Teatrul, 1959 (Anul 4, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 6 - 70

fel să trăiască fără muncă, ei nu pot concepe că a venit timpul cînd trebuie să baţi in retragere, să te mulţumeşti zi de zi cu tot mai puţine plăceri. Fanfa­ronada neruşinată gustul pentru escro­cherii de tot felul, limbuţia bolnăvicioasă, traiul de sibarit şi dorinţele lascive alcă­tuiesc tot bagajul său sufletesc şi moral. Falstaff a ajuns să preţuiască viaţa cu moneda oamenilor ajunşi pe treapta des­compunerii, considerînd lucrurile de nimic, drept valorile cele mai strălucitoare, îm­­bătîndu-se cu elixirul autoamăgirilior, ima­­ginîndu-se încă irezistibil cuceritor. înce­putul de senilitate i-a paralizat complet simţul ridicolului, numeroasele farse, a căror victimă e, îi par tot atîtea dovezi de dragoste. La rândul său, e însetat de dragoste, ar vrea să iubească, e convins chiar că iubeşte, incapabil să-şi dea sea­ma că, de fapt, felul iubirii lui nu depă­şeşte sfera meschinăriei. Falstaff trăieşte amurgul strălucirii şi puterii sale şi, cum se întîmplă în asemenea cazuri, oamenii se despart de el rîzînd. Personajele care-l contracarează sînt stăpînite de un spirit acaparator nu mai puţin dezvoltat. Poate mai timid. Ele îşi trădează numeroşi germeni care vor rodi mai tîrziu cu două veacuri în expresii specifice burgheziei, care şi-a pierdut orice nuanţă progresistă. Astfel, Page a încetat să mai măsoare ca etalonul celui dornic să parvină în altă clasă, parcă simţind că viitorul îi aparţine. El va refuza mâna fiicei sale unui aristocrat, pentru aceea a unui găgăuţă dintr-un cm­ nobiliar i mai mic, dar plin de bani, intrând în conflict cu soţia sa, care privea lucrurile printr-o altă prismă : doamna Page visează să-şi căsăto­rească fata cu un medic ce are relaţii la curte. Page vede o treaptă mai sigură, spre dobîndirea puterii, în „dia­volul galben“, decât în prăfuitele bla­zoane şi embleme medievale, d­îndu-şi sea­ma de rolul primordial pe care-l va juca de acum înainte banul în ascensiunea şi în consolidarea situaţiilor sociale. Ne­gus­­torul Ford e obsedat de posibilitatea în­şelării lui de către soţia sa, fapt caracte­ristic îndeosebi pentru oameni care au ales neveste cu un trecut dubios. Chinuit de îndoială, e gata să distrugă cu propria-i mină liniştea căminului, recurge la şi­retlicuri care-l pun într-o lumină nefa­vorabilă, dar nu se poate potoli decit în clipa cînd dobîndeşte certitudinea nevino­văţiei nevestei sale. Doamna Page şi doamna Ford, spre deosebire de bărbaţii lor,­­mai păstrează multă demnitate, fap­tele lor sînt guver­nate de bunul simţ şi de un umor delicios, ştiu să folosească cele mai isteţe şiretlicuri cînd e vorba să pedepsească încercările ce urmăresc să le ştirbească probitatea. Doamna Quickly e (cum remarcă în caieturiprogram şi Pe­tru Comarnescu) un fel de Falstaff fe­minin care, sub masca onorabilităţii, as­cunde un caracter prefăcut, pretîndu-se la afacerile cele mai murdare. Ea mijloceşte, in acelaşi timp, căsătoria Annei Page şi pentru Fenton şi pentru Cajus, nu se sfieşte să-l servească şi pe Falstaff. Ca şi alte personaje shakespeareene, doamna Quickly anunţi­ o figură care va cunoaşte o deosebită circulaţie în literatura seco­lelor următoare. Aşa cum am spus la începutul cronicii, cele două spectacole au o notă distinctivă, comună. Şi anume, în ambele spectacole, autorii principalelor reuşite sunt actorii. La Tg. Mureş, doi membri ai colectivu­lui au izbutit să se situeze între hotarele creaţiei autentice. Ne referim la Tanai Bella şi la Lohinszky Loránd. Tanai Bella creează o Catarină încăpăţînată, dar nu rea, aprigă în voinţa ei de a se împotrivi tuturor, dar nu oarbă în această voinţă. Comportarea sa pare a unei fiinţe care, neputând suporta mediocritatea şi lînce­­zeala vieţii fără orizont a celor din jur, se revoltă împotriva tuturor, înţeapă pe ori­cine i se aşează în cale. Toate acestea le împlineşte numai şi numai pentru a se rupe din monotonia unei existenţe ame­ninţate să se rutinizeze, să încremenească într-o formă a pasivităţii. De aceea, pri­ma ivire în scenă e a unei fete gata me­reu de harţă, cu ochii aprinşi de dorinţa ripostei, cu nările fremătînd ca o vietate sălbatică de pădure, urmărită de vînători. Singura punte spre adevăratul ei fond su­fletesc o constituie vocea caldă a inter­pretei, mișcările hotărîte, dar parcă gata să se preschimbe în mîngîieri. Catarina va evolua ulterior pe linia dezvăluirii simple, fără artificii, a adevăratului ei caracter, în așa fel incit „îmblînzirea scor­piei“ pare mai degrabă efectul dragostei nemăsurate pe care Petrucchio a iscat-o în inima ei, şi nicidecum un rod al înjosirilor la care a supus-o aventurierul. Creaţia lui Tanai Bella ne pare cu atît mai intere­santă, cu cit se deosebeşte fundamental de ceea ce actriţa a realizat în alte ro­luri. Surprinde la tînăra actriţă din Tg. Mureş, arta de a se adapta personajelor pe care le interpretează, în aşa fel incit acestea dobîndesc o existenţă clar contu­rată în scenă, fiecare rol fiind tratat intr-un mod autonom şi specific. Cata­rina, „scorpia îmblânzită“, vine deci să ocupe un loc nou şi interesant în galeria personajelor realizate pînă acum de Ta­nai Bella, aducînd față de Dukasz Anna (interpreta de la Oradea a acestui rol).

Next