Teatrul, 1976 (Anul 21, nr. 2-12)

Numerele paginilor - nr. 5 - 38

divers tipologic, divers în vocaţii şi destine, unitar în punctul de pornire şi în convingerea fundamentală. Rămîne, însă, această imagine, o imagine prin asamblare, o imagine-colaj. Aşa fiind, oricînd, indefinit, multiplicabilă sau reductibilă în aparenţele şi dimensiunile ei de suprafaţă, oricînd de natură să se pulverizeze, din ionipa în care liantul — momentul arbitrar sau întiîmplător al convergenţelor — se diluează. Petre Popescu a privit universul comediei nu prin unghiul de vedere al unor destine insulare, autonome, întîlnite din întîmplare în spaţiul unor confruntări vremelnice, pentru ca, apoi, să-şi continue iarăşi, de sine stătător, căile. Spectacolul întâlnirii jubiliare la motelul „Veritas“ deschide la el, dimpotrivă, zările spre imaginea unei limi substanţial unitare, care se constituie din interferenţa şi interdependenţa feluritelor prezenţe ce o populează, din caracterul lor reciproc şi solidar determinant. Structura mozaicată, compartimentată a comediei lui M. R. Iacoban se strînge, astfel, pentru a deveni, peste dramele izolate ale personajelor (şi ele izolat grăitoare), o dramă a responsabilităţilor solidare, în care opţiunile şi devenirile individului se valorifică şi se impun în raport cu ponderea şi semnificaţia lor în devenirea generală a societăţii. Formula ,,dramei prin acumulări“, pe care autorul a folosit-o, desigur cu intenţia de a pecetlui prin fiecare erou cîte un sens de viaţă, conferind fiecăruia, în acest scop, şi un cadru de expansiune şi un accent propriu, a fost supusă de Petre Popescu unei operaţii integratoare, aşa fel încît succesiunile biografice să nu apară ca nişte „numere“ sau „arii“ vibrînd pentru sine revelator, ci ca praguri ale unei drame, cu valori cromatice de climat, mai mult sau mai puţin intense, înlăuntrul imaginii de ansamblu, în ansamblu grăitoare. Viziunea plană, de desfăşurare intermitentă, căreia, de fapt, se oferă, la o citire fugară, textul lui Iacoban e substituită de o viziune în adâncime, disponibilă la unariat joc de umbre şi lumini, la o respiraţie şi dinamică organică, la un bogat registru de ierarhii ale intensităţilor, ferită de sacadări stînjenitoare şi de o evoluţie rectilinie obositoare. S-a închegat, în acest chip, nu doar atmosfera unei întâlniri jubiliare (cu tot ce presupune ca — trepidantă voie bună, inoculată de momente lirice retrospective ori de aplecări mai grave ori mai uşuratice asupra stărilor actuale), ci, mai ales, pe nesimţite, o atmosferă, îmbrăţişînd odată cu universul scenic şi pe acela al sălii, care invită la reflecţie asupra relaţiilor noastre sociale, asupra eticii acestor relaţii, asupra înrîuririi şi chemării lor la dezlegarea problemelor individului, în modelarea şi orientarea conştiinţelor şi deciziilor lui în viaţă. Spectacolul nu se resimte, însă, nici în osatura, nici în detaliile lui, împovărat de greaua semnificaţie ce-o poartă. Dimpotrivă, e luminos, aerat, nestînjenit în mişcări, lipsit de orice veleităţi prezumţioase. I-a fost regizorului de un preţios sprijin construcţia scenografică a Cristinei Urdea (sărbătorită, în seara premierei, de echipa teatrului braşovean, pentru împlinirea vîrstei de pensionare, şi pentru lunga şi rodnica ei carieră artistică), construcţie deschisă bunuluigust, drămuită cu parcimonie în ornamente derutante, dinamizată de numele motelului — „Veritas“ — acesta făcut să „clipească“ în momentele-cheie ale dramei, ca un memento, nu lipsit de o spirituală ambiguitate, atît allocului şi atmosferei în care se petrece acţiunea (şi unde... „in vino...“), cît şi al temeiurilor ei trimiţătoare la jocul „minutului de adevăr“. „Sîmbătă la «Veritas»“ pe scena teatrului braşovean , variat joc de umbre şi lumini...