Teatrul, 1975 (Anul 20, nr. 1-12)
1975-06-01 / nr. 6
Ce cuprinde intelectuali, atrași de mirajul regiei. Uneori exercițiul este util pentru propria operă, pentru apropierea și în acest mod a universului dramatic. Noi așa înțelegem tentativa lui Romulus Vulpescu. Ionuț Niculescu ■ LUNA DEZMOȘTENIȚILOR > * de Eugene O'Neill Data premierei : 26 aprilie 1975. Regia : TUDOR FLORIAN. Scenografia : DOINA SPIȚERU. Traducerea : ANETA DOBRE. Distribuția : VIRGINIA ITTA MARCU, RUXANDRA IONESCU (Josie Slogan) ; GEORGE M. GRIDANUȘU (Phil Hogan) ; MIRCEA BREAZU (Mike Hogan) ; DAN SANDULESCU, DAN DOBRE (James Tyrone-jr.) ; GABRIEL SANDULESCU (r. Stedman Ilarder). Primul spectacol de anvergură pe o scenă profesionistă (după un fericit debut cu un recital eminescian) il confruntă pe tînărul Tudor Florian cu una din marile teme ale teatrului. Cutezanța și performanța regizorului de a realiza scenic ipostaza Oneilliană a categoriei dramatice a dezmoșteniților soartei probează o vocație clasicistă ce nu poate decit să ne bucure. Așadar, un spectacol de regizor, un spectacol străduindu-se să circumscrie tragica dimensiune a unei realități morale și sociale, ce alienează individul. Familia Hogan, mărunți fermieri cu spaima disimulată a deposedării de pămînt, trăiește coșmarul viețuirii într-o lume crîncenă, obligînd la duritate și circumspecție. Viața dublă a eroilor — fiecare voind să-și probeze sieși gradul de rezistență cotidiană, ascunzînd cu grijă căldura tînjitoare a ființei — schimbă mereu unghiul regizoral de abordare. Ritmul frazării scenice trebuie aflat la un metronom reglat de o mină de dirijor al sonorităților patetice. Enigmatica roșie, vulgară din teama de a nu trece drept slabă într-o lume în care slabii sunt pierduți, dar pură, cu disperarea de a nu se dezumaniza ; bătrînul Hogan, fanfaron în voinicia lui fadă, iarăși cultivată din rațiune exterioară ; James, scepticul vlăguit, ce nu mai poate trăi o reală iubire fie și târzie, — sunt individualități cărora regizorul Tudor Florian le-a aflat ritmul de care vorbeam pentru a potența în fiecare registrul dramei și în același timp pentru a stabili o corelație pe fondul general al obsesiilor dramaturgului. Reușita viziunii regizorale stă in această permanentă convergență de intenții, investite în fiecare erou, intenții care marchează tarele lumii vizate. Concilierea ultimă între epic și liric, cerută de Siegel pentru poezia dramatică, are în O'Neill o confirmare sublimă. Lumea înstrăinării din piesele sale devine tragică tocmai prin undele lirice ce aruncă fascicole orbitoare pe un cer căzut și sumbru. Scenografia e realizată în tonuri aspre, chiar insistent preocupată de a se pune de acord cu substanța cenușie a vieții din piesă. Planuri adinei, podețe abil aruncate peste viroagele unei proprietăți părăginite, fragmentul de locuință mizeră, sfidătoare, sunt tot atâtea reușite picturale ale Doinei Spițerii. Perfecta înțelegere între regie și scenografie oferă spațiul de joc unei echipe actoriceștii ce trăiește și sentimentul rar al unui act de cultură. Dan Săndulescu (James Tyrone) convinge de multiple resurse interpretative, de la gratuitățile frivole pînă la disperarea singurătății. O mască spectrală, de suferind condamnat, menținută cu o consecvență remarcabilă ca fond justificativ, ne-au dezvăluit un actor tragic despre care se va vorbi. Vechile state de serviciu ale lui George M. Gribănașu l-au recomandat, ca interpret al lui Phil Hogan, în primul rînd măsura reacțiilor într-o partitură cu multe tentații de exteriorizare. Bătrînul agresiv și duios a fost interpretat cu finețea cerută de situația-limită a eroului, lămurit de zădărnicia în care se zbate. O memorabilă Josie Hogan reușește Virginia Itta Mairey, actriță cu o uimitoare stăpînire a temperamentului interpretativ, cu o rafinată știință a jocului tăcerilor, îndemnată cu succes să-și scoată efectele din îndelungi preparații plastice, creatoare de atmosferă și de comunicare. Probabil este, pînă azi, rolul carierei, intr-atât actrița se identifică scenic cu Josie ! Un aristocrat de opulență burgheză, cu îndrăzneala lașității refulate realizează corect Gabriel Săndulescu (Stedman Harder). Candid, înduioșător de convins că dincolo de fermă e întronată fericirea, Mike Hogan, în rostirea lui Mircea Breazu, convinge de virtualitatea unor confuzii de planuri în această tipologie a dezmoșteniților. Sentimentul fățiș al satisfacției de a fi asistat la un debut regizoral plin de responsabilitățile nobile ale meseriei ni-l dorim trăit cît mai des, căci îndeletnicirea noastră ni se pare că viețuiește în primul rînd pentru asemenea ocazii. I. N.