Teatrul, 1965 (Anul 10, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 5 - 46

notă de tragic — prin anularea lui, prin abdicarea de la ideal. Instaurarea lucidităţii e tragică, căci înseamnă definitiva şi conştienta renunţare la fericire. Mai tragică decit disperarea este resemnarea, acceptarea ei ca atare. Această idee zguduitoare, care stră­bate recentul roman al lui Steinbeck , „La răsărit de paradis“, o găsim în germene aici. Spectacolul invită la meditaţie, la reflecţii asupra problemelor de viaţă cuprinse în acest stufos material dramatic. Pătrunderea în esenţa universului lui Steinbeck (deşi mai accesibil ca cel al lui Faulkner sau Dos Passos) nu este totuşi facilă. Precum spu­neam, regia a relevat cu deosebită siguranţă scenică problematica socială, fără să îngus­teze aria de investigaţie dramatică. Cu mult discernămînt, din spectacol au fost eliminate facilul, pitorescul, aparenţa clişeelor de „western“, pe care, dacă le cauţi cu tot dinadinsul, le poţi găsi în proza lui John Steinbeck. Tot ce putea sugera morbidul, senzaţionalul cazului psiho-patologic, a fost estompat cu fineţe, solicitîndu-se relevarea dramei umane, a relaţiilor dintre oameni care se suspectează, se caută, uneori se găsesc, dar nu pot rămîne împreună. George, aşadar, rămîne singur. Singurătatea lui este deplină şi fără perspectivă. Existenţa lui se va irosi într-o muncă abrutizantă, săptămînă de săptămînă, la capătul cărora va cheltui, într-o tavernă, banii. 11 şi vedem — aidoma milioanelor de ţipi, pe care nu întîmplător teatrul, proza, şi mai ales cinematograful american de azi ni-i prezintă astfel — pe scaunul înalt din faţa barului, singur, cu spatele la lume, loind cu deznădejdea ratării. Diapazonul reprezentaţiei este de intensă concentrare psihologică şi, în conse­cinţă, de un sobru dramatism. Mai ales în prima parte, unde creşterea tensiunii şi alternarea accentelor sunt minuţios urmărite şi potenţate spre mari sensuri generaliza­toare. Spre final, cînd în scenă capătă mai mult loc masa muncitorilor zileri, grăbind deznodămîntul, încordarea scade, alunecînd cumva spre agitaţie exterioară. Şi deşi unii actori culminează în vibraţii dramatice (Florin Piersic, Matei Alexandru), ansamblul nu degajă totdeauna, consecvent, marea idee tragică a operei. Există în teatrul lui O’Neill, de altfel considerat creatorul tragediei moderne, ca şi în proza „marilor americani“, printre care şi Steinbeck, un suflu cutremurător, nerealizat încă pe de-a întregul nici în alte spectacole de aceeaşi structură. Echipa de interpreţi demonstrează, în majoritate, abordarea unor mijloace de expresie sobre, profund realiste. Patetismul lacrimogen, melodrama sunt ocolite. Inter­preţii joacă reţinuţi în gest şi cu o mare intensitate psihologică. Dar ridicarea acestor atribute la un egal de înalt indice emoţional nu ne-a apărut încă deplină pe tot parcursul spectacolului. Ne gîndim iar la penultimul tablou, în fermă s-a produs un eveniment, parcă pîndit cu înfrigurare de cei care se macină într-o existenţă ternă şi monotonă. Abrutizaţi, oamenii se transformă într-o turmă ahtiată de sînge, gata să tabere, să linşeze, să distrugă, compensîndu-şi, prin asemenea răbufniri de instincte, o viaţă supusă umilinţelor. Nimeni (cu o singură excepţie) nu înţelege drama lui George. Această stare de spirit a masei ce se dezumanizează şi se coalizează împotriva celor doi nu transpare cu suficient tragism, nu se desenează ca un moment culminant, tulburător, paroxistic. Poate, de aceea, nici alternativa finală în care e pus George — să-şi lase unicul tovarăş pradă morţii atroce, clamate de masa dezlănţuită, sau să-i anestezieze cumva sfîrşitul ucigîndu-i el însuşi, în timp ce-i repetă pentru ultima oară „povestea lor“ — nu şi-a dobîndit pe deplin cutremurătorul său sens tragic. Revelaţia spectacolului, de omogenă şi prestigioasă ţinută actoricească, în care se afirmă o tînără echipă de interpreţi, rămîne Florin Piersic. Distribuirea sa în Lennie a dovedit temeritatea şi încrederea regizorului în tînărul interpret şi a confirmat eficienţa mutaţiilor îndrăzneţe în registrul valoric al unor actori încă în stadiu de formare. Com­poziţia sa a devenit o creaţie actoricească de frunte a acestei stagiuni, atingînd un nivel profesional de la care nu mai are voie să coboare. Această interpretare a lui Lennie contribuie efectiv la ridicarea reprezentaţiei pe o treaptă de nobleţe umanistă, depăşind limitele cazului patologic. Florin Piersic a dat o valoare simbolică, o sporită forţă de generalizare acestui personaj senzaţional. Lennie creat de el este un simbol al purităţii forţei primare, lipsite de autocontrol şi luciditate. Dar, puritatea lipsită de cunoaştere ucide şi se ucide, distruge şi se autodistruge. Nu întîmplător, Lennie omoară toate fiinţele pe care le protejează. Dar uriaşul copil nu realizează crima, căci în registrul său moral nu există acţiuni antiumane. Duioşia lui, setea lui de frumos, de gingaş, se transformă în contrariul lor, anulînd ceea ce doreşte să apere, distrugîndu-l în cele din urmă. Acest Lennie se mişcă printre oameni parcă ar ţine ochii închişi, răsucit în sine, adunat în fiinţa lui, opac la tot ce se petrece în afară. Doar cînd vorbeşte cu George, privirea lui se aprinde neaşteptat, chipul copilăros se deschide într-un zîmbet dulce. Spre deosebire de toţi cei din jur, el e unicul care nu se simte singur. Fericirea lui atinge culmi în refugiul orb și instinctiv în natură. Cînd vorbește despre iepuri imaginari, 46

Next