Teatrul, 1971 (Anul 16, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 5 - 54

intrigii nu estompează linia majoră a ac­ţiunii şi a mesajului : aspiraţia oamenilor spre libertate, năzuinţa spre transformarea so­cială. Plecarea soţiei lui I­lavalli, dorinţa ei de a se salva prin muncă (alăturându-se unei familii de muncitori să­raci dar cinsitiţi) se în­scrie şi ea ca un act de acuzare a lumii ex­ploatatoare, ca un „memento“ adresat oame­nilor în clipa în care spectrul războiului — „potopul“ — se ridica ameninţător. Spectacolul de la Tg. Mureş are marele merit de a fi subliniat, extrem de convingă­tor, procesul de dezumanizare a personajelor, de a ridica la mari proporţii scenice actul de protest şi de acuzare al autorului. Excelenta echipă de actori maghiari din Tg. Mureş, con­dusă de regizorul Gh. Harag, a valorificat şi a împrospătat scenic textul, cu intenţia vă­dită de a dezvălui şi potenţa calităţile lui, de a extrage şi a pune în lumină semnifi­caţiile sale ideologice. Imbinînd organic şi armonios elemente de joc rea­list-t­rad­i­ţio­na­l (de la buna şcoală stanislavskiană a acestei trupe) cu elemente mai noi ale artei spectaco­lul, s-a izbutit construirea unei reprezentaţii teatrale neaşteptat de expresive. Echipa a înfruntat cu curaj aerul uşor desuet al piesei, aparenţele ,grapile, alle intrigii, şi a construit, pe scheletul fabulaţiei originale, o „supra­­piiesă“, recreând universul textului într-o ima­gine esenţializată, ridicând totul, fapte şi eroi, situaţii, la rang de simbol cu sensuri generalizatoare, privind condiţiile unei lumi care se prăbuşeşte prin însăşi dialectica isto­riei. Nimic în montare nu pare forţat, osten­tativ, există în aces­t spectacol o impresionantă economie de mijloace. Totul se compune din pauze, din tăceri, din mişcări rarefiate şi stranii, din maxime interiorizări şi concen­trări, caire alternează, din când în cînd, cu izbucniri temperamentale de o violenţă crudă. Dialogul alb, dezarticulat, impune o atmosferă neliniştitoare. La unitatea stilistică a acestei reprezentaţii contribuie şi scenografia Fl­oricăi Mălureanu. Decorul —­­în prima parte , un labirint si­nistru din pereţi al­bi cu cadre goale de uşi şi ferestre, cu foarte puţină recuzită ; în par­tea a doua, acelaşi cadru scenic şochează prin­tr-o deschidere impresionantă a spaţiului de joc , apare în faţa noastră un imens beci mizerabil, aglomerat de butoaie, lăzi, mobilă uzată — o imagine sordidă a decăderii­ — subliniază convingător imaginea de bază a piesei — decrepitudinea totală a personajelor. Prin rezonanţele lui zguduitoare, spectacolul transmite nealtora­, în primul rînd, mesajul scriitorului. Aceasta datorită interpretării ma­gistrale a actorilor şi nu numai a acelora din prim-plan. Există, de pildă, un personaj se­cundar, o servitoare, îl compune Illyés Kinga cu o trăire şi o au­tenticitate tulburătoare , cu o suferinţă continuă acumulată parcă de veacuri , ea izbucneşte într-un cântec tângui­tor care sfâşie ca un trăznet atmosfera sum­bră a scenei şi înalţă măruntul personaj la nivelul unei mărturii vii a acestei lumi în crepuscul, în rolul unui creditor şantaj­ist care se in­stalează în această familie şi o terorizează, Lohinszky Lorand realizează o compoziţie de proporţii antologice. Cîteva momente ale acestui personaj maietic-doistoievskian — fre­donarea unei melodii, izbucnirea într-un plâns cabotin, încercarea de seducere a gazdei şi finalul în care baricadează uşa pivniţei — se înscriu pe retină la nişte mari momente de teatru. Memorabile sunt şi momentele în­făţişate de Tanai Bella şi Bacs Ferenc, cu­plul soţilor Havadi, a cărui degringoladă a fost redată cu admirabilă tensiune într-o gra­dare dramatică emoţionantă. Constantin­­K­mi­tel , în rolul comunistului fugărit de Sigu­ranţă, a compus în linii sigure un personaj destul de liniar, dar cu valoare de simbol. Merită a fi subliniată şi contribuţia lui Vic­tor Ştrengaru, care a reuşit, într-o scurtă apariţie, să se încadreze perfect în atmosfera tensionată a reprezentaţiei. Valeria Ducea Lohmiszky Lorind, Tanai Bella şi Con­stantin An­at­ol

Next