc o lume aparte. Editorii, la ei trebue să se gândească mai înainte de toate, daca intențiile lor sunt curate și nu urmăresc numaidecât un profit material cât mai mare. Am făcut obiecțiile de mai sus, pentru a putea scoate în mai multă lumină o încercare de bine, pe teren editorial. Reactualizarea lui Calistrat Hogaș constitue pentru editura care a înfăptuit retipărirea operii sale, una dintre cele mai însemnate opere de bine în serviciul literaturii noastre. E un început de revenire la matca adevăratei literaturi, pentru care milităm neîntrerupt dela această tribună. Scrisul limpede al istețului moldovean, descrierile lui amănunțite și pitorești, în sfârșit toată gama frumuseților naturii, îți trezescăintr’odată dorul la viață, să colinzi locurile, pentru a contempla peisagii și a respira libertate, întocmai cum a făcut Calistrat Hogaș. N’a avut un continuator demn de preocupările sale. Și din cauza aceasta reeditarea operei e binevenită. Humorul său fin, întotdeauna redat printr’o atenuare în expresii, nu-l mai întâlnim decât o singură dată, deși într’o doză mai puțin autentică, la Coralii mul -scriitoare dispărută tocmai la începutul carierei ei. Proza sclipitoare a lui Calistrat Hogaș, scănteelile de imagini, coloratura expresiei, fac din descrierile sale un permanent, izvor de savoare artistică. Nimic nu-i forțat, totul e redat fidel și cu o distinsă naturaleță. Pentru tineret, mai ales, volumul „Prin munții Neamțului“ ar putea să deschidă cu ușurință sufletele, să-l facă atent la o viață curată și limpede, întocmai cum a fost scrisul prozatorului Calistrat Hogaș. » D. Horia Miclescu, ale cărui bucăți publicate în reviste, ne-au prezis un scriitor cu multe resurse, ne întărește părerea cu un volum de nuvele. Și mă simt îndatorat să fac o remarcă: e unul din rarii scriitori ce nu-și inaugurează cariera cu un roman. Mulți cred, că a scrie nuvelă astăzi e într’un fel banal. Aceștia cred că a trecut timpul nuvelei. E gravă afirmație. In literatură nu există sezon. N’are ce căuta. Scrisul urmează directiva unei atitudini spirituale, e legat de un proces static, nu dinamic, al existenței noastre. In balanța valorii el are o greutate simbolică, austeră. Sunt lucruri însă pe cari mulți nu vor să le ia în seamă, deși nu se văd motivele ce i-ar putea reține deja așa ceva, cu atât mai mult cu cât adevărul rezidă tocmai în ceea ce am afirmat mai sus. Mazuru, cartea de nuvele a d-lui Horia Miclescu, cuprinde în ea fragmente de autentică viață. Subiectul bucăților e luat de la țară, autorul redă lucruri văzute sau trăite (ceea ce-i mai puțin probabil), stilizăndu-le. Dezacordul unor anumite stări, pătrunderea psihologică a eroilor, — statuete de gând într’o sală de vid, — descrierea peisagiilor, fac din cartea d-lui Horia Miclescu o preocupare pentru cel ce a cetit-o. Transpiră din lectura bucăților o undă de nostalgie, ce duce gândurile cetitorului departe, în pridvorul amintirilor. Scrisă într’o limbă cursivă, în concordanță cu tema bucăților, neabuzând niciodată de facilitatea expresiei „Mazuru“ d-lui Miclescu inaugurează renașterea nuvelei românești, sub auspicii bune. Cronica literară Calistrat Hogaș: Prin munții Neamțului Horia Miclescu: Mazuru xox- I. Moartea fratelui meu Romanul d-lui G. M. Vlădescu, apărut în a doua ediție, a obținut premiul „Femina” din Paris. Comitetul, care a cercetat lucrările alpăruite și s’a fixat asupra acestei excepționale lucrări, a fost prezidat de M. S. Regina Maria a României și alcătuit din d-nele Irena Procopiu, Sarmissa Bibescu-Alimănișteanu, Z. Caribolu și Luicia Vichy- Păun. „Moartea fratelui meu” evidențiază nu numai talentul autorului, ci și priceperea și solicitudinea editurii „Cugetarea”, care l-a tipărit și l-a lansat. între atitudine și lașitate De la un timp încoace se petrece un fenomen curios în lumea publicisticei. Un tânăr scriitor, căruia dorul de ascensiune ii face prea mult bine, s’agață mereu de câte o biată scriitoare; la ’nceput o laudă, apoi începe s’o înjure, după un tipic de mahala (probabil că la mijloc e vorba de o afinitate nativă). Cazul e fără precedent. Noi știm una și bună: când te doare ceva, te duci la medic. Dacă ești îndrăgostit îți faci de cap, iar când aleasa inimii îți refuză dragostea, te consolezi cum poți. Ce să vedeți însă? D. N. Crevedița s’agață de toate tinerele scriitoare. La început, se laudă pentru ca să le iubească și la sfârșit le înjură pentru că nu-l acceptă. La început, când d-ra M. Rădulescu descinsese în lumea literelor, cine-i cânta osanalele la fiecare ocazie ? Desigur. Crevedia. Nu vă întrebați de ce ? Și mai ales ar fi bine să știm, dacă la baza aprecierilor de atunci era stau nu un motiv temeinic. Fiindcă în felul aceștia am fi complect edificați asupra criteriilor de apreciere a acestui autor de „dragoste cu termen redus“ (e posibil ca reducerea să se fi extins și ’n alte domenii ale manifestărilor sale). Dar mai lipsită de sms este cea de-a doua atitudine a d-lui N. Grevedia: denigrarea d-rei Marta Rădulescu. Noi, aici nu vom face procesul d-rei Marta Rădulecu. De altfel nici nu am avut o asemenea intenție. Ceea ce ne preocupă este să prezintăm cetitorilor noștri un exemplu autentic de lipsă de sinceritate, isvorît dintr’un intelect bolnav, plin de sine, cu toate goliciunile spirituale a autorului. . Și mai vrem să stabilim un lucru: D. N. Crevedia dă naștere la polemici de genul acesta, la anumite ocazii. Bunăoară, când este vorba să i se tipărească vreo carte. Proaspătul nostru „rumănaș“ este destul de clar naibii: știe el că reclama feminină e botezată cu lapte și cu miere. Ori le lauzi, ori le -njuri, femeile îți poartă numele în permanență pe buze și cartea ți se vinde pe bani grași. Că cele ce afirmam mai sus sunt adevărate, amintesc că și acum d. N. Crevedia s’a legat de două debutante. Ba le-a făcut și complimente (mă îndoesc dacă mâine n’o să le ’njure, după un obiceiu ce denotă alesele sale maniere).E vorba de Anișoara Odeanu, despre care noi am vorbit în coloanele acestea și despre Florica Mumuiariu. Ar fi de știut ce nu-l lasă în pace pe d. Crevedia ? Nu se poate odihni din cauza scriitoarelor ? Dumitru Imfoiescu loan Bianu (Utfinave din pag. I«a) jastă galerie de înaintași, urziri ai gândirii românești mo 2rne. Noi, care cincizeci de ani mai bine am resimțit palpiind frământarea lui I. Bianu, intem prea supuși de durerea apei ca sa-i putem cumpăni azi rednicia și s’o putem arăta saproapelui. Analistul de mâine o va întârzia însă să schițeze rofilul intelectual al distinsului blog și istoric literar, ale cărui luciri au luminat în tainele trenului nostru- Judecătorul obitiv se va opri de pildă‘a Bib-ografia românească veche sau studiile Manuscriptelor sau documentelor românești, ca la pozele de amplă orientare, merte să rămână cărți fundamente fie seama specialiștilor, tot astfel cercetările sale de literatură veche și nouă vor fi invocate, ca tot atâtea dovezi ale unui spirit științific perfect înzestrat cu toată armatura trebuincioasă. * Ceea ce-i dă însă vieții lui I. Bianu o semnificare particulară și dispariției lui o părere de rău mult mai intensă, e legătura cu Academia Română. De când există instituția, a trecut pe aici în cursul anilor o întreagă pleiadă de aleși. Din portretele de pe pereți ne privesc chipuri luminoase de scriitori și savanți. Fiecare a semănat un gând, a lansat o preocupare. Din toate laolaltă s’a închegat prestigiul care a introdus această aulă în conștiința publică. Unul singur a fost pentru care Academia a însemnat rostul de căpetenie al unei vieți. Este I. Bianu. Noțiunea însăși a așezământului nostru e legată de numele lui. El n’a fost ous pe aici, a fost acasă. Academia a înzestrat-o el, e opera lui nemuritoare. Stăpân și majordom a petrecut sub aceste ziduri vechi adunând cărți și azi și mâine, peste o jumătate de secol. Nu există nici colț să nu-l fi chibzuit, toaie în bibliotecă să n’o fi atins. O nobilă și anahronică pasiune de humanist bibliofil strălucea în pupilele vii ale acestui cap caracteristic de țăran de pe Târnave. De unde aducea el oare impulsul supranivilizat de fanatic al cărții? De la Cipariu sau Moldovănul dela Blaj, al căror ucenic a fost, de la vizionarul Treboniu Laurian, dela biblioteca din Milano unde și-a desăvâșit studiile, sau de la Dimitrie Sturdza care a ocrotit neîncetat din primele zile pe tânărul învățat? Numai cine i-a văzut degetele alunecând cu savoare pe pergamentul unui vechi codice al limbii românești , sau i-a surprins clipirile șirete după o achiziție rarisimă pe seama bibliotecii, numai acela va putea aprecia munca, competența și patima neobositului colecționar al neamului. Sub mâinile lui, dintr’un maldăr de cărți răvășite, după cincizeci și șapte de ani de neîntreruptă privighere, aproape o jumătate de milion de volume s’au așezat în rafturile neîncăpătoare și sărace ale Academiei. Dar activitatea aceasta a fost mult mai complexă și mai dificilă. La Academie, dincolo de bibliotecă cerea cuvânt un șir întreg de obligații care de care mai migăloase și mai disparate. Aici s’au administrat fonduri, s'au editat cărți, s'au gospodărit moșii, s’au împărțit premii, s’au supraveghiat școli... Un lung convoi de îndatoriri fără înrudiri una cu alta. Toate se concentrau la I. Bianu, catalogate meticulos, cumpănite pe toate laturile, urmărind invariabil același scop: beneficiul Academiei, interpretat cu demnitate și devotament. Scrupulul corectitudinii era Împins până la extrem, o promptitudine occidentală diriguia totul. Cât despre ordine, ce să mai vorbim, era formula lui sacramentală. Decenii dearândul ei a păstrat-o în același ritm al muncii oneste. Și cu toate acestea, omul socotelilor precise n’a fost un mizantrop retras după obloanele unei mândrii reci și disprețuitoare. Dimpotrivă, I. Bianu era un temperament deschis, fire blândă, înclinând spre umor și duioșie. Câte anecdote de ale lui n’au descrețit frunțile bătrânilor colegi... Glumeț, cu nuanțe de fină ironie, muindu-și săgețile in discreție și eleganță, el urmărea cu un viu criticism toate fenomenele din jurul lui. Marea dramă a neamului însă i-a stârnit totdeauna valuri adânci în suflet. El a fost deslipit de Ardeal, desrădăcinat niciodată. Cine nu știe cum, sub vitregia anilor de demult, Bianu, sfetnic al șefului unui mare partid, a fost un factor politic care înrâurea ițele mișcării de peste munți. Blajul trăia permanent în amintirea lui și era un punct fix în programul lui de viață. Soarta i-a hărăzit norocul de-a vedea biruința cea mare, în fața căreia s’a cutremurat în toate fibrele de simțire... După război, spectator neadormit, înregistrând și linii mari și detalii, el nu s’a înșelat nici în aprecierea situațiilor, nici în judecarea oamenilor. In fața revărsării tulburi postbelice, vechiul luptător național a rămas departe de orice deșertăciune, n’a cerut nimic. Câte făpturi improvizate, adeseori strâmbe sau monstruoase, nu s’au agitat pe atunci pe ecranul vieții publice, emulgându-i indulgență sau amară osândă? De câte ori n’a văzut mâini nepricepute lovind în clonodii sfinte ale unor altare străvechi, de câte ori n’a simțit desgustul pe urma diletantismului frivol care năpădise arena?. In toate împrejurările, acolo în biroul lui modest, unde severitatea lui Dimitrie Sturdza te privea din bustul de marmoră albă, Bianu își rostea sentința cu obrazul crispat de amărăciune... Așa a mers înainte zi cu zi, ceas cu ceas, păzind destinele Academiei. Când deunăzi, apropiindu-se de pragul anilor optzeci s-a îmbolnăvit, el a înțeles cu seninătate că stă la poarta amurgului de veci care se poate deschide din clipă în clipă. Echilibrat și clar văzător ca totdeauna și-a pus hârtiile în regulă, a verificat acte, a însemnat cele din urmă dorințe și, ca să lase totul în absolută ordine, și-a pregătit însuși telegramele care anunțau rudele și prietenii— Ion Bianu a decedat. Da, a murit Ion Bianu, dar la groapa lui învie un învățământ: numai cu astfel de oameni se ține o societate, se creează o civilizație și se clădește o viață de stat! OCTAVIAN GOGA 4