Ţara Noastră, ianuarie 1937 (Anul 15, nr. 1303-1320)

1937-01-01 / nr. 1303

4 Pagini Cet 2 RIDAC.ȚIA $1 AŰMINUISXi­A$IA. 7­ luengesM stat. Câmț­heatin 4, teleg. 4.19.SS­­ y Organ al partidului National-Creștin Anii cei mai frumoși sunt a­­ceia, cari nu se vor mai întoarce nicicând. Sărbătorile de altădată cu mi­nunatele lor cântece de stea, ne amintesc copilăria rămasă de­­arte, risipită pe la răspântiile a­­rse ale vieții. E mult de-atunci, ate foi veștede au căzut, pe andi, din copacul desfrunzit al itelor albe și negre ! Pe vremea ceea, a vârstei nevinovate, mi­cile lumânări, ca niște lacrimi de l imină, clipeau vesele printre a­­e de cetină; colindele răsunau vi»oate pe ulițele tapisate cu sur­rt i Mb­a de zăpadă; maica Domnului sumiâdea dulce din pervazul icoa­nei micului Isus in scutece de vis. Pe cărările pământului pustiit de­ înghețul iernei sărace nu-ți nui recunoști pașii de altădată. Au­­ început să se adune în schimb ful­grii pe lângă tâmple. In ce pri­­măv­ară viitoare se va șterge bru­ma­t or prea timpurie ? Sufletele se st­râng zgriburite în jurul ve­­trelor­ înghețate, ca niște călători pe care nici o gazdă primitoare nu i-ai mai așteptat lângă foc. La noapte, vom arunca în apă rece un bulafăre de plumb topit, ca să ne citin» în cartea cu semne a vrăjitor, 1 viitorul. Timpu­rile belșugului de odini­oară s­ îau prefăcut în pulbere. Oamenii sunt din ce în ce mai răi, pati­nele lor din ce în ce mai mici, blocuria celor din jurul tău tot mai puțină. Oglinda defarmării tale te a­­rată așa. Lumea nu-i însă mai rea, decât acum un sfert de veac. Copiii sunt tot atât de încrezători și de veseli, ca totdeauna. Cobo­­rîți printre ei, dacă vreți să vă regăsiți inima de altădată. Cea­surile acestea creștinești au fost ale lor. Ei se bucură că timpul a trecut, ei bat din palme la ho­tarul care desparte anii ca măr­gelele pe mătănii, ei cântă urările Plugușorului, ei așteaptă jucăria dorită, ca s’o strice a doua zi când se risipește vraja necunos­cutului. Lor li se aprind privirile; lor li se îmbujorează obrajii; lor li s’a arătat, sus de tot, aproape de culmea cerului, steaua de bună prevestire a Magilor de la Răsărit; ei cred că anul care vine va fi mai milostiv cu noi, decât cel care s’a dus, închideți ochii și priviți-vă pe voi înșivă, din pervazul vremii. Jucați-vă, în gândul vostru, la­olaltă cu fragedele odrasle ale decepțiilor de astăzi. In nămeții anilor cari v’au troienit, vă mai regăsiți nădejdile de odinioară? Inima voastră din tinerețe s’a în­tors iarăș lângă voi, în această seară de Revelion. Bate aproape, în închisoarea unde a fost osân­dită pe viață, închideți ochii și ascultați basmele închipuiri... In mica bisericuță de pe deal se aude zvon de clopot, ca o che­mare de rugăciune care vine din depărtări. Aceiași credință adună de veacuri pe creștinii săraci Di­naintea altarului. Anii au trecut, credința lor a rămas neschim­bată. Dar noi am început să ne­socotim legile cari stau de-asu­­pra vieții noastre, așa cum ne-am obișnuit să disprețuim legile, pe cari noi înși­ne ni le facem. A­­semuim anii unii cu alții, ca și cum vremea ar sta pe loc și ne-am schimbat atât de des idolii, încât nu mai credem în nimic. In pragul Anului Nou, urăm neamului nostru să se întoarcă iarăș, ca în copilăria lui, cu fața spre ideal... ANUL XVI No. 1303, Vineri 1 Ianuarie 1937 g In pragul Anului Nou­ 1936, pe răbojul vremii de arh. I. D. ENESCU Cu sfârșitul anului 1936, cer­cetând actele și faptele mai de seamă, crestate in cuprinsul a­­cestui an, pe răbojul vremii, gă­sim : Pe planul internațional, Italia iese cu bine și cu prestigiul mărit din răsboiul abisinian, înfrân­gând adversitățile unor mari pu­teri și nesocotințele ridicole ale altora mai mici. Cât despre pro­hodul, cântat în cor de presa iu­­deo-inte­rnațională, Mussolini are cruda satisfacție, de a înregistra ecourile jalnice și stinse ale de­cepției iudeo-massonice. Germainia, prin ocuparea mili­tară a Rhenaniei, rupe ultima verigă a lanțului în care se sim­țea strânsă de mâini prea neho­tărâte și nevoiașe. Iar Rusia, in­strument supus în mâinile inter­naționalei IlI-a, aprinde focul în Spania, cu ajutorul conștient sau inconștient al unor frați întru latinitate, restabilind astfel echi­librul anarhiei comuniste, stricat o vreme prin acțiunea de curăți­re a lui Hitler, în Germania. In cursul anului 1936 Anglia se prezintă, pentru prima dată, în curs de secole, ca lipsită de i­­nițiativă și de influență hotărî­­toare in desfășurarea evenimen­telor internaționale. Poporul en­glez totuși, având de ales între monarh și monarhie, a ales mo­narhia, dând o impresionantă do­vadă de maturitate civică și de conștiință națională. Franței, nu-i putem judeca faptele și actele, fiind­că o iu­bim prea mult ca s’o supărăm, într’o vreme când are destule supărări; și fiindcă nădăjduim într’o schimbare a spiritului și rosturilor din Franța, care s’o cruțe pe viitor de multe neplă­ceri, scutindu-ne și pe noi ro­mânii de verificări și hotărâri, conforme cu interesele noastre, dar poate ne­conforme cu senti­mentele noastre. IN POLITICA INTERNA Părăsind terenul internațional, spre a păși cu cercetarea în­ inte­riorul granițelor noastre, înce­putul anului 1936 este marcat de lupta vie între cele două curente național și creștin, internațional și iudaic, cel dintâi reprezentat de partidul Național-Creștin, cel de al doilea de cel­ internațional­­țărănist. Cele două alegeri parțiale, de la Suceava și Mehedinți au dat pri­lej de verificarea forțelor , veri­ficare din care a rezultat că po­porul român, amețit de minciuna iudeo-democrată, deschide ochii și-și îndreaptă nădejdea de mai bine către marea mișcare și or­ganizare condusă de d-nii A. C. Cuza și Octavian Goga. Iudeo-țărăniștii, sp știați, își caută tovarășii cu orice preț și noul platforme de agitații, chiar cu prețul anarhizării și destră­mării țarei, închegată cu sacri­ficiul atâtor sute de mii de feciori ai neamului românesc. Anul 1936 i-a văzut pe țărăniști înhăitân­­du-se cu străinii, strângând le­găturile cu jidanii, făcând carte­luri­ și înțelegeri cu comuniștii, a­­gitând antirevizionismul, dar fur­nizând arme și argumente ungu­rilor revizioniști. POLITICA EXTERNA Fostul nostru ministru de ex­terne, d. Titulescu, va păstra o amintire rea anului 1936, care l-a deposedat de inamovibilitatea de la palatul Sturza, pe care-l pri­vea de la o mare depărtare. Rețeta mămăligii cu ceapă pe malurile Dâmboviței și a­ caviar­ului stri­ct cu șampanie pe ma­lurile însorite ale Coastei de Azur sau pe malurile lacului Leman, s’a dovedit fără efect, pentru ambele trei părți, cum s’ar spu­ne în vocabularul nostru politic. Având de ales între lcrele ru­sești, șampania franțuzească și mămăliga românească, guvernul român a provocat o intoxicare d-lui Titulescu și o ușurare d-lui Antonescu, care s’a văzut trecut de la finanțe la Externe. Urmările politicii oficiale ,de e­­chivoc și ale iudeo-țărăniștilor de fraternizare cu comuniștii, au dus la izolarea României. Inter­venția înțeleaptă și fericită a președintelui partidului Național- Creștin a îmbunătățit situația, prin lămuririle date de oficiali­tatea germană. POLITICA ECONOMICA Nu se poate spune că anul ex­pirat a adus vre­o înbunătățire a situației economice, ci din centru. Dacă viața economică, în general, nu s’a comprimat, aceia a visului, a familiilor de munci­tori, de toate categoriile, s’a în­greuiat. Comerțul intern a fost lovit cu o nouă serie de taxe și impozite, așezate, ca un soi de păcăleală, pentru consumator, chiar pe ziua de 1 Aprilie. Ceia ce a dus la o scumpire de circa 20 la sută, pentru toate articole­le necesare existenții omenești, dar mai ales românești. Agricultura românească a trăit și anul acesta, tot numai cu a­­măgiri. Regimul de restricțiuni și re­glementări, al comerțului extern, s’a menținut, spre mai marea sa­tisfacție a profitorilor și pentru orgoliul madgearilo­r de ozi și de azi, cu reputație consacrată de încurcă lume. Oficialitatea este încântată că de pe urma acestui regim am a­­vut anul trecut un excedent al balanței comerciale de circa ș­a­­se miliarde și vom avea anul a­­cesta, un excedent de circa ș­ap­­te miliarde. Cât ne ține de cald acest excedent e altă socoteală; căci cu el nu putem acoperi mă­car cuponul datoriei externe. Avem schimb favorabil de măr­furi cu țări cu valută slabă, a­­j­ungând la situația curioasă de a avea blocate, în conturi de clearing, câteva miliarde lei în devize, în vreme ce plățile noas­tre în afară sunt tot un suferin­(Continuare în pag. II) Un an greu, un an de luptă Ia cuvântarea sa de la masa pen­tru sărbătorirea d-lui Stan Ghițe­­scu, d. Octavian Goga făcea acea­stă anticipare: . . „Anul ce vine va fi un an greu și de vom fi chemați să luăm sar­cina guvernării și de vom rămâne să­ luptăm mai departe din opozi­ție. Va fi un an greu la guvern prin multiplele reparațiuni ce trebuie să le aducem țării de pe urma guver­nărilor de după război până azi. Va fi un an greu și în opoziție, dar nu va fi numai pentru noi, ci cu deosebire pentru adversarii noștri”. Profetice cuvinte și pline, de a­­devăr. Un­ întreg program de activi­tate pentru partidul Național-Creș­­tin se desprinde limpede din ele. Anul pe care îl încheiem acum a fost un an de mari clarificări în viața noastră publică. Partidul Na­­țional-Creștin a săvârșit această operă salutară. Alegerea de senator de la Suceava a deschis procesul în­tre formațiunile politice înstrăinate ale iudeo-comunismului și voința naționalistă a țării. Minciuna de­mocratică a politicii național-țără­­niste s’a demascat rând pe rând în fața țării, pe măsură ce procesul de lămurire angaja toate resorturile în luptă. Azi partidul național-țărănist nu mai înseamnă politicește aproa­pe nimic. Doborît de pe piedestalul de popularitate, pe care i-l creiase presa tutelară a iudeo-democrației de la noi, se sbate zadarnic în cău­tarea unei formule de salvare. Par­tidul național-țărănist nu a rezistat curentului naționalist al vremii și deodată cu el s’a rostogolit și pres­tigiul, care îi dădea atâta forță de influență asupra maselor românești, al presei jidovești de limbă româ­nească. Lămurirea s’a făcut deodată pe acest îndoit plan. Rugurile cari au ars astă vară, pe întreg cuprinsul țării, însemnând înflăcărată con­știință de purificare a țării, împo­triva oricărui amestec străin în nă­zuințele națiunei, au desăvârșit pro­cesul. Două chestiuni a ridicat în aten­ția poporului român acțiunea par­tidului Nați­onal - Creștin: chestiu­nea jidovească și chestiunea peri­colului comunist. Una decurge din cealaltă. Problema jidovească cu în­doitul ei aspect local și internațio­nal a fost îmbrățișată de masele românești cu o mare și impresio­nantă maturitate politică. Pericolul iudaic a fost înțeles just în ceea ce are el de veacuri ca acțiune male­fică asupra popoarelor. Răspunsul pe care l-a dat masa electorală a județului Mehedinți, unde nu pre­zența materială a iudaismului a pus în urnă cele aproape 20.000 de de voturi pentru dt. Octavian Goga, a fost un avertisment pentru par­tidul național-țărănist. Nu s-a în­țeles și de aici își va trage pieirea. Nu s-a înțeles și a continuat să lupte împotriva conștiinței naționa­le redeșteptate, după indicațiuni politice străine intereselor și năzu­ințelor națiunii. Anul ce vine va da deplin câștig de cauză spiritului național. Sfâr­șitul legislaturei actuale va deschide perspectivele practice ale erei noui, pe care le-a creat procesul acesta de lămurire pe care l-a trăit țara în 1936. Problema succesiunei exclude dela­ început și prin înseși starea de spirit, care domnește în mase, o guvernare cu angajamente fie in Sărindar, fie pe undeva în Europa, unde formula comunistă a Frontu­lui popular mai dăinuie. Partidul național-țărănist numai desprins din aceste angajamente mai poate spera să fie considerat ca factor politic util țării. Orice guvern va urma actualului cabinet liberal, nu va putea să se instituie fără a da țării garanții serioase pentru rezol­varea problemei jidovești și a pe­ricolului comunist. Sacrul nostru e­­goism național cere cuvânt și nu poate fi bruscat încă odată. Va fi un an greu, cum spunea deunăzi d. Octavian Goga. Va fi un an de luptă pentru aceste ultime izbânzi ale voinței naționale. Dar pentru această luptă s-a făcut jură­mânt în catedrala metropolitană de la Iași și luptând, țara va respira ușurată de toate confuziile iudeo­­democrației, cari o înăbușiau până acum. D. I. Cucii Un an de mari înfăptuiri ale bisericii naționale Marile frământări prin care trece omenirea actualmente pune instituția bisericească pe primul plan al interesului obștesc. Căci, pentru oricine, biserica străbună, prin rolul ei echilibrator și mo­ralizator în viața individuală și colectivă, comstitue o adevărată oază pentru sufletul prea sbuciu­­mat al vieții publice. Nu numai rostul­ui binefăcător de peste a­­tâtea veacuri este apreciat de factorii cu răspundere dar, mai ales, se subliniază tot mai mult misiunea ce-i revine pentru ziua de mâine. Grija zilei de mâine este astăzi mai mare decât oricând, fiindcă atâtea curente subversive și cen­trifugale macină la temelia așe­zărilor sociale actuale. Dintre toate primejdiile însă, cea mai teribilă, o angajează comunis­mul, prin răsturnarea tuturor ie­rarhiilor reale, prin distrugerea proprietății private, prin anihi­larea oricăror inițiative particu­lare, mobilul creațiunilor de noui valori, prin pustiirea locașurilor sfinte și, odată cu ele, anarehiza­­rea întregei vieți publice. Se înțelege, deci, că în fața a­­cestui implacabil dușman al ac­tualelor așezări sociale Statul nostru, prin acei cari îi diriguesc destinele, să fie tot mai atent față de instituția bisericească. Asigurarea tipăiniciei Statului na­­țional-creștin de astăzi — î­u se poate face decât printr’o cât mai indisolubilă legătură și colabora­re. Acest lucru s’a putut observa, spre binele țării, tot mai viu afir­­mându-se în decursul anului care s’a sfârșit și, de­sigur, el va trebui potențat și mai mult în anul în care vom intra. Reamintim cititorilor noștri, câteva evenimente importante din viața bisericei noastre stră­moșești, întâmplate în anul tre­cut, demne de semnalat, pentru repercursiunile salutare din via­ța noastră creștină românească, întâi, alegerea episcopilor dela Cluj, Oradia și Argeș, in persoa­nele­­ P. S.-lor Nicolae Colan, Ni­­colae Popovici și Grigorie Leu, precum și desemnarea P. S. Iri­­neu Mihălcescu ca vicar al sf. Patriarhii. Figuri reprezentative și ca atare de mari speranțe pen­tru biserică și neam. Al doilea, vizita I. P. S. Patriarh Miron, in Anglia, care a avut darul să mă­rească prestigiul, nu numai al bi­sericii noastre, dar chiar al țării, în lumea anglicană. Al treilea, recunoașterea doleanțelor preo­țești de către autoritățile în cau­ză, repunându-i în drepturile lor pe servitorii altarului și dân­­du-le, dacă nu integral, în orice caz în bună parte, o satisfacție morală și materială. Era, de alt­minteri, și timpul. Al patrulea, s-a luat hotărârea, prin chiar Mesajul Regal din această sesiu­ne parlamentară de a se restitui Mănăstirilor anumite averi, cu scopul de a le pune în serviciul operilor culturale și filantropice, aducând­u-le în situația de­ a e­­xercita iarăși un rol măreț ca în­ trecut. Al cincelea, importanța deosebită pe care o are pentru ortodoxie, primul congres al teo­logilor de rit oriental, ținut cu câteva săptămâni în urmă la A­­tena, unde reprezentanții români în număr destul de mare și de select, au avut un rol covârși­tor. Au mai fost, firește, multe alte manifestări lăudabile în viața bi­sericească în intervalul de timp al unui an ce s’a dus. Dacă ne-am oprit asupra evenimentelor mai sus amintite, este pentru faptul că ele sunt cu caracter, cum s’ar zice, istoric. Sunt evenimente cari se vor însera pe răbojul isto­riei naționale și creștinie, pe cari un cronicar al evenimentelor co­tidiene nu le poate omite. Toate aceste momente invoca­te retrospectiv, confirmă afirma­țiile noastre dela început, că în­tre Stat și Biserică raporturile au devenit tot mai normale și mai fericite. In această formă de ar­monie am dori să se desfășoare raportul dintre aceste două enti­tăți sociale și in anul viitor, spre binele și fericirea neamului. I. Lancrânjan ?! Nimic mai urburător decât­­ risi­ momentul așturării unui an­­ ceai nou. Această apă suspendată însă intre două mai obsesii: obsesia­­ ma trecutului și vierului, se des­­ace, prinde și se cometizează — sin­­oda gura poate mai­ jegnantă și mai­­ individuală decâ toate clipele la cile un loc [UNK] Vite Trecutul care­­ prelungește tisi, trupul spre infinit­ închide în­ sigi tre filele lui viață , viața omu-­lși lui, gânduri și fermente încer­­mec­cate și uneori prălue — și de- p vine, cum spunea irele nostru prot poet pesimist Mih\ Eminescu. tra: „Timpul mort și­ hde trupul mic și devine veșnicie ! /? sau dacă ar fi set ce parăm cli- oer pa anului nou cu cetate sus- ^i­e­pendată între două unități — pin ne-am aminti de frânsele ver­­­ lui ‘ suri ale tristului poetexanăru cu , Vlahuță scrutându-și nștiința:­­ „Pe-o prăpastie mărgăn ,‘;Da ! Atârnat de-un fir păr, I Mintea mea se sbatică ja iSi Intre vis și adevS Am vedea atunci câță mân- Și c tare s‘ar ascunde_ înfietele unor oameni și câtă ne­re %n. Qe , tr‘ale altora. Trecutul care este u­i cu­ și c­roscut pe degete și râm fru­­mos în amintire și dias, nu _ s emoționează decât atuncia a duit simțim cu adevărat lipsa po­vara, Câ­ți oameni au s«ără Nou] trecut și n'așteaptă zadcă un viitor! ; Câți n‘au prezent, sau­­ cârpesc din hainei mizerii. U­nul este misterul pe care nu și-l știe și pe care toți, Ș­teptam cu atâtea speranți­e ș. Anul nou este pentru un­ simplu pretext, un punct­­ delimitează cunoscutul de­­ noscut. Taina lui stă tocmi­t concentrarea acestor aștep­tu el prinde omul un pas de energie in plus, o iluzie nepră­sită încă sub roțile vieții.­­ Sufletul simte nevoia unei t­âr­zii, unei pauze între cele uuera veșnicii: o pauză de reculege­ee de răsuflare, de ușurare.­­eu Cu anul vechi se‘nchee alăt­es bilanțuri de activitate — și P deschid atâtea surprize și goli** nebănuite. Este un pasiv și ui, activ în contabilitatea vieții pes­te care anul nou vine ca un cen­­zor legitim. . . Ar putea fi un duhovnic daca Sufletul omului nu și-ar închide conștiința cu zăvoare. In fața la Insăși — poate — Și-ar scruta e­­ror­ic și-ar rotunji patimile le-ar­­ scutura cu varga experien­ței și-ar începe un an nou, o via­ță nouă. . Omul din trecut care a bâjbat piereu prin întunericul clipele risipite — s'ar găsi în clipa a­­ceasta mare — față'n față cu el însuși. Câte nu și-ar avea de spus, mai ales când, prin in vârtejul acestei clipe vii, ar fi cel puțin odată sincer cu sine. Și-ar aminti, desigur, de epo­cile eroice din tinerețe, de nai­vitatea din copilărie, de roman­­­tismul din adolescență — când sigur pe viitorul cel... infinit — își putea risipi cu belșug din co­moara timpului fără nici o teamă. Privind în viitor s'ar vedea a­­proape de limanurile vieții — in­trând în fatala nimicnicie a ni­micului... In clipa aceasta mare de cule­gere retrospectivă a timpului, și-ar aminti desigur iarăși de blândele și tristele versuri ale lui Alex. Vlahuța din „Ce te uiți cu ochii galeși!" „Dar cum cade frigul iernii peste [inimi și se‘ngheață Risipind atâtea visuri și atâtea ]jurăminte... Și cum râzi singur de tine când [îți mai aduci aminte, Ce comori durai vieții din [nimicuri și păreri Și ce mult credeai în vraja [nebuniilor de ori! Dumnezeu trece făclia dragostei [din mână'n mână, Noaptea cade grea și rece peste inima bătrână!.. Ion Molea trebui să spunem: viața n­­­ațională în anul 1936*, încet­­să trecem în revistă eveng eie, pe care le-am trăit în an; noi însă spunem altfel:­­ în viața internațională, de­­­e vrem să individualizăm oare­­anul, care are o covârșitoare nuanță în evoluția politică a lu- Tot astfel, istoria a individiua­­a noii răsunători din trecut, în­s’au produs fapte cu eternă vi­­ță asupra mersului lumii. Când tot 1789, înțelegem zguduirea­­voluționară a Franței, care a­u apoi întreaga umanitate zilele noastre, când ne de 1815, vedem, parcă, ti­tre! monarhi, cari zămislesc­i și din generozitate faza I șme alianțe cu obiectivul,­­ a scăpat după câțiva ani de z I â­t pacea militară a lumii m \ai departe. Anul 1914 vor­b­ește despre începutul războiului mondial. Date individualizate stă­pânesc apoi viața națională a po­poarelor. 1859, de pildă, vorbește de Unirea Principatelor în viața istorică a poporului român. După cum 1877 vorbește despre independența, ca stat și regat, a națiunii române. Dar 1936, firește, se individuali­zează prin clarificările, care s’au produs în cursul lui, și în lumina că­rora ochii noștri văd o nouă fază a istoriei: faza de luptă până la moar­te sau viață a ideii naționale împo­triva ideii marxiste; prima se înfă­țișează cu patosul său religios, de­oarece ideia națională a devenit o religie, fiind izvorâtă din conștiința religioasă a națiunii, pe când a doua tinde să devină religie, fie chiar și o religie a lui Satana. Acesta este procesul istoric, pe care îl trăim, și care s-a clarificat până în adâncurile sale în cursul anului 1936. Când vom rosti în vi­itor numele numeric al acestui an, vom înțelege imediat, automat parcă începutul luptei gigantice între două idei, care își dispută locul de domi­nație universală. Ideia națională vrea o planetă naționalistă, ideia marxistă vrea o planetă comunistă. Prima împinge omenirea spre inter­­naționalismul națioonalist, care este posib ca gândire și ca realitate po­litică, în cadrul idealului creștin ; a doua împinge omenirea spre inter­­naționalismul materialist, comunist, care este, și el, la rândul său posi­bil — ca gândire și viață — în ca­drul idealului iudaic. Așa încât, 1936 scoate foarte proeminent în eviden­ță grandioasa antinomie între două idei, care — după cum știm — chi­­nuie de aproape 2900 ani lumea fără să se fi putut sfârși printr’o victo­rie. Nu a biruit până astăzi crești­nismul, după cum nu a biruit iu­daismul. Acum, în 1936, simbioza s’a de­nunțat în mod firesc: s’a înțeles că iudaismul nu vrea să devină creș­tinism și că, creștinismul nu poate abandona iudaismului lumea și veacurile, peste care are dela Dum­nezeu dreptul de stăpânire și con­ducere autocrată. Această înțelegere a antinomiei, această pipăire a an­tagonismului s’a făcut mai eviden­tă în anul 1936, despre care se va spune, că a fost și s’a înscris pe ecranul imens al istoriei universale ca anul unui ÎNCEPUT de groaznică luptă între creștinism și iudaism. Anii, ce vor veni, vor marca des­fășurarea luptei cu toate peripețiile ei senzaționale, dar sfârșitul va fi victoria creștină, victoria lui Iisus, victoria pe care o întrezărește, o vede chiar, o așteaptă și o sărbă­torește prin­ speranțele sale între­gul neam omenesc din vecii vecilor. Este util, aș putea spune: este in­dispensabil să privim viața politică a lumii de azi sub unghiul de ve­dere al antinomiei iudeo-cre­știne, să acceptăm premiza antagonismului dintre spirit și materie, dintre Iisus și Satana, dintre ideia creștină și ideia marxisto-iudai­că, pentru a avea putința teoretică să înțelegem ceva din haosul covârșitor de eve­nimente și stări, pe care le trăește omenirea întreagă. Ne trebuie — pentru a judeca precis și a înțelege limpede — o posibilitate de a sim­plifica variatele serii de evenimente și numai criteriul antinomiei iudeo­­creștine ne dă această posibilitate. Nu există fenomen politic, social, psihologic în viața popoarelor as­tăzi, care să nu poată fi redus, pen­tru a fi explicat și înțeles, la ideia conflictului între creștinismul, care a hotărât să devină dominant peste întreaga planetă și între iudaismul comunist, care s’a organizat în ve­derea­ aceleiaș cuceriri. Nu este vor­ba numai de Spania, unde aspectul acestui conflict se impune prin evi­denta sa elocvență: în Spania se luptă doar poporul creștin cu acel ce a­u încercat să iudaizeze poporul prin marxism, materialism, prin stă­pânire sovietică. Că unii întrebuințează alți ter­meni pentru a evidenția acelaș sens — lucrul nu se schimbă. „Lupta pentru izbânda democrației“, cum numesc unii lupta ideii iudaice de a se afirma peste un popor creștin, sugerează imediat ideia de luptă na­țională a unui popor care nu vrea, practic și politic, dominația lui Is­­rail, dominație înfăptuită prin ideile sale curente și cunoscute : liberalism cosmopolit, democrație, plutocrație financiară, radicalism anticlericalist, sindicalism anarhist și, însfârșit, so­cialism marxist cu toate sectele și nuanțele sale ideologice. Evenimentele din Spania se înțe­leg ușor, cum am spus, deoarece antinomia aici s’a clarificat Integral. Dar și în alte țări, anul 1936 a marcat aceeaș luptă, pe alocuri mai confuză în înfățișarea sa externă, dar totuși clară și precisă în des­fășurarea ei în drama sa internă. Să vedem, în grabă și pe scurt, cum se verifică în cursul lui 1936 criteriul antinomiei creștine-iudaice. Să începem cu Rusia sovietică, cine ar fi crezut, afară de cei ce pururea cred in Iisus Hristos, că 1936 se sfârșește cu victoria ideii creștine asupra prozivnicului anticreștin. Acum, în spre sfârșitul acestui an, guvernul comunist este nevoit să recunoască propria sa înfrângere pe „frontul lichidării superstițiilor re­ligioase". Religia a triumfat pretu­tindeni în împărăția ateismului ofi­cial și obligator. Conștiința omului s-a descătușat nu din voia și gene­rozitatea stăpânirii iudeo-comuniste, ci grație puterii și a invincibilității sale interne. Cine nu a fost nebun acela care a crezut că e posibil sa omori cugetul omului ? Să ne amin­tim de cuvintele cutremurătoare ale psalmistului: „Zis-a cel nebun în inima Sa — nu este Dumnezeu!“ Ne­bunia antidumnezeiască a comunis­mului ateist a debutat printr-o for­midabilă persecuție împotriva con­științei religioase a omului, după ce in prealabil a ucis teoretic pe Dum­nezeu prin negațiuni semețe. Dar acceptând astăzi să proclame inde­pendența religioasă a cugetului uman ceea ce face noua constituție sovietică — guvernul face act de capitulare în fața inamicului, pe care nu l-a putut nimici. Ce inseam­­nă asta ? Asta înseamnă o biruință (Urmare în pag. tl­­ aț Nota zilei Gânduri de anul nou*­­■ 1936 în viața internațională — Conflictul intre ideia naționalist-creștină și ideia internaționalist-iudaică — de G. M. IVANOV f L­a •­g­inii și puncte Noul cod penal Se așteaptă un an mai bun. Ca întotdeauna se fac urări, se socotesc bucuriile viitoare și se strâng mâini cu căldură și nădejde. Un singur lucru nu se poate spune: că noul cod penal ar fi mai politicos. In această privință nu ne putem aș­tepta la ceva mai blând. E cazul să regretăm trecutul... Bilanțul călătorilor Căile ferate au făcut socoteala călătorilor cari au părăsit Capitala în timpul sărbătorilor. Au fost 131.090, se spune,, pentru transpor­tul cărora s’ar fi pus pe linie tre­nuri speciale. Bilanțul acesta uită să ne spună că mulți dintre călători s’au urcat în trenuri pe ferestre, au mers în picioare pe culoare și s’au distrat moțăind pe cuiere — și bine­înțeles schimbând grațiozități cu conducto­rii trenurilor... Avansarea portăreilor Suntem în măsură să aducem la cunoștința cetitorilor noștri un fapt îmbucurător: câteva mii de portărei au fost avansați și definitivați. Ze­lul le-a fost așa­dar răsplătit. Dar pofta vine mâncând, se spune — și e cazul să ne întrebăm ce va fi în anul care vine, cu portăreii a­­vansați și definitivați. La urma urmelor, chiar și por­tăreii sunt oameni... Inteligență Ministerul Internelor a convocat din nou pe prefecții de județ spre a le da instrucțiuni cu privire la re­vizuirea străinilor. Nu au fost sufi­ciente circulările de până acum. Este o dovadă a inteligenții acestor representanți ai puterii executive pe care și i-a ades guvernul, sau urma­rea impreciziunii de la centru? r-*-*-*-*-* *-i

Next