Țara, decembrie 1943 (Anul 3, nr. 758-778)

1943-12-01 / nr. 758

Anul IT. — Nr. 758 TARA Transsylvaniat amort­­i dolori sacrum (Urmare din pag. 1) discitare, crescută odată cu măre­­tia Negoi­ului din adâncimile vea­curilor. Acest adevăr de prestigiu multi­secular, care este în acelaş timp credinţă, ideal de luptă şi stil de viaţă de singulară şi dramatică fru­­museţe, a determinat, imediat după trecutul războiu mondial, reacţiu­­nea scriitorilor şi a oamenilor de cultură ardeleni împotriva aşa nu­mitului transilvanism, născocit ca o formulă de circumstanţă­­şi de ca­­mu­flare a unor tendinţe politice centrifugate de scriitorii minoritari, unguri şi saşi deopotrivă. Fantas­magoria transilvanistă, pe care am demascat-o la timpul potrivit, a în­cetat odată cu noua situaţie politi­­că impusă Ardealului, ceea ce do­vedeşte fără posibilitate de altă interpretare, caracterul ei adhoc şi mistificator. Poate că mâine, când Ardealul va fi din nou întreg şi al nostru, spectrul aşa zisei literaturi transilvaniste să reapară. Absenţa lui de astăzi însă, vrem să spunem din aceste zile de strâmtorare dar nu de abdicare a românismului din Ardeal înseamnă, cu certitudine, moartea lui ruşinoasă de mâine. •Să ne înţelegem. Noi nu suntem contra şi nu pledăm împotriva DU­HULUI PROVINCIAL, în speţă, împotriva DUHULUI TRANSIL­VAN, căruia ne închinăm cu senti­mentul de smerenie metafizică pe care ni-l impune orice realitate evi­­dentă. Dimpotrivă, suntem din acei care cred în duhurile provinciale şi în regionalismele creatoare. Cine ar vtea nega, de exemplu, că superb­a creaţie a geniului francez nu s’a îmbogăţit prin DUHUL BRETON al lui Ernest Renan, prin DUHUL MERIDIONAL al lui Frédéric Mi­stral sau prin DUHUL LORRE­­NEI purtat cu eleganţă tulburătoa­re de pathosul lui Maurice Barrés? Sau, coborând în cuprinsurile de lumină ale geniului românesc, cine ar putea trece cu vederea MOLDO­­VENISMUL lui Creangă şi Emi­­nescu, TRANSILVANISMUL lui Slavici, Coşbuc şi Goga, sau OLTE­­NISMUL lui Constantin Brâncuşi şi Tudor Arghezi? Duhul natal al provinciei, ca şi duhul naţional al neamului, poartă peceţile fatalităţii. Sufletul provin­ciei în care ne-am născut şi sufle­tul comunitar al naţiunii din care facem parte, asemeni câmpurilor şi vişinilor înfloriţi ai copilăriei, le purtăm pretutindeni cu noi. Ce alt­ceva, dacă nu peisajul duhului ro­mânesc, cu toate bucuriile şi întris*­tările, cu toate înălţările şi pasiuni­le lui majore, au garantat celebri*­tatea mondială a scriitorilor Panait Tstrati, Anna de Noilles şi Peter Neagoe? In perspectiva din care conside­răm noi lucrurile duhurile PRO­­VINCI­ALE SIMFONIZEAZA SUFLETUL NAŢIONAL, IM­PRIM­ANDU.I ACCENTE, ATI­TUDINI, CULORI, SUNETE SI VIBRAŢII POLIVALENTE. Dar aici, ca în dialectica hegeliană, ra­portul dintre tot şi părţi este un raport de reciprocitate organică, ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că totul —adică naţiunea trăieşte în funcţiune de păr, iar părţile — adică provincii t­răiesc în func­ţiune de impera­l sufletului na­­ţional. Este vorb p­rin urmare, de participarea vie a­­ctivă a totului la vieaţa părţilor şi de o participa­re tot aşa de vie şi de activă a păr­ţilor la vieaţa totului. Numai aşa se asigură comuniunea de dragoste şi destin a neamului, precum învăţa profesorul Nae Ionescu. In dreaptă consecinţă a celor de mai sus, noi mărturisim întru exis­­tenţa DUHULUI TRANSILVAN sau a TRANSILVANISMULUI, înţelegând prin acesta din urmă, un termen major din silogismul ro­mânismului. Altfel spus — şi cele mai înainte menţionate ne îndreptă­ţesc la aceasta — nu e vorba de o­­poziţia a două noţiuni contradicto­rii „transilvanism“ şi panromâ­­nism“, ci de corelaţia organică şi necesară a două realităţi vii şi evi­dente în luptă cu toate vrăjmăşiile oamenilor pentru a-şi cuceri drep­turile depline la o existenţă liberă şi suverană. Aşa­dar, putem vorbi în deplină conştiinţă a drepturilor noastre des­pre virtuţile DUHULUI TRANS­SILVAN, al cărui profil vom în­­SILVAN, al cărui profil vom vi­ne şi dimensiunile ce*i sunt proprii și verificate printro lungă și sbu* ciumată confruntare cu istoria. In afară de perspectiva pan*ro­­mânească și de însuşirile majore indisolubil legate de această orien­tare spre toate zările pământului daco-roman, ce*a imprimat Ardea­lului o sensibilitate specială, duhul Ţării de peste pădure se face sim­ţit, în toate manifestările lui, prin­­tr’un mănunchiu de reliefate trăsă­turi specifice. Subliniem, în primul rând CO­­MUNIUNEA SUFLETULUI TRANSILVAN, care nu este decât consecinţa firească sau, dacă vreţi, suprastructura spirituală a com­u­­nităţii române de pe aceste plaiuri expuse tuturor viforniţelor istorice. Tăria de Sarmisegetuză a acestei comunităţi, care a rezistat tuturor valurilor de potrivnicii şi a biruit toate imensele piedici ce i s’au ridi­cat în drumul evoluţiei sale fireşti, se datoreşte OMOGENEITAŢII DE SIMŢIRE, DE GÂND ŞI DE FAPTA a Românilor din Transil­vania. Expresia limpede şi vigu­­roasă a acestei solidarităţi naţionale o găsim formulată in lozinca de luptă, ce a strălucit totdeauna pe cerul nădejdilor transilvane: TOŢI SUNTEM UNA, DE LA VLĂDI­CĂ PANA LA OPINCA! Aşa s’a manifestat Ardealul la 1848 pe Câmpia Libertăţii dela Blaj, aşa s’a manifestat la 1 Decemvrie 1918 la Alba-Iulia, aşa se maniferă şi astăzi. Explicaţia susamintită COMUNI­UNI DE DRAGOSTE ŞI DESTIN a Românilor din Ardeal e simplă. In trecutul nu prea îndepărtat al Româ­nilor din Transilvania nu există clase sociale, care să lupte între ele din pri­cina unor revindecări contradictorii. Singura realitate socială masivă, de­altfel masivă şi majoritară şi faţă de celelalte neamuri conlocuitoare, era ţărănimea română. Ea, această ţără­nime, a dat în­totdeauna culoarea de nobleţe eroică a Transilvaniei. Din sânul ei, ca dintr’un ocean în care clo­cotea viforul răzbunării viitoare, cum se rosteşte poetul, se ridicau preoţii şi învăţătorii. Dar nici prin limbă, nici prin port, nici prin credinţă, nici prin sânge, aceştia nu se deosebeau esenţial de poporul în mijlocul căruia trăiau, încât, în temeiul afinităţilor comuni­tare, de s­­nge şi de duh care-i lega în­­treolaltă, TAR­ANUL PREOTUL ŞI ÎNVĂŢĂTORUL, cele trei tipuri re­prezentative ale românismului din Ar­deal, grăiau aceeaşi limbă, se închinau la aceleaşi altare al Dumnezeului stră­moşilor noştri, se simţeau mobilizaţi in linia de foc şi bătaie a aceluiaş ideal şi sufereau rigorile închisorilor străine pentru aceeaşi sete de dreptate naţională şi socială. Permanentele istorice ale unui neam se definesc prin continuitate în timp şi omogeneitate în spaţiu. Din prima coordonată isvorăşte SENTIMENTUL IDENTITĂŢII ISTORICE AL UNUI NEAM, pe care se altoiesc CONŞTIIN­ŢA ISTORICA ŞI CONŞTIINŢA MI­­­­SIUNII SALE, iar acestea, în faza de­plinei maturităţi, îmbracă armura ideii naţionale, ce se cere realizată­­ efectiv. Omogeneitatea în spaţiu, ce se opune în mod ferm mult trâmbiţatei dar şi găunoasei teorii a golurilor isto­rice, asigură densitatea etnică a unui neam. Această omogeneitate este da­rul sângelui şi al afinităţilor comuni­tare. In cazul Ardealului românesc, unde nu găsim prăpastia despărţitoare a claselor sociale, unde fiecare fiu al populaţiei, băştinaşe simte cotul frate­lui său de sânge ,de luptă şi de cruce, printr’un consimţământ spontan şi unanim, s’a ajuns la unitatea de sim­ţire, de gând şi de faptă, despre care era vorba ceva mai sus. Din aceste realităţi vii şi cu durabi­litate de Detunată a luat fiinţă comu­niunea duhului românesc din Ardeal: COMUNIUNE CU DUHUL PĂMÂN­TULUI NATAL, COMUNIUNE CU ŞCOALA NEAMULUI, COMUNIUNE CU ALTARELE STRĂMOŞILOR, CO­MUNIUNE CU ISTORIA ŞI CU E­­ROII ISTORIEI TRAN­SIL­V­ANE. Vigoarea acestei solidarităţi de dra­goste şi destin ne îndreptăţeşte să vor­bim despre MASIVITATEA SUFLE­TULUI TRANSILVAN, ce­ a erupt de atâtea ori dealungul istoriei tragice dar măreţe a mult încercatei provincii. Din acest punct de vedere, Ardealul s’a manifestat totdeauna integral, unanim şi plebiscitar. Citim în rostogolirea a­­cestor puteri elementare ceva din se­­meţia munţilor şi din înviforarea no­rodului. Răstignit de veacuri pe cru­cea istoriei, chiar când părea calm şi senin, Ardealul mocnea în adâncuri. Aici, în aceste zăcăminte de forţă sub­terană, sălăşluieşte taina rezistenţei şi a masivităţii sale. Şi tot aici trebuesc căutate TEMEIURILE REVOLUŢIO­­NARE ŞI ETICE ale Transilvaniei Spuneam cu alt prilej că Ardealul a intrat în istorie prin revoluţie. Legiti­mitatea lui de rang divin pe faţa pă­mântului a fost revolta şi protestul. Existenţa istorică a Ardealului este un şir neîntrerupt de mocniri protes­tatare. Vatra satului şi peştera mun­telui adăposteau culcuşurile duhului transilvan. Acolo creşteau elanurile re­voluţionare, se învolburau spontanei­­tăţile comunitare şi tot de acolo se des­­lănţuia furtuna norodului răsculat In acest fel Ardealul a deschis porţile istoriei prin VUET REVOLUŢIONAR. De aceea, nu-i mirare că pe crestele istoriei româneşti din Ardeal tronează MITUL REVOLUŢIONAR. Revolu­ţiile acestea de ţărani au ritmul şi ca­denţa severă de baladă, uneori mărire de epopee şi totdeauna sfâşietorul des­­nodământ de tragedie. Ce e mai dramatic şi mai sguduitor de epic decât vieaţa acelui ţăran­­erou, care se numia Horia? Sau ce este mai tragic şi mai eroic decât ursi­ta lui Avram Iancu?! Unul ţăran şi celălalt fecior de ţăran, amândoi eroi­­zaţi în lumina aceleaşi credinţe, nu erau decât plesne înspicate ale ace­luiaşi popor de ţărani, care le mai cântă şi azi isprăvile şi le pomeneşte numele cu capul descoperit. Aceasta este toată istoria de mă­riri şi întristări al Ardealului. Istoria unui popor de ţărani, adăpostiţi de SFANTUL LOR GRAI, DE BISERI­CA ŞI UMBRA, MARITA CAT VEA­­CURILE, A EROILOR LOR. Dar eroismul ardelenesc e polidimen­­sional. Apele lui nu s’au năpustit nu­mai asupra nedreptăţilor şi a fără­delegilor politico-sociale, ci au pă­truns în toate domeniile de activitate, s’au strecurat pe toate arterele vieţii ro­mâneşti. Toate plesnele lui însă, ori­cât de tăinuite şi de distanţate în apa­renţă, slujiau în realitate acelaşi ideal, ceea ce noi numim astăzi IDEEA PANROMANEASCA. Amint­i-vă ve­nerabilele generaţii de dascăli şi preoţi ardeleni ale căror oseminte zac la temeliile ţării de astăzi. Zăboviţi pen­tru o clipă asupra necontenitelor descă­lecări de cărturari şi negustori, care se ţin lanţ dealungul istoriei noastre moderne, ca să vă daţi seama de VI­TALITATEA EROICA, DE EXPAN­­SIUNEA ŞI DE PUTEREA COLONI­­ZATOARE A ARDEALULUI! Dacă ar fi să schiţăm o tipologie a culturii ardelene, ne rosteam altădată, aşa cum se prezintă cu atributele sale specifice în constelaţia culturii româ­neşti, ar trebui să reducem puterile ei creatoare la trei tipuri, care in fond se desvoltă din acelaş QUID DIVI­­NUM, din aceeaşi sfântă ţărănime ro­mână. Aceste tipuri sunt: FECIORUL DE POPA, FECIORUL DE DASCAL ŞI FECIORUL DE TARAN. Şi con­siderând lucrurile sub unghiul deve­nirii, cele două tipuri dintâi se reduc la cel din urmă. Tot ce înseamnă crea­ţie in cultura ardeleană poartă blazo­nul acestei origini. Exemplele ni se îmbie de pretutindeni: din literatură, din filosofie, din muzică, din artele plastice, etc. Gândiţi-vă la Coşbuc, Slavici, Goga, Agârbicianu, Chendi, Blaga, D. D. Roşea, Sabin Drăgoiu, Ladea, şi veţi avea confirmarea vie a tezei susţinută de noi. Toate creaţiile lor sunt străbătute de bolile duhului autohton. Nu e locul să ne oprim acu­ma asupra nuanţelor deosebitoare pe care acest duh le ia de la caz la caz. Toţi însă sunt uniţi în aceiaşi familie prin cultul şi promovarea aceloraşi virtuţi şi idealuri. Deasupra năzuinţe­lor personale fiecare aşează icoana a­­nonimă şi colectivă a neamului româ­nesc. Nu ştiu cum, dar din creaţiile a­­cestor oameni se desprinde un robust optimism comunitar, o credinţă recon­fortantă în ursita neamului lor. Şi din acest motiv, poate, creaţiile lor au o PROFUNDA COLORATURA ETICA. Frumosul, pentru ei, este mai totdea­una un semn al lui Dumnezeu. De aici, din acest SENTIMENT DE EVLAVIE METAFIZICA, ce uneori îmbracă haina de crin a unei SMERE­­NII COSMICE, isvorăşte PATHOSUL DUMINECAL al duhului ardelean. Pentru ochiul deprins cu variabilitatea indefinită a culorilor, pentru inima sensibilă la toate accentele surprinză­toare ale vieţii şi pentru mintea lumi­nată de cultul nuanţelor, din freamă­tul creator al Ardealului se desprind FERVORILE RELIGIOASE ALE U­­NEI SOLEMNITĂŢI FRENETICE Cercetaţi, din acest punct de vedere, poezia lui Coşbuc, Goga, Blaga sau Emil Giurgiuca şi muzica lui Sabin Dră­­goiu. In acest caz, afirmaţia noastră va fi verificată pe viu, ca să între­buinţăm o expresie din domeniul ştiin­ţelor experimentale. Faptul se veri­­fică în aceiaşi măsură şi în ceea ce priveşte cultura anonimă. Acest SIMŢ AL SOLEMNITĂŢII POPULARE se manifestă cu deosebită amploare cu o o­cazia marilor sărbători de peste an. Mai ales Paştile, acea dionysiacă şi în acelaşi timp iisusiană sărbătoare a în­vierii, cu toată smerenia şi înălţarea, cu toată bucuria şi extazul, desvălue cu prisosinţă această zestre solemnă a sufletului ardelenesc. Intr’o formulă sintetică, această dimensiune a duhului transilvan corespunde la ceea ce nu­mim noi ARDEALUL DUMINECAL. Dar la acest popas comemorativ, obrazul duminecal al Ardealului este umbrit de cumplita fărădelege care a prăbuşit iconostasul dinspre Soare- Apune al ţării. De aceea, PATHOSUL TRANSILVAN nu cunoaşte altă lege decât legea voinţei restauratoare. Pen­tru ziua reparaţiei ce va să vină, Ar­dealul românesc, cu toate dimensiuni­le, eroică şi revoluţionară, masivă şi comunitară, patetică şi dramatică, me­tafizică şi duminecală, este încleştat in luptă pe viaţă şi pe moarte cu balaurii tuturor vrăşmăşiilor. Noi credem în mântuirea Ardealului, deoarece credem în veşnicia puterile lui de viaţă românească. GRIGORE POPA 3

Next