Teatrul, 1968 (Anul 13, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 7 - 86

ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR SPECTACOLE ALE I.A.T.Q. Interesul celei de a doua părţi a stagiunii studioului Institutului de teatru e tot atît de bine susţinut de varietatea tematică a repertoriului, cit şi, deopotrivă, de varie­tatea angajării artistice propriu-zise la care a fost solicitat acest mănunchi de viitori creatori (interpreţi, regizori şi — spre satisfacţia unanimă — scenografi. Notăm în paranteză, în această ordine de idei, regretul de a nu fi întîlnit, cu acest prilej, şi pe teatrologii care fac de asemenea parte integrantă din contingentul Institutului, mani­­festîndu-se, deocamdată cel puţin, în alcătuirea unor caiete-program pe măsura gîndu­­rilor generaţiei). într-adevăr, se poate face şcoală şi, mai ales, se poate demonstra ceva, atacînd cu respectivul curaj, lucrări situate la cota de sus a exigenţei artistice, cu o recu­noscută fişă de celebritate, într-un cuvînt: capodopere, care solicită la maximum capa­citatea de gîndire şi transpunere artistică proprie. De la atît de familiara comedie caragialeana, O noapte furtunoasă, la senzaţionalul „eseu dramatic“ pirandelian, Uriaşii munţilor, e o distanţă pe care ne îngăduim s-o numim necesară pregătirii şi perfec­ţionării creatorilor noştri. Şi e bine că studenţii au parcurs-o, investigînd succesiv modalităţi mai apropiate expresiei artistice renascentiste (Viaţa e un vis de Calderon de la Barca), canalele de adîncă şi răscolitoare pătrundere psihologică (Fraţii Karamazov de Dostoievski), modulaţiile subtilităţilor poetico-filozofice (Război cu Troia nu se face de Giraudoux). Cîştigurile sînt totale sau parţiale şi le vom aminti, oarecum. Cîştigul principal e acela al unui program de riguroasă ţinută culturală, pe care conducerea Institutului a făcut bine că l-a impus (sau l-a recomandat, sau pur şi simplu l-a sus­ţinut) aşa, studenţilor şi prin ei, nouă. Constatarea fiind valabilă pentru ansamblul sta­giunii Institutului, să facem şi o mică distincţie, spunînd că între cele două semestre ale „anului“ teatral se observă o înclinaţie mai pronunţată spre aprofundare sti­listică în prima parte, şi spre afirmarea unui mod propriu în partea a doua. Cu spec­tacolul balade s-a aprofundat un stil ; pentru Bogdan Amaru s-a căutat modalitatea cea mai corespunzătoare stilului lui; reprezentaţia pe canavaua commediei dell’arte a fost în acest sens un bun exerciţiu de stil; în fine, Cîntăreaţa cheală a prilejuit aici valorificarea tuturor acelor trăsături care pot îndreptăţi recomandarea unui stil Ionescu. Pe cîtă vreme, în cea de a doua parte nu se poate vorbi, categoric, de afir­marea unui stil caragialean sau pirandelian, de pildă, deşi e probabil că tendinţa a 86

Next