Țara, noiembrie 1941 (Anul 1, nr. 172-191)
1941-11-01 / nr. 172
Amint T. _ Mr 172 T» »! O vorbă ardelenească pentru d. Fildermann II. In vara anului 1937, sezon mortifiant pentru presă, ziarul „Curentul“ întreprinsese o anchetă asupra problemei Palestinei şi posibilităţii unui exod spre această ţară a evreilor din ţara noastră. La această anchetă au răspuns mulţi dintre demnitarii şi cunoscătorii care se ocupaseră de această problemă. Dar apa clară nu întârzie să se tulbure la intervenţia vraciului Fildermann. Acesta îşi trăda prezenţa cinică, întrecând orice margine a bunului simţ comun. Acei care au citit declaraţiile lui, au încercat cel mai j puternic sentiment de groază ames- j tecat cu stupefacţie. Din fiecare rând, din fiecare vorbă, transpira ! aceiaşi ură pestilenţială, sinistru I crainic al cruntei răzbunări iudaice j care avea să vină scurt timp după aceia. Ne-ar fi cu neputinţă să re- i dăm toată gama de argumente şi insinuări injurioase pe care Filder- mann, acesta este singurul lui me-t rit, a reuşit să le îngrămădească într’un spaţiu minim. Animate de un cinism diabolic, argumentele tal- j mudice ale lui Fildermann gemeau la fiecare perioadă de aceiaşi nepu- I tinţă de a stârpi pe vecie nea-mul românesc, a cărui vină era; doar aceia că nici un bici al maşi- j naţiei iudaice nu reuşea să-i slă-j bească vitalitatea şi putinţa de re- zistenţă. Articolul în chestiune cu- prinde două părţi: prima în care Fildermann încearcă să demons- | treze că o problemă jidovească la noi nu există, ci dimpotrivă popo-j rul român nu a avut decât de pro- j fitat de pe urma evreilor săi, iar a doua, în care Fildermann, urmân- j du-şi argumentaţia, arată că relele şi neajunsurile de care suferim noi , nu le putem salva decât îndreptăm du-ne neamul putred şi degenerat f de o lungă epidemie de sifilis ere- i dîtar şi alcoolism, incapabil de a-şi cruţa pădurile şi de a desvolta o agricultură intensivă. S’a repetat şi se repetă până la obsesie că există în România o dies- tiune evgeiască. Aceasta îmi amin- teşte unele versuri devenite celebre din comedia unui contemporan, a lui Moliere: „Je me crois bien malade »Et qui croit Tétre, Test“. De ce n’am fi hipocondri — dacă suntem alcoolizaţi până la satura-ţie? Dar înţelepciunea şi maliţia lui Fildermann nu se opreşte aici, el zice în continuare: „Dacă cei 250 mii de evrei din cele două mici principate româneşti de odinioară n’au împiedecat evo- l luţia şi ascensiunea României, ci dimpotrivă participând la toate în- : făptuirile istorice, le-au ajutat, nu văd cum s’ar putea ca 800 mii evrei din România Mare, puternică şi întregită să constituie o primejdie naţională?“. D. Fildermann pare să aibă cunoştinţe foarte avansate şi lăudabile de istorie românească, iar dacă n’ar fi barbari goimii de români, într’o zi d-sa ar face comunicări inedite Academiei. Te pomeneşti că generaţia 48, Cuza Vodă, I. C. Brătianu, întregitorul Carol şi eroii dela Plevna ar fi fost ovrei, căci d. Fildermann se simte atât de sigur pe situaţie când afirmă că jidanii au participat la toate înfăptuirile istorice din trecut. Nu d-le Fildermann! Noi n’am avut niciun Disraeli sau Mandel sau Leon Blum, care să ne înfăptuiască România. Astăzi, după campania din Est, afirmaţia lui Fildermann ţine de domeniul glumelor prăpăstioase. Continuându-şi expunerea pe baza descoperirilor antropologice făcute pe spatele unui neam alcoolic şi sifilitizat, Fildermann arată incapacitatea totală a noastră de a ne creia o industrie şi un comerţ românesc. „Evreii n’au împiedecat pe români să îmbrăţişeze orice profesie intelectuală sau economică. Ei n’au acaparat ci au ocupat locuri goale, creind instituţii economice“. Oare sifilisul şi alcoolismul naţional s’ar tămădui printr’o emigrare masivă a jidanilor dela noi? De astădată F. devine patetic şi schopenhauerian: „S’ar lecui oare toate aceste rele dacă zece mii sau o sută de mii de evrei ar pleca în Palestina sau aiurea? Eşti de neînţeles. Dimpotrivă, dispărând 100.000 consumatori, s’ar prăbuşi valorile industriale, imobiliare, preţul alimentelor şi cu ele şi bugetul statului. Relele constatate nu s’ar,lecui ci s’ar agrava“. Din nefericire era vorum de un milion şi jumătate de jidani, iar aceşti consumatori, nu au fost nici fundatorii, nici consolidatorii şi nici, salvatorii industriei şi economiei naţionale. Prof. Nicolae Iorga a fost singurul care sesizându-se de inepţiile lui F. i-a ripostat cu o serie de fapte care nu lăsau nici o umbră de îndoială. Evreii au găsit la noi un comerţ şi o clasă meşteşugărească autohtonă de primul rang. Evreii când au venit nu au ocupat locurile libere, cum explică Fildermann, ci au acaparat totul, monopolizând bunurile uneia din cele mai productive ţări europene. In continuare Fildermann arată că dacă totuşi românii le vor da concursul diplomatic pentru a-şi forma o Palestina a evreilor şi nu a arabilor: „...în Palestina evreii au dus şi vor duce cu ei dragostea de ţară şi de produsele ei, aşa cum au dus-o şi au păstrat-o timp de decenii evreii români din America“... sau poate, d-le Fildermami, azi, te-ai putea referi tot atât de persuasiv la cei din Rusia Sovietică... Până aici d. Fildermann, cu toate injuriile aduse neamului românesc alcoolizat şi sifilitizat, îşi menţine totuşi o mască pe cât se poate academică, dar finalul expunerii cade de-adreptul în ridiculul tragi-comic specific evreului împăciuitor: „Astăzi Palestina ocupă locul al treilea în exportul nostru. După cei doi coloşi Anglia şi Germania, micuţa Palestina este cel mai bun client al României“. Drăgălaşa Palestină a d-lui Fildermann ne lasă totuşi reci. O fi ea fierbinte, dar de! Se pare că se nimereşte şi un Arab care-i dă târcoale. Dar să nu vă închipuiţi că d. F. se opreşte aici! Doamne fereşte! Ar fi o lovitură ratată, un succes neexploatat. „Toate ţările luptă pentru colonii în vederea asigurării de debuşeuri. România are prilejul să-şi menţină un debuşeu fără a cere colonii. Pentru România sunt în joc nu numai interese politice, dar mai ales mari interese economice“. Donchihiotism de factură iudaică, trivialitate dozată cu un cinism bestial, iată formula scrisului d-lui Fildermann. Fierbinţelile sale îl privesc personal. Perspectiva unui destin colonial românesc întruchipat în câştigarea Palestinei, este o gogomănie sinistră. Dar insultele de res-naţiune ale lui Fildermann, ar trebui justificate şi sancţionate. Prin gura lui Fildermann neamul românesc a suferit cea mai gravă insultă din trecutul sau. Aceasta se va răsfrânge peste toţi acei pe care F. îi reprezintă. Ziua socotelilor încă nu a sosit... Petre Hossu Telegrama ziariştilor slovaci adresată dlui prof. Mhai A. Antonatcu BUCUREŞTI, 31 Octomvrie. — D. prof. Mihai Antonesei vicepreşedinte şi preşedinte ad-interim al Consiliului de miniştri a primit următoarea telegramă din partea grupului de ziarişti slovaci cari ne-au vizitat ţara: Prof. MIHAI ANTONESCU Vicepreşedinte şi preşedinte ad-interim al Consiliului de miniştri, ministrul Propagandei naţionale Bucureşti ARAD. — Ziariştii slovaci părăsind teritoriul României prezintă omagiul şi mulţumirile lor Excelenţei Voastre şi poporului român. Credem că vizita noastră in România va contribui la adâncirea relaţiilor romăno-slovace pentru care vom lucra la noi acasă cu aceiaşi dragoste cu care am fost primiţi peste tot în România. Dr. MILAN HANKOP Bolşevicii nu vor să ştie de dreptul ginţilor. Ei trag cu predilecţie asupra ambulanţelor germane. A trebuit să se acopere crucea pentru ceva mai mare siguranţă a transportării răniţilor. (Ph.Wb.) Camera mobilată cu intrarea separată de închirat Calea Nocrichului 66 3 Prietenia Italiei Italia Ducelui Mussolini trăeşte frenetic elanul imperial al Romei Elan civilizator de popoare, ctitoritor de civilizaţie, ziditor de veac. Este o grandioasă reînviere a măreţiei romane, ce părea a fi numai un, titlu de mândrie din vremi apuse. .Italia nu-şi desminte strămoşii: ea este ţara în care se deschid zările unui veac de mărire şi dreptate. Acolo s’a făurit imaginea concretă şi s’a formulat idealul de organizare a noului veac. Ea luptă, nu numai ideologic; luptă, ca odinioară legionarii romani, pe câmpiile Africei şi ale Europei, ducând pretutindeni un suflet nou, un crez vivificator, o ordine romană. Neamul acesta, care poartă în inima lui un sâmbure de mărire imperială, neamul acesta, aruncat la răsărit ca o stâncă a civilizaţiei latine, a fremătat de bucurie ori de câte ori Italia tradiţiilor cezariene a înălţat pe columna istoriei steagul biruinţă. Am îmbrăţişat Roma Cezarilor întotdeauna cu un sentiment de filială mândrie şi de frăţească iubire. Columna lui Traian, impresionantă sinteză a măreţiei romane şi a eroismului dac, este simbolul acestei unităţi de simţire, acestei sincronizări de destin, prin care România şi Italia urcă împreună pe lespezi de veac către cerul împlinirilor totale. Intr’adevăr există o deplină corespondenţă între epoca redeşteptării naţionale a Italiei şi a României. Desigur Italia, în epoca aceia, reprezenta deja o tradiţie de glorie şi creaţie, de aceea reînvierea imperialismului roman, pe care o trăeşte astăzi, s’a realizat într’un ritm atât de accelerat. România era un popor cu o singură tradiţie: tradiţia credinţă şi a vitejiei, de potenţialităţi încă nerealizate. Mai adogăm: elementul evreesc, care a înnăburit năzuinţele creatoare ale Ţării. Lui i se datoreşte faptul, oficial, al despărţirii noastre de linia dinamică şi imperială a Romei mussoliniene. Atitudinea aceia de ostilitate democratică şi antifascistă, pe care neamul n'a ratificat-o niciodată, a îndreptat Italia pe cărări răsbunătoare şi ne-a sângerat trupul Ţării. Pedeapsa îşi avea pedagogia ei: ea nu urmărea pedepsirea neamului, ci nimicirea celor ce l-au condus pe drumuri greşite. Acum zarea s’a înseninat: pedeapsa şi-a împlinit pedagogia. Neamul vrea să-şi vindece rănile să respire iarăşi în plinătatea spaţiului său etnic. Pentru aceasta, spre a dovedi că merită ca drepturile lui să fie împlinite, şi-a pus sângele în cumpăna veacului şi a dărâmat în iureş de jertfă şi moarte, cetăţile barbariei. Vitejia aceasta s’a răsfrânt ca un ecou de mândrie şi putere pe colinele Capitoliului. Italia priveşte spre Ţara de la Dunăre cu faţa însorită, cu inima luminată de bucurie. România şi-a reluat funcţia istorică de cetate a civilizaţiei europene, de columnă a gloriei latine. Sufletele se apropie, gândurile se înţeleg. In Europa nouă, organizată în jurul axei Roma—Berlin, România mare şi puternică trebue să fie o stâncă de rezistenţă, un vifor de dinamizare. Nu există un alt popor, un alt stat, care să poată lua asupra sa o atare misiune de civilizaţie şi răspundere la drumurile de răscruce ale Europei. Celelalte neamuri — toate — au un destin mai minor. Pentru viitorul acesta al României, ne zâmbeşte de la Tibru prietenia Italiei. O prietenie sinceră şi efectivă. O primim ca pe o mărturisire în care se concentrează veacuri de istorie: ea e un simbol şi o nădejde. ____________________N. Mladin