Țara, octombrie 1942 (Anul 2, nr. 423-447)

1942-10-01 / nr. 423

Ami! II — Nr. 423 TARA 3 Gânduri şi fapte Despre sângele rece in mijlociu­ focului (PR). — ...Pentru a treia oară astăzi s’a întrerupt legătura tele­fonică cu liniile din faţă. Pentru a treia oară m’am înapoiat dela pos­tul de comandă al batalionului. Bolşevicii trag cu toate calibrele, artilerie, aruncătoare de grenade şi antitanc, asupra cazematelor noa­stre. Pe drumul de doi kilometri m’am aruncat de atâtea ori pe bur­tă încât sunt plin de noroi de sus , până jos. In cazemată apa e până la glesne. In jurul gropilor făcute de explozii nisipul iese ici şi a­colo mai înalt, svântat. Colo afară, pe poziţii, nimănui nu-i trece prin cap să lase din mână satul. Dacă-l pu­tem ţine ca până acum, nu se poa­te întâmpla nimic neplăcut. Am fost de multe ori în liniile din faţă, cu mitraliera sau puşca mai bucuros când eram în atac sau când pe front era linişte. Dar o luptă defensivă de tăria acesteia e­­ cu totul altceva. Bolşevicii n’au de­, cât să vină de treizeci de ori pe zi , cu infanterie, puţin ne pasă. Pot să vină zece contra unu, tot nu fac­­ nimic. Dar acum, când ne trezim cu tancurile sub nas, trăgând fără odihnă asupra poziţiilor, treaba e mai grea şi cere să facem tot ce putem. Dar nici cu antitancurile nu ne vin ei de hac. Trag bolşevicii dar mereu îi silim să se arunce, scrâşnind din dinţi, în găurile pline­­ de noroi. CA UN PĂRINTE PEN­TRU OSTAŞI... Căpitanul G. m’a întrebat astăzi amănunţit despre toate acestea. E pentru a treia oară când i-am adus ştiri importante, şi cred că explo­ziile nu s’au produs niciodată atât de aproape de drumul pe care aler­gam. Aşa că m’am simţit foarte la largul meu când m’am văzut în a­­dăpostul batalionului. Căpitanul observase că am cam luat foc. Mi-a­­ spus că n’are deocamdată nimic­­ urgent pentru mine şi că trebue să­­ mă odihnesc vreun ceas înainte de a mă înapoia în poziţii. Poate că până atunci se liniştesc şi rusnecii cu antitancurile lor. Când s’a dus prima oboseală — dormisem o jumătate de oră — mi­­am dat deodată seama cât de mult depinde­m noi de acest om care, aici în focul cel mai cumplit al tuturor armelor grele, se gândeşte şi se în­grijeşte pentru cele trei companii ale noastre. In momentul acesta vorbeşte pentru a treia oară cu comandantul regimentului în privinţa întăririlor care trebue să fie pe drum, spre noi. „Oamenii pe cari îi am înainte nu mai pot dura mult!“, îl aud spunând grăbit. „N’au putut închide un ochiu trei nopţi întregi, bolşevicii îi aco­peră fără încetare cu proectile de ca­libru greu şi stau în apă până în ge­nunchi. întăririle trebue să se gră­bească! Inamicul poate ataca flancul în orice clipă. E vorba poate numai de minute!“ „NU DAM ÎNAPOI, DOMNULE CAPITAN!“ Căpitanul cheamă pe comandantul celeilalte companii, cu care legătura telefonică, în mod excepţional, nu este întreruptă: „Cum vă merge, băeţi? Va să zică pătrunseseră la voi? Am ştiut eu că o să-i svârliţi înapoi. Dar o ştiţi şi voi foarte bine: te bazezi mai cu nădejde pe propriile tale puteri. Cum aţi ţinut voi aste trei zile n’ar fi putut s’o facă nici o întărire. Spune oamenilor că mă ba­zez pe ei, mai ales acum. Mâine di­mineaţă vin la voi pe poziţie, şi pot să tragă ruşii cât or vrea!“ Căpita­nul fusese şi azi în zori la noi, afară, tocmai când se cam îngroşase gluma. Pentru noi asta înseamnă mare lu­cru: pentru el e simplu şi dela sine înţeles.De aceea i-am comunicat exact cum stau lucraile în realitate. I-am spus că ieri mâncarea s’a răcit până să ajungă la noi. Ne-a promis numai­decât că astă seară vom primi o por­ţie dublă de ceai, şi încă stropită cu rom. Acum suntem tocmai la ceaiul cu pricina. E bun! Chiar după prima înghiţitură vezi toate mai în roz. Din convorbirile pe care le are că­pitanul cu regimentul sau cu coman­danţii altor unităţi bag de seamă că nici gând n’are să se dea dus de pe poziţie. A ordonat unui plutonier, care-l întrebase unde să-şi aşeze tu­nul, să-l ducă pe răspunderea lui în­­tr’un, loc de unde avea un câmp de tragere mai bun şi de unde putea opri tancurile inamice. Când e cu noi în prima linie ne vorbeşte pe un ton deosebit. Nu dă nimănui mari spe­ranţe, dar pretutindeni întăreşte în-­­ crederea în forţele noastre proprii.­­ Azi dimineaţă a întrebat pe unul dacă nu cumva vrea să părăsească­­ poziţia când s-o îngroşa gluma. Răs-­­ punsul a fost aşa cum l-ar fi dat ori-­­ care dintre noi: „Nu dăm înapoi, domnule căpitan! Nu lăsăm noi pozi­ţia asta pe care am făc­ut-o cu atâta muncă. Ar trebui mai întâi să pierim până la unu!“ DISPREŢ DE MOARTE Când mai apoi am vrut să plec de la el, din postul de comandă, a mers cu mine o bucată de drum până la co­pacul de unde putea să vadă poziţiile. De câteva ori proectile au şuerat şi au explodat chiar lângă noi. Am vrut să mă arunc repede într’o groapă, dar a trebuit să merg mai departe fiindcă şi căpitanul mergea fără să se sinchisească. E mare lucru când ai pe cin­ea care stă aşa, fără să-i pese când se deslănţuie iadul. S’a suit în copac, mai pe urmă m’a chemat si pe mine sus si mi-a dat să mă uit prin ochianul lui. Apoi am plecat din nou, înainte. Si când am mai auzit iar su­erături, am făcut asa cum ştiam că ar fi făcut căpitanul meu. Si parcă de data asta drumul a fost mai scurt si mai uşor... îmi vine să cred, sunt convins a­­proape, că­­ poate să nu se întâmple nimic rău atâta vreme cât îl avem pe el aici Dr. ALFRED HAUSSNER corespondent de războiu­ l Cu căruţa către liniile germane din­­ pădurile mlăştinoase de la Volhov Datoriile publice ale Statelor Unite STOCKHOLM, .1 (Rador). După­­ o informaţie primită din Washing-­­­ton datoriile publice ale Statelor­­ Unite se ridică azi la un total de 90 miliarde dolari, adică mai mult de dublul datoriilor din anul 1940. Deocamdată datoriile publice cresc cu 4 miliarde pe lună. De la înce­putul exerciţiului în curs, adică de la 1 iulie, împrumuturile se ri­dică la suma de 13 miliarde dolari. In acest interval ministerul de fi­nanţe a cheltuit peste 15 miliarde dolari dintre care 14 miliarde pen­tru nevoile directe ale războiului. T­elegrame externe I AMSTERDAM, 30 (Rador). Po- I­stul de radio din New-York a a-­­­nunțat oficial că la 1 Ianuarie 1942­­ Statele Unite au avut 133 milioane­­ 965 mii locuitori. AMSTERDAM, 1 (Rador). D. Wool­ton ministrul britanic al apro­vizionării a declarat la postul de radio englez că aprovizionările An­gliei pentru iarna viitoare depind­e exportul ţărilor de peste Ocean. Ministrul a cerut populaţiei să se hrănească în deosebi cu cartofi şi cu brânză căci carnea nu va putea constitui decât „o parte neînsem­nată“ a aprovizionării naţionale. Munca tineretului român „Eu nu mă consider decât cel dintâi muncitor al Ţării“, spunea oarecând Mareşalul Conducător. Convins că „un neam poate fi re­deşteptat prin viforul entuziasmu­lui, dar nu poate fi înălţat decât prin dogoarea muncii şi patima răspunderii“, într-o cuvântare către Ţară, rostită la 2 Februarie 1941, Mareşaul făcea această precizare care conţine un întreg program de acţiune reparatoare: „Nu slujim crezul românesc, nu servim credinţa în viitorul nostru, nu ne pregătim pentru Lumea Nouă în plămădire, dacă nu ne su­punem acestei porunci, România şi aliaţii săi au nevoe de linişte şi de muncă în această regiune“. Abia mai târziu aveam să prin­dem tâlcul întreg al acestor decla­raţii. Ca să ne asigurăm liniştea în această parte primejduită a conti­nentului, am luat armele împotriva instinctelor deslănţuite ale sălbă­­tăciei asiatice. Concomitent, am pus mâinile pe lopeţi şi târnăcoape ca să îngropăm pentru totdeauna o comoditate devenită sistem, şi pe mormântul ei să ridicăm o lume nouă, respectuoasă faţă de porun­ca biblică: „Cine nu lucrează, nici să nu mănânce“, formulată fără echivoc de cel mai mare apostol al Creştinătăţii, sfântul Pavel, el în­suşi muncitor cu cuvântul cel viu al Evangheliei lui Hristos şi cu u­­neltele meşteşugarilor făcători de corturi din Orientul antic. A vrut Mareşalul să deprindă cu noua etică a muncii în primul rând tineretul României. Organizaţia „Munca Tineretului Român“ (MTR) este expresia acestei vreri salvatoare. Inspirat din „Arbeits­­dinst“-ul german, ai cărui pioneri scurmă astăzi pământul din Nor­vegia până’n Pirinei şi dela Cana­lul Mânecii până’n vecinătatea Volgei şi ale Caucazului, MTR-ul a isbutit într’un timp record să se ridice la nivelul puterii construc­tive a uriaşului său model german. Generalul Constantin Hierl, crea­torul şi diriguitorul serviciului ger­man al muncii, care a fost de cu­rând oaspele ţării noastre, cu pri­lejul vizitei pe care a făcut-o la şantierul-şcoală de la Breaza, a a­­dus cel mai frumos şi mai compe­tent elogiu MŢR-ului, când a spus tinerilor instruiţi acolo: „Vă felicit pentru tot ce am vă­zut în aceste două zile la D-voastră şi în special îmi exprim mulţumi­rea mea pentru Breaza. Breaza va fi totdeauna o piatră de amitire pentru desvoltarea celor mai strân­se legături dintre MTR şi Serviciul muncii Reichului. Ea va fi piatra de amintire a camaraderiei germa­­no-rmâne pe terenul muncii. Ca­drele de la Breaza sunt foarte bune“.­­ Am subliniat înadins această mărturisire finală. Cine altul era mai în măsură decât Constantin Hierl să precizeze că experienţa făcută cu MTR-rul de Mareşalul­ Conducător a reuşit pe deplin? Asemănări culturale între Statele Unite şi U. R. S. S. STOCKHOLM, 1 (Rador). După serviciul de informaţii american, d. Wendell Willkie înainte de a pă­răsi Moscova a declarat unui zia­rist american că între St. Unite şi U.R.S.S. există foarte accentuate asemănări culturale. Ziaristul a în­trebat apoi pe d. Willkie dacă a constatat în Rusia o răcire de sen­timent faţă de aliaţi din cauza eşe­cului celui de al doilea front. D. Willkie a răspuns că până la intrarea în război a St. Unite au fost considerate de un isvor neli­mitat de putere. De atunci s-a fă­cut totuşi atât de puţin din partea Statelor Unite şi ajutorul dat este atât de minim în ochii Sovietelor că se poate constata un sentiment sporind de nerăbdare şi chiar de­­ dezamăgire. De ce nu este pregătită Anglia? STOCKHOLM, 1 (Rador). Intr’o cuvântare rostită la Wimbledon, Duminecă, lordul Strabolgi a cerut după cum anunţă „Goeteborgs Handels-Och Sjoefarts Tidning“, că în urma declaraţiilor d-lui Will­kie, cabinetul de război britanic să dea lămuriri. Principala întrebare căreia trebue să i se dea răspuns, este aceea dacă cabinetul de răz­boi a luat măsuri imediate după a­­tacul german contra Rusiei ca să silească inamicul la un război pe două fronturi și dacă acesta este cazul de ce după 15 luni Anglia nu este încă gata.

Next