Țara, septembrie 1941 (Anul 1, nr. 121-144)

1941-09-02 / nr. 121

TARA Anul I. — Nr. 121 »TARA« culturala Basarabia în unitatea noastră sufletească La începutul anului 1873, Bogdan Petriceicu Haşdeu, cel mai mare căr- j turar român pe care l-a cunoscut I veacul al XIX-lea, anunţa astfel în revista întemeiată şi condusă de el „Columna lui Traian“, moartea pă- rintelui său: „La 19 Noemvrie 1872 în urbea Hotin, a răposat în etate de 61 ani, sdrobit de suferinţe morale şi fizice ultimul patriot I român din Basarabia ALEXANDRU , TH. P. HAŞDEU al cărui sublim dis- I curs despre antica glorie a Românilor, I rostit la 1832, abia în vârstă de 21 ani, răsunând din inimă în inimă în în- treaga Dacie e spuse pe autor în neferi- j cita Patrie înstrăinată, la un lung şir de goane în tot cursul vieţii, ducând cu sine în mormânt durerea de a fi fost oprit să respire măcar odată şi măcar in treacăt aerul României libere. Fie- i ţărâna uşoară"! In acest laconic panegiric, unul din cei mai mari patrioţi români ză- j misliţi de glia Basarabiei, rezuma nu numai drama sfâşietoare a părinte- lui său, ci a întregului suflet şi con- [ ştiinţe româneşti, apăsată cu cruzimea de străinul asupritor dela răsărit. Dar în ciuda cruntelor vitregii, su- i fiul românismului a continuat să tră- iască în acel pământ al Basarabiei , care a dat ţării româneşti atâţia oa- meni însemnaţi. A continuat să tră- j iască, molcom, aflându-şi alinarea dorurilor sau durerilor înstrăinării, în acel „viers“ al românului, specific j lui, în care dragostea de iubită se j confundă cu dragostea de natură: j codrul, frunza, firul de iarbă, florile j câmpului, apa. .Par, acestea nu orişi- j care, de orişiunde. Nu orişicărui co- dru sau ape îşi destăinueşte el alea- j nul. Aceste trăsături dominante ale j firii sunt identice la românul de prej tutindeni. Care pot fi apele în unda cărora îşi picură amarul, ţăranul basarajbean? Care altele decât Prutul sau Nistrul? Ascultaţi: „Flori şi frunze la un loc. Nu mai pot di dor şi foc. Frunză verdi, nu ştiu şi, Tot aş plângi şi-aş boşi. Frunză verdi săminoc Am să trec Prutul înot. Ş am să-l trec în şela mal. Să mă răcoresc di-amar.“ E limpede spus. Focul inimii nu se putea „răcori“ decât pe celalt mal al Prutului, cel liber, din Patria liberă. Dar Alexandru Haşdeu — os dom- nesc — nu coborâse în mormânt cu ochii aţintiţi şi el spre celalt mal, cel j liber, al Prutului? Să ne întoarcem şi să recitim ce ne spune fiul său, în panegiric, ultimele cuvinte: „...du- i când cu sine în mormânt durerea de j a fi fost oprit să respire măcar odată şi măcar în treacăt, aerul României j libere“. In poezia populară basarabeană găsim nu arareori evocat acest râu hotar între fraţi: Jălui-maş şi n’am cui, Jălui-maş Prutului. Prutul tace supărat, Multă oaste l-a călcat. La fel şi Nistrul, atunci când apă- sarea străină întrece orice margini: Jălui-m’aş Nistrului. Nistrul curge turburat Şi pe mine-i supărat Că mă vede înjugat La stăinul blestemat. Bate-l Doamne pe muscal Ca Nisru când baten mal. Şi se sbate val cu val Ca să năruc cel mal... Bate-i Doamne pe străini, Ca Nistru când bate’n plin. Bate-i şi pe venetici, Ca Nistru când bate'n stânci". Astăzi, când Nistrul e fluviu ro- mânesc, semnificaţia acestor versuri j populare ne apare profetică şi mai j plină de înţeles faţă de grelele sufe- j rinţi ce le-au îndurat ai noştri de-a- lungul vremurilor. Românul este ospitalier, primeşte j bine pe străinul care-l bate la uşă, j dar urăşte pe cel care se face stăpân în casa lui, asuprindu-l. Pâinea străinului, cât ar fi de „miezoasă“ La mijloc e veninoasă. Mănânc pâine şi beu gin, La inimă pui venin. Mai ghini păsat de mei, Dar să şiu intri ai mei..." Ca să fie între ai lui, Bogdan Petriceicu Haşdeu, de viţă Domnească, nu a lăsat moşia părintească şi a preferat să îndure, la început, lipsuri, ca să fie între ai lui, fraţi liberi, de acelaş neam şi ca să respire aerul României libere, cu care dor se stinsese părintele lui. Formidabila i cultură, geniul lui sar fi putut afirma şi acolo, şi oriunde, cum au făcut alţi români care s-au înstrăinat, părându-li-se că ţărişoara lor nu e pe măsura marii lor personalităţi. Haşdeu şi aşa a fost ales membru al Academiei Ruseşti şi membru onorific al Academiei din New-York. Recitim cele câteva versuri citate până acum. Sunt expresia simplă şi profund sinceră a unui neam care suferă de jugul străin şi nu se lasă doborât, nu renunţă la fiinţa lui naţională. In ele găsim esenţa concentrată a naţionalismului lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, din care se proectează uriaşa personalitate ale cărei vaste şi multilaterale cunoştinţe şi daruri au mers pe acelaş drum, spre aceiaşi ţintă: afirmarea hotărâtă şi mândră de a fi român. In politica de principii pe care a dus-o, în articolele gazetăreşti, în fabule, în poezie, în teatrul său, în studiile istorice şi filologice, acelaş lucru. El a fost glasul articulat al năzuinţelor adevăraţilor români. Nicicând nu s’a adeverit mai bine zisa că poeţii mari sunt aleşii prin cari un neam îşi exprimă idealurile. Haşdeu n’a uitat o clipă că e basarabean şi a iubit cu căldură locul de naştere. Tot el spunea odată, după o întrunire politică, cu prilejul unor alegeri, când vorbise la Craiova, dar căzuse: „In orice caz am zguduit, am muiat inimile tuturor, astfel că mulți au plâns când le-am spus între altele, am pierdut Basarabia, dar am venit să-mi caut un cuib în ţara Basara-* bilor.“ Iată pentru ce trebue ca Basarabia să ocupe un loc de frunte în dragostea noastră de ţară. Şi să ne aducem aminte ce a mai spus un alt mare fiu al Basarabiei subjugate. Zamfir Arbure, tot la finele secolului trecut: „Românul din Basarabia, a rămas sentinela latinităţii printre alte neamuri. Ţăranul de acolo iubeşte munca câmpului şi între el şi ogor e legământ puternic, care se reflectă asupra moralei, înţelegerii modului de a-şi înfăţişa lumea ce-l înconjură, de a-şi croi idealul“. Şi mai aproape de noi în timp, să numim pe Alex. Mateevici, care îşi înălţa către cer disperarea: „O, Doamne, unde-i ispăşirea? O, Doamne unde-i mântuirea... Străinii ne-au mâncat sudoarea Iar noi ne chinuim flămânzi. Pământul ce ne-a fost ca floarea Din colţ în colţ tu îl aprinzi...” Sau atunci când îşi spune dragostea de limbă: „Limba noastră-i o comoară In adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Intr’un neam, ce fără veste, S’a trezit din somn de moarte Ca voinicul din poveste..." Iată cum şi-a exprimat Basarabia dragostea de ţară, şi de limbă, şi dorul de libertate. Ţărâna celor cari au murit cu acest dor, duhul lor, a străbătut parcă braţul înarmat al ostaşilor noştri cari au înscris în acest răsboi sfânt cea mai glorioasă pagină din istoria neamului nostru. Datorită acestui duh, Domnul îşi întoarce privirile spre noi şi începe mântuirea. Să subscriem laîmprumut Cum luptăm — Strămoşii se apărau cun fier şi-ună scut Dar noi cu ce ne apărăm, bădie? — Pe front cu oastea şi cu vitejie. Şi-acasă, subscriind la împrumut. Ulme, pentru viitor... — Priveşte, vere! Ce-a căzut Din cer, la fel ca ploaia, vara? — Sunt bonurile demprumut, Ce fac ca să sporească ţara? Zaina însurăţeilor Dela altar, unde aleargă mirii. Cu bucurie şi cu eleganţă, Dau fuga la’mprumutul întregirii Ca să-şi depună banin siguranţă!... Siluetă pribeagului Răsărise din neguri pribege, pri- I beag şi el ca şi ele, pe nesimţite ală- turi de mine, împlântând adânc piu i gul sufletului să tae brazdă largă în lanul minţii româneşti. Bucuros de tovărăşia lui de trudă, îi pândeau pe sub geana gândului, cu tresăriri de mulţumire, râvna însufleţită, surprin- zând, înfiorat, cum îi se descarcă sufletul în gemete strivite şi scrâşniri sugrumate. Tânăr, ţâşnit ca o rază de lumină sau ca un vlăstar de alun, îşi frângea gândul, desprins din fulgerarea de cremene a munţilor, cu încăpăţânare spre soare-apune. In sânge îi clocoteau răsbunări de veacuri, iar sub fruntea-i îndurată, în orbitele ochilor neastâmpăraţi, şerpuiau fulgere, prevestitoare de vifor îngrozitor. Privindu-1 din pragul sufletului meu, îmi , de Z. Sandu grăiam adeseori singur: „Ce minunate sunt lucrurile tale, Doamne! Crinul câmpului din brazda umilă ce se înveşmântă mai frumos decât Solomon în purpura lui de împărat, e rodul minunat al asprului pământ, asemenea lui a răsărit şi şoimanul acesta de muncitor neînfrânt din întunerecul colibei, pitită sub stâncă de munte golaş.“ In ceasuri de trudă, muncia, înăbuşit de sudori, apăsând tăişul plugului până în adâncuri, iar în odihna serilor mulcomi despătură din ascunzişurile nepătrunse ale fiinţei sale o lăută fermecată, cu o singură strună. (Avusese, acasă la el două), aidoma ca lăuta lui Lae Chioru, una de dor şi una de jale, dar în aspra pribegie, pe dealul Feleacului i-a plesnit una, cea de dor. Şi’n clipele acestea figura lui îmbrăca înfăţişarea unui om în răsvrătire nestăpânită. Căci, mi-a mărturisit odată, toată dragostea faţă de om şi faţă de pământ i se prefăcuse, acolo sus, pe muchia dealului stăpânitor al Clujului, în mânie neîmpăcată, ca aceea a zeilor. Deaceea poate, din tremurarea smucită a corzii se desprind învolburări de glasuri, chemări de răsbunări neîmplinite, chiotele de luptă ale strămoșilor nerăsplătiți alegându-se ca într’o altită, în cântece ce birue luncile văilor înflorite şi munţii cu uriaşe poale de codru, până sus în zările dreptăţii divine. Ce aspru-i cântecul acestui pribeag, aspru ca şi drumurile pribegiei. Viziunea, care îl ţine în câtuşi e imaginea chinuitoare a neamului frânt pe roata nedreptăţilor omeneşti. II înspăimântă în fiece clipă falsa înfăţişare a pământului strămoşesc. Toate gândurile lui descătuşate din îngrămădirea munţilor Apuseni se strâng în jurul acestei înfăţişări nedrepte. Ele sunt pline de spaimă şi nesgudite, împletite cu măestrie ca luminile curcubeului, în cântece înviforate, pregătind parecă înfricoşata împărtăşanie în ajunul învierii de veci. Pribeag, rătăcitor, răzimat în toiagul nădejdii, nu-ţi clătina credinţa, căci nădejdea nu se frânge nici chiar în drumul aspru al pribegiei chinuite. Priveşte cum se ţese minunat, în zarea Domnului, haina de împărat a neamului îngenunchiat întru înviere. Mâine se va încheia crugul meu iar plugul sufletului meu, scos din brazdă se va odihni răsturnat pe coaste, stăruind însă să răsfrângă ca o apă vrăjită, din tăişul subţiat de tocirea muncilor trudite, taina cea mare a neamului înviat întru mărire. Căci sufletul meu nu va obosi să cădelniţeze credincios drumul de răsbunătoare biruinţă a nădejdilor înflorite în lanurile Ardealului strămoşesc.