Teatrul, 1975 (Anul 20, nr. 1-12)

1975-06-01 / nr. 6

Ce cuprinde intelectuali, atrași de mirajul re­giei. Uneori exercițiul este util pentru pro­pria operă, pentru apropierea și în acest mod a universului dramatic. Noi așa înțele­gem tentativa lui Romulus Vulpescu. Ionuț Niculescu ■ LUNA DEZMOȘTENIȚILOR > * de Eugene O'Neill Data premierei : 26 aprilie 1975. Regia : TUDOR FLORIAN. Sceno­grafia : DOINA SPIȚERU. Traduce­rea : ANETA DOBRE. Distribuția : VIRGINIA ITTA MAR­CU, RUXANDRA IONESCU (Josie Slogan) ; GEORGE M. GRIDANUȘU (Phil Hogan) ; MIRCEA BREAZU (Mike Hogan) ; DAN SANDULESCU, DAN DOBRE (James Tyrone-jr.) ; GABRIEL SANDULESCU (r. Stedman Ilarder). Primul spectacol de anvergură pe o scenă profesionistă (după un fericit debut cu un recital eminescian) il confruntă pe tînărul Tudor Florian cu una din marile teme ale teatrului. Cutezanța și performanța regizoru­lui de a realiza scenic ipostaza O­neilliană a categoriei dramatice a dezmoșteniților soar­­tei probează o vocație clasicistă ce nu poate decit să ne bucure. Așadar, un spectacol de regizor, un spec­tacol străduindu-se să circumscrie tragica di­mensiune a unei realități morale și sociale, ce alienează individul. Familia Hogan, mă­runți fermieri cu spaima disimulată a depo­sedării de pămînt, trăiește coșmarul viețuirii într-o lume crîncenă, obligînd la duritate și circumspecție. Viața dublă a eroilor — fie­care voind să-și probeze sieși gradul de re­zistență cotidiană, ascunzînd cu grijă căldura tînjitoare a ființei — schimbă mereu unghiul regizoral de abordare. Ritmul frazării scenice trebuie aflat la un metronom reglat de o mină de dirijor al sonorităților patetice. Enigmatica roșie, vulgară din teama de a nu trece drept slabă într-o lume în care slabii sunt pierduți, dar pură, cu disperarea de a nu se dezumaniza ; bătrînul Hogan, fanfaron în voinicia lui fadă, iarăși cultivată din rațiune exterioară ; James, scepticul vlă­guit, ce nu mai poate trăi o reală iubire fie și târzie, — sunt individualități cărora regi­zorul Tudor Florian le-a aflat ritmul de care vorbeam pentru a potența în fiecare registrul dramei și în același timp pentru a stabili o corelație pe fondul general al obse­siilor dramaturgului. Reușita viziunii regizo­rale stă in această permanentă convergență de intenții, investite în fiecare erou, intenții care marchează tarele lumii vizate. Concili­erea ultimă între epic și liric, cerută de Siegel pentru poezia dramatică, are în O'Neill o confirmare sublimă. Lumea înstrăinării din piesele sale devine tragică tocmai prin un­dele lirice ce aruncă fascicole orbitoare pe un cer căzut și sumbru. Scenografia e realizată în tonuri aspre, chiar insistent preocupată de a se pune de acord cu substanța cenușie a vieții din piesă. Planuri adinei, podețe abil aruncate peste viroagele unei proprietăți părăginite, frag­mentul de locuință mizeră, sfidătoare, sunt tot atâtea reușite picturale ale Doinei Spițerii. Perfecta înțelegere între regie și scenografie oferă spațiul de joc unei echipe actoriceștii ce trăiește și sentimentul rar al unui act de cultură. Dan Săndulescu (James Tyrone) con­vinge de multiple resurse interpretative, de la gratuitățile frivole pînă la disperarea sin­gurătății. O mască spectrală, de suferind condamnat, menținută cu o consecvență re­marcabilă ca fond justificativ, ne-au dezvă­luit un actor tragic despre care se va vorbi. Vechile state de serviciu ale lui George M. Gribănașu l-au recomandat, ca interpret al lui Phil Hogan, în primul rînd măsura re­acțiilor într-o partitură cu multe tentații de exteriorizare. Bătrînul agresiv și duios a fost interpretat cu finețea cerută de situația-li­­mită a eroului, lămurit de zădărnicia în care se zbate. O memorabilă Josie Hogan reușește Virginia Itta Mairey, actriță cu o uimitoare stăpînire a temperamentului interpretativ, cu o rafinată știință a jocului tăcerilor, îndem­nată cu succes să-și scoată efectele din în­delungi preparații plastice, creatoare de at­mosferă și de comunicare. Probabil este, pînă azi, rolul carierei, intr-atât actrița se identifică scenic cu Josie ! Un aristocrat de opulență burgheză, cu îndrăzneala lașității refulate realizează corect Gabriel Săndulescu (Stedm­an Harder). Candid, înduioșător de convins că dincolo de fermă e întronată feri­cirea, Mike Hogan, în rostirea lui Mircea Breazu, convinge de virtualitatea unor con­fuzii de planuri în această tipologie a dez­moșteniților. Sentimentul fățiș al satisfacției de a fi asistat la un debut regizoral plin de respon­sabilitățile nobile ale meseriei ni-l dorim trăit cît mai des, căci îndeletnicirea noastră ni se pare că viețuiește în primul rînd pen­tru asemenea ocazii. I. N.

Next