Țara, decembrie 1943 (Anul 3, nr. 758-778)
1943-12-01 / nr. 758
Anul IT. — Nr. 758 TARA Transsylvaniat amorti dolori sacrum (Urmare din pag. 1) discitare, crescută odată cu măretia Negoiului din adâncimile veacurilor. Acest adevăr de prestigiu multisecular, care este în acelaş timp credinţă, ideal de luptă şi stil de viaţă de singulară şi dramatică frumuseţe, a determinat, imediat după trecutul războiu mondial, reacţiunea scriitorilor şi a oamenilor de cultură ardeleni împotriva aşa numitului transilvanism, născocit ca o formulă de circumstanţăşi de camuflare a unor tendinţe politice centrifugate de scriitorii minoritari, unguri şi saşi deopotrivă. Fantasmagoria transilvanistă, pe care am demascat-o la timpul potrivit, a încetat odată cu noua situaţie politică impusă Ardealului, ceea ce dovedeşte fără posibilitate de altă interpretare, caracterul ei adhoc şi mistificator. Poate că mâine, când Ardealul va fi din nou întreg şi al nostru, spectrul aşa zisei literaturi transilvaniste să reapară. Absenţa lui de astăzi însă, vrem să spunem din aceste zile de strâmtorare dar nu de abdicare a românismului din Ardeal înseamnă, cu certitudine, moartea lui ruşinoasă de mâine. •Să ne înţelegem. Noi nu suntem contra şi nu pledăm împotriva DUHULUI PROVINCIAL, în speţă, împotriva DUHULUI TRANSILVAN, căruia ne închinăm cu sentimentul de smerenie metafizică pe care ni-l impune orice realitate evidentă. Dimpotrivă, suntem din acei care cred în duhurile provinciale şi în regionalismele creatoare. Cine ar vtea nega, de exemplu, că superba creaţie a geniului francez nu s’a îmbogăţit prin DUHUL BRETON al lui Ernest Renan, prin DUHUL MERIDIONAL al lui Frédéric Mistral sau prin DUHUL LORRENEI purtat cu eleganţă tulburătoare de pathosul lui Maurice Barrés? Sau, coborând în cuprinsurile de lumină ale geniului românesc, cine ar putea trece cu vederea MOLDOVENISMUL lui Creangă şi Eminescu, TRANSILVANISMUL lui Slavici, Coşbuc şi Goga, sau OLTENISMUL lui Constantin Brâncuşi şi Tudor Arghezi? Duhul natal al provinciei, ca şi duhul naţional al neamului, poartă peceţile fatalităţii. Sufletul provinciei în care ne-am născut şi sufletul comunitar al naţiunii din care facem parte, asemeni câmpurilor şi vişinilor înfloriţi ai copilăriei, le purtăm pretutindeni cu noi. Ce altceva, dacă nu peisajul duhului românesc, cu toate bucuriile şi întris*tările, cu toate înălţările şi pasiunile lui majore, au garantat celebri*tatea mondială a scriitorilor Panait Tstrati, Anna de Noilles şi Peter Neagoe? In perspectiva din care considerăm noi lucrurile duhurile PROVINCIALE SIMFONIZEAZA SUFLETUL NAŢIONAL, IMPRIMANDU.I ACCENTE, ATITUDINI, CULORI, SUNETE SI VIBRAŢII POLIVALENTE. Dar aici, ca în dialectica hegeliană, raportul dintre tot şi părţi este un raport de reciprocitate organică, ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că totul —adică naţiunea trăieşte în funcţiune de păr, iar părţile — adică provincii trăiesc în funcţiune de imperal sufletului naţional. Este vorb prin urmare, de participarea vie activă a totului la vieaţa părţilor şi de o participare tot aşa de vie şi de activă a părţilor la vieaţa totului. Numai aşa se asigură comuniunea de dragoste şi destin a neamului, precum învăţa profesorul Nae Ionescu. In dreaptă consecinţă a celor de mai sus, noi mărturisim întru existenţa DUHULUI TRANSILVAN sau a TRANSILVANISMULUI, înţelegând prin acesta din urmă, un termen major din silogismul românismului. Altfel spus — şi cele mai înainte menţionate ne îndreptăţesc la aceasta — nu e vorba de opoziţia a două noţiuni contradictorii „transilvanism“ şi panromânism“, ci de corelaţia organică şi necesară a două realităţi vii şi evidente în luptă cu toate vrăjmăşiile oamenilor pentru a-şi cuceri drepturile depline la o existenţă liberă şi suverană. Aşadar, putem vorbi în deplină conştiinţă a drepturilor noastre despre virtuţile DUHULUI TRANSSILVAN, al cărui profil vom înSILVAN, al cărui profil vom vine şi dimensiunile ce*i sunt proprii și verificate printro lungă și sbu* ciumată confruntare cu istoria. In afară de perspectiva pan*românească și de însuşirile majore indisolubil legate de această orientare spre toate zările pământului daco-roman, ce*a imprimat Ardealului o sensibilitate specială, duhul Ţării de peste pădure se face simţit, în toate manifestările lui, printr’un mănunchiu de reliefate trăsături specifice. Subliniem, în primul rând COMUNIUNEA SUFLETULUI TRANSILVAN, care nu este decât consecinţa firească sau, dacă vreţi, suprastructura spirituală a comunităţii române de pe aceste plaiuri expuse tuturor viforniţelor istorice. Tăria de Sarmisegetuză a acestei comunităţi, care a rezistat tuturor valurilor de potrivnicii şi a biruit toate imensele piedici ce i s’au ridicat în drumul evoluţiei sale fireşti, se datoreşte OMOGENEITAŢII DE SIMŢIRE, DE GÂND ŞI DE FAPTA a Românilor din Transilvania. Expresia limpede şi viguroasă a acestei solidarităţi naţionale o găsim formulată in lozinca de luptă, ce a strălucit totdeauna pe cerul nădejdilor transilvane: TOŢI SUNTEM UNA, DE LA VLĂDICĂ PANA LA OPINCA! Aşa s’a manifestat Ardealul la 1848 pe Câmpia Libertăţii dela Blaj, aşa s’a manifestat la 1 Decemvrie 1918 la Alba-Iulia, aşa se maniferă şi astăzi. Explicaţia susamintită COMUNIUNI DE DRAGOSTE ŞI DESTIN a Românilor din Ardeal e simplă. In trecutul nu prea îndepărtat al Românilor din Transilvania nu există clase sociale, care să lupte între ele din pricina unor revindecări contradictorii. Singura realitate socială masivă, dealtfel masivă şi majoritară şi faţă de celelalte neamuri conlocuitoare, era ţărănimea română. Ea, această ţărănime, a dat întotdeauna culoarea de nobleţe eroică a Transilvaniei. Din sânul ei, ca dintr’un ocean în care clocotea viforul răzbunării viitoare, cum se rosteşte poetul, se ridicau preoţii şi învăţătorii. Dar nici prin limbă, nici prin port, nici prin credinţă, nici prin sânge, aceştia nu se deosebeau esenţial de poporul în mijlocul căruia trăiau, încât, în temeiul afinităţilor comunitare, de snge şi de duh care-i lega întreolaltă, TARANUL PREOTUL ŞI ÎNVĂŢĂTORUL, cele trei tipuri reprezentative ale românismului din Ardeal, grăiau aceeaşi limbă, se închinau la aceleaşi altare al Dumnezeului strămoşilor noştri, se simţeau mobilizaţi in linia de foc şi bătaie a aceluiaş ideal şi sufereau rigorile închisorilor străine pentru aceeaşi sete de dreptate naţională şi socială. Permanentele istorice ale unui neam se definesc prin continuitate în timp şi omogeneitate în spaţiu. Din prima coordonată isvorăşte SENTIMENTUL IDENTITĂŢII ISTORICE AL UNUI NEAM, pe care se altoiesc CONŞTIINŢA ISTORICA ŞI CONŞTIINŢA MISIUNII SALE, iar acestea, în faza deplinei maturităţi, îmbracă armura ideii naţionale, ce se cere realizată efectiv. Omogeneitatea în spaţiu, ce se opune în mod ferm mult trâmbiţatei dar şi găunoasei teorii a golurilor istorice, asigură densitatea etnică a unui neam. Această omogeneitate este darul sângelui şi al afinităţilor comunitare. In cazul Ardealului românesc, unde nu găsim prăpastia despărţitoare a claselor sociale, unde fiecare fiu al populaţiei, băştinaşe simte cotul fratelui său de sânge ,de luptă şi de cruce, printr’un consimţământ spontan şi unanim, s’a ajuns la unitatea de simţire, de gând şi de faptă, despre care era vorba ceva mai sus. Din aceste realităţi vii şi cu durabilitate de Detunată a luat fiinţă comuniunea duhului românesc din Ardeal: COMUNIUNE CU DUHUL PĂMÂNTULUI NATAL, COMUNIUNE CU ŞCOALA NEAMULUI, COMUNIUNE CU ALTARELE STRĂMOŞILOR, COMUNIUNE CU ISTORIA ŞI CU EROII ISTORIEI TRANSILVANE. Vigoarea acestei solidarităţi de dragoste şi destin ne îndreptăţeşte să vorbim despre MASIVITATEA SUFLETULUI TRANSILVAN, ce a erupt de atâtea ori dealungul istoriei tragice dar măreţe a mult încercatei provincii. Din acest punct de vedere, Ardealul s’a manifestat totdeauna integral, unanim şi plebiscitar. Citim în rostogolirea acestor puteri elementare ceva din semeţia munţilor şi din înviforarea norodului. Răstignit de veacuri pe crucea istoriei, chiar când părea calm şi senin, Ardealul mocnea în adâncuri. Aici, în aceste zăcăminte de forţă subterană, sălăşluieşte taina rezistenţei şi a masivităţii sale. Şi tot aici trebuesc căutate TEMEIURILE REVOLUŢIONARE ŞI ETICE ale Transilvaniei Spuneam cu alt prilej că Ardealul a intrat în istorie prin revoluţie. Legitimitatea lui de rang divin pe faţa pământului a fost revolta şi protestul. Existenţa istorică a Ardealului este un şir neîntrerupt de mocniri protestatare. Vatra satului şi peştera muntelui adăposteau culcuşurile duhului transilvan. Acolo creşteau elanurile revoluţionare, se învolburau spontaneităţile comunitare şi tot de acolo se deslănţuia furtuna norodului răsculat In acest fel Ardealul a deschis porţile istoriei prin VUET REVOLUŢIONAR. De aceea, nu-i mirare că pe crestele istoriei româneşti din Ardeal tronează MITUL REVOLUŢIONAR. Revoluţiile acestea de ţărani au ritmul şi cadenţa severă de baladă, uneori mărire de epopee şi totdeauna sfâşietorul desnodământ de tragedie. Ce e mai dramatic şi mai sguduitor de epic decât vieaţa acelui ţăranerou, care se numia Horia? Sau ce este mai tragic şi mai eroic decât ursita lui Avram Iancu?! Unul ţăran şi celălalt fecior de ţăran, amândoi eroizaţi în lumina aceleaşi credinţe, nu erau decât plesne înspicate ale aceluiaşi popor de ţărani, care le mai cântă şi azi isprăvile şi le pomeneşte numele cu capul descoperit. Aceasta este toată istoria de măriri şi întristări al Ardealului. Istoria unui popor de ţărani, adăpostiţi de SFANTUL LOR GRAI, DE BISERICA ŞI UMBRA, MARITA CAT VEACURILE, A EROILOR LOR. Dar eroismul ardelenesc e polidimensional. Apele lui nu s’au năpustit numai asupra nedreptăţilor şi a fărădelegilor politico-sociale, ci au pătruns în toate domeniile de activitate, s’au strecurat pe toate arterele vieţii româneşti. Toate plesnele lui însă, oricât de tăinuite şi de distanţate în aparenţă, slujiau în realitate acelaşi ideal, ceea ce noi numim astăzi IDEEA PANROMANEASCA. Aminti-vă venerabilele generaţii de dascăli şi preoţi ardeleni ale căror oseminte zac la temeliile ţării de astăzi. Zăboviţi pentru o clipă asupra necontenitelor descălecări de cărturari şi negustori, care se ţin lanţ dealungul istoriei noastre moderne, ca să vă daţi seama de VITALITATEA EROICA, DE EXPANSIUNEA ŞI DE PUTEREA COLONIZATOARE A ARDEALULUI! Dacă ar fi să schiţăm o tipologie a culturii ardelene, ne rosteam altădată, aşa cum se prezintă cu atributele sale specifice în constelaţia culturii româneşti, ar trebui să reducem puterile ei creatoare la trei tipuri, care in fond se desvoltă din acelaş QUID DIVINUM, din aceeaşi sfântă ţărănime română. Aceste tipuri sunt: FECIORUL DE POPA, FECIORUL DE DASCAL ŞI FECIORUL DE TARAN. Şi considerând lucrurile sub unghiul devenirii, cele două tipuri dintâi se reduc la cel din urmă. Tot ce înseamnă creaţie in cultura ardeleană poartă blazonul acestei origini. Exemplele ni se îmbie de pretutindeni: din literatură, din filosofie, din muzică, din artele plastice, etc. Gândiţi-vă la Coşbuc, Slavici, Goga, Agârbicianu, Chendi, Blaga, D. D. Roşea, Sabin Drăgoiu, Ladea, şi veţi avea confirmarea vie a tezei susţinută de noi. Toate creaţiile lor sunt străbătute de bolile duhului autohton. Nu e locul să ne oprim acuma asupra nuanţelor deosebitoare pe care acest duh le ia de la caz la caz. Toţi însă sunt uniţi în aceiaşi familie prin cultul şi promovarea aceloraşi virtuţi şi idealuri. Deasupra năzuinţelor personale fiecare aşează icoana anonimă şi colectivă a neamului românesc. Nu ştiu cum, dar din creaţiile acestor oameni se desprinde un robust optimism comunitar, o credinţă reconfortantă în ursita neamului lor. Şi din acest motiv, poate, creaţiile lor au o PROFUNDA COLORATURA ETICA. Frumosul, pentru ei, este mai totdeauna un semn al lui Dumnezeu. De aici, din acest SENTIMENT DE EVLAVIE METAFIZICA, ce uneori îmbracă haina de crin a unei SMERENII COSMICE, isvorăşte PATHOSUL DUMINECAL al duhului ardelean. Pentru ochiul deprins cu variabilitatea indefinită a culorilor, pentru inima sensibilă la toate accentele surprinzătoare ale vieţii şi pentru mintea luminată de cultul nuanţelor, din freamătul creator al Ardealului se desprind FERVORILE RELIGIOASE ALE UNEI SOLEMNITĂŢI FRENETICE Cercetaţi, din acest punct de vedere, poezia lui Coşbuc, Goga, Blaga sau Emil Giurgiuca şi muzica lui Sabin Drăgoiu. In acest caz, afirmaţia noastră va fi verificată pe viu, ca să întrebuinţăm o expresie din domeniul ştiinţelor experimentale. Faptul se verifică în aceiaşi măsură şi în ceea ce priveşte cultura anonimă. Acest SIMŢ AL SOLEMNITĂŢII POPULARE se manifestă cu deosebită amploare cu o ocazia marilor sărbători de peste an. Mai ales Paştile, acea dionysiacă şi în acelaşi timp iisusiană sărbătoare a învierii, cu toată smerenia şi înălţarea, cu toată bucuria şi extazul, desvălue cu prisosinţă această zestre solemnă a sufletului ardelenesc. Intr’o formulă sintetică, această dimensiune a duhului transilvan corespunde la ceea ce numim noi ARDEALUL DUMINECAL. Dar la acest popas comemorativ, obrazul duminecal al Ardealului este umbrit de cumplita fărădelege care a prăbuşit iconostasul dinspre Soare- Apune al ţării. De aceea, PATHOSUL TRANSILVAN nu cunoaşte altă lege decât legea voinţei restauratoare. Pentru ziua reparaţiei ce va să vină, Ardealul românesc, cu toate dimensiunile, eroică şi revoluţionară, masivă şi comunitară, patetică şi dramatică, metafizică şi duminecală, este încleştat in luptă pe viaţă şi pe moarte cu balaurii tuturor vrăşmăşiilor. Noi credem în mântuirea Ardealului, deoarece credem în veşnicia puterile lui de viaţă românească. GRIGORE POPA 3