Teatrul, 1958 (Anul 3, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 1 - 59

in numeroasele scene mute în care urmăreşte­­cu mare măiestrie pe ceilalţi interpreţi, su­gerează continuu această funcţie a lui Polila. Rolul titular al piesei prezintă mari difi­cultăţi pentru interpretă prin necesitatea unei gradări precise a transformării Dianei •dintr-o admiratoare a filozofiei lui Platon şi o duşmancă înverşunată a dragostei, care manifestă un dispreţ suveran faţă de toţi adoratorii ce o înconjoară, pînă la îndrăgos­tita care descoperă fericită că are şi ea inimă, că poate şi ea iubi, înzestrată cu multă sensibilitate, apariţie scenică încîntă­­toare, Szamossy Kornélia a realizat, credem, în acest rol cea mai bună creaţie a sa. Mai puţin reuşită a fost acea scenă, din tabloul doi, în care Diana expune, în faţa celor trei pretendenţi, părerile ei despre dragoste. Aici, în locul unei fete hotărîte şi convinse de părerile pe care le susţine clar şi precis, Szamossy e cînd o fetiţă cu toane, alin­tată şi afectată, cînd una care imită parcă — exagerînd teatral şi ridiculizînd — păreri ce-i sînt străine. Din momentul însă în care se hotărăşte să-l cucerească pe Carlos — intrigată de faptul că acesta (sfătuit de fapt de Polila) se declară şi el adversar al iubirii — actriţa îşi „regăseşte“ personajul şi-l dezvoltă cu mult talent. Jocul actriţei, în care se poate observa o gradare subtilă a­­evoluţiei personajului (merit care ni se pare a fi însă al regiei), confirmă pronosticul lui Polila, care afirmase la început că încercînd să-l cucerească pe Carlos, Diana se va prinde în propriul ei joc, îndrăgostindu-se fără să-și dea seama. De altfel — și aici specificul dramaturgiei lui Moreto apare limpede — Polila e conceput de autor ca un bun psiholog care conduce firele acţiunii, bazîndu-se pe reacţiile celorlalte personaje faţă de un anume fapt, reacţii pe care el — cunoscînd caracterele acestor personaje — le prevede dinainte. Iar atunci cînd per­sonajele evoluează conform prevederilor sale, Polila nu se poate abţine, de undeva din­­tr-un colţ, să n­u zîmbească satisfăcut , şi, în acest zîmbet, în care poţi desluşi şi o foarte uşoară ironie, Lohinszky a găsit moda­litatea artistică de a ne transmite şi atitu­dinea critică a lui Moreto faţă de societatea timpului său. Spania lui Moreto, a lui Filip II, era o ţară ce se prăbuşea, o Spanie care, în lux şi petreceri, îşi trăia de fapt agonia. Pasi­unile eroilor săi nu sunt deci puternice şi clocotitoare ca ale eroilor shakespearieni ; ele sînt pe măsura acestei Spanii vlăguite care, sub pojghiţa scînteietoare a „secolului de aur“, ascunde de fapt un trup bolnav şi putred care se destramă din lipsa unui suport intern. Personajele sale sunt fine si­luete de curte, elegante, strălucitoare, colo­rate şi spirituale, dar superficiale şi de fapt incapabile de sentimente profunde şi mari pasiuni. De aceea, cînd Csorba András a apărut în Don Carlos ca un nobil galant, curtenitor şi plin de farmec, dar nehotărit şi lipsit de iniţiativă şi voinţă, am fost întru totul de acord cu el. Astfel realizat, personajul a apărut ca un tip reprezentativ pentru nobilimea spaniolă a epocii. Nu am fost însă de acord cu actorul în acele mo­mente în care a exagerat sentimentele de care e capabil Carlos, cu atît mai mult cu cit ele au apărut nesincere, manifestîndu-se doar printr-un zbucium exterior. în general însă, Csorba a fost destul de convingător, dovedind — după cîteva roluri slab realizate, plate şi cenuşii — că o atentă îndrumare regizorală poate salva talentul acestui actor, condamnat, nu se ştie de ce, de conducerea teatrului, exclusiv la interpretarea unui anumit tip de eroi romantici. (Or, o ase­menea distribuire duce implicit la manie­­rizare, la şablon şi la lipsă de sinceritate, oricît de­ talentat ar fi actorul respectiv.­ Două personaje bine conturate şi bine individualizate prin mijloace simple şi suges­tive, de un comic savuros, au realizat Tarr László (Don Luis) şi Gyarmati István (Don Gaston). Există însă la aceşti doi actori — care merg pe linia ridiculizării persona­jelor lor — pericolul exagerării efectelor comice, spărgîndu-se astfel unitatea mijloa­celor de expresie, esenţiale şi sobre, alese de regizor cu mult gust şi fineţe. Din pă­cate, cele două domnişoare de onoare (Dona Cynthia — Nagy Iolan şi Dona Fenicia — Szabó Agi), şi în special cea de-a doua, au fost şterse, lipsite de personalitate. Toate aceste personaje s-au mişcat într-o atmosferă fidelă epocii, realizată de regizor

Next