Ţara Noastră, aprilie 1935 (Anul 13, nr. 841-863)

1935-04-01 / nr. 841

ȚARA NOASTRĂ LITERATIM IDEI COMENTĂRIÍ Plastică rurală - Portul din Valea Almăjului — Cercetările noastre, produsul lent al unei experimentări inițiale, îm­brățișând un program destul de la­borios și prin aceasta înțelegem destul de greu, vor scoate în lumină țară nicio rezervă, lucruri asupra cărora, fie din simplă neglijență, pe din oportunism profesional, s’a trecut cu vederea de către exploratorii mai mult sau mai puțin ai masselor. Pri­­mul capitol al expunerilor noastre îl vom consacra portului din Valea Almăjului. Poate că, potrivit unei experiențe metodologice, ar trebui să vorbim despre etnografia acestui ținut, însă având în vedere scopul nostru de­ a scoate concluzii sociale, credem că portul, fiind partea decorativă de care te iubești mai înotăi, e mai ni­merit de a-l studia la început, fără să căutăm însă de a ne pune pe pi­cior de război cu metodologia. O că­lătorie cu mașina de la Ialomița, o gară în apropierea Băilor Hercula­­ne, după un parcurs de o oră te­ a­­duce ia Petcova, granița Almăjului cu Crasna, ținut care cuprinde par­tea d­e sud a județului Severin până în apropierea Caransebeșului. Deși nu m [UNK] fi locul aci, dat fiind faptul că vorbim despre portul locuitorilor din Almăj, ținem totuși să remarcăm faptul că ne-a iubit numele ținutu­lui de Craina, asemenea acelui de Craina de pe Valea Timocului. La sfârșitul lucrării ne rezervăm dreptul că consacram un capitol ținutului Craina, pentru a remarca anumite lucruri, ce s’ar putea reliefa mai bine pe bază de contraste, presupu­nem, pe lângă afinități firești de altfel, și o întreagă serie de deose­biri, imprimate de transfigurarea ineditului temporar, acidul de des­compunere al manifestărilor sociale. Pervova sau Pârvova, sat destul­­ de mare, prezintă contaminarea fi­rească a două influențe : almăjană și crăineană. De aceea îl vom stu­dia, ca atare, și în ceea ce privește portul, când ne vom ocupa de Crai­na, întrucât ni se pare nouă, că are mai mult caracteristica acelui ținut. După o călătorie anevoioasă, din cauza drumurilor prost îngrijite, a­­jungi în prima comună cu adevă­rat almăjană. Borlovenii-noui, sau cum i se mai zice de către localnici: Breazova și Breazu. Ceea ce te is­­bește mai întâi la portul almăjean din această comună este apariția pentru prima dată a „oprogelor” la femei. Oprogul este făcut dintr’o pânză țesută din mătasă de către țărancele almăjene, brodată cu în­florituri artistic executate. Pânza oprogului este îngustă și de ea se prind, cu o deosebită măiestrie .Ciucurii­, făcuți din fire de lână și de mătase, colorați întocmai ca un curcubeu. Există în ticluirea motivelor colo­rante, ca exprimare decorativă, a­­tăta măiestrie artistică, încât nu-ți vine să crezi că a ieșit din mâna unei țărance. Țărancele almăjene pun în mișcare toată forța lor crea­toare la facerea opregelor, mai ales, dând naștere unui adevărat proces de emulare artistică. De altfel această întrecere Icabo­­rativă este una din cele mai feri­cite caracteristici a locuitorilor din Valea Almăjului. In acest ținut nu s’a cuibărit încă germenul parazitar al lenei și faptul constitue o bună chezășie pentru viitor. Opregul — acest minunat trofeu tradițional — îl poartă deopotrivă fetele și femeile, atât în zilele de lucru, căt și în cele de sărbătoare. Cele pentru sărbători sunt însă mai artistic executate. Astăzi „ciucurii” cari atârnă de pânza opregului, pe lângă materialul de „vrăsie", (cu­vântul e de origine sârbă), din fire de lână, se mai fac și din mă­tase și „sârmă”, sau bomagic arti­ficial. Almăjenii socot opregul pe un plan de superioritate artistică și în multe din chiuiturile și doinele lor vei întâlni preaslăvirea acestui minunat capitol de îmbrăcăminte feminină. Iată de exemplu: „Măi mândruță gî la Birăbu’ Cum îți flustură opriăga, Jumâtat’se roșior, Jumătat’se m­egrișor. Refren: Hai, zdrănga, zdrănga, zdra”. Am citat acest text poporan anu­me pentru a demonstra, pe date ab­solut sigure cetitorilor, importanța acestui însemnat element decorativ, în complexitatea portului din Al­măj. Din informațiunile ce am obținut, în urma unor îndelungate cercetări, se poate ști, în mod cert, că în vre­murile mai vechi, acum un secol și mai înainte chiar, se purtau oprege de către femei, atât în partea an­terioară, cât și partea poster­ioară a părții inferioare a corpului. As­tăzi, datorită unor împrejurări de justificare practică, opregul este în­locuit în partea anterioară cu așa numitele „corrente”. Un bătrân, pe care l-am întrebat despre înlocuirea aceasta mi-a răs­puns desnădăjduit: ,,’Năint’se vre­­miă a fost mai multă bogăție în Almăj; acuma o ’nvint luxu, și să­răcia în țară și nu șciu ungie-o s’a­­giungem’. Iată cum se exprimă acest vene­rabil țăran din comuna Borlovenii­­vechi, deși înlocuirea p­rin „catren­­țe” nu constitue o grea reformă a portului, fiindcă și aceste obiecte sunt construite pitoresc, având o atmosferă decorativă intimă și nici­decum improvizată de aiurea, pe pânza „cotrenței" care se cumpără de la „dochian” (prăvălie), cum zic țăranii, se execută înflorituri fru­moase, sau cum li se zice în limba locului „mustre".. E locul aici să subliniez un fapt semnificativ: din regiunile cercetate până în prezent numai în Valea Almăjului m’a izbit foarte mult faptul că fetele și chiar nevestele se întovărășesc câte 2-3, maximum 4, numindu-se „ortace” (de origine ungurească). Ele lucrea­ză împreună acelaș model și caută întotdeauna să scoată ceva m­ai bun decât celelalte partide. De obicei, „arteria” e condiționată de starea materială și de valoarea esteticei in­dividuale a fizicului. 0. I. Teodor Scarlat: „Claviaturi“ — Editura „Bucovina44 “ . Cu volumul de poeme al d-lui Teodor Scarlat, tineretul scriitori­cesc a cucerit o victorie în lupta sa pentru afirmare. Apărută într-o ire­proșabilă ținută grafică, prim a­­dânca înțelegere a d-lui I. E. To­­rouțiu, cartea acestui tânăr se pla­sează prin sentimentele ce o animă, prin virtuozitatea cu care aceste sentimente sunt turnate în tiparele expresiilor de o isbitoare noutate, a­­lâturi de tot ce are mai autentic, în materie de artă, lirica noastră postbelică. La puțini dintre poeții tineri au­tohtoni, sensibilitatea cunoaște a­­tăta expansiune spre lumea de din­colo de cotidianul grăbit. Și peste această gamă de emotivitate stărne vie atmosfera aristocrată a imaginei uneori de o înaltă simplitate. La frumusețea impecabilă a pas­telului se alătură magia atât de e­­vocatore a impresiei poetice, im­presie pe care poetul se pare că o recepționează pe­ o undă de mare tensiune sufletească. Este în poezia d-lui Teodor Scarlat o particulari­tate specifică: acela de a-și repre­­zenta lumea, scăldată într’o infinită leae de culori și mvrezme. Câte­odată poetul cântă trist, ■nostalgic, imaterial, balada unor eroi plăsmuiți poate din pasta in­somniilor sale, împletind haoticul imaginilor cu realitatea dureroasă, neacomodată spiritului său de elită, poetul Teo­dor Scarlat isbutește să înscrie la răspântia poeziei noastre o curbă de scântei pentru azi și poate un nume pentru mâine. Justificatoare acestei afirmații stă ultima poezie întitulată „Răvaș”. Nu pricepem tăcerea atât de bine organizată în jurul unei cărți în care pulsează talentul cel mai au­tentic al acestei generații zăpăcite, dezorientate. Străină de orice influență la o respectabilă distanță de tot ce este banal, poezia confratelui închide în versul ei sobru sbuciumul unui su­flet de elită, măcinat de pasiuni ne­­precise și de pietrele de moară ale unei vieți de mizerie și acută ne­liniște. Amatorul de poezie adevărată va găsi în volumul d-lui Teodor Scar­­lat, tot ceea ce noi, în spațiul rezer­vat acestei cronici, n’am putut să transpunem. Și desigur că în mare parte nici să discutăm. Silviu Lazăr f \ O carte a generației tinere — —ui -----— —„Convoiul Flămânzilor", roman, de George Acsinteanu — încep să scriu despre această carte cu o amintire tristă, care și azi îmi stătue în suflet, ca ceva amar. Când s’a terminat marele război și lucrurile omenești și-au reluat mersul firesc, toți oamenii vârstnici din această țară ne fericeau pe noi, generația tânără, că vom fi fericiți. Avem o țară mărită, cu toți frații laolaltă, bogăția ne surâde și își așteaptă să vină această gene­rație, pentru a se ferici. Au trecut anii ca într’un vârtej amețitor. S’au sfărâmat visuri, s’au prăbușit idoli și din ochi au început să picure la­­crămile suferinței ce mista la ori­zontul unui viitor vitreg. In aceste ceasuri de tristețe, de crudă amă­gire, ne-am cunoscut cu Acsintea­nu. Ne-am strâns mâna înghețată de frigul unei ierni rebelă și am murmurat simultan aceleași vorbe... tinerețe... visuri spulberate... mize­ria. Ochii s’au înțeles și sufletul a închis în aceiași clipă două dureri, două tinereți nefericite. De unde va veni vre­ un sprijin, o mână de îndurare omenească? De nicăeri, era ecoul. Dar tinerețea învinge și tre­ime să învingă. Insă victoria este deficitară pentru noi, acest tineret sbuciumat, căci rănile sufletești se pot vindeca, dar cele fizice stărite, ne ruinează. Nu ne lamentăm, dar regretăm doar suficienta noastră Putere de muncă, pentru Patrie și civilizație, din cauza acestui trecut. Și astăzi, după ce am trecut în suflet, toată arta cu care este scri­să această carte, a noastră, a voa­stră, a tuturor, numită „Convoiul Flămânzilor“, dați-mi voi, iubiți ci­titori, să o cercetăm, în lumina ce­lor mai sincere sentimente critice. Subiectul acestei cărți, scrisă de sufletul unui om, care a suferit, a iubit, a fost urât și care totuși nu s’a dăruit morții, este luat din ca­drul unei vieți, sbuciumată dar to­tuși frumoasă. E o împletire de vis și amăgire de pasiune și victorie, în care omul, amețit se învârtește năucit de acest haos pământesc. Un tânăr Traian Boeziu, băiat tăiat din brazda pământului ro­mânesc, îndură foame, pentru a pu­tea să învețe. Chinuit, reușește să rămână doar un intelectual sărac, într’adevăr sărac. De nici ori nici o rază de soare, nici un zâmbet, nici o speranță. Atunci se hotărăște să termine cu viața aceasta nesuferită. Dar în cale se ivește Laura, o fată frumoasă, doritoare de viață. Opti­mismul acestui înger, îi dă puteri noi de viață, îi infuzează o doză de speranțe și de înălțare, peste ne­vrednicia cotidiană. O boală a lui Traian, strânge și mai mult legă­turile între el și Laura. Dar când se întoarce din convalescența petre­cută la țară, află două lucruri. Este numit asistent al profesorului de filologie Damian Storin. Dar nu mai găsește pe Laura. Și o Doamne, poate să viețuiască un tânăr, fără lumină, fără soare, fără zâmbete și râs cristalin? Calvarul e tot viață, dar nu trăită, ci risipită în sufe­rințe și sbucium. Și într’o seară, la masă cu profesorul său, Traian își desvălue suferința. Iubește pe Laura. La auzul acestui nume Da­mian Storin rămâne năucit. O iu­­bia și el, o păstra ca o ultimă mul­țumire a unei vieți omenești. Insă vede că trebue să cedeze. E în fața lui o tinerețe, o viață, două inimi ce se iubesc. Și se aruncă în fața unui tren. Toată averea o lasă Laurei și lui Traian. Aici romanul se termină, își lasă ultima filă grea de atâta simțire, de atâta artă, peste un subiect. Ghiare D. Remus Dumitrescu, deși debu­tant, ne-a dat o carte bună în ro­manul său „Ghiare”, care a fost semnalat și remarcat de critică. Vo­lumul, prezentabil din punct de ve­dere tehnic, a apărut în editura „Cartea Românească”. La rândul La Braid, în Munții Apuseni, acest săptămânal își cointi­iuă cu îndâr­jire apariția dând prin slova lui ti­părită hrana sufletească populației din­ jur. Teatrul Comoedia Intr’o montare senzațională și o distribuție de întâia linie, teatrul Comoedia reprezintă Luni 1 Aprilie crt., orele 9 seara,­­celebra piesă „Ploaie", trei acte de Som­merset Maugham, peste o Viață de oameni. Este în acest roman, o luptă din­tre două generații, care se întâl­nesc, se înlănțue în mersul vieții, pentru a învinge sau a fi învinse. Traian este un suflet înaripat, de om crescut în asperitatea unei vieți cinstită. Iubește cu pasiune, frumosul și dragostea, viața și oameni. Se străduește să respingă neagra mizerie, cu puterea tinere­­ței și a spiritului ales. Iar Damian Storin este un înțelegător adânc al tainei sufletului omenesc. Când vede că nu poate să treacă prin viață cu aceeași mândrie de cuce­ritor, se lasă să fie învins, să piară. Dar fiecare pagină închide în ea un conținut ales, o muncă de artist al cuvântului și al unei simțiri de fină sensibilitate creatoare. George Acsinteanu a cucerit cu această carte, un loc de mare cinste în rân­dul fruntașilor scrisului românesc. Romanul „Convoiul Flămânzilor“ este o lucrare isbucnită dintr’o minte de artist. Pentru toată sufe­rința îndurată de la viață, Acsin­teanu își primește azi răsplata: are o carte, care îi va cinsti numele și literatura românească. C. Dan Pantazescu Idolii de lut Cartea d-lui Mihail Șeitan, inti­tulată — în timpurile acestea de frământări și prăbușiri de valori —­ atât de sugestiv . Idolii de lut a ob­ținut un remarcabil succes și e o carte care merită să fie citită. Convoiul flămânzilor Romanul în care d. George Ac­sinteanu zugrăvește atât de frumos nevoile cu care luptă tineretul de azi a fost bine primit de critică și de opinia publică.. Editura „Cultura Națională” și-a făcut un merit din editarea lui.O Conferință Duminică, 31 Martie, ora 9 seara, va avea loc la Fundația Dalles, con­ferința d-lui Teodor Prumescu, fost societar al Teatrului Național din Cernăuți, care va vorbi despre: „Senzaționalul turnării unui film în C­INEMA Cinematograful ca instrument de culturalizare a maselor, are un rol a cărui importanță, este îndeajuns de apreciată. Această importanță i se atribue mai ales prin putința, neegalată încă, de difuzare. Un film poate valora adesea și influența întotdeauna mulțimi impresionante prin numărul lor. Școala mai ales, are o inexorabilă nevoe de acest factor de instrucție și educare, care poate fi cinematograful. Dacă adesea, latura lui culturală, este cu desăvârșire absentă, faptul se dato­­rește­ capitalului bănesc, care cere partea cea mai importantă în in­dustria cinematografică. Printr-o decizie a Consiliului de miniștri, școlarii au fost puși în im­posibilitate de a mai fregventa spectacolele rezervate adulților. Măsura a fost socotită de mulți ca utilă, mai ales că în ultimul timp, ecranele noastre au fost literal­mente inundate de filme imorale sau obscene. Tot atunci, s-a luat o hotărîre, care a căpătat aprobarea unanimă, de a se organiza spectacole, anume alcătuite, pentru școlari. Din nefericire, spectacolele cul­turale nu au avut ecoul dorit mai ales față de autorități și ele au fost abandonate, prin însăși natura lu­crurilor. De atunci, școlarii nu au specta­colele lor, ministerul Instrucțiunii le-a interzis să vadă filmele rezer­vate adulților. Frauda și-a făcut însă loc, tot mai accentuat, tot mai primejdios. Școlarii, de multe ori cu asentimentul părinților, fără nu­mere la braț și cu o pălărie de fe­tru pe cap, vizitează cinematogra­fele și atrași de reclamele deșăn­țate, ce se fac, tocmai filmelor sub­mediocre sau imorale, prin temele criminale ce prezintă, se educă la această școală a crimei și a perdi­­ției. Iată dar, o însemnată categorie, privată de hrana spectaculoasă și culturală. Casele de locație, au avut o însemnată contribuție în sabota­rea spectacolelor culturale. Meschi­năria lor este prea evidentă, spiri­tul mercantil le domina prea mult, ca să fi fost capabile de un gest, pe care nu l-au prețuit cum se cuvine. Au socotit că organizându-se ma­tineim culturale duminicale, vor pierde prea mult, din cauză că la aceste programe, nu va veni „ma­rele public“. Mai este tot atât de adevărat, că autoritățile noastre, nu au reacțio­nat cum se cuvenea, la actul mes­chin de sabotare, al caselor de lo­cație. In sfârșit cari au fost cauzele, mai mari sau mai mici, cari au con­­tribuit ca spectacolele culturale, să fie abandonate, înainte de a lua ființă, spectacolele educative rezer­vate școlarilor trebue reeditate. Mijloacele sunt multe și organi­zate pe baze serioase ar putea da rezultate nesperat de bune. Matad­or-film recidivist Am scris la timp despre cazul firmei Matador-film, care a închi­riat un film la două cinematografe, și despre scandalul rar, ivit cu a­­ceasta ocazie în comerțul cinemato­grafic. Acum aflăm, că Matador­fi­lm, oficina ungurească de prop­a­­gandă a căzut în recidivă, întrebăm autoritățile și forurile cinematogra­­fice, dacă Mata­dor-film este tabu, și dacă împotriva acestei unelte un­gurești, nu se poate lua nici o mă­sură? .. . —— Spectacole pentru școlari Orar: teatru-cinema TEARUL NAȚIONAL: Făcliile. OPERA: Aida. REGINA MARIA : Simuinul. TEATRUL VESEL: Capitularea Ti­­tinei. TEATRUL COMOEDIA: Iacob. ARO: O noapte de dragoste. TRIANON: Divorțul vesel. VOX: Domnita Codrului. CAPITOL și ROXY : Văduva veselă A. R. P. A. a f­ost Corso, renovat­. Nopți moscovite, jurnal și com­pletare. CORSO: Umbra misterioasă. SELECT: Nu vă jucați cu dragostea. BULEVARD: Malec răpit de gang­steri. REGAL: Fata care spune un. RIO: Sorrel și Fiul. FEMINA: Datorie și iubire. LIDO: La fetița blondă și Ordo­nanța. OMNIA: Tony și Stan. și Bran în Bal la Hollywood. FORUM: Fecioarele din Wimpole street și Miracolul. PACHE:­­ Contele Woronzeff și Ciulită. O revenire la literatura bună se încearcă. Prinde greu încercarea, dar — mărturisim — este cu atât mai necesară. Publicul îmbuibat cu scris prost (și aici o bună parte din vină cade și asupra editorilor) a în­­ceput să se deprindă cu acest soiu de maculatură literară și nu-i vine să se desbare de el. Dar, atât scrii­torii, cât și editorii nu trebue să țină cont de asta: ei au datoria de a scrie și tipări opere sănătoase, ac­cesibile pentru toate timpurile, nu numai pentru momentul actual. Că există o modă literară e neîn­­toelnic. Modă există de-altfel în toate domeniile. Dar ea nu este dă­tătoare de ton decât pentru anu­mite cantități electorale, chiar dacă ar fi să ne înspăimânte procentul ridicat al aderenților de acest gen și mai are o notă de inferioară dis­tincție: dispare tocmai când nu te aștepți. Pentru asta însă nu e ne­voe să insistăm prea mult. Publicul este făcut să freamăte pentru orice mic și neînsemnat pri­lej. Altfel, e de crezut, el nici n’ar avea cu ce să-și împace curiozitatea banală. Opinia publică veritabilă nu o formează însă o anume cantitate numerică de oameni. Vulgul își are o opinie a lui, una lipsită de sem­nificație, fadă. Intelectualii consti­­tuesc o l­um­e aparte. Editorii, la ei trebue să se gândească mai înainte de toate, daca intențiile lor sunt cu­rate și nu urmăresc numaidecât un profit material cât mai mare. Am făcut obiecțiile de mai sus, pentru a putea scoate în mai multă lumină o încercare de bine, pe te­ren editorial. Reactualizarea lui Calistrat Ho­gaș constitue pentru editura care a înfăptuit retipărirea operii sale, una dintre cele mai însemnate opere de bine în serviciul literaturii noastre. E un început de revenire la matca adevăratei literaturi, pentru care milităm neîntrerupt dela această tribună. Scrisul limpede al istețului moldovean, descrierile lui amănun­țite și pitorești, în sfârșit toată ga­ma frumuseților naturii, îți trezesc­ăintr’odată dorul la viață, să co­linzi locurile, pentru a contempla peisagii și a respira libertate, în­tocmai cum a făcut Calistrat Ho­gaș. N’a avut un continuator demn de preocupările sale. Și din cauza aceasta reeditarea operei e bine­venită. Humorul său fin, întotdeauna re­dat printr’o atenuare în expresii, nu-l mai întâlnim decât o singură dată, deși într’o doză mai puțin au­tentică, la Cora­­lii mul -scriitoare dispărută tocmai la începutul ca­rierei ei. Proza sclipitoare a lui Ca­listrat Hogaș, scănteelile de ima­gini, coloratura expresiei, fac din descrierile sale un permanent, izvor de savoare artistică. Nimic nu-i for­țat, totul e redat fidel și cu o dis­tinsă naturaleță. Pentru tineret, mai ales, volumul „Prin munții Neamțului“ ar putea să deschidă cu ușurință sufletele, să-l facă atent la o viață curată și limpede, întocmai cum a fost scri­sul prozatorului Calistrat Hogaș. » D. Horia Miclescu, ale cărui bu­căți publicate în reviste, ne-au pre­zis un scriitor cu multe resurse, ne întărește părerea cu un volum de nuvele. Și mă simt îndatorat să fac o remarcă: e unul din rarii scriitori ce nu-și inaugurează cariera cu un roman. Mulți cred, că a scrie nu­velă astăzi e într’un fel banal. A­­ceștia cred că a trecut timpul nu­velei. E gravă afirmație. In litera­tură nu există sezon. N’are ce cău­ta. Scrisul urmează directiva unei atitudini spirituale, e legat de un proces static, nu dinamic, al exis­tenței noastre. In balanța valorii el are o greutate simbolică, austeră. Sunt lucruri însă pe cari mulți nu vor să le ia în seamă, deși nu se văd motivele ce i-ar putea reține deja așa ceva, cu atât mai mult cu cât adevărul rezidă tocmai în ceea ce am afirmat mai sus. Mazuru, cartea de nuvele a d-lui Horia Miclescu, cuprinde în ea fragmente de autentică viață. Su­biectul bucăților e luat de la țară, autorul redă lucruri văzute sau trăi­te (ceea ce-i mai puțin probabil), sti­­lizăndu-le. Dezacordul unor anumi­te stări, pătrunderea psihologică a eroilor, — statuete de gând într’o sală de vid, — descrierea peisagii­­lor, fac din cartea d-lui Horia Mi­clescu o preocupare pentru cel ce a cetit-o. Transpiră din lectura bucă­ților o undă de nostalgie, ce duce gândurile cetitorului departe, în pridvorul amintirilor. Scrisă într’o limbă cursivă, în concordanță cu tema bucăților, nea­buzând niciodată de facilitatea ex­presiei „Mazuru“ d-lui Miclescu inaugurează renașterea nuvelei ro­mânești, sub auspicii bune. Cronica literară Calistrat Hogaș: Prin munții Neamțului Horia Miclescu: Mazuru xox- I. Moartea fratelui meu Romanul d-lui G. M. Vlădescu, a­­părut în a doua ediție, a obținut premiul „Femina” din Paris. Comi­tetul, care a cercetat lucrările alpă­­ruite și s’a fixat asupra acestei ex­cepționale lucrări, a fost prezidat de M. S. Regina Maria a României și alcătuit din d-nele Irena Proco­­piu, Sarmissa Bibescu-Alimăniștea­­nu, Z. Caribolu și Luicia Vichy- Păun. „Moartea fratelui meu” evidenția­ză nu numai talentul autorului,­ ci și priceperea și solicitudinea edi­turii „Cugetarea”, care l-a tipărit și l-a lansat. între atitudine și lașitate De la un timp încoace se petrece un fenomen curios în lumea publi­cisticei. Un tânăr scriitor, căruia dorul de ascensiune ii face prea mult bine, s’agață mereu de câte o biată scriitoare; la ’nceput o laudă, apoi începe s’o înjure, după un tipic de mahala (probabil că la mijloc e vorba de o afinitate na­tivă). Cazul e fără precedent. Noi știm una și bună: când te doare ceva, te duci la medic. Dacă ești în­drăgostit îți faci de cap, iar când aleasa inimii îți refuză dragostea, te consolezi cum poți. Ce să vedeți însă? D. N. Creve­­dița s’agață de toate tinerele scrii­toare. La început, se laudă pentru ca să le iubească și la sfârșit le înjură­ pentru că nu-l acceptă. La început, când d-ra M. Rădu­­lescu descinsese în lumea literelor, cine-i cânta osanalele la fiecare o­­cazie ? Desigur­­. Crevedia. Nu vă întrebați de ce ? Și mai ales ar fi bine să știm, dacă la baza apre­cierilor de atunci era stau nu un motiv temeinic. Fiindcă în felul a­­ceștia am fi complect edificați asu­pra criteriilor de apreciere a aces­tui autor de „dragoste cu termen redus“ (e posibil ca reducerea să se fi extins și ’n alte domenii ale ma­nifestărilor sale). Dar mai lipsită de sms este cea de-a doua a­titudine a d-lui N. Gre­vedia: denigrarea d-rei Marta Ră­­dulescu. Noi, aici nu vom face procesul d-rei Marta Rădulecu. De altfel nici nu am avut o asemenea inten­ție. Ceea ce ne preocupă este să pre­­zintăm cetitorilor noștri un exem­plu autentic de lipsă de sinceritate­, isvorît dintr’un intelect bolnav, plin de sine, cu toate goliciunile spiri­tuale a autorului. . Și mai vrem să stabilim un lu­cru: D. N. Crevedia dă naștere la polemici de genul acesta, la anu­mite ocazii. Bunăoară, când este vorba să i se tipărească vreo carte. Proaspătul nostru „rumănaș“ este destul de clar naibii: știe el că re­clama feminină e botezată cu lapte și cu miere. Ori le lauzi, ori le -n­­juri, femeile îți poartă numele în permanență pe buze și cartea ți se vinde pe bani grași. Că cele ce afirmam mai sus sunt adevărate, amintesc că și­ acum d. N. Crevedia s’a legat de două de­butante. Ba le-a făcut și compli­mente (mă îndoesc dacă mâine n’o să le ’njure, după un obiceiu ce denotă alesele sale maniere).E vor­ba de Anișoara Odeanu, despre care noi am vorbit în coloanele acestea și despre Florica Mumuiariu. Ar fi de știut ce nu-l lasă în pace pe d. Crevedia ? Nu se poate odihni din cauza scriitoarelor ? Dumitru Imfoiescu loan Bianu (Utfinave din pag. I«a) jastă galerie de înaintași, urzi­­­ri ai gândirii românești mo­ 2rne. Noi, care cincizeci de ani mai bine am resimțit palpi­­ind frământarea lui I. Bianu, intem­ prea supuși de durerea apei ca sa-i putem cumpăni azi rednicia și s’o putem arăta saproapelui. Analistul de mâine o va întârzia însă să schițeze rofilul intelectual al distinsului b­log și istoric literar, ale cărui luciri au luminat în tainele tre­nului nostru- Judecătorul obi­­­tiv se va opri de pildă­­‘a Bib-­ografia românească veche sau­­ studiile Manuscriptelor sau documentelor românești, ca la pozele de amplă orientare, me­­rte să rămână cărți fundamen­te fie seama specialiștilor­, tot astfel cercetările sale de litera­tură veche și nouă vor fi invo­cate, ca tot atâtea dovezi ale u­­nui spirit științific perfect înzes­trat cu toată armatura trebuin­cioasă. * Ceea ce-i dă însă vieții lui I. Bianu o semnificare particulară și dispariției lui o părere de rău mult mai intensă, e legătura cu Academia Română. De când e­­xistă instituția, a trecut pe aici în cursul anilor o întreagă pleia­dă de aleși. Din portretele de pe pereți ne privesc chipuri lumi­noase de scriitori și savanți. Fie­care a semănat un gând, a lan­sat o preocupare. Din toate la­olaltă s’a închegat prestigiul care a introdus această aulă în conștiința publică. Unul singur a fost pentru care Academia a însemnat rostul de căpetenie al unei vieți. Este I. Bianu. Noțiu­nea însăși a așezământului nos­tru e legată de numele lui. El n’a fost ous pe aici, a fost acasă. Academia a înzestrat-o el, e o­­pera lui nemuritoare. Stăpân și majordom a petrecut sub aceste ziduri vechi adunând cărți și azi și mâine, peste o jumătate de se­col. Nu există nici colț să nu-l fi chibzuit, toaie în bibliotecă să n’o fi atins. O nobilă și anahro­­nică pasiune de humanist biblio­fil strălucea în pupilele vii ale acestui cap caracteristic de ță­ran de pe Târnave. De unde a­­ducea el oare impulsul suprani­­vilizat de fanatic al cărții? De la Cipariu sau Moldovănul dela Blaj, al căror ucenic a fost, de­ la vizionarul Treboniu Laurian, dela biblioteca din Milano unde și-a desăvâșit­ studiile, sau de la Dimitrie Sturdza care a ocrotit neîncetat din primele zile pe tâ­nărul învățat? Numai cine i-a vă­zut degetele alunecând cu savoare pe pergamentul unui vechi codi­ce al limbii românești , sau i-a surprins clipirile șirete după o achiziție rarisimă pe seama bib­liotecii, numai acela va putea aprecia munca, competența și pa­tima neobositului colecționar al neamului. Sub mâinile lui, din­tr’un maldăr de cărți răvășite, după cincizeci și șapte de ani de neîntreruptă privighere, aproape o jumătate de milion de volume s’au așezat în rafturile neîncă­pătoare și sărace ale Academiei. Dar activitatea aceasta a fost mult mai complexă și mai difi­cilă. La Academie, dincolo de bibliotecă cerea cuvânt un șir întreg de obligații care de care mai migăloase și mai disparate. Aici s’au administrat fonduri, s'au editat cărți, s'au gospodărit moșii, s’au împărțit premii, s’au supraveghiat școli... Un lung convoi de îndatoriri fără înrudi­­ri una cu alta. Toate se concen­trau la I. Bianu, catalogate me­ticulos, cumpănite pe toate latu­rile, urmărind invariabil același scop: beneficiul Academiei, in­terpretat cu demnitate și devo­tament. Scrupulul corectitudinii era Împins până la extrem, o promptitudine occidentală diri­­guia totul. Cât despre ordine, ce să mai vorbim, era formula lui sa­cramentală. Decenii dearândul ei a păstrat-o în același ritm al muncii oneste. Și cu toate acestea, omul so­cotelilor precise n’a fost un mi­zantrop retras după obloanele u­­nei mândrii reci și disprețuitoa­re. Dimpotrivă, I. Bianu era un temperament deschis, fire blân­dă, înclinând spre umor și duio­șie. Câte anecdote de ale lui n’au descrețit frunțile bătrânilor co­legi... Glumeț, cu nuanțe de fină ironie, muindu-și săgețile in dis­creție și eleganță, el urmărea cu un viu criticism toate fenome­nele din jurul lui. Marea dramă a neamului însă i-a stârnit tot­deauna valuri adânci în suflet. El a fost deslipit de Ardeal, des­­rădăcinat niciodată. Cine nu știe cum, sub­­ vitregia anilor de demult, Bianu, sfetnic al șefului unui mare partid, a fost un fac­tor politic care înrâurea ițele mișcării de peste munți. Blajul trăia permanent în amintirea lui și era un punct fix în programul lui de viață. Soarta i-a hărăzit norocul de-a vedea biruința cea mare, în fața căreia s’a cutre­murat în toate fibrele de simți­re... După război, spectator nea­dormit, înregistrând și linii mari și detalii, el nu s’a înșelat nici în aprecierea situațiilor, nici în ju­decarea oamenilor. In fața re­vărsării tulburi postbelice, ve­chiul luptător național a rămas departe de orice deșertăciune, n’a cerut nimic. Câte făpturi im­provizate, adeseori strâmbe sau monstruoase, nu s’au agitat pe atunci pe ecranul vieții publice, emulgându-i indulgență sau a­­mară osândă? De câte ori n’a văzut mâini nepricepute lovind în clonodii sfinte ale unor altare străvechi, de câte ori n’a simțit desgustul pe urma diletantismu­lui frivol care năpădise arena?. In toate împrejurările, acolo în biroul lui modest, unde severita­te­a lui Dimitrie Sturdza te pri­vea din bustul de marmoră albă, Bianu își rostea sentința cu o­­brazul crispat de amărăciune... Așa a mers înainte zi cu zi, ceas cu ceas, păzind destinele A­­cademiei. Când deunăzi, apropiindu-se de pragul anilor optzeci s-a îm­bolnăvit, el a înțeles cu senină­tate că stă la poarta amurgului de veci care se poate deschide din clipă în clipă. Echilibrat și clar văzător ca totdeauna și-a pus hârtiile în regulă, a verificat acte, a însemnat cele din urmă dorințe și, ca să lase totul în ab­solută ordine, și-a pregătit însuși telegramele care anunțau rudele și prietenii­— Ion Bianu a decedat. Da, a murit Ion Bianu, dar la groapa lui învie un învățământ: numai cu astfel de oameni se ți­ne o societate, se creează o civi­lizație și se clădește o viață de stat! OCTAVIAN GOGA 4

Next