Teatrul, 1965 (Anul 10, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 7 - 59
scenă să fie urmărită în permanenţă cu cea mai mare atenţie. Interpreţii ştiu să creeze împreună o atmosferă de viaţă simplă, neforţată şi necontrafăcută. Protagonistul, Csorba András, posedă forţă inteligent stăpînită şi bine dozată, prin care gravul Dobrian se impune fără să ocupe tot timpul primul plan — mai degrabă se poate spune că joacă acoperit, disimulîndu-şi frămîntarea sub aparenţele autocontrolului pe care i-l impun obligaţiile diurne. Un foarte interesant Sturzu — subtil, discret, înţelept, de o mare fineţe — compune, aproape fără gesturi, numai din zîmbet, privire şi intonaţie, Czikéli László, Tanai Bella (Elena) joacă cu extremă reţinere, concentrat, cu un dramatism „subteran“, bogat în sensuri. Lohinszky Loránd (Săvoiu) — de data aceasta fără să-şi dezvăluie în întregime bogata personalitate artistică — conferă personajului naturaleţe şi umor, sugerînd mereu că ştie mult mai mult decît este dispus să spună. Ferenczi István (Sorescu) şi Mózes Erzsébet (Dochiţa Nedelea) realizează nişte autentice portrete de tineri, libere de şablonul “impetuozităţii“ zgomotoase şi impertinenţei agasante; ei ştiu să ţină dificilul echilibru dintre dezinvoltură şi seriozitate, sunt spontani, plăcuţi, dar deloc superficiali. Gîndind spectacolul pe aceste valori, care au dus la admirabile portrete scenice, regia (Farkas István şi Lavotta Károly) n-a izbutit, în aceeaşi măsură, să dea acestuia o direcţie, un scop. Construcţia fragmentară a piesei se resimte puternic în reprezentaţie, deoarece scenele, tablourile, momentele — unele, în sine, deosebit de convingătoare — se găsesc într-un raport de echivalenţă, fiind juxtapuse şi neducînd la o acumulare. Grafic, conflictul parcurge o linie orizontală, pornindu-se mereu de la acelaşi nivel, fără ca tensiunea să crească, fără ca relaţiile între personaje (Eta—Dobrian, Eta—Elena etc.) să cunoască acele înnodări dramatice ale momentelor de maximă încordare. Intrări şi ieşiri — nu întotdeauna îndeajuns de ordonate — nu izbutesc să înlăture o anumită impresie de static pe care spectacolul o creează mai cu seamă în partea sa finală ; atmosfera festivă ce domneşte aici pare să fie cîştigată cu prea mare uşurinţă, în raport cu obstacole întrucîtva neglijabile. Contribuie la aceasta și tratarea estompată, în grabă, a intensdramaticului moment Giurcă, a cărui scurtă, dar extrem de importantă trecere prin scenă rămîne destul de neobservată , şi conturul cam incert al singurelor personaje interesate să frîneze deznodămîntul firesc, îndeplinind în piesă ingrata funcţie negativă: Boboc şi Iliescu. Cea mai puţin realizată componentă a spectacolului este scenografia (Labancz László) ; decorul e compus pe un fundal inexpresiv de ferestre luminate şi pe un supărător abuz de perdele de pluş. Biroul secretarului de raion e de-a dreptul urît, iar interiorul de uzină — cu cuptoare aprinse şi un tablou de comandă violent colorat — este naiv ca un desen de şcolar. Scăpări ale unei viziuni tributare locului comun se remarcă şi în concepţia costumului: delegatul raionului poartă o dizgraţioasă haină de vinilin şi inevitabila şapcă, cel al ministerului are o servietă imensă, de un neverosimil vişiniu lucios. I. P.