Teatrul, 1980 (Anul 25, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 6 - 45
Chiar şi aşa însă, Sinucigaşul rămîne un text generos, în primul rînd, prin deschiderea sa spre invenţie, prin disponibilitatea sa faţă de fantezie şi umor. Dar, din nou din păcate, această calitate a piesei nu a fost speculată (în sensul bun al cuvîntului) decît de scenografie. Autorul ei (Constantin Russu) a făcut o adevărată risipă de imaginaţie, elaborînd nenumărate costume de un pitoresc acuzat şi cu adresă satirică explicită, construind un decor derizoriu tocmai prin inutila lui complicaţie, decor care realcătuia, el singur, o „lume“ populată de fantoşe şi himere. Normal ar fi fost ca — pornind de la aceste premise promiţătoare (pretextul şi scenografia) —, regizorul Constantin Anatol să fi potenţat, la maximum, virtualităţile comice ale Sinucigaşului, fie în direcţia satirei vitriolante, rele, fie în cea agagului debordant, succedat în serie, minuţios orchestrat. Nu s-a întîmplat aşa, şi rezultatul a fost cu totul dezamăgitor ; un spectacol amorf, limitat la simpla „punere în scenă“ a piesei, de multe ori agasant prin repetiţiile sale (nu s-a intervenit deloc în text, deşi existau destule pasaje redundante), neguvernat de nici o idee directoare precisă, un spectacol fără haz şi trenant, peste poate... De plîns sînt, în acest caz straniu, actorii. Căci ei au muncit mult, s-au străduit — fiecare, e drept, cam „în legea lui“ — să-şi re-creeze personajele, să-şi invente bucăţica lor de umor, să-şi merite aplauzele. Recordmanul lor (dar cît de relativă e bucuria unui record neomologabil...) a fost, în rolul titular, Vasile Vasiliu. Bănuiesc că, în alt context, efortul lui ar fi fost memorabil în ordinea valorii artistice ; aşa, a fost, doar, în cea a efortului (considerabil şi vizibil). Alături de el, interpretau bine cu totul alte game Marinela Popescu, Mihai Gingulescu, Alexandru Morariu, Constantin Săsăreanu, Ştefan Moisescu, Valentina Iancu. ...Sinucigaşul spune totul despre un eşec exemplar, caracteristic (şi — vai ! — obişnuit) în orice Teatru Naţional , text posibil, actori mai mult decît posibili, mijloace materiale (distribuţie, scenografie) ce legitimează termenul de „gigantism“, în puţine cuvinte, deci, „mare fast, mare montare“, dar şi lipsa unei idei călăuzitoare, lipsa unui dirijor (sau măcar a unui Puck) în spatele desfăşurărilor de forţe. Un Austerlitz care se pierde prin absenţa lui Napoleon... Dinu Kivu P. S. Un grup de cronicari dramatici şi publicişti din întreaga ţară a urmărit la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, într-o „microstagiune“ concentrată (6 spectacole în trei zile* ), ultimele producţii ale Celor două secţi (română şi maghiară), discutîndu-le apoi într-un „colocviu“ neprotocolar. S-au comentat mai întîi montările, în cronologia vizionării lor. La Scene din viaţa unui bădăran de Dumitru Solomon, s-a pus sub semnul întrebării opţiunea regizorului (Dan Alecsandrescu) pentru scena de „studio“ a teatrului, spectacolul fiind lipsit de atribute experimentale. (Victor Ernest Maşek, Antoaneta Iordache). Unii au susţinut că această formulă permitea totuşi o mai bună implicare a publicului în dezbaterea etică a piesei (Margareta Bărbuţă), dar s-a considerat că textului i s-a aplicat o cheie neadecvată, ce l-a mutat într-un registru minor (Magdalena Boiangiu şi Mariana Ioan), în consens, montarea Regelui Lear de către Kincses Elemér a fost apreciată ca un act cultural de reală valoare artistică, de moralitate profesională, care cultivă convenţia teatrală de bun-gust, într-o concepţie clară, o remarcabilă unitate artistică. De aceeaşi unanimitate în aprecieri s-a bucurat şi Fraţii Karamazov, spectacol pus în scenă de Constantin Codrescu, rezervele exprimate faţă de tendinţa de degradare în timp a spectacolului, faţă de precaritatea dramatizării alese — sau existenţa unor goluri de ritm — (Magdalena Boiangiu, Dinu Kivu, Margareta Bărbuţă) vizînd mai mult amănunte accidentale, ce nu au impietat asupra calităţii generale a acestei reprezentaţii de înaltă ţinută artistică (Victor Ernest Maşek). La Poştalionul roşu de Krúdy Gyula, (regia, Kincses Elemér), s-a remarcat cultivarea expresiei teatrale, fluenţa concepţiei regizorale, rafinamentul plastic, nota elegiacă, accentuat nostalgică a montării (Antoaneta Iordache, Mariana Ioan, Dinu Kivu, Magdalena Boiangiu). Spectacolul cu piesa Uşa nu e încuiată, de Kocsis István, a demonstrat că un Teatru Naţional poate cultiva, cu succes, şi montarea „economică“, cu puţini actori şi decor sumar, spectacolul regizat de Hunyrady András fiind important prin atitudinea moralizatoare pe care o propune şi interesant prin faptul că „anchetatorul devine anchetat“ (Margareta Bărbuţă, Dinu Kivu, Magdalena Boiangiu, Mariana Ioan). Din nou în consens, dar la alt pol al aprecierilor, s-a deplîns absenţa unui gînd regizoral clar, unitar, în Sinucigaşul, de N. Erdman, în ciuda unor eforturi actoriceşti meritorii (Victor Ernest Maşek, Margareta Bărbuţă, Antoaneta Iordache). S-a discutat în amănunt şi problema repertoriului teatrului, prezentat de se * Pentru cronicile la celelalte montări vezi Teatrul, numerele 10/1979, 1/1980, 3/1980.