Teatrul, 1971 (Anul 16, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 5 - 54
intrigii nu estompează linia majoră a acţiunii şi a mesajului : aspiraţia oamenilor spre libertate, năzuinţa spre transformarea socială. Plecarea soţiei lui Ilavalli, dorinţa ei de a se salva prin muncă (alăturându-se unei familii de muncitori săraci dar cinsitiţi) se înscrie şi ea ca un act de acuzare a lumii exploatatoare, ca un „memento“ adresat oamenilor în clipa în care spectrul războiului — „potopul“ — se ridica ameninţător. Spectacolul de la Tg. Mureş are marele merit de a fi subliniat, extrem de convingător, procesul de dezumanizare a personajelor, de a ridica la mari proporţii scenice actul de protest şi de acuzare al autorului. Excelenta echipă de actori maghiari din Tg. Mureş, condusă de regizorul Gh. Harag, a valorificat şi a împrospătat scenic textul, cu intenţia vădită de a dezvălui şi potenţa calităţile lui, de a extrage şi a pune în lumină semnificaţiile sale ideologice. Imbinînd organic şi armonios elemente de joc realist-tradiţional (de la buna şcoală stanislavskiană a acestei trupe) cu elemente mai noi ale artei spectacolul, s-a izbutit construirea unei reprezentaţii teatrale neaşteptat de expresive. Echipa a înfruntat cu curaj aerul uşor desuet al piesei, aparenţele ,grapile, alle intrigii, şi a construit, pe scheletul fabulaţiei originale, o „suprapiiesă“, recreând universul textului într-o imagine esenţializată, ridicând totul, fapte şi eroi, situaţii, la rang de simbol cu sensuri generalizatoare, privind condiţiile unei lumi care se prăbuşeşte prin însăşi dialectica istoriei. Nimic în montare nu pare forţat, ostentativ, există în acest spectacol o impresionantă economie de mijloace. Totul se compune din pauze, din tăceri, din mişcări rarefiate şi stranii, din maxime interiorizări şi concentrări, caire alternează, din când în cînd, cu izbucniri temperamentale de o violenţă crudă. Dialogul alb, dezarticulat, impune o atmosferă neliniştitoare. La unitatea stilistică a acestei reprezentaţii contribuie şi scenografia Floricăi Mălureanu. Decorul —în prima parte , un labirint sinistru din pereţi albi cu cadre goale de uşi şi ferestre, cu foarte puţină recuzită ; în partea a doua, acelaşi cadru scenic şochează printr-o deschidere impresionantă a spaţiului de joc , apare în faţa noastră un imens beci mizerabil, aglomerat de butoaie, lăzi, mobilă uzată — o imagine sordidă a decăderii — subliniază convingător imaginea de bază a piesei — decrepitudinea totală a personajelor. Prin rezonanţele lui zguduitoare, spectacolul transmite nealtora, în primul rînd, mesajul scriitorului. Aceasta datorită interpretării magistrale a actorilor şi nu numai a acelora din prim-plan. Există, de pildă, un personaj secundar, o servitoare, îl compune Illyés Kinga cu o trăire şi o autenticitate tulburătoare , cu o suferinţă continuă acumulată parcă de veacuri , ea izbucneşte într-un cântec tânguitor care sfâşie ca un trăznet atmosfera sumbră a scenei şi înalţă măruntul personaj la nivelul unei mărturii vii a acestei lumi în crepuscul, în rolul unui creditor şantajist care se instalează în această familie şi o terorizează, Lohinszky Lorand realizează o compoziţie de proporţii antologice. Cîteva momente ale acestui personaj maietic-doistoievskian — fredonarea unei melodii, izbucnirea într-un plâns cabotin, încercarea de seducere a gazdei şi finalul în care baricadează uşa pivniţei — se înscriu pe retină la nişte mari momente de teatru. Memorabile sunt şi momentele înfăţişate de Tanai Bella şi Bacs Ferenc, cuplul soţilor Havadi, a cărui degringoladă a fost redată cu admirabilă tensiune într-o gradare dramatică emoţionantă. ConstantinKmitel , în rolul comunistului fugărit de Siguranţă, a compus în linii sigure un personaj destul de liniar, dar cu valoare de simbol. Merită a fi subliniată şi contribuţia lui Victor Ştrengaru, care a reuşit, într-o scurtă apariţie, să se încadreze perfect în atmosfera tensionată a reprezentaţiei. Valeria Ducea Lohmiszky Lorind, Tanai Bella şi Constantin Anatol