Ţara Noastră, octombrie 1938 (Anul 16, nr. 1)

1938-10-01 / nr. 1

% Jochaux (care se afla în Mexic când amenințarea de tr^ocul plutea peste Europa): ~ Și - acum deschi-s * (După Gringoire) Falsificarea istoriei Lămuririle date de d. prof. I. Lupaș la congresul de la Zürich A demonstra existența unui Stat național maghiar în cursul Evului Mediu, este o problemă istorică destul de spinoasă. însuși d. profesor Domanowszky, a fost fără îndoială, conștient de marea dificultate, ce va întâmpina când și-a ales problema aceasta. Dându-și seama de la început că o asemenea demonstrațiune abia va fi cu putință numai cu ajutorul metodei istorice, domnul profesor s’a hotărât să recurgă și la ajutorul metodei sociologice. Dar aceasta poate deveni, în dastiuni istorice, adeseori periculoasă, întrucât e prea aplicată spre deducțiuni îndrăznețe, potrivnice adevărului istoric. Dacă îmi aduc bine aminte, chiar unul dintre cei mai eminenți participanți francezi la acest congres istoric, d. Henry Berr a dat sociologiei cunoscuta definițiune care spune, că ea n’ar fi decât un fel de turn babilonic al tuturor confuziunilor posibile și imaginabile. Statul național maghiar al Evului Mediu nu ar putea sa apară decât ca un fel de lucus anon lucendo în ochii cercetătorilor cu privire limpede asupra realităților istorice medievale, însuși cuvântul „națiune“ avea în terminologia Evului Mediu un sens deosebit de cel actual. Că „națiune“ politică era socotită în Ungaria medievală numai nobilimea numită și populus verböczianus, după ce privilegiile ei fuseseră codificate de Verbőczy în faimosul Tripartitum de la 1514. Deci stat național maghiar nu se poate concepe pentru Evul Mediu decât în forma statul feudal aristocratic, uzurpat de stările privilegiate. De aceea socot că fixarea problemei pentru comunicarea aceasta ar fi trebuit făcută de la început cu mai multă precauțiune și în chip mai corespunzător împrejurărilor istorice medievale. In prezenta ei formulare trezește impresiunea ciudata că prin comunicarea aceasta s’ar fi urmărit scopul antiistoric de — a pune anume preocupări, — de natură străină preocupărilor științifice — din jumătatea a doua a secolului XIX în sarcina Evului Mediu, care nu putea să aibă cunoștință de întârziata lor aparițiune. Această impresiune inițială nu a putut fi nici înlăturată, nici slăbită în cursul documentațiunii istorice din partea a doua a comunicării. Dimpotrivă ea a fost sporită și adâncită. Scocat că nici teoriile lui Meinecke despre „voința de a fi națiune“, nici indicațiunile fragmentare citate din isvoarele medievale nu vor putea fi în stare să convingă un auditoriu cu oarecare discernământ critic, că Ungurii ar fi fost încă din secolul IX o așa zisă „națiune de stat“ (Staatsnation) ori că în istoria lor din veacul XII s’ar găsi dovezile unui naționalism activ și conștient (Zeugnisse eines Zielbewossten, aktiven Nationalismus), cum ar vrea conferențiarul să ne facă să credem. Descoperirea aceasta va trebui prețuită, probabil, ca un merit deosebit al metodei sociologice. Nici pretinsele sfaturi ale primului rege ungar, Ștefan cel Sfânt, către fiul său Emeric, — cunoscute sub numele de Institutio morumi— nu au putere doveditoare pentru timpul acestui rege, — oricât de mult s’ar strădui răposatul istoric Békesi Rémig să afle cheia printre contemporanii cărturari ai lui Ștefan pe autorul acestei „Institutio“. Nici istoriografia maghiară obicinuită să lucreze cu o metodă critică, nu a fost până acum aplicată să primească deducțiunile logice, dar neistorice ale răposatului Békesi. Erau și anevoie de acceptat dat fiind că originalul nu l-a văzut nimeni până în timpul de față, iar cea mai veche copie cunoscută până acum nu datează decât din veacul XV. Puterea ei doveditoare este deci foarte problematică. In ce privește expresiunile „athleta Christi“ sau „propugnaculum Christianitatis frecvente în bule papale din Evul mediu, ele erau aplicate și altor popoare creștine, ai căror fii au luptat și s’au jertfit eroic pentru biruința Crucii lui Christos împotriva Semilunei. Ele nu ar putea deci fi monopolizate de istoriografia unui singur neam. Dacă papa Eugen IV face amintire pe la jumătatea veacului XV de cetatea Sibiului — Civitas Cibinis — ca de un * „propugnaculum totius Christianitatis“, acest „eptitheton-ornans“ nu privea neamul , maghiar, știut fiind că Sibiul nu a fost niciodată cetate ungurească, ci săsească. La fel, dacă papa Sixt IV lăuda pe Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, ca pe un neînfricat „astlet al lui Christos“, această laudă se răsfrângea asupra unui reprezentant al neamului românesc și al biserici ortodoxe, nu al celei catolice. Asupra aceluiaș neam se răstrâng și laudele rostite de papa Calixt III la adresa lui Ioan Huniade : „unico fortissimo attileta Chris , Ioane Woevoda“. Nu este dec vorba aci despre un Rex Hungcriae, ci despre un Voivoda Transilvaniae a cărui origine românească era mai bine cunoscută umaniștilor din secolul XV, decât așa zișilor istorici critici — și totuși și lipsiți de critică — din veacul XIX.. Altfel, nu ar fi putut să facă papil Pius II în cartea sa „Historia din Europa“, această constatare, pe cât de importantă, pe atât de concludentă: Joannes Huniades, cuius nomen ceteros obnubilat, non falr 6 Hungaris, quam Valahis, ex quibiis ras natus est, glóriáin auxil“. Știa deci papa Pius că numele lui Huniade nu era menit să sporească gloria Ungurilor, ci pe a Românilor din coapsele cărora s’a înălțat. Cunoscutul istoric elvețian Johannes von Mueller, scrie în pre fața vastei sale lucrări „Schweizerische Geschichte“: Die Historie V ist ein Spiegel der Wahrheit welteher die vonigen Zeiten darsteit, so wie sie waren". Istoria este oglinda .. adevărului care înfățișează vremile trecute așa cum au fost ele. Dar comunicarea prezentă despre Statul național maghiar în Evul Mediu caută să ne înfățișeze anume stări de lucruri din vremile trecute, nu cum au fost ele cerea, ci cum ar fi dorit generațiunile târzii din secolul XIX și XX, să fi fost. Dacă nu vrem să vorbim în sens sociologic, ci în sensul obicinuit al cuvântului aș crede că întrebarea privitoare la existența unui stat național maghiar în Evul mediu — și chiar mai târziu — nu poate primi decât un răspuns mai mult negativ decât pozitiv. Se știe doar că așa numitul „Stat național maghiar unitar“ (egységes magyar nemzeti allam) din sec. XIX — nu era nici el o realitate istorică, ci o iluziune care a devenit catastrofală pentru toți cei lipsiți de respectul adevărului și al realităților etnice. Rezumând vom încheia cu con ifrvsk : statarea că prezenta comunicare e atinsă de două scăderi congenitale. 1) o fixare cam îndrăsneață a problemei și cam puțin corespun- | REPUBLICA ANTIPARLAMENTARA Republica oferă adesea surprize extraordinare. Iar Franța republicană și democrată își îngăduie luxul celor maii bizare contraste. Cu prilejul ultimelor evenimente internaționale care au zguduit întreaga lume,Franța parlamentară a fost absentă din marea desbatere europeană. In schimb a fost prezentă Franța autoritară, Franța istorică, Franța reală și antiparlamentară. D. Daladier s’a dus de două ori la Londra și odată la Muenchen unde, închipuiți-vă, a dat mâna cu Hitler și Mussolini. In clipa aceia cu sigurranță că democrația anti-italiană și promarxistă, ca și parllamentarismul de descendență masonică au dárduit de indigenare și Daladier trebuia să-și frângă gâtul la primul contact cu mandatarii națiunii. Daladier a iscălit în numele Franței fără să consulte oracolul democratei și pacea a fost salvată. Cineva, din presa franceză , făcea zilele trecute o cumplită ironie. A treia republică a fost mai puțin parlamentară decât al doilea imperiu... . Izătoare cu realitățile istorice medievale. ( ( 2) o documentațiune istorică puțin convingătoare. COMUNIȘTII NU SUNT DE ACORD In legătură cu poziția d-li Daladier față de parlamenti francez este demnă de sublinia atitudinea comuniștilor din Camera. Până și d. Leon Blum, care, dacă s’ar fi aflat în fruntea guvernului în aceste clipe dramatice ar fi făcut răsboiul — e votat puterile depline cerute d primul ministru. In schimb comuniștii dând votul lor de ostilitate și-au precizat gândurile, făcând reproșuri d-lui Daladier că n’a grăbit deslânțuirea războiului. Atitudinea comuniștilor francezi este identică cu atitudinea comuniștilor ruși ceri au rămas profund nemulțumiți de rezultatele conferinței de la Manchen unde Rusia n’ai fost inițtată, deși Geneva care adăpostește pe excelența sa d. Litinov nu era totuși prea departe. Identitatea aceasta de credințe a fost crud explicată zilele trecute de d. Adrien Marquet, deputat și primar în Bordeux, care a declarat: — „De doi ani, Rusia sovietia are două capitale: Moscova și Paris. Trebuie să se pună capăt acestei situații“. Soarta revoluției sociale cei ce preziceau și se luptau, încă de acum douăzeci ani, pentru izbânda revoluției sociale se pot convinge acum, că națiunile au devenit astăzi mai patriotice, aspirând mai arzător spre idealul creștin. In locul ideii revoluționare, ideia națională însuflețește toate popoarele. In 1918 — au trecut de atunci ani de zile — Lenin a schematizat concis și în modul următor finalitate politică și socială a statului revoluționar sovietic: „trebuie să mergem cu cea mai mare viteză spre revoluția universala. Fără revoluția universală Rusia Sovietică va termina prin a fi devenit un simplu episod istoric“. După douăzeci ani se constată — în ciuda prognozei leniniste — că Rusia sovietică nu este episod istoric, dar nu este statul proletar al comunismului marxist, și nici revoluția sociala universală nu s-a mai produs. înțelegerea, de fond, a acestei situații ne dă putința să ne orientăm în evoluția vieții de azi înainte pe o perioadă foarte lungă. Alternativa — nici stat comunist nici revoluție „planetară“ — rezumă și exprimă adevărata situație obiectivă în care trăim. Rusia Sovietică nu mai este un stat al revoluției universale din cauză că revoluția socială nu este posibilă. Dacă revoluția socială ar fi fost posibilă, Rusia sovietică ar fi continuat oficial să fie statul revoluției planetare. Reintegrarea Rusiei sovietice (în 1934) în sistemul european și mondial înseamnă că în acest sistem revoluția socială nu se mai poate produce, deoarece dacă s-ar mai fi putut produce Rusia sovietică nu ar fi avut ce să caute în el, nu ar fi avut justificarea (justificarea revoluționară) de a se integra în el, ca membru al Societății Națiunilor. Se dovedește, așadar că, forța capitalismului mondial a fost și este mai mare decât toate forțele adverse produse în sânul lumii burgheze, pe care le-a exploatat, le-a organizat și le-a împins la acțiune internaționala a III-a pentru a prăbuși,, lumea veche“. Capitalismul nu a fost atât de slăbit, încât să fi putut fi sdrobit de proletariatul revoluționar. Acesta este una din primele cauze, care a zădărnicit revoluția socială, forțând Rusia Sovietică să intre în sistemul Societății Națiunilor. . Ideea internaționalistă, sub aspectul ei comunist, a fost mai slabă mai puțin răscolitoare , decât cum se crezuse în 1918. In drumul ei la început biruitor, ea a întâlnit rezistența altor idei, a căror tărie era încă suficientă pentru a nu putea fii scoase din viața popoarelor. Ideea democratică oricât de confuză a manifestat destulă rezistență ideii internaționaliste. Crescute în democrația veacului XIX, multe popoare nu au putut și nu au vrut să renunțe la o idee, cu care crescuseră, pe care își fondaseră viața. I Ideea liberală, tot atât de veche ca și cea democratică, a arătat multă rezistență ideii ■comuniste a cărei antiteză , este. Din cauză că ideea comunistăr internaționala venea cu aspectul său nivelator și antiindividualist, să descunune pe 11 oni și pe cetățean, căruia liberalismul îi atribuia drepturi inalienabile, ideea liberală punea în gardă întreaga omenire în privința primejdii comuniste. Nici ideea social-democrată , care este și ea de origină marxistă, nu a părăsit câmpul de rezistență în fața ideii comuniste. Social-democrația a gândit și a gândit bine, că mai ușor și cu mai mare succes • ideea socialistă poate progresa și într’un mediu burghez și capitalist, decât într’un mediu capitalist. Apoi social-democrații au așteptat, pe baza previziuinilor dialectice ale lui Karl Marx, ca societatea capitalistă să ajungă la apogeul necesar al evoluției sale economice ca să se poată întreprinde, printr’o revoluție de transiție — construirea lumii socialiste. Experiența a arătat, că social-democrația a fost distrusă în Rusia Sovietică, dar că ea tot mai vrează în societatea burgheză, iar în cea fascistă și hitleristă — a isbutit să devină cu elementele sale tipic-socialiste, baza parțială a noilor sisteme de viață ■ în Italia și Germania. Dar ideia de care s’a isbit și s’a sdrobit ideia internațională, a fost în Europa ca și în toată lumea, i ideia națională, întreaga perioadă de după războiu a fost o perioadă de luptă pe viață și pe moarte între aceste două idei. Ce s’a întâmplat chiar în zilele noastre ? Ideia națională a biruit. Ideia națională a zădărnicit prin urmare, revoluția socială din întreaga lume. In timp ce ideia comunistă venea ca o revărsare de ocean să inunde și să cucerească omenirea. Ideia națională isbutia să consolideze și mai mult viața poporului. Stâncile pe care ideia comunistă nu le-a putut clinti din loc în năvala sa elementară, au fost națiunile înviorate și mai adânc de către conștiința națională în fața pericolului catastrofal. Ideia internaționalistă nu a putut scoate de pe teren nici ideia creștină. Universalistă prin spiritualitatea sa divină, ideia creștină a stat ca un dig de oțel în fața internaționalismului comunist. Dacă ideia comunistă promitea să unească omenirea — prin clasele proletare — într’o frățietate de producție și consum, ideia creștină oferea și oferă avantajul de a putea unifica pe oameni în spirit și în fața Divinității. Dar ceea ce e mai dureros pentru propagatorii și ideologii revoluției sociale e faptul că ei nu au fost urmați de proletariatul mondial. A existat în fiecare țară câte un partid comunist, partid al revoluției sociale, dar el nu reprezintă întreaga clasă muncitorească din acea țara. Clasa muncitorească nu a acceptat ideia revoluției sociale, deși o școală veche de un secol aproape —școala marxistă — a avut timpul și iluzia să creadă că proletariatul va procura tulburările preliminare ale răsboiului civil. Revoluția socială nu s-a putut produce, fiindcă i-a lipsit conjunctura psihologică politică, economică și morală. Oriunde a svârnit ideia internaționalistă, i-au ieșit în cale forțele opuse în plus — solidaritatea politică a statelor europene a fost permanent un factor de intransigentă opoziție — revoluției sociale. Desbinarea între state nu s’a produs în formele dramatice, cum sperau să se producă revoluționarii profesisioniști. Toate neînțelegerile de până acum ale popoarelor nu au mers până acolo, încât să fie nevoie de un nou răsboiu mondial. Răsboiul, dacă s’ar fi produs, ar fi putut fi transformat intr’un răsboiu civil. Dar războiul nu a venit să favorizeze revoluția socială. Astăzi, revoluția socială apare ca un vis întârziat din 1918 al comuniștilor din Rusia și de prin țările unde mai există. GH. DRAGOȘ CEZAR DE CARNAVAL Ultimele evenimente au pus din nou în discuție problematilațiilor franco-italiene. Front nu mai are, deja creiarea imperiului italian, reprezentant diplomatic la Renta. Din pricin aceasta raporturile dintre aceste două țări de acelaș sânge n sunt prea strălucite. După întâlnirea sa cu Mussolini la Muenchen, d. Daladier se pare că-a convins de urgenta necesitate de a trimite un ambasador 1 Roma.Știrea aceasta, care a fos primită cu uriașe aplauze de întreaga națiune franceză, a fos combătută de stânga democrat care nu vede cu ochi buni apropierea de Italia fascistă. Pentru ca peste stânga democratică este stăpân spiritul lui Paul Boncour, care a rostit pe vremui faimoasa ofensă adresată ca sfidare lui Mussolini, Cezar d Carnaval! Dar cine-a avu dreptate ? VINE MARIA VENTURA Venerabila domnișoară Marioara Ventura își anunță sosira în țară, pentru un ciclu de reprezentații dramatice. Altădată marea tragediană de la Comedia Franceză venea să ne emoționeze cu succesele ei parisiene pe cari le repeta pe micile noastre scene, încadrate de cei ma tineri și mai frumoși artiști români. Era o pasiune femenini explicabilă. De data aceasta Maria Ventura ne aduce o piesă inedită Se pare că publicul bucureștean pretinde o premieră „europeană“ aici pe gârlă sau undeva într’un gang oarecare, dar săă fie. Și Maria Ventura vrea să-i satisfacă această dorință. Dar cu cine ? Ni se spune că respectabila domnișoară vine în poșetă cu o piesă proaspătă, nejucată încă pe alte scene, de Bernstein. 1.1 Bernstein la București ? De ce nu? Bernstein e evreu. Prin urmare poate să fie acceptat. Mai ales că și-a câștigat un drept la admirația noastră prin ofensele aduse fascismului mussolinian : chestia cu decorațiile. 1 Indiscreții pretind că însăși Maria Ventura ar fi evreică, " rudă de sânge cu Streitman - ul nostru. Tot ce se poate. Pentru că la Paris n’au răsbit în teatru sau cinematograf decât 1 români evrei: Yonnel, De Max și alții. Iar Elvira Popescu s’a căsătorit cu Verneiul, tot un evreu, ca să poată parveni. ” La 23 Fevruarie, 1906, d. N. Iorga a făcut cunoscuta revoluție studențească din fața Teatrului Național, izgonind limba franceză de pe prima noastră scenă. Piesa lui Bernstein ar putea avea aceeași emoționantă primire sgomotoasă. ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC D. Mihail Sebastian pregătește acum o carte voluminoasă și agresivă : Istoria neamului românesc. Am spus agresivă și veți vedea de ce. Această istorie se va tipări într’o editură care ar trebui să se ferească de asemenea greșeli. Despre d. Mihail Sebastian se știe un lucru grav : e evreu. Și calitatea asta nu și-o tăgăduește nici el. Ba S’ar putea spune că d. Sebastian e mândru de originea sa. Ridicat din ghettourile Brăilei, din acest haos de naționalități in tranzit, d. Mihail Sebastian încearcă să escaladeze piscurile noastre culturale. N’are decât. Numai să fie capabil. Dar indrăsneala merge prea departe : un jidan să scrie Istoria neamului românesc! De altfel, nimic nu ne mai surprinde. Zilele trecute am aflat că d. Barbu Lăzăreanu — care se mai numește în două feluri: Avram Lazarovici și Avram Leszerovici — nici nu are dreptul la cetățenia română. Și totuși d. Barbu Lăzăreanu s-a căsnit să interpreteze pe Hasdeu, pe Eminescu, pe Conta și alte personalități proeminente ele trecutului nostru literar, dar mai ales pe acei streini cari au discutat cu vehemență pericolul iudaic din România. Avea dreptate marele Octavian Goga când vorbea de invazia veneticilor în cultura românească, biciuind această supărătoare prezență pe care, el, numai el o putea lichida. SPERANȚA NOASTRA MESIANICA Evreii se află acum în cel mai tragic moment din întreaga și lunga lor istorie. Persecuțiile locale și efemere de altădată, caracterizate prin expulzări parțiale și lovituri dureroase, de sunt au încetat ca să facă loc unei persecuțiuni generalizate, care prefațează marea soluție a eliminării totale. Cu toate acestea Israel mai crede încă în predestinarea sa mesianică. Iată ce scrie, în această privință, rabinul Niemirower: — „Cu toate cele întâmplate în Germania, Austria și acum în țara sudeților germani, cu toate că au fost puse la index cărțile noastre, arse scrierile noastre, cu toate că bântuie o ură vastă împotriva poporului evreu și a duhului sfânt al lui Israel, noi,în speranța noastră mesianică, în credința noastră în mărimea sufletului lui Israel,—strigăm plini de spranță și de energie , continuăm a trăi în folosul nostru și al poporului“. Ceea ce face urât poporul evreu este această hipertrofie mesianică, această iresponsabilă ambiție de a domina pe care nimic n’o justifică. Evreii provoacă prin atitudinea lor.