Teatrul, 1966 (Anul 11, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 11 - 60

ESENŢIAL ÎN ETAPA ACTUALĂ: • DESĂVÎRŞIREA MIJLOACELOR PROFESIONALE • DESCĂTUŞAREA FANTEZIEI CREATOARE La Tîrgu-Mureş, spectacolele de deschidere sunt, chiar involuntar, un util baro­metru al atmosferei de creaţie din colectiv; ele îndreaptă atenţia către un număr de probleme specifice, a căror rezolvare este, în etapa actuală, esenţială. Cu cîteva excepţii, mica trupă a secţiei române este în întregime cuprinsă în distribuţia comediei lui Camil Petrescu, Mitică Popescu. Invitat să pună în scenă spec­tacolul, regizorul bucureştean Mihai Dimiu a avut de rezolvat o situaţie oarecum spe­cială : secţia dispune aproape numai de actori tineri şi foarte tineri (este probabil tea­trul cu cea mai redusă medie de vîrstă a actorilor săi). Spectacolul punea deci o dublă serie de probleme : pe de o parte, realizarea unor roluri de compoziţie din categoria celor mai puţin lesnicioase (compoziţia de vîrstă la care diferenţa e mică este, se ştie, mult mai dificilă decît cea „clasică“) ; pe de alta, reîntâlnirea unor foarte tineri actori cu piesa pe care o jucaseră, abia cu doi ani în urmă, în spectacolul de absolvire a Institutului şi care urmau să dovedească, pe un teren familiar, progresul profesional realizat. O astfel de confruntare poate justifica dubla distribuţie a rolurilor principale şi invitarea unui actor de la Naţionalul clujean, Dorel Vişan, a cărui prezenţă reîntre­geşte vechea formaţie studenţească. Aşa cum se înfăţişează, spectacolul pare să fi fost axat pe construirea situaţiilor de comedie : în actul I, mai ales, sunt „decupate“ acţiuni-gag amuzante; mişcarea este condusă spre sublinierea şi îngroşarea caricaturală a personajelor. Tinerii actori se lan­sează cu plăcere în această întreprindere ; ba chiar, furaţi de reacţia publicului, unii dintre ei (Al. Făgărăşan, de exemplu) încarcă şi îngroaşă mai mult decît suportă textul. Pînă la sfîrşitul reprezentaţiei — incontestabil veselă şi recreativă —, sensul ei artistic nu se limpezeşte însă, o neplăcută impresie de lîncezeală stăruie. Dezmembrată de două tendinţe care rămîn contrarii — una de comedie cam groasă, cealaltă dulceag-suavă —, ea nu depăşeşte nivelul unei montări „de serviciu“ şi nu conduce nicăieri. O astfel de apreciere severă are în vedere mai puţin „filmul“ spectacolului — care, jucat în alt teatru, ar putea fi, eventual, trecut cu vederea —, cît raportarea lui la echipă, la necesităţile ei de creştere. Mitică Popescu, cu tonul său şăgalnic, cu situa­ţiile, la urma urmei, comune, a apărut ca un obiectiv lesne de atins, care nu ridică probleme speciale de regie şi interpretare : puţină dezinvoltură deşteaptă, oarecare far­mec personal ar fi de-ajuns pentru ca întregul să stea în picioare. Că lucrurile nu stau chiar aşa, asta s-a văzut abia în spectacol: comedie uşoară, piesa aparţine totuşi gîn­­dirii lui Camil Petrescu, subtextul ei conţine un anume soi de rafinament spiritual a cărui absenţă trimite direct în atmosfera comediei de bulevard. Regizorul invitat nn

Next