Teatrul, 1959 (Anul 4, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 6 - 70
fel să trăiască fără muncă, ei nu pot concepe că a venit timpul cînd trebuie să baţi in retragere, să te mulţumeşti zi de zi cu tot mai puţine plăceri. Fanfaronada neruşinată gustul pentru escrocherii de tot felul, limbuţia bolnăvicioasă, traiul de sibarit şi dorinţele lascive alcătuiesc tot bagajul său sufletesc şi moral. Falstaff a ajuns să preţuiască viaţa cu moneda oamenilor ajunşi pe treapta descompunerii, considerînd lucrurile de nimic, drept valorile cele mai strălucitoare, îmbătîndu-se cu elixirul autoamăgirilior, imaginîndu-se încă irezistibil cuceritor. începutul de senilitate i-a paralizat complet simţul ridicolului, numeroasele farse, a căror victimă e, îi par tot atîtea dovezi de dragoste. La rândul său, e însetat de dragoste, ar vrea să iubească, e convins chiar că iubeşte, incapabil să-şi dea seama că, de fapt, felul iubirii lui nu depăşeşte sfera meschinăriei. Falstaff trăieşte amurgul strălucirii şi puterii sale şi, cum se întîmplă în asemenea cazuri, oamenii se despart de el rîzînd. Personajele care-l contracarează sînt stăpînite de un spirit acaparator nu mai puţin dezvoltat. Poate mai timid. Ele îşi trădează numeroşi germeni care vor rodi mai tîrziu cu două veacuri în expresii specifice burgheziei, care şi-a pierdut orice nuanţă progresistă. Astfel, Page a încetat să mai măsoare ca etalonul celui dornic să parvină în altă clasă, parcă simţind că viitorul îi aparţine. El va refuza mâna fiicei sale unui aristocrat, pentru aceea a unui găgăuţă dintr-un cm nobiliar i mai mic, dar plin de bani, intrând în conflict cu soţia sa, care privea lucrurile printr-o altă prismă : doamna Page visează să-şi căsătorească fata cu un medic ce are relaţii la curte. Page vede o treaptă mai sigură, spre dobîndirea puterii, în „diavolul galben“, decât în prăfuitele blazoane şi embleme medievale, dîndu-şi seama de rolul primordial pe care-l va juca de acum înainte banul în ascensiunea şi în consolidarea situaţiilor sociale. Negustorul Ford e obsedat de posibilitatea înşelării lui de către soţia sa, fapt caracteristic îndeosebi pentru oameni care au ales neveste cu un trecut dubios. Chinuit de îndoială, e gata să distrugă cu propria-i mină liniştea căminului, recurge la şiretlicuri care-l pun într-o lumină nefavorabilă, dar nu se poate potoli decit în clipa cînd dobîndeşte certitudinea nevinovăţiei nevestei sale. Doamna Page şi doamna Ford, spre deosebire de bărbaţii lor,mai păstrează multă demnitate, faptele lor sînt guvernate de bunul simţ şi de un umor delicios, ştiu să folosească cele mai isteţe şiretlicuri cînd e vorba să pedepsească încercările ce urmăresc să le ştirbească probitatea. Doamna Quickly e (cum remarcă în caieturiprogram şi Petru Comarnescu) un fel de Falstaff feminin care, sub masca onorabilităţii, ascunde un caracter prefăcut, pretîndu-se la afacerile cele mai murdare. Ea mijloceşte, in acelaşi timp, căsătoria Annei Page şi pentru Fenton şi pentru Cajus, nu se sfieşte să-l servească şi pe Falstaff. Ca şi alte personaje shakespeareene, doamna Quickly anunţi o figură care va cunoaşte o deosebită circulaţie în literatura secolelor următoare. Aşa cum am spus la începutul cronicii, cele două spectacole au o notă distinctivă, comună. Şi anume, în ambele spectacole, autorii principalelor reuşite sunt actorii. La Tg. Mureş, doi membri ai colectivului au izbutit să se situeze între hotarele creaţiei autentice. Ne referim la Tanai Bella şi la Lohinszky Loránd. Tanai Bella creează o Catarină încăpăţînată, dar nu rea, aprigă în voinţa ei de a se împotrivi tuturor, dar nu oarbă în această voinţă. Comportarea sa pare a unei fiinţe care, neputând suporta mediocritatea şi lîncezeala vieţii fără orizont a celor din jur, se revoltă împotriva tuturor, înţeapă pe oricine i se aşează în cale. Toate acestea le împlineşte numai şi numai pentru a se rupe din monotonia unei existenţe ameninţate să se rutinizeze, să încremenească într-o formă a pasivităţii. De aceea, prima ivire în scenă e a unei fete gata mereu de harţă, cu ochii aprinşi de dorinţa ripostei, cu nările fremătînd ca o vietate sălbatică de pădure, urmărită de vînători. Singura punte spre adevăratul ei fond sufletesc o constituie vocea caldă a interpretei, mișcările hotărîte, dar parcă gata să se preschimbe în mîngîieri. Catarina va evolua ulterior pe linia dezvăluirii simple, fără artificii, a adevăratului ei caracter, în așa fel incit „îmblînzirea scorpiei“ pare mai degrabă efectul dragostei nemăsurate pe care Petrucchio a iscat-o în inima ei, şi nicidecum un rod al înjosirilor la care a supus-o aventurierul. Creaţia lui Tanai Bella ne pare cu atît mai interesantă, cu cit se deosebeşte fundamental de ceea ce actriţa a realizat în alte roluri. Surprinde la tînăra actriţă din Tg. Mureş, arta de a se adapta personajelor pe care le interpretează, în aşa fel incit acestea dobîndesc o existenţă clar conturată în scenă, fiecare rol fiind tratat intr-un mod autonom şi specific. Catarina, „scorpia îmblânzită“, vine deci să ocupe un loc nou şi interesant în galeria personajelor realizate pînă acum de Tanai Bella, aducînd față de Dukasz Anna (interpreta de la Oradea a acestui rol).