Teatrul, 1977 (Anul 22, nr. 1-11)

Numerele paginilor - nr. 2 - 40

un mare semn de întrebare, peste drama lor. Decorul (Adriana Leonescu) reprezintă ves­tigiile unui teatru : loji şi balcoane, umbre, şi ele, a ceea ce, altădată, în lumina cande­labrelor şi a reflectoarelor, a fost strălucitor şi adevărat ; o cortină de tul, înnegrită de fum şi grea de praf, care atîrnă în mijlocul scenei, ca pinzele zdrenţuite ale unei corăbii cu catargul zdrobit, cu pântecele sfişiat, eșu­ată printre stînci. Eliza Petrăchescu creionează convingător portretul unei foste actriţe, portret uneori pa­tetic, întotdeauna nostalgic. Cu gesturi măsu­rate, îndeplinind, parcă, un ritual, cu ţinută demnă, pe alocuri, voit grandilocventă, i-a conferit Reginei nobleţe sufletească. Incadrîn­­du-se în linia regizorală, Vasile Niţulescu (Regele) şi Mitică Popescu (Ducele) îşi tră­iesc, la fel de simplu şi de convingător, dra­ma, evitînd pitorescul facil. Carmen Galin a descris cu fior poetic, în desenul rolului ei (Fata), tinereţea tristă a eroinei, neputinţa ei de a se adapta unei societăţi ostile, nevoia de evadare într-o altă lume, aspiraţia către prietenie şi dragoste. Două apariţii stenice, Andrei Codarcea (Ur­sarul) şi Petre Moraru (Şeful echipei de de­molare). In roluri mai mult­e sau mai puţin mute, Ileana Dunăreanu (Mama) şi Mihai Dinvale (Băiatul tăcut) au ştiut „să asculte“ şi „să privească“. Ilie Rusu TEATRUL „MIHAI EMINESCU" DIN BOTOŞANI MUREŞANU de Mihai Eminescu Nicicînd, mai potrivită clipă, niciunde, mai potrivit loc, decît la jumătatea fiecărui ia­nuarie şi, în primul rind, la Botoşani, pentru a sărbători, acum şi mereu, pe cei dinţii din­tre marii poeţi ai neamului nostru, poetul­­patriot, poetul-cetăţean, înscris în nemurire. Este meritul directorului Constantin Dinis­­chiotu şi al neobositului, entuziastului, veş­nic tînărului Ion Olteanu că, aici, pe scena teatrului care poartă numele marelui poet, s-au făcut întîia dată auzite pagini aproape neştiute dir­ opera dramatică a lui Mih­ai Eminescu. Ceea ce rămăsese în caietele­ manu­­scrise, după moartea pretimpurie a poetului, ceea ce fusese tipărit abia multă vreme după ce geniul sfirşise tragic, vede, pentru întîia dată, lumina rampei. E un omagiu, e o resti­tuire, e un vrednic act de cultură. Prin Mureşanu, piesă abia schiţată, reluată în va­riante neduse pînă la capăt, cunoaştem mai adînc sufletul lui Eminescu, prin Mureşanu, aşternut pe hîrtie cînd poetul avea doar nouăsprezece ani, vedem poezia crescînd din­­tr-o conştiinţă adînc tulburată de clocotul vremilor, animată de sentimentele nobile ale dragostei de patrie, atentă la ecourile ample ale mişcării revoluţionare de la 1848. Andrei Mureşanu, autorul larg­ răspînditelor versuri Deşteaptă-te, române !, constituie pentru Eminescu exemplul viu al poetului cetăţii, legat, cu toate ,fibrele fiinţei sale, de popor, figură de legendă şi simbol, „...ca un uriaş, trezit el însuşi dintr-un somn îndelungat...“, poetul-tribun, poetul-profet. In versurile poemului pe care Eminescu n-a mai apucat să-l desăvîrşească se simte forţa geniului, astfel că regăsim cu încîntare personalitatea marelui poet. Mihai Eminescu este omagiat de marele nostru sculptor Vida Geza, aflat, dacă nu mă înşel, la singura lui colaborare cu teatrul. El semnează scenografia spectacolului. Un spaţiu de joc deschis, cu orizontul larg, scăldat în lumină — un plai, un spaţiu mioritic, dacă vreţi, cu cerul bol­tit, înalt, spaţiu înnobilat, în final, de cele zece măşti, de tulburător dramatism, ale monumentului de la Moisei. Spectacolul are rezonanţele grave ale unui ceremonial, actorii rostind versurile ca un cor antic , este, în intenţia regizorului Ion Olteanu şi în realizarea propriiu-zisă, „un spectacol lantic de expresie românească“, de o monumentală solemnitate. Mureşanu o Vi­orel Baltag, prezenţă scenică aviind distincţie şi glas plăcut , numeroşii actori — cred că tot colectivul teatrului — se încadrează unei vi­ziuni regizorale care a lăsat din loc primor­dial versurilor eminesciene. Am reţinut nu­mele Îmui Gheorghe Urniri, Ion I­liuşa­nu, Teo­dor Brădescu, Doru Buzea şi ale actriţelor Elena Ligi şi­­Silvia Brădescu. Glasurile tinere ale corului Liceului pedagogic din Botoşani sună vibrant şi cald. Procesiunea finală, nu flăcările tremurătoare ale luminărilor, are o tulburătoare forţă de evocare. Virgil Munteanu Data premierei : 15 ianuarie 1977. Regia : ION OLTEANU. Decorul : VIDA GEZA. Costumele : MARIA BORTNOVSCHI. Text transcris de MARIN BUCUR. Distribuţia : VIOREL BALTAG (Mu­reşanu) ; GHEORGHE HAUCA, ION PLĂEŞANU, TEODOR BRADESCU (Bătrînii) ; SILVIA BRADESCU (Bă­­trîna) ; DORU BUZEA (Bărbatul) ; ELENA LIGI (Femeia) ; BORIS PE­­REVOZNIC, JEAN MAY DICK, VIC­TOR NICOLAE, TRAIAN ANDREI, TUDOR DUINEA (Tinerii) ; SILVIA PANŢIRU, LUCREŢIA MANDRIC, VALENTINA LIVINŢ, AURORA PRO­­DAN, FLORIŢA RUSU, NARCISA VORNICI­ (Fetele).

Next