Teatrul, 1971 (Anul 16, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 12 - 28
Acum, la acest nou recital „7 balade“, ne-am bucurat intr-adevăr de Tudor Gheorghe. Poate că şi noi îl cunoaştem mai bine , dar, în mod cert, mai întii de toate el a învăţat să se cunoască ; de aceea, a renunţat la ceea ce era oarecum eclectic în alegerile sale, la micile concesii, şi a făcut un efort de concentrare. Recitalul este un spectacol unicat, o explorare pe cont propriu într-o lume pe care teatrul cult n-o cunoaşte încă, lumea străvechii balade populare româneşti. Nu ştiu pînă unde şi în ce fel actorul a făcut singur această cercetare de specialitate, culegerea şi compararea textelor , dar însuşi faptul de a le fi descoperit şi ales pentru a le aduce pe scenă tocmai pe acestea, din nenumărate alte variante splendide, este un act de creaţie pentru care nu avem unitate de măsură. Sunt poeme dintr-un alt timp — dintr-un timp, dacă aş îndrăzni să spun aşa, „fără timp“, răsucit, prins într-o mişcare de spirală continuă, poeme ciudate, înrudite încă îndeaproape cu mitologia, plutind cu aripi largi de Uliaa într-o misterioasă, vrăjită noapte. Moartea e o prezenţă familiară, şezînd la aceeaşi masă cu viaţa, fără ca între ele să se caşte vreun abis. Intuiţia acestui raport e tulburătoare la un artist alit de tînăr, dar numai aşa pot fi alăturate, fără nici un acord fals, fascinantul „Cîntec al şarpelui“, zvîcnetul de elan din „Cîntecul haiducului“, îndepărtata, răscolitoarea chemare din „Cîntecul ciobanului care şi-a pierdut oile“... Ascultînd cum germinează în plămada lor motive care şi-au luat apoi zborul in ceea ce avea să devină marea poezie universală, ţi se taie pur şi simplu răsuflarea. Nu cred că modul cum actorul „zice“ aceste balade, acompaniindu-se la ghitară, trebuie judecat din punct de vedere strict muzical . Tudor Gheorghe nu prezintă compoziţii inspirate din folclor, ci caută un echivalent teatral modern prin care să poată fi „desferecat“ acest tezaur — şi pentru asta se serveşte de anumite structuri sonore elementare. Incontestabil că într-o asemenea acţiune de pionierat sunt inerente strigăcii şi neîmpliniri pe linia purităţii şi rigorii fiecărei soluţii în parte. Dar să recunoaştem că, privit ca spectacol, „7 balade“ posedă acel „ceva“ spre care năzuieşte fiecare fapt de artă şi pe care teatrul îl izbuteşte, vai, atît de rar — posedă propriul său univers, guvernat de legi numai ale sale, devlin. Dacă A.T.M., renunţînd la micile „înscenări“ conjuncturale, şi-a descoperit un rost în a stimula şi a sprijini nevoia profundă a artiştilor de a se exprima — fie numele său lăudat. Ileana Popovici Teatrul de Stat din Tg. Mureş • UNCHIUL IANIA de A. P. Cehov • APARAREA de Szabó Lajos Acest controversat spectacol al secţiei române este o demonstraţie oprită la jumătate , un exerciţiu căruia i s-au notat condiţiile, ni s-a comunicat rezultatul, „scris în carte“, dar din care lipsesc, însă, operaţiile concrete, din „caiet“. Cei ce-l contestă cu înverşunare nesocotesc exactitatea rezultatului propus, uită că începutul demonstraţiei e logic şi corect ; cei ce-l apără cu patimă nesocotesc Lucia Roga (Elena Andreevna) şi Ştefan Sileanu (Astrov)