Teatrul, 1977 (Anul 22, nr. 1-11)
Numerele paginilor - nr. 2 - 40
un mare semn de întrebare, peste drama lor. Decorul (Adriana Leonescu) reprezintă vestigiile unui teatru : loji şi balcoane, umbre, şi ele, a ceea ce, altădată, în lumina candelabrelor şi a reflectoarelor, a fost strălucitor şi adevărat ; o cortină de tul, înnegrită de fum şi grea de praf, care atîrnă în mijlocul scenei, ca pinzele zdrenţuite ale unei corăbii cu catargul zdrobit, cu pântecele sfişiat, eșuată printre stînci. Eliza Petrăchescu creionează convingător portretul unei foste actriţe, portret uneori patetic, întotdeauna nostalgic. Cu gesturi măsurate, îndeplinind, parcă, un ritual, cu ţinută demnă, pe alocuri, voit grandilocventă, i-a conferit Reginei nobleţe sufletească. Incadrîndu-se în linia regizorală, Vasile Niţulescu (Regele) şi Mitică Popescu (Ducele) îşi trăiesc, la fel de simplu şi de convingător, drama, evitînd pitorescul facil. Carmen Galin a descris cu fior poetic, în desenul rolului ei (Fata), tinereţea tristă a eroinei, neputinţa ei de a se adapta unei societăţi ostile, nevoia de evadare într-o altă lume, aspiraţia către prietenie şi dragoste. Două apariţii stenice, Andrei Codarcea (Ursarul) şi Petre Moraru (Şeful echipei de demolare). In roluri mai multe sau mai puţin mute, Ileana Dunăreanu (Mama) şi Mihai Dinvale (Băiatul tăcut) au ştiut „să asculte“ şi „să privească“. Ilie Rusu TEATRUL „MIHAI EMINESCU" DIN BOTOŞANI MUREŞANU de Mihai Eminescu Nicicînd, mai potrivită clipă, niciunde, mai potrivit loc, decît la jumătatea fiecărui ianuarie şi, în primul rind, la Botoşani, pentru a sărbători, acum şi mereu, pe cei dinţii dintre marii poeţi ai neamului nostru, poetulpatriot, poetul-cetăţean, înscris în nemurire. Este meritul directorului Constantin Dinischiotu şi al neobositului, entuziastului, veşnic tînărului Ion Olteanu că, aici, pe scena teatrului care poartă numele marelui poet, s-au făcut întîia dată auzite pagini aproape neştiute dir opera dramatică a lui Mihai Eminescu. Ceea ce rămăsese în caietele manuscrise, după moartea pretimpurie a poetului, ceea ce fusese tipărit abia multă vreme după ce geniul sfirşise tragic, vede, pentru întîia dată, lumina rampei. E un omagiu, e o restituire, e un vrednic act de cultură. Prin Mureşanu, piesă abia schiţată, reluată în variante neduse pînă la capăt, cunoaştem mai adînc sufletul lui Eminescu, prin Mureşanu, aşternut pe hîrtie cînd poetul avea doar nouăsprezece ani, vedem poezia crescînd dintr-o conştiinţă adînc tulburată de clocotul vremilor, animată de sentimentele nobile ale dragostei de patrie, atentă la ecourile ample ale mişcării revoluţionare de la 1848. Andrei Mureşanu, autorul larg răspînditelor versuri Deşteaptă-te, române !, constituie pentru Eminescu exemplul viu al poetului cetăţii, legat, cu toate ,fibrele fiinţei sale, de popor, figură de legendă şi simbol, „...ca un uriaş, trezit el însuşi dintr-un somn îndelungat...“, poetul-tribun, poetul-profet. In versurile poemului pe care Eminescu n-a mai apucat să-l desăvîrşească se simte forţa geniului, astfel că regăsim cu încîntare personalitatea marelui poet. Mihai Eminescu este omagiat de marele nostru sculptor Vida Geza, aflat, dacă nu mă înşel, la singura lui colaborare cu teatrul. El semnează scenografia spectacolului. Un spaţiu de joc deschis, cu orizontul larg, scăldat în lumină — un plai, un spaţiu mioritic, dacă vreţi, cu cerul boltit, înalt, spaţiu înnobilat, în final, de cele zece măşti, de tulburător dramatism, ale monumentului de la Moisei. Spectacolul are rezonanţele grave ale unui ceremonial, actorii rostind versurile ca un cor antic , este, în intenţia regizorului Ion Olteanu şi în realizarea propriiu-zisă, „un spectacol lantic de expresie românească“, de o monumentală solemnitate. Mureşanu o Viorel Baltag, prezenţă scenică aviind distincţie şi glas plăcut , numeroşii actori — cred că tot colectivul teatrului — se încadrează unei viziuni regizorale care a lăsat din loc primordial versurilor eminesciene. Am reţinut numele Îmui Gheorghe Urniri, Ion Iliuşanu, Teodor Brădescu, Doru Buzea şi ale actriţelor Elena Ligi şiSilvia Brădescu. Glasurile tinere ale corului Liceului pedagogic din Botoşani sună vibrant şi cald. Procesiunea finală, nu flăcările tremurătoare ale luminărilor, are o tulburătoare forţă de evocare. Virgil Munteanu Data premierei : 15 ianuarie 1977. Regia : ION OLTEANU. Decorul : VIDA GEZA. Costumele : MARIA BORTNOVSCHI. Text transcris de MARIN BUCUR. Distribuţia : VIOREL BALTAG (Mureşanu) ; GHEORGHE HAUCA, ION PLĂEŞANU, TEODOR BRADESCU (Bătrînii) ; SILVIA BRADESCU (Bătrîna) ; DORU BUZEA (Bărbatul) ; ELENA LIGI (Femeia) ; BORIS PEREVOZNIC, JEAN MAY DICK, VICTOR NICOLAE, TRAIAN ANDREI, TUDOR DUINEA (Tinerii) ; SILVIA PANŢIRU, LUCREŢIA MANDRIC, VALENTINA LIVINŢ, AURORA PRODAN, FLORIŢA RUSU, NARCISA VORNICI (Fetele).